Orientarea psihologică

Perspectiva psihanalitică și teoria lui Freud

În ceea ce priveste doctrina, principalul exponent al acesteia este Sigmund Freud, el dominând
perioada Interbelică cu teoriile sale de origine psihanalitică. A fost elabotrată în 2 etape: în prima parte.
(...)

Inconștientul este distinct de preconștient , preconstientul fiind, în mod similar, aproximativ

inconstientului, dar, poate fi stimulat de procesele gândirii, astfel, devenind conștient. Astfel că
inconstientul cuprinde toate impulsurile instinctive ale omului și memoria sa reprimată din sfera
conștientului în inconstient, in mare parte, provenind din experientele traumatizante din timpul
copilăriei timpurii. Aceasta inseamnă că atat gândurile omului, cât și emoțiile si actiunile sale sunt
guvernate de forte ascunse in procesele memoriei si pot fi scoase la iveala printr-o tehnică specială,
psihanaliză. Inconstientul, preconstientul si constientul sunt concepute ca entitati autonome, între care
impulsurile circulă pe verticala, ascendent si descendent. Ulterior acestei teorii, Freud vine cu o noua
idee, referindu-se la personalitate, ea curpinzand eul, supereul și sinele.

Eul reprezintă conștiința de sine, nucleul personalității, în alcătuirea căreia intră cunoștințele și
imaginea despre sine. Totodată, aici sunt incluse și atitudinile conștiente sau inconștiente despre cele
mai importante interese sau valori.

Supereul (superegoul) este conștiința morală și constituie expresia existenței individului în

mediul social, adică purtătorul normelor etico-morale și al regulilor de conviețuire socială. Ca atare, vom
spune că este dependent de ordinea socială și normele sale, cărora trebuie să se conformeze. Rwținem
că eul și supereul sunt născuți din inconștient, Freud considerându-le un element al conștientului,
element care devine mai puternice cu cât eul crește, devine matur, sănătos și adaptat social.

Sinele este una dintre cele 3 entități ale personalității și constituie un complex de instincte și
entități refulate care au caracter apersonal și nu este trăit în mod constient. Este polul pulsional al
comunității, după cum afirmă Freud, unde depozitar al tendințelor instictive predominant sexuale si
agresive, expresia instictelor (...)ale vieții, carte pun organismul în tensiune. El apreciază că sinele este
considerat o componentă biologică a personalității, un reprezentant al influențelor (...) ereditare, de
fapt, rezervorul energiei psihice. Tot Freud spune că eul este expus atacurilor celor 2 puteri ostile si
incompatibile: pulsiunile instinctive ale sinelui și cenzura exercitată de supereu. Astfel, în concepția sa,
diferența dintre infractor si noninfractor este aceea că supereul este mai puternic la unul dintre ei,
arătând Freud că pulsiunile organice antisociale, tendintele infracționale ar fi prezente la toti indivizii,
dar rămân ascunse in procesele profunde ale acestora, fiind controlate si stapanite pe măsura dezvoltării
si trecerii la faza adulta de catre eu. Reținem că eul se desăvârșeste in permanenta, ca urmare a
experientelor succesiv acumulate, supereul fiind cel care ii dicteaza eului, iar acesta din urma se va
supune sau nu ordinului de a controla si stăpâni pulsiunile sinelui. În expliucarea acestor teorii
psihanalitice, central fiindu-le Freud, un loc important îl ocupă, criminalul care a săvârșit infracțiunea din
cauza complexului de vinovăție. Complexul de vinovăție ar favoriza comiterea crimei în momentul in
care acest sentiment ar atinge un grad atat de inalt incat ar deveni insuportabil, astfel incat criminalul ar
astepta pedeapsa ca pe o eliberare. Astfel, se explică de ce unii infractori își semnează crima, pentru a fi
cât mai repede descoperiți.

Teorii psihanalitice post-freudiene

Teoria lui Alfred Adler

Adler a devenit cunoscut prin prisma complexului de inferioritate, căruia Freud s-a opus
vehement, însă, cu toate acestea, Adler este considerat un cofondator al mișcării psihanalitice, el
punând bazele unei școli independente de psihoterapie și teoria personalității.

El explică complexul de inferioritate ce determină dorința individului de a-și depăși condiția, toate având
la bază o doză de slăbiciune umană. Vorbește despre comensare sau supracompensare și explică faptul
că individul conștient de carențele sale încearcă să le compenseze, ajungând, uneori, la compensare,
alteori, la supracompensare. Acest sentiment de inferioritate este cel care la unii indivizi generează
complexul de inferioritate. Prin acest complex de inferioritate, cercetătorii criminologi au găsit unul
dintre cele mai convenabile mecanisme de interpretare a comportamentului uman, căci orice persoană
se poate afla, uneori, într-o situație inferioară ce îi poate genera frustrare. Raționamentul poate fi dus,
mai departe și s-a observat faptul că acest complex conduce unii indivizi spre a săvârși infracțiuni,
deoarece este calea cea mai ușoară de a atrage atenția opiniei publice.

Adler a fost și el aspru criticat, deoarece teoria sa a fost considerată superficială, pe alocuri, spre
deosebire de Freud, care își enunță explicațiile de-o manieră mult mai complexă.

Teoria lui August Aichorn

(1878-(...), el considerând că mediul social îl influențează pe individ dar că acesta nu va trece la

săvârșirea faptei decât dacă este prediscpus în această directie. Deci, Aichorn vorbeste despre
delincvența latentă.

Psihanaliticul a dobândit experiență în delincvența juvenilă, a susținut că delincvența și

criminalitatea erar indicii unui (...) nereglat, că părinții copiilor respectivi, fie au dispărut din viața
copiilor, fie nu i-au tratat cu iubire, astfel, au eșuat în (...) dezvoltări normale ale supereului. Diametral
opus, tot el a considerat că mai există și alte tipuri de delincvenți care au la bază o superabundență de
dragoste părinteasxcă și cărora le este permis orice. Totodată, tot Aichorn a identificat un un eu
supradezvoltat la copiii care proveneau din părinți criminali, iar tehnicile de intervenție pentru fiecare
situație în parte trebuia a fi diferinte.

Unii cercetători au mai arătat că rădăcinile unui comportament criminal trebuie căutat în (...)
copilărie, când nu a existat iubirea maternă, fie nu a existat siguranță din partea părinților, fie a lipsit
total o relație afectivă. Alți 2 cercetători, Alexander Staub împart criminalitatea in 3 categorii:

1. Imaginară (fantezistă, care apare in vise sau acte ratate)

2. Ocazionala (când supereul renunta la moralitate, fiind amenintat de a fi in pericol)
 3. Obisnuita (in cadrul căreia întâlnim 3 tipuri de criminali)
a. Organici (bolnavi mintali, cu discernământ alterat sau inexistent)
b. Normali (sanatosi psihic dar sociali, sunt considerati anormali si apartinatori unor comunitati
criminale)
c. Nevrotici (care acționeaza in functie de mobiluri inconstiente, se simt vionavati și resimt angoasa
pedepsei).

Teoria lui Karl G. Jung

El introduce tipul psihologic și conceptul de introvertit și extravertit, totuși, aplicarea efectivă a

acestor concepte a realizat-o Eysenck, care a incercat să demonstreze existenta unei personalităti
specifice a infractorului, condiferand ca principala cauza a criminalitatii trebuie vazuta in esecul unei
componente ale personalității sale, în ceea ce priveste o comportare corecta in mediul social.

Vartianta psihomorală

Un reprezentant Ettienne de Grreeff (1898-1961), care spune că structurile afective ale

individului sunt determinate de 2 grupuri fundamentsle de instincte, de apărare și de simpatie. El
vorbeste de faza sentimentului temperat, când individul normal suferă o degradare psogresiva a
personalitatii ca urmare a unor frustrari repetate. Convins de injustitia sistemului in care trăiește, el
refuza a mai respecta codul moral al societatii, el intrand in faza asentimentului formulat, când individul
accepta comiterea crimei si cauta un mediu care sa ii tolereze alegerea. Faza 3, criza, inb care el accepta
eliminarea victimei si Doar asteapta ocazia favorabila pentru a trece la act, deci, in timpul crizei, individul
trece printr-o stare critica, periculoasa si trece la act.

De Grreeff a observat ca unii asasini isi impun sa aiba anumita personalitate pentru care crima
nu este resimtita ca un act grav sau intolerabil, mai ales in cazul crimelor pasionale, unde predomină
dejangajarea afectivă.

Teoria personalității criminale

Aparține lui Jean Pinatel (1913-1999) și reprezintă una dintre cele mai complete teorii criminale în cadrul
(...). Teoria sa se exează pe ideea de personalitate criminală, formată dintr-un nucleu central (ce
cuprinde egocentrism, labilitate, agresivitate și indiferență afectivă), determinant pentru trecerea la act
și alcătuit din multiple variabile legate de aptitudinile fizice, intelectuale, sexuale ce urmează a influența
modalitățile de executare. El consideră că luarea acestor teorii în mod izolat nu va conferii personalității
un caracter infracțional. Astfel, spune că infracțiunea este o faptă omenească, iar infracțorul este un om
ca toți ceilalti, diferenta dintre infractor si noninfractor este doar cantitativă, iar nu calitativa.
 Teoria lui Pinatel a constituit o teroie de lucru pentru (...), vizând tratamentul și resocializarea
infractorilor. Tot Pinatel atrage atenția că, examinând un infractor, vei putea spune dacă infracțiunea
comisă a fost un accident in viata sa, daca l-a marcat prodund, ori daca exista indoieli cu privire la starea
sa periculoasa. Tot el a realiza si o statistica prin care a aratat ca, pentru 25% dintre infractori, starea
periculoasa este episodică, pentru 20% este cronică, iar pentru 55% este marginală. Aceștia din urmă
putând deveni recidiviști sau infractori ocazionali.