GUVERNUL

ROMÂNIEI

ȘOANĂ IOAN LUCIAN

ID GR.5
 În Țările Române, izvoarele acestei instituții își au originea în „Sfatul Domnesc”, instituție
politică caracteristică organizării feudale de pe teritoriul țării noastre. Sub aspect istoric, Guvernul sau
Consiliul de Miniștri, ca organ de sine stătător, reprezintă o creație a vremurilor moderne, apărută odată
cu primele Constituții, originea sa aflându-se, cel puțin în țările Europei continentale, în fostele consilii
ale regelui, din perioada absolutismului monarhic, Curia regis.
Astfel, dacă în sistemul monarhiei absolute, de regulă, monarhul deținea toate funcțiile supreme în
stat, în baza dreptului de suveranitate, în timp acesta se va înconjura de un corp de consilieri, care se va
specializa, formând „casta” marilor dregători, a marilor funcționari, a miniștrilor, în sensul modern al
termenului.
În doctrina interbelică, termenul de guvern avea mai multe accepțiuni.
În sens larg, termenul de guvern semnifica exercitarea suveranității de către titularul ei, adică
suveranitatea în acțiune, care desemna cele două puteri politice: legiferarea și menținerea ordinii legale,
aplicarea legilor în cuprinsul teritoriului.
În sens restrâns, termenul de guvern desemna numai puterea executivă ori ministerul sau cabinetul
ministerial.
Procesul istoric de conturare ca instituție juridică, instituție a dreptului public, a Consiliului de
Miniștri apare intim legat de procesul apariției departamentelor, în sens larg al termenului ca organe
centrale ale administației de stat (puteri executive). În unele sisteme naționale apariția ministerelor
precede apariția Consiliului de Miniștri, iar în altele raportul este invers.
Pentru sistemul politic românesc din perioada interbelică, „corpul de sfetnici” ai monarhului, ce
nu trebuie însă confundată cu Consiliul de Miniștri, l-a reprezentat așa-numitul Consiliu de Coroană, care
nu era reglementat însă nicăieri în Constituții. Mai mult decât atât, apariția acestei instituții, după cum se
arată în doctrina interbelică, s-a datorat unor împrejurări de o gravitate excepțională (declanșarea Primului
Război Mondial), fără ca atribuțiile ș compunerea să fie prevăzute vreodată prin lege.
La noi, apariția miniștrilor și, implicit, a ministerelor, în accepțiunea modernă a termenului,
precede apariția Guvernului, în sensul de organ de stat, subiect în raporturile de drept administrativ în
nume propriu.
Puterea executivă aparținea șefului statului, care o exercita prin miniștri. Acesta nu făcea parte din
categoria miniștrilor și nici ei nu puteau fi asimilași șefului puterii executive, deci șefului statului.
În sensul actual al termenului, Consiliul de Miniștri apare ca o creație a Unirii Principatelor, deși
Statutul dezvoltător al Convenșiei de la Paris (1858) nu conține o reglementare amplă a locului, rolului și
atribuțiilor sale în activitatea de realizare a puterilor publice.
Față de utilizarea de-a lungul vremii, atât în constituții, cât și în legi, a celor două noțiuni
(Consiliu de Miniștri și, respectiv, Guvern), în doctrină s-a pus problema dacă este vorba despre una și
aceeași instituție, cu alte cuvinte, dacă noțiunile sunt sinonime.
Deși s-ar părea că este vorba de noțiuni cu conținut identic, s-a susținut în doctrina interbelică
noțiunile de cabinet sau guvern sunt titulaturi întrebuințate din punct de vedere politic, pe când Consiliul
de Miniștri are un înțeles administrativ, el fiind mai puțin o entitate, cât un mod de a lucra al miniștrilor.
 În plus, după cum subliniază un alt autor din perioada interbelică, din punct de vedere politic,
între membrii unui guvern se stabilește de fapt o solidaritate care transformă Consiliul într-un fel de
instituție proprie, numită cu un singur cuvânt, Cabinet. Cabinetele sunt cunoscute sub numele primului
ministru care le-a prezidat.
În orice caz, spre deosebire de perioada interbelică, în care sfera Guvernului era mai mare decât
a Consiliului de Miniștri, căci, pe lângă miniștri, în Guvern mai intrau secretarii de stat și subsecretarii de
stat, în perioada postbelică, din analiza reglementărilor constituționale rezultă că noțiunile erau
echivalente.
După decembrie 1989, pentru a desemna organul central al administrației publice, s-a adoptat
noțiunea de Guvern, în locul celei de Consiliu de Miniștri. Deci, pentru a desemna același organ se
folosesc două noțiuni, iar câteodată, în vorbirea curentă, se folosește și o a treia, aceea de cabinet.
Prin Guvern se înțelege organul colectiv care exercită puterea executivă într-un stat; prin Consiliu
de Miniștri înțelegem organul colectiv care, împreună cu un organ unipersonal, președinte de republică
sau rege, exercită puterea executivă într-un stat; prin Cabinet înțelegem acel Guvern sau Consiliu de
Miniștri care poartă numele primului-ministru.
Termenul de cabinet, în sistemul politico-administrativ al statelor Uniunii Europene are în vedere
în majoritatea țărilor guvernul în înțelesul său restrâns, de membri ai Consiliului de Miniștri.
În perioada postdecembristă, prmele dispoziții legale cu privire la Guvern le găsim în Decretul-
lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale
(prima structură organizatorică cu atribuții de legiferare și cu origine revoluționară), iar după câteva zile a
fost adoptat Decretul-lege nr. 10/1989 privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului
Românie.
Decretul-lege nr. 92/2990 pentru alegerea Parlamentului și a Președintelui României și apoi
Decretul-lege nr. 104/1990 privind activitățile pentru care Guvernul adoptă hotărâri au consacrat
principalele norme privind organizarea și funcționarea Guvernului.
Ulterior a fost adoptată Legea nr. 37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului
României, legea preconstituțională ale cărei dispoziții au fost în mare măsură depășite prin intrarea în
vigoare a Constituției din 1991, înlocuită, din păcate, mult mai târziu, prin Legea nr. 90/2001 privind
organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, supusă până în prezent unor
modificări și completări ulterioare.
Stabilitatea guvernamentală, care influențează atât acțiunea administrativă, cât și vârfurileierarhiei
administrației centrale, este condiționată de numeroși factori, printre care sistemul partidelor politice și
obiceiurile care se practică la constituirea guvernelor.
În ce privește formarea și funcționarea guvernelor, trei aspecte prezintă interes deosebit: gradul de
libertate privind modificarea structurii guvernamentale, ce influențează stabilitatea administrației și
capacitatea ei de adaptare; poziția șefului guvernului care poate fi de primus inter pares sau de adevărat
conducător al politicii guvernamentale; modul de funcționare a echipei guvernamentale, care
condiționează modalitățile de coordonare interministerială și rezultatele acțiunii Guvernului.
 În Constituția României din 1991, republicată în 2003, Guvernul este reglementat în Titlul II
(„Autoritățile publice”), în capitolul III, la art. 102-110, dar prevederi cu privir la această autoritate
publică se regăsesc și în capitolul următor, intitulat „Raporturile Parlamentului cu Guvernul” (art. 111-
115), precum și în alte capitole, cum ar fi: cel consacrat Președintelui (art.85, art.86, art.87 etc) sau în cel
consacrat Parlamentului, cum ar fi art. 74 privitor la inițiativa legislativă.
Constituția din 1991 utilizează noțiunea de Guvern în sens restrâns, adică are în vedere doar acea
parte a puterii executive formată din totalitatea miniștrilor, în frunte cu primul-ministru, dar cu excluderea
șefului statului.
Rolul Guvernului
Din analiza dispozițiilor Constituției României, republicată, observăm că în titlul III consacrat
„Autorităților publice” este inclus capitolul III denumit „Guvernul”.
Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcționează în baza votului de încredere
acordat de Parlament.Guvernul are rolul de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului
național, economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile
promovării intereselor naționale. Cu alte cuvinte, constituantul român a precizat, în mod expres, un rol
politic și unul administrativ Guvernului.
Guvernul, alături de Președintele României, reprezintă cel de-al doilea element al autorității (puterii)
executive, pe care Constituția îl consfințește și îl definește în art. 102, alin. (1), astfel: „Guvernul, potrivit
programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și
exercită conducerea generală a administrației publice”.
Ca atare, Guvernul se organizează și funcționează în conformitate cu prevederile constituționale,
având la bază programul de guvernare acceptat de Parlament. În consecință, Guvernul este parlamentar
prin origine și guvernamental prin funcție, reținând că programul politic rămâne un document exclusiv al
Guvernului, dar liniile sale de forță sunt acceptate de Parlament.
În acest sens, semnificația rolului politic al Guvernului poate fi înțeleasă numai în contextul
prevederilor art. 102, alin. (1), coroborate cu cele ale art. 103, ailn. (3), precum și ale art. 85 din
Constituția României, republicată. În fapt, este vorba de numirea Guvernului de către Președintele
României, pe baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament, denumit și vot de investitură.
Votul marchează „încheierea contractului de guvernare” între Parlament, exprimat prin voința majorității
care susține Guvernul și candidatul desemnat pentru funcția de Prim-ministru. Acest vot de încredere dă
legitimitate echipei guvernamentale, în sensul acceptării unui program politic de partid ca program oficial
de guvernare a națiunii.
Pentru realizarea programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcții:
a) Funcția de strategie – asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a programului de guvernare;

b) Funcția de reglementare – asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional necesar în vederea

realizării obiectivelor strategice;
c) Funcția de administrare a proprietății statului – asigură administrarea proprietății publice și private a
statului precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
d) Funcția de reprezentare – asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan intern și extern;
e) Funcția de autoritate în stat – asigură urmărirea și controlul aplicării și respectării reglementărilor în
domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, precum și în domeniile economic și social și al
funcționării instituțiilor și organismelor care îți desfățoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea
Guvernului.

În înfăptuirea programului său, Guvernul cooperează cu toate organismele sociale interesate,

Parlamentul, Președintele României, celelalte autorități publice statale, dar și cu cele nestatale sau ale
societății civile – sindicate, patronate, partide, asociații etc., deoarece programul său cuprinde toate
sferele vieții economice și sociale.
Potrivit art. 102, Alin. (3) din Constituția României, republicată, Guvernul este alcătuit din prim-
ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică, care constituie, împreună, un organ colegial,
solidar, cu structură ierarhică sau biorganică.
Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor,
stabilește, în art.3, că din Guvern pot face parte, alătui de prim-ministru, miniștri de stat, miniștri și
miniștri delegați, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuți în lista Guvernului prezentată
pentru acordarea votului de încredere.
Ca atare, în contextul reglementărilor Constituției României, republicată, și a legii de organizare și
funcționare, Guvernul României funcționează ca un organ colegial și solidar. Aceasta stabilește că
Guvernul este determinat ca un organ cu o existență proprie, distinctă de cea a membrilor săi și care se
traduce prin instituția și autoritatea Guvernului. Semnifică, totodată, că fiecare ministru este individual
responsabil de actele sale, dar răspunde politic solidar cu ceilalți membri pentru activitatea Guvernului și
pentru actele acestuia.
Guvernul României, analizat din perspectiva legii sale organice, în prezent, apare ca un Guvern cu
structură ierarhică sau biorganică și nu simplă sau cu structură uniorganică așa cum au fost unele din
Guvernele anterioare. Elementul esențial al acestei structuri ierarhice esta dat, mai întâi, de autoritatea
efectivă exercitată de primul-ministru, în conformitate cu prevederile constituționale ale art.107 alin. (1).
Apoi, sunt și alte elemente care fac Guvernul un organism structurat și ierarhizat. Astfel, Guvernul are
organizat un nivel intermediar constituit din miniștri de stat, ca nivel ierarhic între membrii săi, care sunt,
în fapt, personalități numite în aceste funcții atât pentru a conduce un grup de ministere, cât și pentru a
reprezenta partidele coalizate la nivel guvernamental. În echipa guvernamentală urmează miniștri,
personalități însărcinate cu conducerea unui minister, din cadrul partidelor ce formează arcul
guvernamental, constituindu-se, prin calitatea lor de șefi ai ministerelor, în autentice autorități
administrative, care participă de drept la ședințele Guvernului, numărul lor fiind variabil, potrivit listei
Guvernului aprobată cu ocazia investirii sale de către Parlament. Există, potrivit legii organice, și o altă
categorie de membri ai Guvernului, care nu au o totală autonomie, și anume, miniștrii delegați, însărcinați
cu conducerea unui departament, ei desfășurându-și activitatea fie coordonați de Primul-ministru, fie de
un ministru. În sfârșit, mai sunt secretarii de stat și subsecretarii de stat, care nu participă de drept la
ședințele Guvernului, ci numai în calitate de invitați ori de înlocuitori de drept sau desemnați ai
miniștrilor.
Atribuțiile Guvernului
În realizarea sarcinilor și obiectivelor sale, Guvernul îndeplinește o serie de atribuții, și anume:
A) În ceea ce privește administrația publică:
a) exercită conducerea generală a administrației publice;
b) conduce și controlează activitatea ministerelor și a celorlalte organe centrale de specialitate
subordonate;
c) înființează, cu avizul Curții de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
d) poate constitui organisme cu caracter consultativ pentru rezolvarea problemelor din competența sa;

e) poate constitui consilii, comisii și comitete interministeriale în scopul corelării de politici în diferite
domenii și ramuri de activitate.
B) În ceea ce privește activitatea normativă:
a) inițiază proiecte de legi și le supune Parlamentului pentru adoptare;
b) elaborează proiectul de lege privind bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale de stat și le supune
Parlamentului spre adoptare;
Guvernul are această categorie de atribuții întrucât beneficiază de inițiativă legislativă.

- emite hotărâri pentru organizarea executării legilor

-emite ordonanțe în baza unei legi speciale de abilitare și ordonanțe de urgență potrivit Constituției;
- asigură executarea de către autoritățile administrației publice a legilor și a celorlalte dispoziții normative
date în aplicarea acestora.
C) În domeniul economico-social:
a) aprobă strategiile și programele de dezvoltare economică a țării, pe ramuri și domenii de activitate;
b) asigură administrarea proprietății publice și private a statului;
c) asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit Programului de guvernare.
D) În ceea ce privește legalitatea și apărarea națională:
a) asigură apărarea ordinii de drept, a liniștii publice și siguranței cetățeanului, precum și drepturile și
libertățile cetățenilor;
b) aduce la îndeplinire măsurile având ca scop apărarea țării, organizarea și înzestrarea forțelor armate.
E) În domeniul relațiilor internaționale:
a) asigură realizarea politicii externe a țării, precum și integrarea României în structurile europene și
internaționale;
b) negociază tratatele internaționale care angajează statul român; negociază și încheie înțelegerile
internaționale la nivel guvernamental;
c) propune Președintelui României acreditarea sau rechemarea reprezentanților diplomatici ai României în
alte state;
d) propune Președintelui României înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice ale României.
F) Alte atribuții:
a) acordă, retrage și aprobă renunțarea la cetățenia română;
b) cooperează cu organismele sociale interesate pentru îndeplinirea atribuțiilor sale; are relații de
colaborare cu autoritățile administrative autonome;

c) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege sau care decurg din sarcinile, obiecivele și funcțiile sale.
Astfel, Guvernul poate sesiza Curtea Constituțională privind neconstituționalitatea legilor înainte
de promulgarea acestora, numește prefecții și subprefecții, adoptă măsuri pentru organizarea alegerii unui
nou Președinte când a intervenit vacanța funcției de Președinte al României, adoptă măsuri pentru
oranizarea referendumului la nivel național, emite puncte de vedere privind propunerile legislative etc.
În exercitarea controlului ierarhic, Guvernul are dreptul să anuleze actele administrative ilegale
sau inoportune emise de autoritățile administrației publice din subordinea sa, precum și ale prefecților.
Regimul învestiturii Guvernului
Evidențiind dualismul puterii executive în România, prof. M. Constantinescu și prof. I. Vida
susțin teza potrivit căreia „Constituția României a instaurat un regim politic caracterizat prin bicefalitatea
executivului, acesta având în componență Guvernul și șeful statului. Orice altă concepție, care se
proclamă legală și care extinde componența executivă a statului la autorități ce se află în afara Guvernului
și a Președintelui României, nu numai că este falsă sub aspect științific și anticonstituțională, dar
contravine necesității situării administrației publice în afara politicului, pentru a se asigura o echitabilă
derulare a serviciilor publice și o indubitabilă neutralitate în satisfacerea cererilor cetățenilor și în
desfășurarea serviciilor publice în sprijinul interesului general”.
Guvernul își exercită mandatul începând de la data depunerii jurământului prevăzut la art. 82 din
Constituția României până la data validării alegerilor parlamentare generale, dacă nu este cumva demis în
condițiile art. 110 combinat cu art. 114 alin. (2) din Constituția României, republicată.
Procedura de învestitură a Guvernului constă în:

a) desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru;

b) solicitarea de către candidatul la funcția de prim-ministru a votului de încredere;
c) acordrea votului de încredere;
d) numirea Guvernului de către șeful statului.
Desemnarea candidatului pentru funcția de prim-ministru este de competența Președintelui
României, în urma consultării partidului car a dobândit majoritatea absolută în Parlament. În cazul în care
nu există un asemenea partid, se consultă forțele politice care au creat o coaliție, alianță de guvernare etc.
Candidatul la funcția de prim-ministru are consultări politice cu partidul sau gruparea de partide
care a susținut desemnarea sa, în vederea alcătuirii noului Guvern și a programului de guvernare.
Candidatul la funcția de prim-ministru are 10 zile la dispozitie pentru negocierea listei ministeriabililor,
cât și pentru redactarea programului. În condițiile în care nu izbutește să se încadreze în termenul stabilit
de lege, candidatul la funcția de prim-ministru va depune mandatul încredințat.
După trecerea termenului prevăzut, Președintele României poate retrage mandatul încredințat,
începând, la rândul său, noi consultări pentru desemnarea unui alt candidat.

În următoarea etapă a procedurii de învestitură are loc dezbaterea pentru acordarea votului de
încredere. În Constituție se precizează: „Programul și lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaților și
de Senat, în ședință comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorității deputaților și
senatorilor”. Programul de guvernare este un document politic, care aparține în exclusivitate Guvernului
și care, dacă este acceptat, are ca efect acordarea încrederii Parlamentului pentru realizarea obiectivelor
cuprinse în acest act.
În cazul neacordării votului de încredere, procedura de învestitură se reia, prin organizarea de noi
consultări politice de către Președintele României, pentru desemnarea candidatului la funcția de prim-
ministru. Constituția nu interzice desemnarea de către Președinte a aceluiași candidat, aici punându-se
problema de eventuale noi pacte și înțelegeri politice, care pot interveni între partidele parlamentare.

După obținerea votului de încredere, Președintele României numește Guvernul. În nici un caz
numirea nu poate fi refuzata, ea trebuind să fie conformă cu voința Parlamentului. De altfel, voința
Parlamentului arevaloare de fapt juridic propriu-zis, marcând încheierea unui contract de guvernare între
Parlament, pe de o parte, și candidatul la funcția de prim-ministru, pe de altă parte. De aceea, Guvernul și
primul-ministru vor răspunde politic exclusiv în fața Parlamentului.

Durata mandatului Guvernului

În condițiile unei funcționări normale a celor două autorități publice care exercită cele două
funcții clasice ale statului, funcția legislativă și cea executivă, Parlamentul și, repectiv, Guvernul,
încetarea mandatului Guvernului are loc la data validării alegerilor generale parlamentare, neputându-se
susșine și neexistând nici o precizare constituțională expresă potrivit căreia Guvernul are un mandat de 4
ani.Chiar dacă durata mandatului legislativului și cea a executivului sunt identice, totuși rațiunea
asigurării continuității vieții de stat administrative face ca limitele de început și de sfârșit ale mandatelor
celor două puteri să nu se suprapună perfect.
Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art. 110 din Constituția republicată. Astfel,
potrivit art. 110 alin. (1) Constituție, „Guvernul își exercită mandatul până la data validării alegerilor
parlamentare generale”.
Art. 110 alin. (1) consacră situația tipică în care un Cabinet funcționează pe durata întregului
mandat parlamentar. Până la această dată Guvernul se află în plenitudinea prerogativelor sale, cu excepția
rezervelor impuse de „prelungirea mandatului Parlamentului”, iar după această dată și „până la depunerea
jurământului de către membrii noului Guvern”, el devine Guvern demisionar.
Încetarea mandatului la „data validării alegerilor parlamentare generale” reprezintă consecința
faptului că mandatul acordat Guvernului de către Parlament, prin votul de încredere exprimat, expiră la
data validării alegerilor generale, deoarece numai din acel moment noul Parlament este în situația să-și
manifeste încrederea într-o nouă echipă guvernamentală pe care înțelege să o sprijine.
 Potrivit art. 110 alin. (2) din Constituție, astfel cum acesta a fost completat, „Guvernul este demis
la data retragerii de Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află într-una din situațiile
prevăzute la art. 106, cu excepția revocării, ori este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult
de 45 de zile”. Prin aceste dispoziții, Constituția a avut în vedere trei situații atipice de încetare a
activității Unui Cabinet.
O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui Cabinet rin introducerea unei
moțiununi de cenzură, în condițiile art. 113 din Constituția republicată, sau în cazul angajării răspunderii
Guvernului, potrivit art. 114 din Constituția republicată, dacă s-a introdus o moțiune de cenzură și aceasta
a fost aprobată.
O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile în care primul-ministru
se află într-una din situațiile de încetare a funcției de membru al Guvernului avute în vedere de art. 106, și
anume: demisie, pierderea drepturilor electorale, starea de incompatibilitate, deces, precum și în alte
cazuri prevăzute de lege.
Potrivit art. 109 alin (1) din Constituția republicată „Guvernul răspunde numai în fața
Parlamentului pentru întreaga sa activitate”.
Prin urmare, răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla voință a Președintelui
României, cel care, potrivit art.85 alin (2) din Constituție, poate „revoca din funcție, la propunerea
primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanță a
postului”. În plus, nici nu s-ar putea susține că primul-ministru ar putea să se propună singur spre a fi
revocat[20].
O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu își poate exercita atribuțiile pe o
perioadă de peste 45 de zile, termen valabil și pentru membrii Guvernului potrivit art. 107 alin. (4)
consacrat primului-ministru.
În toate aceste trei situații atipice de încetare a mandatului unui Guvern, în timpul unui mandat
parlamentar, se declanșează procedura de învestitură a unui nou Cabinet.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată, în termen
de 15 zile de la data încetării mandatului Guvernului sau al unuia dintre membrii săi, aceștia vor prezenta
situația privind gestionarea activității ministeriale de care au răspuns, precum și a problemelor aflate în
curs de derulare, pe baza unui protocol de predare-primire.

BIBLIOGRAFIE

WWW.ADMINISTRARE.INFO

WWW.QREFERAT.COM

WWW.BIBLIOTECARELICVE.RO

WWW.EREFERAT.ORG