Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ro/articol/54524/profesori-altfel-raluca-
alexandrescu-mai-e-mult-de-lucru-in-domeniul-formarii
Despre tine
M-am format într-o casă cu foarte multe cărți (rafturi pe mai toți pereții
disponibili) și cu o mamă profesoară de limba franceză care se chinuia de
când îmi aduc aminte cu norma făcută din bucăți la un liceul industrial și
la vreo două alte școli generale. Într-o familie unde, ca în multe alte
familii, dosarul prost al părinților marcase fundamental opțiunile de
parcurs ale copiilor. Ea visase să studieze canto la Conservator. Avea în
mod cert vocea, dar nu și originile sănătoase. Așa că s-a dus unde s-a
putut strecura fără dosar în cei mai dificili ani României de după război,
mai precis în 1953-’54, la filologie. Și a devenit profesoară de franceză,
una dintre cele mai talentate și mai dedicate profesoare pe care le-am
putut vedea până acum. Vorbesc despre ea mai mult pentru că am
pierdut-o demult.
Din punctul meu de vedere, „faceți așa pentru că așa vă zic eu” nu a mers
niciodată. Nu numai acum, nu a mers niciodată. Predând, printre alte
cursuri, Istoria ideilor politice, ajung în fiecare an în preajma unor pagini
despre educație care ar trebui cred eu afișate la avizierele școlilor: e
vorba de Eseul despre educație al lui Montaigne, scris sub forma unei
scrisori redactate probabil în 1579. Este cel mai viu, mai actual, mai
inteligent text despre educație pe care l-am citit. Eseul lui Montaigne
concentrează biblioteci întregi, publicate în secolul XX și XXI despre
funcțiile educației și rolul formator, dar nu constrângător, al
profesorului. Despre calitățile indispensabile ale oricui dorește să aibă
vreun succes în transmiterea cunoașterii, în toate sensurile ei. Despre
rolul empatiei, al capacității profesorului de a-și recunoaște limitele și de
a le transforma într-un argument suplimentar pentru rostul școlii.
Despre perfectibilitatea omenească dar și despre aroganța
autosuficienței, a ignoranței fudule. Montaigne notează la un moment
dat în cartea a treia a Eseurilor (capitolul 11) că „cine vrea să se vindece
de ignoranță, trebuie să o mărturisească”. Să admiți că ai limite, că te
poți înșela, că nu le știi pe toate și că învățarea e un proces continuu care
începe de la tine, din spatele catedrei, este primul pas în manualul
bunului profesor. E și cel mai greu, pentru că înseamnă în primul rând
un exercițiu de onestitate față de tine însuți/însăți.
Chimia dintre profesor și student
Stilul tău
Pare bizar și poate ușor vetust, dar eu nu tutuiesc studenții. Poate vine și
din formația mea continentală, francofonă și nu anglo-saxonă, dar am
crezut dintotdeauna că e o formă de politețe care poartă în ea un univers
de atitudini, mai cu seamă față de studenții din anul 1, care încă se simt
foarte elevi. Dacă știi cum să o utilizezi, nu e creatoare de distanțe, ci
dimpotrivă: într-un raport, inevitabil, și de putere, cum este cel dintre
evaluator și evaluat, dintre profesor și student, formula de politețe
pentru mine e o manieră de a mai rotunji un pic unghiurile.
Super-puterea ta
Din pandemie