Perioada interbelică este cea în care s-a atins vârful dezvoltării societății române

moderne, evoluție începută în primele decenii ale secolului al XIX-lea și încheiată odată cu
cel de-al Doilea Război Mondial. Aceste schimbări în societate au fost influențate de
contactul cu societățile vest-europene, mult mai avansate economic și politic decât estul
Europei. România va încerca astfel să parcurgă etape de dezvoltare într-un ritm accelerat
pentru a ține pas cu vestul, ceea ce va avea consecințe grave asupra societății.
Populația României trece prin schimbări notabile, aceasta cunoscând o creștere deosebit de
rapidă, ajungînd în preajma celui de-al Doilea Război Mondial la aproape 20 de milioane de
locuitori, o mare parte din populație fiind tânără. Aceste evoluții influențează mai ales mediul
rural, astfel încât avem cazul României interbelice cu un nivel al mortalității infantile foarte
ridicat comparativ cu vestul, acesta fiind contrabalansat de o natalitate ridicată, asistând la
menținerea sporului de populație pentru mediul rural, ceea ce va perpetua problemele generate
de suprapopulație rurală. Această populație a noului regat era și una variată și diversificată în
funcție de regiune astfel încât românii etnici reprezentau doar 72% din întregul populației
aceștia fiind minoritari în mai multe județe. Un alt aspect al populației este reprezentat de
dezechilibrul urban-rural astfel încât populația rurală reprezenta 82% din locuitorii ţării şi cea
mai mare parte a ei este ruptă sau dezinteresată de cultură, fiind preocupată de problemele
traiului zilnic. La rândul ei, populaţia urbană cu o pondere de 18%, la nivel de ţară, este şi mai
contrastantă. Un număr mic locuieşte în centrul oraşelor, trăind după cele mai rafinate modele
occidentale, în contact permanent cu cultura şi civilizaţia europeană.
Clasele societății interbelice fiind formate din burghezie, moșierime, intelectualitatea,
muncitorii și țărănimea.
Burghezia reprezenta categoria socială cea mai activă, interesată de dezvoltarea industrială a
ţării, a sistemului bancar şi a unui comerţ modern. După unire, numărul şi forţa ei a crescut,
mai ales prin aportul celei din Transilvania şi Banat. După reforma agrară, cea mai mare parte
a moşierilor vor trece în rândurile ei, prin investirea în activităţi comerciale sau industriale a
banilor primiţi ca despăgubire pentru pământurile expropriate. Cu toate că burghezia ajunge
să aibă vârfuri ca Malaxa, Auschnitt şi alţii, majoritatea ei o va forma categoriile mijlocii şi
mici, care posedau modeste afaceri sau ateliere.
Moșierimea ce era una dintre cele mai vechi clase sociale din România, îşi pierde importanţa
şi se dezintegrează. Ea este lovită politic de votul universal, iar economic de reforma agrară
(după 1921 mai deţinea doar 10,4% din suprafaţa agricolă). Va investi banii obţinuţi din
despăgubiri în afaceri bancare şi activităţi industriale.
Intelectualitatea era formată din categorii diverse ca profesori, medici și avocaţi, creştea
numeric şi calitativ prin adăugarea intelectualilor din provinciile unite cu ţara. Activând în
diverse partide politice, ea a constituit întotdeauna un element de progres.
Muncitorii ce sporesc sensibil numărul atât prin aportul special al Transilvaniei şi Banatului,
cât şi prin procesul general de industrializare a ţării. Ei sunt grupaţi în marile oraşe şi pe
platforme industriale, cum ar fi cea din zona Ploieşti, Bucureşti, Arad, etc. Numeric ei
reprezentau totuşi, un procent mic din populaţia ţării, iar unii încă mai practicau agricultura
după orele de serviciu. Criza economică din 1929-1933 i-a lovit puternic, dar după 1934,
situaţia lor se va ameliora.
Ţăranii – reprezentau, în continuare, cea mai importantă clasă socială din punct de vedere
numeric. Lipsa de pământ a fost, oarecum, corectată prin reforma din 1921, când o mare parte
a lor vor primi loturi. Cu toate acestea viaţa majorităţii ţăranilor nu se schimbă prea mult
datorită lipsei inventarului agricol, a lipsei capitalului şi a datoriilor care s-au acumulat şi care
aveau drept garanţie pământul primit. Totuşi reforma a întărit pătura mijlocie a ţărănimii, dar
a şi permis, mai ales după 1934, adâncirea procesului de statificare socială la sate. Standardul
de viaţă al majorităţii ţăranilor rămâne scăzut în acest interval, de multe ori sub limita minină
Concluzie
Una dintre concluziile ce transpar din analiza societății românești este confirmarea
importanței educației asupra stratificării și mobilității sociale, a dobândirii statusului
individual în societățile industriale moderne, precum și a influenței acesteia asupra gradului
de închidere sau deschidere a grupurilor sociale. Din acest punct de vedere se observă în
societatea românească interbelică o spirală ce se auto-perpetuează, sărăcia populației rurale
determinând posibilități scăzute a populației de a investi în educație.
Tabloul realității sociale românești interbelice relevă o societate încă tradițională, cu un
procent ridicat al populației rurale, ceea ce confirmă tezele ce susțineau că România acelei
perioade era decalată ca și dezvoltare economică și socială cu un secol sau chiar două față de
statele avansate din vestul continentului. Principalul sector economic, agricultura, era încă la
începutul drumului de modernizare, iar industria, deși face progrese însemnate, nu reușește să
contrabalanseze înapoierea și ineficiența sectorului agricol. Ritmurile de creștere deosebit de
accelerate ale populației absorb bogăția creată, majoritatea populației României confruntându-
se cu spectrul sărăciei.
După cel de-al doilea război mondial, structura socială a României a fost modificată drastic
după impunerea unui sistem politic nou cu un ideal de o societate fără clase, egalitară. Drumul
către comunism necesită primatul clasa muncitoare și eliminarea clasei conducătoare și
burghezie. În România, acesta din urmă a fost realizat cu ușurință, dar majoritatea populației
erau țărani și nu muncitori.
Măsurile luate în primele zile ale guvernării comuniste au eradicat ceea ce a rămas din scoarța
superioară. Reformele agrare din 1945 au eliminat exploatațiile mari, privând aristocrația de
puterea și baza lor economică, apoi reforma valutară din 1947 a fost ruină pentru membrii
burgheziei comerciale și industriale care nu fugiseră cu averea lor. De asemenea, statul a
expropriat proprietăți comerciale și industriale.
Deși opoziția membrilor mai avansați din punct de vedere economic și social a fost eliminată
aproape imediat, sarcina de a crea o clasă muncitoare industrială tocmai începuse. În 1950,
mai puțin de 25% din populație trăia în orașe sau lucra în fabrici. Cu toate acestea, condițiile
din mediul rural erau pregătite pentru schimbarea direcției cerute de regim. Războiul și
ocupația sovietică au lăsat țărănimea înfometată, cu o mare parte din vitele și capitalul lor
distruse. Problemele lor au fost agravate de o secetă în 1945-1946, urmată de o foamete în
care au murit mii. Mai importanți pentru regim, mulți dintre țărani au lăsat munca de pământ
și au fost dispuși să lucreze în locuri de muncă din fabrică rezultate din programul de
industrializare al Partidului Comunist.