Propunător: Prof.

SILVIANA SIMEANU

ION de Liviu Rebreanu

,,Ion” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Liviu Rebreanu, pentru faptul că în ea sunt
încadrate marile teme şi motive ale creaţiei autorului şi pentru că reflectă viziunea acestuia într-un mod cu totul
original.
Acest lucru se manifestă şi în ceea ce priveşte încadrarea romanului în curentul literar al realismului. O primă
trăsătură evidentă o reprezintă tehnica detaliului şi încadrarea precisă a acţiunii în timp şi spaţiu. Totodată, faptele
relatate sunt verosimile, iar personajele sunt încadrate în tipologii, în funcţie de dominanta societăţii. Se remarcă
obiectivitatea perspectivei narative, focalizarea 0 şi viziunea ,,din spate”.
„Ion” este un roman modern prin construcţia amplă şi grandioasă, prin metodele de investigare psihologică a
personajelor, prin analiza adâncimilor obscure ale sufletului omului şi prin înfăţişarea gândurilor omului în faţa
morţii.
Titlul conţine numele personajului în jurul căruia gravitează întreaga acţiune. Este un nume generic, George
Călinescu afirmând ,, toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion.”
Tema e pusă în evidenţă prin dezvăluirea particularităţilor unei societăţi ardeleneşti de la începutul secolului
al XX-lea. Pe fundalul acestei societăţi, se configurează alte două teme, pământul şi iubirea. Romanul are un
pronunţat caracter monografic prin prezentarea stratificării sociale, a problemei naţionale, a relaţiilor dintre ţărani şi
intelectuali, a marilor evenimente ale vieţii: naşterea, nunta, înmormântarea.
Compoziţional, romanul este alcătuit din două volume „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”, cu
treisprezece capitole care au titluri semnificative: „Nunta”, „Sărutarea”, „Ştreangul”, „Vasile”, „Copilul”etc.
Secvenţele narative sunt înlănţuite cronologic, iar trecerea de la una la alta se face prin alternanţă. Se observă simetria
dintre incipit şi final, dată de imaginea drumului care intră şi iese din Pripas. Romanul a fost considerat un „corp
sferoid” datorită simetriilor perfecte existente: titlurile „Începutul” şi „Sfârşitul”, imaginea satului adunat la horă (la
început), cea a satului adunat la sărbătorirea noii biserici (la sfârşit).
Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcţii epice în discursul narativ. Descrierea fixează diferite
aspecte ale cadrului sau elemente de portret fizic, naraţiunea are funcţie de reprezentare a realităţii, iar dialogul susţine
veridicitatea şi concentrarea epică.
Indicii spaţio-temporali sunt realist precizaţi şi au rolul de a orienta cititorul în universul ficţiunii. Acţiunea
este plasată în satul Pripas din Ardeal, pe durata câtorva ani, la începutul secolului al XX-lea.
Varietatea şi complexitatea conflictelor este o trăsătură fundamentală a romanului. Conflictul central este
determinat de lupta pentru pământ în satul tradiţional. Există apoi un conflict exterior, social, între Ion şi Vasile
Baciu şi un conflict interior, psihologic care surprinde zbuciumul lăuntric al personajului între cele două glasuri care
îl macină. O reţea de conflicte secundare completează tabloul relaţiilor umane: învăţătorul Herdelea-preotul Belciug,
Ion-George, Ion-Simion etc.
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă, în curtea
Todosiei. Scena horei e semnificativă pentru destinul personajelor, devenind o „horă a soartei”. Intelectualii de tip
rural (preotul şi familia învăţătoruli) îşi fac apariţia, dar nu se implică, păstrând o distanţă demnă. Ţăranii bogaţi stau
în grup compact, iar sărăntocii le dau târcoale, asemenea lui Alexandru Glanetaşu „ca un câine la uşa bucătăriei”.
Ritmurile alerte ale viorilor atrag în joc fetele şi flăcăii satului pentru care hora e prilej de a-şi găsi perechea. Ion o
joacă pe urâţica Ana, cu gândul la averea ei, chiar dacă inima lui e dăruită Floricăi. Apariţia lui Vasile Baciu, care-l
numeşte „hoţ, fleanură şi sărăntoc”, declanşează în sufletul său setea de răzbunare care se va încheia dramatic pentru
toate personajele.
Impresionantă este şi scena sărutării pământului. Stăpân al tuturor pământurilor, Ion se simte „ca un uriaş”
la picioarele căruia se zbate un balaur. Îngenunchează, simte „fiorul rece”, iar lutul îi prinde picioarele şi îi îmbracă
mâinile cu nişte „mănuşi de doliu”. Este cuprinsă în această scenă întreaga soartă a eroului, prizonier al nefireştii
patimi pentru pământ.
Personajele sunt încadrate în tipologii diferite şi sunt realizate în manieră realistă. Ion este tipul ţăranului
sărac care-şi doreşte cu patimă pământ, pentru a obţine demnitate. El evoluează de la tipicitate la individualitate prin
modul în care doreşte să-l obţină. Este caracterizat direct de narator ,,Era iute şi harnic ca mă-sa”, se
autocaracterizează „mă moleşesc ca o babă”, iar Titu se arată impresionat de „Mândria flăcăului, isteţimea şi voinţa
lui încăpăţânată”. De asemenea, Ion este caracterizat indirect prin fapte, gesturi, atitudini, limbaj. Conştientizând
organizarea socială nedreaptă, Ion înţelege că toate calităţile sale nu sunt suficiente pentru a-i schimba statutul.
Brutalitatea sa e completată de o psihologie framântată de cele două „glasuri”
Limbajul naratorului şi al personajelor valorifică aceleaşi registre stilistice: limbajul regional, popular. Stilul
romanului este sobru, concis, specific prozei realiste.
În opinia mea, întâlnirea cu romanul ,, Ion” este pentru orice cititor o experienţă de viaţă, deoarece intră într-
o lume plăsmuită după propria viziune a autorului. Fiind un roman realist, aduce în faţa contemporanilor problema
relaţiei omului cu destinul. Ion rămâne definitiv prizonier al pământului pe care l-a iubit cu atâta patimă.
În concluzie, prin ,,Ion”, Liviu Rebreanu deschide o nouă epocă în literatura română, propunând o viziune
originală asupra existenţei ţăranului român.

830 cuvinte