Încă din 

Antichitate existau cărți sub formă de manuscrise elaborate în atelierele unde

lucrau copiștii sau scribii, care uneori modificau textul pe care trebuia să-l copieze, din
greșeală sau deliberat. Începând cu secolul al XIII-lea, numărul cititorilor în Occident
crește. Cu toate că în acea perioadă scribii erau mai numeroși ca înainte, totuși activitatea
lor începea să nu mai fie eficientă, mai ales că au apărut noi exigențe intelectuale,
când erudiții și-au dorit ca lucrările să fie cât mai conforme cu textul autorului. De aceea,
la sfârșitul Evului Mediu, s-a constat nevoia unui nou procedeu de reproducere a scrisului
care să ofere posibilitatea unei difuzări mai largi și mai fidele a acestuia față de original.
Cerințele acestui procedeu au fost atinse prin folosirea tiparului.
Având în vedere noile cerințe, mai mulți cercetători au încercat să-și aducă aportul.
Inventarea tiparului nu a fost o invenție individuală. Tehnologia tipăririi a progresat pe
parcursul secolelor iar diverși cercetători s-au remarcat prin aportul lor. Prima dintre
condițiile tiparului a fost invenția chinezească a hârtiei preparată din coajă de dud și
deșeuri din mătase, apoi din cânepă, deoarece pergamentul folosit până atunci ca suport al
scrisului, fiind sfărâmicios și gros, nu se potrivea pentru tipar.
Primul tipar cu caractere mobile din lume a fost inventat de Bi Sheng între anii 1041 și
1048 în timpul dinastiei chineze Song. Acest tipar folosea caractere mobile din porțelan.
Oficialul Wang Zhen din timpul dinastiei Yuan a inventat tiparul cu caractere mobile din
lemn. Tiparul cu caractere mobile din metal a fost inventat în Coreea, probabil de către
Choe Yun-ui. Prima carte tipărită din lume care a rezistat până în zilele noastre
este Jikji (백운화상초록불조직지심체요절/ 白雲和尙抄錄佛祖直指心體要節) care a fost
tipărită în Coreea, la templul Heungdeok, în anul 1377. Ea se află acum la Bibliothèque
nationale de France, în Paris.
Problema de fond cu care se confruntau tipografii pana atunci, si la care Gutenberg
incerca sa gaseasca o rezolvare, era matrita compacta folosita pentru fiecare imprimare.
Folosirea acestei matrite facea imposibila corectarea erorilor, fiind necesara refacerea
acesteia in intregime, iar refolosirea ei la alte tipariri nici nu se putea lua in calcul. Atunci
Gutenberg a gasit solutia ideala, aceea de a folosi caractere mobile, reprezentand fiecare
cate o litera sau un semn grafic. Aranjarea literelor in casete distincte facea culesul textului
relativ usor, problemele aparand doar la alinierea literelor si la calcularea lungimii
randurilor, astfel incat acestea sa fie incadrate frumos si echilibrat in pagina. Prima
lucrare produsa in masa a fost Biblia in anul 1455.

Biblia cu 42 de randuri este considerata o bijuterie a artei tipografice, cuprinzand 2 volume

si un total de 741 de pagini cu aproximativ 2.500.000 de semne. Calitatea sa, aranjarea in
pagina, si finetea cu care a fost intocmita o fac sa rivalizeze cu cele mai pretentioase
manuscrise ale vremii.

Apariția tiparului în Țările Române a avut loc la numai șase decenii de la invenția
lui Gutenberg (cca 1439). Trecând la reorganizarea vieții religioase, domnul Radu cel
Mare l-a chemat pe iscusitul tipograf sârb Macarie să tipărească documente bisericești
în limba slavonă. El își făcuse ucenicia la Veneția, un cunoscut centru tipografic al vremii,
după care a condus din 1493 tiparnița de la Cetinje[1], (Muntenegru). La scurt timp după
ocuparea țării de către turci, Macarie și-a încetat activitatea. Sosit mai târziu în Țara
Românească, el și-a instalat tipografia la Mănăstirea Dealu, unde, în 1508, la inițiativa lui
Radu cel Mare, a tipărit Liturghierul (în limba slavonă), prima carte tipărită din Țările
Române.[2][3]
Expresie a starilor sufletesti traite de individ sl colectivitate, lirica populara dezvolta, ca
si cea scrisa, variate game de teme si motive. Acestea sunt in strans raport cu insasi
starile sufletesti ale omului, aceleasi pretutindeni, dar si cu solul, fauna si flora, cu cerul
patriei, si, desigur cu geniul fiecarui popor. De aceea, oricat de generale sunt
sentimentele de care sunt stapaniti creatorii anonimi, ascultatorii, ele devin particulare,
fiind in dependenta de specificul national. Asadar vom surprinde in lirica populara
motive aparte, proprii anumitor spatii geografice. Si deci anumitor popoare, si totusi
inrudite intre ele prin multe note comune. Vom face cunostinta insa cu mijloace poetice
diferite, limbajul fiind cel care distinge lirica unui popor de a altuia.

Ea mai este numita in mod curent Cantece populare ("Canti popolarl", "Chansons
populaires", "Volkslieder"), ceea ce denota ca verbul este nedespartit de melodie.
Aceasta constatare nu trebuie sa insemne totusi ca poezia nu poate fi inteleasa si
gustata ca atare - ba, uneori, ca in cazul doinei romanesti, zisa pe o melodie taraganata
si monotona, aceasta apare mai frumoasa la lectura.
Culeasa in cursul secolului al XlX-lea, ca sl balada sau basmul ori alte creatii folclorice,
lirica populara a fost grupata de Vasile Alecsandri mai intai, in doua compartimene:
doine si hore. Ulterior, G. Dem.Teodorescu, in masiva sa colectie, o publica sub numele
de Cantece de lume, in care distinge patru grupe principale, cu numeroase subgrupe, si
anume: A. Cantece de dor. (. domestice; . doine); B. Cantece sociale (. haiducesti; .
profesionale); C. Cantece erotico-bahice (. erotice; . bahice; . Ironice); D. Cantece
zoologice (. pasari si animale; . plante si arbori).

LIRICA EROTICA

Doina

Combatand teoria lui Roessler, prin care sustinea ca bastinasii Daciei ar fi parasit cu
desavarsire tara, asezandu-se in sudul Dunarii, B. P. Hasdeu, ca sa infirme aceasta
aberatie, cheama in ajutor termenul de "doina", aflat - cum singur Roessler arata -
numai in Carpatl. Cu acest prilej, invatatul roman a ajuns la o concluzie interesanta
referitoare la originea acestei specii si, in genere, a liricii populare romanesti.
Unii din predecesorii sai credea ca termenul de doina deriva din numele zeitei Diana sau
al vreunui zeu razboinic, ca ar fi de origine latina. D. Cantemir. in Descrierea Moldovei,
sustine ca "Doina pare a fi numele intrebuintat de Daci pentru Mare sau Bellona, caci se
pune la inceputul tuturor cantecelor de razboi".
Eliade deriva termenul din Diana sau Danubium, iar ardeleni ca Massim sl Laurian, dupa
ei Aron Densusianu, din verbul doleo, avand o forma intermediara disparuta, dolina,
Cihac asociaza termenul de slavul dwoinita.
B. P. Hasdeu in Doina, Originea poeziei populare la romani, publicat in Columna lui
Traian, 1882, nr. 7-9, sustine ca termenul doina (aflat in Transilvania) poate fi
considerat, o epenteza din dana celto-irlandeza, care inseamna "cantec", "poema";
aceasta ar avea radacina in dhan, identificat in limba zenda daena. Bazat pe unele
cercetari straine, Hasdeu afirma ca termenul se afla si in lituaniana, daina. El arata ca
aceasta poezie este o expresie a stravechiului fond autohton. Dupa cum in Franta,
spune acesta, lirica este la origine celtica, tot asa doina romanilor este dacica. Teoria a
fost imbratisata ulterior si de alti scriitori romani, printre care citam pe Lucian Blaga.
Hasdeu mai observa ca popoarele vecine nu au nici termenul, care ar fi foarte vechi si
care ar avea radacini in limba zendica sau celto-irlandeza si nici poezii cu continut
asemanator. Dar asertiunea nu ramane intru totul valabila. Termenul de doina ese
intalnit totusi si la alte popoare din apusul ori nordul Europei si el nu este strain de lat.
"tonus". Scriban asociaza cuvantul de doina de mediogerm. don, ton = rasunet, cantec;
in neogerm. sas doene, ol. deun, toate din lat. tonus ori vgr. tonus.
Ideea ca doina ar fi dacica, deci foarte veche, a avut un asa de mare ecou, incat a
cucerit mintile contemporanilor si ea persista Si astazi. La o lectura totusi mai atenta a
multelor materiale aflate in colectiile intocmite ulterior discutiilor de mai sus, cititorul
este izbit de faptul ca numeroasele teme si motive, gama si sentimente, limbajul poetic,
metafora si factura stilistica, tonul liric, nu sunt straine de poezia lui Eminescu. Si
pentru acest domeniu se poate spune - ceea ce credea G. Oprescu referitor la arta
taraneasca - ca doina poseda calitati artistice caracteristice celei de a doua jumatati a
secolului al XVIII-lea si inceputul celui de al XIX-lea.
Daca ar fi sa gasim radacini mai vechi doinelor, ne gandim ca ele n-ar trece dincolo de
evul mediu. Ceea ce a apartinut unor oranduiri sociale mai vechi a fost, cu destula
siguranta, poezia colindelor si a cantecelor de ceremonial agrar, a vrajilor si
descantecelor. Poezie medievala, ea ar putea fi alaturata unor creatii tipice acestei
epoci, de "pasturella" si "vilanella" franceza sau italiana. Cea dintai, expresie a societatii
aristocratice, zugravea - uneori in mod erudit, alteori greoi, in ton popular -infumurarea
acestei clase, spiritul rafinat al nobilului (l'esprit courtois) in opozitie cu al omului din
popor, "naiv" si "grosolan". "Vilanella" era un cantec taranesc, creat de poetii legati de
taranime, care idealizau dragostea galanta, cavalerul fiind de data aceasta tinta
batjocurei si grosolaniei "necultivatului". Dupa parerile unor cercetatori, acest gen de
poezie medievala ar fi reinviat, dupa canoanele artei din aceasta vreme, o poezie antica
(Piquet Edgar, L'Evolution de la. pastoureRe du Xil-e siecle, a nas jours. Bale, 1927).
Consideram ca doina medievala ar fi avut si ea profilul unei "carmen pastorale", care ar
fi evoluat in secolele urmatoare, cu deosebire in al XVIII-lea si al XlX-lea, catre o poezie
de factura romantica. Ea n-a pastrat nimic din spiritul erudit si greoi al evului mediu;
dezvoltata in conditiile unei arte tipice societatii de la noi, doina este o poezie galanta
rustica.

Daca ne gandim ca romantismul a cuprins in veacul trecut nu numai literatura, ci si

stiinta, politica etc, atunci n-am avea nici un alt argument care sa sustina ca poetul
popular ar fi ramas strain de valtoarea lui. Dimpotriva credem ca si el a participat,
alaturi de intelectualitatea progresista, la faurirea noului ideal politic si artistic. Ca
poezie cantata, doina ese cunoscuta de toti romanii, iar la popularizarea ei si a
termenului va fi contribuit si Alecsandri cu intregul curent determinat de el in randurile
intelectualitatii romane. Cunoscuta mai inaine de D. Cantemir, Alecsandri atrage atentia
asupra valorii ei artistice. in Oplimblare la munti vorbeste despre aceasta specie in
termeni ca acestia: " doina de la munte, acea melodie curat romaneasca", talmaceste,
prin suspinuri puternice, inima omului". Iar in alta parte, poetul mai adauga: .. doinele
sunt cantece de iubire, de jale, de dor; plangeri duioase ale inimii romanului in toate
imprejurarile vietii sale" (Alecsandri, O primblare, p. 27).
S-ar parea ca Alecsandri era izbit mai intai de toate de melodie, asa ca pentru
muzicologi, care considera ca doina este numai muzica, ca n-ar avea un text poetic al
ei, le-ar putea servi de argument in plus. Si totusi, nici un alt scriitor, in afara de
Eminescu, n-a cunoscut mai bine ca Alecsandri lirica populara. Propriile "doine" (1842-
l852) se confunda in mintea multora cu insasi doinele culese din gura poporului. Iar
aceasta se explica tocmai prin tematica si structura lor stilistica, proprie creatiilor orale.
Plina de interes ne apare si definirea data doinei de catre muzicologi: ".,. o melopee pe
care executantul-creator o improvizeaza intr-o nesfarsita variatie pe baza unor formule
si procedee traditionale"; "ea constituie un gen complex de un adanc realism",
impunandu-se "printr-o linie melodica, generoasa, prin caldura sentimentului si
varietatea mijloacelor de expresie, (Comisel). Conceputa astfel, ca o melodie
caracteristica romanilor, socotim o eroare afirmatia ca doina n-ar avea texte poetice
proprii si ca s-ar confunda cu sfera mai larga a "cantecului".

Doina - voce a singuratatii

Este drept ca lirica, poezie a unor sentimente general umane, e greu sa fie ierarhizata
in specii, mai cu seama cand e vorba de lirica populara. Si totusi, cel care parcurge
bogatul material adunat in colectii si reviste poate face distinctie cu usurinta intre doina
si cantecul de lume. Distinctia rezulta nu din tematica, cum spuneam si mai sus, ci din
maniera compozitionala si limbajul poetic, iar acesta strans legat cu profilul
caracterologic ale celui care canta doina si, de asemenea, cu imprejurarile cand aceasta
poezie este chemata la viata.
Spre deosebire de "cantecul de lume", care este opera colportata de profesionisti cu
prilejul petrecerilor populare (hore, nunti etc), doina devine expresia poetica a starilor
sufletesti ale celui singuratic. Este cantata nu pentru altcineva, pentru o colectivitate, ci
pentru el insusi. De aceea, doina exprima sentimente strict personale, devenind o
poezie a confesiilor cu caracter intim. Zisa pe o melodie capabila de inflorituri melodice,
versurile au si un schelet traditional si o sintaxa poetica, facilitand o mare capacitate de
modificari, de reinnoiri nesfarsite. Fiind o poezie a unui moment liric, doina are o
structura poetica aparte, descriptiva mai cu seama, spre deosebire de cantecul de
lume, prin esenta liric-narativ.
Si ca orice poezie de acest fel, doina este prin excelenta voce interioara. Autorul
anonim sta de vorba cu el insusi, monologheaza despre fericire si nefericire in dragoste,
ca si in viata sociala, despre multe iluzii si deziluzii, suferinte de orice natura. De aceea
cel mai bogat compartiment al ei il formeaza doinele de dor. intr-o vreme acestea au
fost privite drept modalitate de exprimare a existentei umane proprie romanilor. insusi
termenului de dor nu 1 se putea gasi un corespondent in alta limba (ca si celui de jale
ori ural). Dar cuvantul are radacina in latinul dolus = durere (fr. deuil, ital. duolo), iar
poezia exprima tocmai stari sufletesti de melancolie si durere, rezultate din singuratate,
din nostalgie si speranta regasirii dragostei pierdute.
Spuneam mai sus ca doina este un monolog liric ce canta un moment, reluat si reinnoit
la nesfarsit sub aspect metaforic. Dar poetul popular sta totusi de vorba cu el insusi
rareori. Spre deosebire de poetul literaturii scrise, acesta gaseste o alta modalitate de
exprimare: un dialog imaginar cu flora si fauna, cu pasari, ca mierla, cucul indeosebi,
cu intregul cosmos - stele, luna, cer, negura, ape -, comunicand in felul acesta ceva
despre universul lui propriu, despre starile sufletesti de care e cuprins. Doina devine
astfel o poezie cu totul impersonala. Cei doi protagonisti - badea si mandra - ca eroi
lirici, asa cum apar la Cosbuc, sunt cuprinsi de o dragoste fericita, plina de sperante,
care evolueaza catre "dragostea patimasa", ca sa sfarseasca in cainta amara si in
blestem. "Badea" e implorat de "mandra" sa vina "sara pe luna", e indemnat "vino
serile", "zboara", "n-asculta minciunile", "mi-ai rupt inima", "nu-mi trimite atata dor",
"vino de-mi da gura". Dorintele sunt indreptatite, intrucat badea e "strugur bun", "e ca
trandafirul". Si fiindca nu vine, deoarece iubeste "o lume", e blestemat sa-l ajunga si pe
el "dorul" ori "noua boli" etc. Parasita, fata isi aminteste de "dragostea noastra"
pizmuita si care a sfarsit atat de amar.