Biserica romano-catolică

 
După distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 78 d.H., Biserica
Crestină din Ierusalim a încetat temporar să mai existe. Congregatia din
Roma si episcopii acesteia au fost cei care au preluat activitatea misionară în
întreg Imperiul Roman.

Pornind de la localizarea centrală a Romei ca oras imperial si de la faptul că

Roma fusese sediul multor apostoli din primul secol, episcopii Romei au
început din secolul al treilea să ridice pretentii de întâietate în cadrul
Bisericii. Episcopii provinciilor răsăritene ale Imperiului nu au acceptat
încercările episcopilor romani de a câstiga întâietate sau suprematie.

În acea epocă, Biserica era organizată pe cetăti si regiuni, fiecare având în

fruntea ei câte un episcop. Irineu de Lyon era considerat episcopul Galiei,
Ciprian de Cartagina era un alt stâlp al Bisericii, în timp ce episcopii
Mauritania si Numedia din Alexandria conduceau bisericile din Egipt. Efes
devenise centrul bisericilor din Asia Mică, iar Roma era centrul bisericilor din
Peninsula Italia si din Galia. După tinerea Sinoadelor Ecumenice, aceste
biserici au devenit biserici principale în regiunile respective, dispunând atât
de autoritate eclezială, cât si seculară. Aceasta nu a generat un conflict între
nici si nici nu a stirbit cu ceva egalitatea lor. Toate chestiunile care interesau
toate bisericile era hotărâte de către toti reprezentantii Bisericii în cadrul
Sinoadelor Ecumenice.

Canonul 34 Apostolic afirma că "episcopii tuturor bisericilor trebuie să fie

primii, ca si conducători, si nimic nu se va hotărî fără consimtământul lor:
fiecare va face ceea ce priveste zona si regiunea care tine de răspunderea
sa. Dar conducătorul nu hotărăste fără consimtământul celorlalti. Aceasta
păstrează unitatea. Binecuvântat fie Dumnezeu Tatăl, Fiul si Sfântul Duh".
Această regulă exprima principiile de bază în conducerea Sinoadelor.

În general, canoanele si regulile apostolice ale vechilor sinoade nu

prevedeau independenta episcopului principal si nici absolutismul Bisericii.
Hotărârile în chestiunile religioase si canonice tineau de responsabilitatea
sinodului episcopilor, la nivel regional, sau, după caz, de Sinodul Ecumenic.

Ulterior, situatiile politice au condus la o influentă tot mai mare a episcopilor

Romei (papi). Atacurile barbarilor din sec. 4 si migratia popoarelor au
contribuit si ele la acest fenomen. Atacurile barbarilor ajunseseră până si
vechile provincii romane, distrugând simbolurile civilizatiei crestine. În noua
situatie, Roma a început să fie văzută ca păzitoare a credintei si mostenirii
apostolice. Înalta autoritate a episcopilor romani se referea si la aspectele
religioase, în perioada secolelor 4-8, când episcopii Romei erau apărătorii
Ortodoxiei în Imperiul Bizantin. Astfel, încetul cu încetul episcopii Romei s-
au considerat chemati să conducă întreaga lume crestină. Un nou impuls în
directia întăririi atitudinii despotice a papilor romani a fost un decret emis în
secolul 4 de către împăratul Gratianus, care îl lăuda pe papa de la Roma
(titlu purtat de episcopii Romei si de cei din Alexandria, însemnând
"părinte"). În secolul 5, Papa Inocentiu declara: "nimic nu se poate hotărî
fără adunarea sinodului Romei si, mai ales în chestiuni ce tin de credintă,
toti episcopii trebuie să asculte de Apostolul Petru, care este capul
episcopilor Romei". În secolul 7, Papa Arafon cerea tuturor bisericilor să
accepte conducerea bisericii romane, întemeindu-si pretentiile pe cuvintele
Apostolului Petru. În secolul 8, Papa Stefan scria: "Eu sunt Apostolul Petru,
cu voia lui Dumnezeu, prin chemarea plină de milă a lui Hristos, Fiul
Dumnezeului cel viu, înzestrat cu toată puterea Sa de a fi lumină întregii
lumi".

La început, toate aceste pretentii de mărire ale papilor nu au fost luate în

serios de către episcopii răsăriteni si nici nu au divizat Biserica. Toti erau
uniti printr-o singură credintă, aceleasi Taine si constiinta faptului că
apartineau unei singure Sfinte si Apostolice Biserici. Din nefericire pentru
lumea crestină, această unitate a fost zdruncinată de episcopii Romei în
secolul 11 si în secolele care au urmat. Ruptura bisericii romane s-a adâncit
atunci când au apărut învătături noi. Mai întâi, biserica romană a schimbat
mărturisirea de credintă, adăugând cuvintele "si de la Fiul" după cuvintele
care arătau că Sfântul Duh purcede de a Tatăl. Această adăugire la Crez
este mentionată sub numele "filioque" si reprezintă o îndepărtare profundă
de la învătătura apostolică primară. Pe scurt, este incorectă si nu are suport
istoric sau dogmatic. Apoi, episcopii Romei au creat învătături noi si străine,
inclusiv un sistem de "indulgente papale" care confereau iertarea de păcate
în schimbul unor sume de bani donate bisericii. Au urmat si alte învătături
bizare, cum ar fi "imaculata conceptie" a Fecioarei Maria si asa-numita
"infailibilitate" a Papei. Prin toate acestea, ei s-au îndepărtat tot mai mult de
adevărata Biserică, schimbând însăsi natura Bisericii.

Pentru a-si justifica autoritatea, papii romani mentionau cuvintele

Mântuitorului adresate Apostolului Petru - "tu esti Petru si pe această piatră
voi zidi biserica Mea si portile locuintei mortilor nu o vor birui pre dânsa"
(Mat. 16:18). Sfintii Părinti ai Bisericii au interpretat întotdeauna aceste
cuvinte în sensul că Biserica se clădeste pe credinta în Hristos pe care o
mărturisise Petru, nu pe persoana lui Petru. Apostolii nu au considerat că
Petru este conducătorul lor, iar sinodul apostolic de la Ierusalim din anul 51
a fost prezidat de fapt de Apostolul Iacob. Cu privire la autoritatea lui Petru,
el a propovăduit în multe orase, nu numai la Roma, ci si în Alexandria,
Antiohia si în altele. De ce episcopii acestor cetăti nu s-au considerat si ei
conducători supremi ai Bisericii? Dacă Petru ar fi fost capul suprem al
Bisericii, ar fi trebuit ca succesorii săi să fie si ei episcopi peste aceste cetăti.
Mai mult, primul episcop al bisericii din Roma a fost Linus, nu Petru, iar
Linus era deja episcop atunci când Petru s-a aflat la Roma. Cercetarea cu
atentie a acestei chestiuni ne conduce la o singură concluzie: învătătura că
Sf. Petru ar fi fost capul Bisericii este o creatie a papilor romani, produsă din
setea lor de putere si din îndepărtarea de la adevărata Credintă. Biserica
primară nu a avut o asemenea învătătură.

Pretentiile de suprematie ale episcopului Romei, alături de falsa învătătură

că Sfântul Duh purcede de la Fiul, au adus diviziune între Bisericile Ortodoxe
din Răsărit si Biserica Romană din Apus. Ruptura oficială a avut loc în anul
1054, când cardinalul roman Humbert a trântit pe altarul bisericii Sf. Sofia
din Constantinopol un decret papal prin care erau excomunicati toti cei care
nu ascultau de biserica Romei.

Viata religioasă si viata laică din Europa secolului 11 erau întretesute.

Puterea laică si capacitatea de a declara război nu erau printre atributele
unui episcop; totusi, papii romani si-au dezvoltat si consolidat si asemenea
influentă si puteri seculare. Papa Pius IX a emis o bulă prin care toti
romano-catolicii trebuiau să accepte stăpânirea papei în chestiunile laice. La
comanda papei, toate popoarele, punând mâna pe sabie, le atacau pe cele
pe care papa le numea ca fiind dusmane. În secolul 13, papa nu numai că
încorona regi, dar si reglementa dispute între regi. Prin puterea sa, declara
război sau făcea pace. Mai mult, papa avea puterea si de a demite regi si
împărati, de a-i exila pe sustinătorii acestora si de a exercita deosebite
atributii politice.
În lupta lor pentru putere, papii erau neobositi si nu pierdeau nici o ocazie
de a-si afirma suprematia si infailibilitatea. Astfel, Papa Benedict VIII scria la
1302: "declarăm că tot clerul apostolic si marele preot al Romei sunt
responsabili pentru întreaga lume, iar marele preot este urmasul direct al
Apostolului Petru, capul apostolilor, loctiitorul lui Hristos pe pământ, capul
întregii Biserici si părinte si învătător al tuturor crestinilor". Cuvinte similare
se regăsesc în declaratia Conciliului din 1870, care a promulgat dogma
"infailibilitătii" si erezia "imaculatei conceptiii". În articolele despre adevărul
canonic, publicate în 1917, Papa Benedict XV scria: "Marele preot al Romei
este mostenitorul lui Petru si are nu numai cinstea de a fi cel dintâi, ci si cea
mai înaltă putere peste întreaga Biserică". Această arogantă a episcopilor
Romei a sporit ruptura dintre Biserica Ortodoxă si Biserica Romei. Nu trebuie
uitat că, în ciuda acestei distante în crestere, Biserica Ortodoxă s-a aflat,
până la secolul 11, în comuniune cu drept-credinciosii episcopi romani care
au respectat principiile de credintă stabilite de apostoli cu privire la
independenta bisericilor locale. De fapt, Biserica Ortodoxă chiar cinsteste ca
sfinti pe câtiva dintre primii episcopi ai Romei, cum ar fi Sf. Leon.

Secolul 14 a marcat începutul decăderii religioase si morale a papilor.

Puterea lor a devenit mai seculară ca niciodată, cu intrigi, desertăciune si
lăcomie. Poporul a început să fie nemultumit de opresiunea despotică a celor
care-l reprezentau pe papă. Un istoric german scria: "Clerul se poartă cu
lipsă de respect fată de învătăturile catehismului; ignoră Evanghelia si
scrierile Sfintilor Părinti; nu au nimic de spus despre credintă, fapte bune si
alte binecuvântări, nu vorbesc despre vrednicia Mântuitorului si nici despre
minunile Lui... iar acesti oameni detin cea mai înaltă pozitie în Biserică, unde
ei sunt chemati să fie păstori de suflete!"

Rezultatele nu au întârziat să apară. La începutul secolului 16 apare

protestantismul, initiat ca un protest împotriva papilor romani si provocat în
parte de Inchizitie si de torturile săvârsite de biserica Romei, în parte de
vânzarea indulgentelor papale. În timp, protestantismul însusi s-a fărâmitat
într-o puzderie de secte.