 Acasă

 Proiecte
 Petiții
 Evenimente
 Articole
 Contact
 FORUM #Rezistăm-Uniţi schimbăm

Articole
Acasa/Articole/Articole/Mari Români/Mihai Eminescu (1850 – 1889)

Mihai Eminescu (1850 – 1889)

15 ianuarie 2023/în Mari Români, Școala de Toamnă/de Uniti Schimbam/131.812 vizite
fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com
 

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie
1889, București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români
și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura
română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat
viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ
întârziat.
În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională,
căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă
pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură
etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles
Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară.
Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile
sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile
sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer,
Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia
Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia
doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la
urmă) și de teoriile lui Hegel.

Titu Liviu Maiorescu  (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic
literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între
1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era

conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la
Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care
au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica
eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau
guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau
teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță,
fiind un veritabil cronicar al momentului.
 Ziarul Timpul  din 29 iunie 1883 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la

Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta
de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai
Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei
Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat
în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la
sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit
în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra
unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie
1948) membru al Academiei Române.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu  – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Biografie
 Statuia lui Mihai Eminescu din Cernăuţi – foto: ro.wikipedia.org

Data și locul nașterii

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca
fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat
Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea
Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu
și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15
ianuarie 1850, în Botoșani.
Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre
botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data
nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași
lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care
însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.
 

Familia Eminescu

Familia Eminescu - foto: ro.wikipedia.org

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe
Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al
Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe
linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării
iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.
Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara
Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și
Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată
de emigranții transilvăneni.
Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult
mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui
Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de
administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria
sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se
îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, se va
sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din
Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în
timpul unei misiuni.
Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de
joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii
de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Mihai a fost cel
de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi
băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves.
După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a
îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți
cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata
română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei
postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții
nefiind cunoscute.
O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de
ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu
exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.
Copilăria
 

Copilăria
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi,
într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată
cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule
(Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în
anul scolar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare,
probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan
Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici.
Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc
manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a
simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a
III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de
elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două
clase de gimnaziu.
 Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent
clădirea adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4 – foto: ro.wikipedia.org

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți
înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina
anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna
organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii
se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile
vremii.
Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de
Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena
între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează
cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină
clasa I cu rezultate bune la învățătură.
Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu,
erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa
I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru.
În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul
lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută
academică.
Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut
insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann
Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea
sa de matematică se datora metodei rele de predare.

Clădirea Ober-Gymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot aici a predat
Aron Pumnul. În prezent, școala generală nr. 1. Se găsește pe str. M. Eminescu, colț cu str. I. Franko – foto:
ro.wikipedia.org

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură.
Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul
vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la
școală.
 Ion G. Sbiera  (n. 1 noiembrie 1836, Horodnic de Jos, Suceava – d. 22 octombrie 1916, Cernăuți) a fost un
folclorist și istoric literar român, membru fondator (1866) al Academiei Române. A fost profesor de limba și
literatura română la Cernăuți, una dintre personalitățile proeminente ale culturii românești din Bucovina –
foto: ro.wikipedia.org

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o

subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind
nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul
din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă,
va îndeplini condițiunile concursului“.
Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu
dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la
Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent
județean.
La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna
februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a
solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la
profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară
era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
 Aron Pumnul (n. 27 noiembrie 1818, satul Cuciulata, județul Brașov; d. 12 ianuarie 1866) a fost un cărturar
român, lingvist, filolog și istoric literar, profesor al lui Mihai Eminescu, fruntaș al Revoluției de la 1848 din
Transilvania – foto: ro.wikipedia.org

Debutul în literatură

Casa din Cernăuţi a lui Aron Pumnul,  unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19) –
foto: ro.wikipedia.org

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie
moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură,
Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare… la mormântul prea-iubitului lor
profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M.
Eminoviciu, privatist.
La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista “Familia”, din Pesta, a lui
Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în
Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai
apar în „Familia” alte cinci poezii.

Iosif Vulcan (n. 31 martie 1841, Holod, Bihor – d. 8 septembrie 1907, Oradea) publicist și scriitor român,
animator cultural, membru al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org
 

Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu –
București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a
obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral
a fost Aron Pumnul.

„Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric
atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi
o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost – în fond – încheierea
sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată
programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei
campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a
părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile.
În perioada 27 – 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba
Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N.
Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

Nicolae Densusianu  (scris uneori Densușianu; n. 18 aprilie 1846, Densuș, Hunedoara – d. 24 martie 1911,
București) a fost un jurist și istoric român, membru corespondent al Academiei Române, care este cunoscut mai
ales prin lucrarea sa “Dacia preistorică” – foto: ro.wikipedia.org

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar
în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul
Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila,
Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame
(Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut
traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).
 Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească,
astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) dramaturg, nuvelist, pamfletar,
poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român – foto – ro.wikipedia.org

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai
multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui
Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj,
Timișoara, Arad și alte orașe bănățene.
Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile
La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august și 19
septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe
Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu
a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat
ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național.
În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de
la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele
actor Arta reprezentării dramatice – Dezvoltată științific și în legătura ei organică de
profesorul dr. Heinrich Theodor Rotscher (după ediția a II-a). Traducerea,
neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase.
Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
 Mihail Pascaly (n. 1830, București – d. 30 septembrie 1882, București) a fost un actor român, regizor, director
de teatru, profesor, traducător, autor dramatic și publicist – foto: ro.wikipedia.org

Student la Viena și Berlin

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

 Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3) – foto: ro.wikipedia.org

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar”

Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează
în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a
unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea
mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la
Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca
publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii”.

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A
publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în
special datorită relației cu Mihai Eminescu – foto: ro.wikipedia.org

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă
cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar
nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea
ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor
privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de
membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era
repartizat pentru Moldova.
În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a
sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa
Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă
cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri
universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți.
În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student
extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut
cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina.
A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două
societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură – România
jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru
trimiterea banilor de întreținere.

Ioan Slavici  (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos, Județul Putna) a fost
un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al Academiei Române – foto:
ro.wikipedia.org

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe

fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870
Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a
mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În
schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca
Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
 Mihai Eminescu  în prima jumătate a anilor 1870 – foto: ro.wikipedia.org

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică
provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de
acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se
stabilească la Iași.
 Iacob Negruzzi (n. 31 decembrie 1842, Iași – d. 6 ianuarie 1932, București), scriitor, dramaturg, critic literar,
jurist, profesor, politician, președinte al Academiei Române – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare
relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la
serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian
Porumbescu.

Ciprian Porumbescu; născut Ciprian Golembiovski (n. 14 octombrie 1853, Șipotele CSucevei, Bucovina – d. 6
iunie 1883[1], Stupca, azi Ciprian Porumbescu, județul Suceava) compozitor român – foto: ro.wikipedia.org

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați
că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu
evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l
imediat după Alecsandri.
Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie
1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare
lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine,
pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în
provincie.

Convorbiri literare  este o revistă literară lunară care apare la Iași. În primul număr al revistei, Iacob Negruzzi
preciza că: Sub numele de “Convorbiri Literare” va apare la doue septemâni o revistă în formatul stinsei
“România Literară” – foto: ro.wikipedia.org

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10

februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din
care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste
primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an
nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a
se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris
la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni,
din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza
unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese,
sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei,
istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai
departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate
pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie – 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între
Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență
doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul
Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea
doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român,
documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici,
găzduit la Samson Bodnărescu.

Samson L. Bodnărescu  (n. 27 iunie 1840, satul Voitinel, județul Suceava – d. 3 martie 1902, Pomârla, județul
Botoșani) a fost un scriitor și poet român, membru al societății culturale „Junimea” – foto: ro.wikipedia.org

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a

fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la
bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui
Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției
diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat
drumul către țară.
În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate
pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave
în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie,
Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în
spital prin intervenția agenției române din Berlin.
 Alexandru Dimitrie Xenopol  (n. 23, după alte surse 24 martie 1847, Iași – d. 27 februarie 1920, București),
academician, istoric, filosof, economist, pedagog, sociolog și scriitor român – foto: ro.wikipedia.org

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis
că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu
subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui
Șerban, fratele poetului.
 

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu
manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană
a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea.
Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții
neoficiale la ziarul local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au
fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De
multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde,
prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă,
idolul său.
 Ion Creangă  (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași), scriitor român. Recunoscut datorită
măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii
literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie – foto: ro.wikipedia.org

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a

înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14
martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o
în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din
principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice
alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost
pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013.
În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor
școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul
Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit
pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
Dimitrie Petrino (n. 1838, Rujnița, Soroca, azi Republica Moldova – d. 29 aprilie 1878, București) a fost un poet,
membru corespondent al Academiei Române din 1877 – foto: ro.wikipedia.org

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a
predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul
său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei
declarate de elevii unor clase.
În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia
conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă
de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama
poetului, Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul
Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la
Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”.
În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur,
iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a
doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul,
Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.
 Mihai Eminescu în 1878 – foto: ro.wikipedia.org

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a
rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de
căsătorie nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că
este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai
imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l
felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o
poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat
la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii
Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la
ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun
prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea.
Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți
frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle. Mandache Leocov
sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi atașat de un tei multisecular din
Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele de Teiul lui Eminescu:
„Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru poet, fie alături de
Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După plecarea lui la
București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.

Teiul lui Eminescu este un tei argintiu (Tilia tomentosa Moench) cu o vârstă de aproximativ 500 de ani, aflat în
Parcul Copou din Iași. Arborele, asociat istoric cu poetul Mihai Eminescu, reprezintă unul dintre cei mai
importanți arbori monument din România și constituie un simbol pentru orașul Iași – foto: ro.wikipedia.org

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef
(în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a
ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul
etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe
rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele
Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu.
În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet
redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției
este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13
septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii
de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
Mite Kremnitz (4 ianuarie, 1852, Greifswald – 18 iulie, 1916 în Berlin), născută Marie Charlotte von Bardeleben
(pseudonime George Allan, Ditto and Idem), a fost o scriitoare și traducătoare germană, care a locuit în
România. Este eroina romanului biografic al lui Eugen Lovinescu, Mite. A fost căsătorită cu doctorul Wilhelm
Kremnitz, medic al familiei regale române, și cumnat al lui Titu Maiorescu – foto: ro.wikipedia.org

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În
lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
 

Moartea
Teoria îmbolnăvirii

Poesii - 1884 – foto: ro.wikipedia.org

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de

alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat
în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr.
Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihica” (1972), poetul
suferea de psihoză maniaco-depresivă – opinie adoptată și de criticul Nicolae
Manolescu.
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului
(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din
vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor
pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și
internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten,
Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C.
Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8
ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie
Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a
scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a
recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie
Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin
împușcare.
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat
în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-
bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul
anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna
decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si
chiar binedispus.

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919,
București) scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care
Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară” – in imagine,
pictură de Ipolit Strâmbescu – foto: ro.wikipedia.org

În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris
cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași.
Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
 Mihai Eminescu  în 1885 – foto: ro.wikipedia.org

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a
scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru
restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15
martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat
poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în
urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost
internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat
comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea
și îngrijirea poetului.
În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea
pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile
recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa.
În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului
Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți
poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Mihai Eminescu în 1887 – foto: ro.wikipedia.org

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat
în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în
manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui
Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București.
Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe
biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate
părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o
pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu.
Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a
determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a
stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În
23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane
ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Nicolae Gane  (n. 1 februarie 1838, Fălticeni — d. 16 aprilie 1916, Iași), cunoscut și ca Nicu Gane, a fost un
scriitor și om politic român, care a fost ales ca membru titular al Academiei Române (în 1908) – foto:
ro.wikipedia.org

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi

a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr.
Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia
raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație
mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”.  În 13 aprilie
s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
Mănăstirea Mărcuța  este un lăcaș de cult, situat în estul orașului București. Este monument istoric. Mănăstirea a
fost construită de Dan vel Logofătul, în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, mai exact în anul 1587. Numele
provine de la al doilea ctitor al mănăstirii, Marcu Armașu. Din complexul monahal face parte Biserica
Mărcuța. La Mărcuța a fost internat și poetul Mihai Eminescu – foto: ehartabucuresti.ro

Teoria asasinării
Teoria asasinării poetului Mihai Eminescu presupune înscenarea îmbolnăvirii lui
psihice și aplicarea unui tratament cu injecții cu mercur în cadru senatoriului
doctorului Alexandru Șuțu, care să conducă la moartea poetului cu scop politic. În
acest complot se pare că ar fi participat chiar și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce
l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și dușmănoși”.
Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu mercur
aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit moartea lui
Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu pentru a-l
vindeca pe poet”.
Diverse personalități contemporane lui, cum ar fi Alexandru C. Cuza, Tudor Vianu și
George Călinescu, s-au îndoit de boala acestuia, iar A. D. Xenopol chiar a susținut că
acesta nu a fost nebun. Există surse conform căruia, Eminescu datorită poziției luate
prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării influențelor politice ale vremii, ar fi
fost urmărit de Casa de Austria.
Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința sechestrării
sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”. În această situație Titu
Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este
trimis la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest
context A. C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe
deplin sănătos, un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la
câteva secole unul”.

Alexandru C. Cuza, cunoscut ca și A. C. Cuza (n. 8 noiembrie 1857, Iași — d. 3 noiembrie 1947, Sibiu) a fost un
profesor de economie politică la Universitatea din Iași, om politic, militant antisemit și membru titular al
Academiei Române din 1936 – foto: ro.wikipedia.org

Datorită tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15

iunie întoxicat cu mercur.
 

Moartea și serviciul funerar

Mormantul lui Mihai Eminescu, Cimitirul Bellu, parcela 9 – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața,
după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a
doctorului Șuțu din strada Plantelor nr. 9, București. Ziarul Românul anunța ziua
următoare la știri: Eminescu nu mai este.
Corpul poetului a fost expus publicului în Biserica Sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu,
împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat
litania „Mai am un singur dor“. După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura,
carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate,
unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru.
Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea
Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai
Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul pînă la
mormînt, unde a fost îngropat sub „teiul sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria
chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.

Inmormantarea lui Mihai Eminescu  – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

 
 
Despre moartea poetului, George Călinescu a scris:
 George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor,
publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după
unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai
importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a
semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică –
foto: cultural.bzi.ro

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi
vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va
răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest
pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria
parfumurilor sale.”
 Tudor Vianu (n. 27 decembrie 1897/8 ianuarie 1898, Giurgiu – d. 21 mai 1964, București), estetician, critic și
istoric literar, poet, eseist, filosof și traducător român – foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.

Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.
 

Personalitate

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanţa – foto: ro.wikipedia.org

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care
după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana,
Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui
Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui
Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.
 Ion Luca Caragiale  (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească,
astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist,
pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai
mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al
Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și
trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna
de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni
și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată
amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii
vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia
sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească (1872), în
care va analiza doar cîteva poezii publicate în revista Convorbiri literare pînă în
momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua
Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de
poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme
după moartea sa prematură.
Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite
în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din
Viena, asigurîndu-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în
1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atît de locuitorii mahalalei
Tirchileștilor cît și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă
admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru
a-i fi acordată distincția „Bene merenti“, refuzată totuși de poet din motive politice.
În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889),
Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel
erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care
nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele
semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.
 Titu Liviu Maiorescu  (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) academician, avocat, critic
literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, prim-ministru al României între
1912 și 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române – foto: ro.wikipedia.org

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa
covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată
nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după
firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le
avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă,
convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a
persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri
inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de
diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului
cu realitatea.
Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție
de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate
de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica,
activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau
ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care
descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără
cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu
are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al
meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele
cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea,
singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am
nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să
am intrarea.”
Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena,
a evocat în cîteva texte cu caracter memorialistic atît amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cît și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la
propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor
lor la Universitatea din Viena.

Fragmente audio
George Călinescu vorbind despre Mihai Eminescu (1964)

Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii fără soț”

Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi pământ”

Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”

14 ianuarie 2019 – Ziua Culturii/Academia Română lansează aplicaţia gratuită pentru

telefoanele inteligente ‘Mihai Eminescu, întreaga operă’
Academia Română anunţă lansarea aplicaţiei digitale “Mihai Eminescu, întreaga
operă”, marţi, în cadrul evenimentelor dedicate Zilei Culturii Naţionale, care vor avea
loc la Ateneul Român.
Opera eminesciană va fi disponibilă, în regim gratuit şi într-un format compatibil cu
telefoanele inteligente, în magazinele App Store şi Google Play, precizează Academia
Română, într-un comunicat transmis luni AGERPRES.
Potrivit sursei citate, aplicaţia “Mihai Eminescu, întreaga operă” a fost realizată pe
parcursul a doi ani de o echipă interdisciplinară alcătuită din cercetători de la
Centrul European de Studii în Probleme Etnice al Academiei Române, membri ai
Asociaţiei Române de Geopolitică, Geoeconomie şi Geocultură şi tineri
informaticieni, cu sprijinul financiar al Asociaţiei NeamUnit.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Etichete: 15 ianuarie, jurnalişti, Mari Români, Mihai Eminescu, poeți, prozatori
Share this entry





S-ar putea sa iti placa de asemenea
Uniti Schimbam

COPYRIGHT © 2014-2020 UNITI SCHIMBAM | TOATE DREPTURILE REZERVATE

Sfântul Cuvios Pavel Tebeul (227-341) (Liviu Mihaiu) De ziua lui

Mihai. Mihai Eminescu. Nu-l știți voi