Enigma Otiliei

George Călinescu
~ 1938 ~

      Citat: ,, …un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și obiectivitatea au devenit program
estetic” (Nicolae Manolescu)

      În studiul ,,Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu afirmă despre romanul doric, cel traditional, obiectiv, că
este ,,romanul din secolul XIX, care la noi își atinge apogeul abia în deceniul al treilea al secolului XX.”

      Ca teoretician al romanului românesc, G. Călinescu respinge proustianismul si pledează pentru realismul

classic (romanul obiectiv de tip balzacian).

      Al doilea dintre cele patru romane scrise de George Călinescu ( Cartea nunții, 1933, Enigma Otiliei, 1938,
Bietul Ioanide, 1953, Scrinul negru, 1960) este ,, …un roman de critic, în care realismul, balzacianismul și
obiectivitatea au devenit program estetic” (Nicolae Manolescu).

      Specia literară: Având ca trăsături amploarea acțiunii, desfășurarea pe mai multe planuri, conflictul
complex, prezența unor personaje numeroase si realizarea unei imagini ample asupra vieții, opera
literară ,,Enigma Otiliei” de George Călinescu aparține speciei literare roman.

      Opera literară ,,Enigma Otiliei” de George Căliescu a apărut în anul 1938 și este considerat un roman
realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, aparținând prozei interbelice. De asemenea, poate fi
considerat un roman social și citadin.

      ,,Enigma Otiliei” de George Călinescu este un roman realist prin temă, structura închisă, specificul
secvențelor descriptive, realizarea personajelor, dar depășește modelul realismului clasic, balzacian, prin
spiritul critic și polemic și prin elemente ale modernității (este inspirat din viața citadină, prezența tipului
intelectualului ca personaj).

      Titlul inițial al romanului ,,Părinții Otiliei”, reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare
personaj determină într-un fel soarta orfanei Otilia, ca niste ,,părinti”. Autorul schimbă titlul din motive
editoriale, acesta devenind ,,Enigma Otiliei” și deplasează accentul de la un aspect realist la tehnica modernă a
reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul, un personaj de o feminitate enigmatică, ce rămâne
surprinzător prin amestecul de un farmec juvenil cu o profundă maturitate.

      Această ,,enigmă” se naște mai ales în mintea lui Felix, care nu-și poate explica felul de a se comporta al
fetei, iar Pascalopol o admiră, o înțelege , dar nici el nu o poate descifra în întregime, spunându-i lui Felix în
finalul romanului : ,,A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”

      Tema romanului este ilustrarea vieții burgheziei bucurestene de la începutul secolului al XX-lea, societate
degradată de puterea banului, întreaga acțiune a romanului construindu-se în jurul averii lui Costache
Giurgiuveanu. De asemenea, ,,Enigma Otiliei” este un roman de inițiere, prezentând formarea unui tânăr care,
înainte de a ¬a avea o carieră, trăiește experiența unei iubiri si a relațiilor de familie.

      O secvență semnificativă pentru tema operei, este replica lui Stănică Rațiu, care ilustrează mentalitatea
epocii în ceea ce privește moștenirea: ,,dacă familia mea nu s-ar fi prăsit atâta, vă spun pe onoarea mea, azi aș fi
milionar[…] Am unchi și mătuși foarte bogate […]. Însă toți au copii si nepoți, încât până să-mi vină rândul,
mai bine mă lipsesc.”
      O altă secvență semnificativă pentru operă este cea din incipitul romanului, când Felix ajunge in București,
pe strada Antim, iar când bate la ușa casei lui moș Costache, acesta, un bătrânel ,,subțire și puțin înconvoiat”, îi
spune tânărului: ,,Nu-nu-nu știu…nu stă nimeni aici, nu cunosc…”

      Ca structură, romanul este alcătuit din douăzeci de capitole și contruit pe mai multe planuri narative, care
urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor
familiei Tulea, al lui Stănică.

      Există două planuri narative principale: un plan ce urmăreste lupta clanului Tulea de a pune mâna pe
averea lui Costache Giurgiuveanu; un alt plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas orfan, vine la
București pentru a studia medicina, Costache Giurgiuveanu fiindu-i tutore. Celelalte planuri, secundare, susțin
imaginea amplă a societății citadine a vremii.

      Perspectiva narativă este una obiectivă, realizată prin narațiunea la persoana a III-a, un narator obiectiv,
detașat. Naratorul omniscient știe mai multe decât personajele sale și, fiind omniprezent, le controlează ca un
regizor.

      Ca moduri de expunere se observă folosirea predominantă a narațiunii, succesiunea secvențelor narative
fiind redată prin înlănțuire. Dialogul conferă veridicitate și concentrare epică, iar descrierea spațiilor și a
vestimentației susține impresia de univers autentic (mimesis), prin observatie și notarea detaliului
semnificativ, descrierea devine mijloc de caracterizare indirectă/ de conturare a caracterelor.

      Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal , ,,într-o seară de la începutul lui ulie 1909”, și
spațial (descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor), prezintă personajele
principale și sugerează conflictul.

      Finalul este unul închis, prin rezolvarea conflictului (Olimpia este părăsită de Stănică, Aurica nu-și poate
face o situație, Felix o pierde pe Otilia) și este urmat de un epilog . Simetria incipit – final se realizează prin
descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, care este un intrus în familie, în
momente diferite ale existenței sale: în adolescență și aproximativ zece ani mai târziu, ,,după război”.

      Ca mijloace/ procedee de caracterizare se remarcă, în manieră realist-balzaciană, tehnica focalizării,

caracterul personajelor dezvăluindu-se progresiv, pornind de la datele exterioare ale existentei lor: prezentarea
mediului de viață, descrierea locuinței, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor si a obișnuințelor. În mod
direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul
romanului, la jocul de table. Descrierea indirectă îngroasă trăsăturile prin fapte, gesturi, replici, vestimentație,
relații între personaje.
      Exceptie face portretul Otiliei, realizat prin tehnici modern: comportamentism și reflectare poliedrică. Până
în capitolul al XVI-ea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportament (fapte, vorbe, gesturi). Această tehnică
este dublată de reflectarea poliedrică a personalitătii Otiliei în conștiința celorlalte personaje, ceea ce conferă
ambiguitate personajului ( element modern), iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminității. Este
alcătuit un portret complex și contradictoriu al Otiliei, ,,fe-fetița” cuminte și iubitoare din perspectiva lui moș
Costache, fata exuberantă, ,,admirabilă, superioară” din perspectiva lui Felix, femeia capricioasă ,,cu un
temperament de artistă” pentru Pascalopol, ,, o dezmățată, o stricată,” din perspectiva Aglaei, ,,o fată deșteaptă”,
cu spirit practic, așa cum o vede Stănică.

      Pornind de la ideea ,,obiectul romanului este omul ca ființă morală”, Călinescu distinge două feluri de
indivizi, în funcție de capacitatea de a se adapta: cei care se adaptează din punct de vedere moral, putând să-si
motiveze acțiunile, si cei care se adptează instinctual, ce ilustrează tipuri umane: cocheta, fata bătrână, avarul,
parvenitul, retardatul.

      Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite. Familia lui Costache
Giurgiuveanu, posesorul averii, si Otilia Mărculescu , fiica celei de-a doua sotii, decedate. Există doi
intruși, Felix Sima, orfan, al cărui tutore este Costache Giurgiuveanu si Leonida Pascalopol, prieten al
bătrânului. A doua familie este cea a surorii lui Costache Giurgiuveanu, Aglae Tulea, alcătuit din sotul Simion
Tulea și cei trei copii: Olipia, Aurica, Titi. Conflictul principal are în centru averea lui moș
Costache. Conflictul erotic, secundar, privește rivalitatea dintre adolescentul Felix și maturul Pascalopol pentru
mâna Otiliei.

      Limbajul personajelor este unul uniformizat, indiferent de situația socială sau de cultural lor. Amestecul de

stiluri (juridic si colocvial) folosit de Stănică are un efect comic. Se utilizează fraza amplă, este preferat epitetul
neologic, ,,fața juvenilă”, ,,aspect bizar”.

      ,,Enigma Otiliei” este un roman realist, balzacian prin prezentarea critică a unor aspect ale societății
bucureștene de la începutul secolului XX, motivul paternității și al moștenirii, specificul secvențelor descriptive,
realizarea unor tipologii, veridicitate, utilizarea narațiunii la persoana a III-a. Modelul realist este însă depășit
prin spiritul critic si polemic, prin elemenete ale modernității (ambiguitatea personajelor, interesul pentru
procese psihice deviante, tehnici moderne de caracterizare).