FORMAREA STATULUI MEDIEVAL DOBROGEA

Roxana Mihaela Culea, Școala Gimnazială Nr. 1 Poarta Albă, Poarta Albă-Constanța

În teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, rolul cel mai important îl are Imperiul Bizantin. Primele
formațiuni politice din această zonă la începutul Evului Mediu sunt menționate în jurul secolului al
X-lea, când sunt amintiți unii conducători locali precum jupan Dimitrie, jupan Gheorghe și strategul
Theodor. Între anii 971-1204 în această zonă ființează Thema Paristrion (Paradunavon), unitate
militară și administrativă bizantină.

În perioada secolelor al X-lea și al XIII-lea spațiul dobrogean este afectat de invaziile repetate ale
migratorilor turanici. Pentru apărare se construiesc cetăți: Păcuiul lui Soare și se întărește vechiul
sistem de fortificații de la marginile provinciei. Cu acest prilej, poemul „Alexiada”, redactat de
împărăteasa bizantină Ana Comnena menționează șefi locali, unii de origine slavă, implicați în
luptele de apărare și anume: Sacea, Sestlav și Tatos.
După cucerirea Constantinopolului de către cruciații apuseni, în 1204, și fondarea Imperiului Latin
de Răsărit, Dobrogea intră pentru o perioadă sub controlul statului Asăneştilor.
Este cunoscut și sub numele de al doilea țarat vlaho-bulgar. Populația sa cuprinde pe vlahii sud-
dunăreni și pe bulgari. La originea sa stă revolta izbucnită în 1185, sub conducerea fraților Petru și
Asan și îndreptată împotriva Imperiul Bizantin. Cu sprijinul cumanilor, bizantinii sunt înfrânți.
Statul constituit se întinde în nordul Peninsulei Balcanice și este recunoscut de împăratul de la
Constantinopol. Unul dintre conducătorii săi, Ioniță cel Frumos (Caloian) (1197-1207) este
încoronat în capitala sa de la Târnovo de către un legat papal și recunoaște religia catolică. Apogeul
statului este înregistrat sub domnia lui Ioan Asan al II-lea (1218-1241), care se reîntoarce la
ortodoxie. Totodată, el reintră în conflict cu regele Ungariei și cu Imperiul Bizantin. Pe fondul
rămășițelor politice statul este cucerit de către turci în secolul al XVI-lea.
În jurul lui 1230 este amintită „Țara Cărvunei”, probabil plasată între Varna și Mangalia, și care va
constitui nucleul viitorului stat medieval.
După reîntoarcerea bizantinilor la Constantinopol, aceștia reiau stăpânirea Dobrogei. Populația
provinciei recunoaște în plan spiritual autoritatea Mitropoliei de la Vicina, care joacă un rol
important în apărarea religiei ortodoxe.
În secolul al XIV-lea se impune Balica, voievod (cca 1346-1354). Acesta se amestecă în luptele
civile din Imperiul Bizantin, dintre familiile Paleologilor și Cantacuzinilor.
Urmașul său, Dobrotici, voievod (1354-1386) este întemeietorul statului dobrogean, unificând
formațiunile dintre Dunăre și Marea Neagră. Își stabilește reședința la Caliacra. Primește din partea
Imperiului Bizantin titlul de despot și de strateg.
Este urmat de fiii săi, Ivanco (sau Ioancu) și Terter. Ivanco conduce Dobrogea până în 1388, când
moare în lupta cu turcii marelui vizir Ali-pașa. În același an, 1388, controlul Dobrogei este preluat
de Mircea cel Bătrân, care o va uni cu Țara Românească.
De la mijlocul secolului al XIV-lea până la 1878
Dobrogea se va afla sub stăpânirea otomană.

România a participat la războiul Ruso-Turc între 1877-1878, rușii aliați cu românii fiind învingători.
La Congresul de Pace de la Berlin din 1878 s-a recunoscut independența României și Dobrogea a
fost retrogradată împreună cu Delta Dunării și Insula Șerpilor României care pierde însă cele trei
județe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail, Bolgrad. Se împlinea astfel un alt act unificator în istoria
românilor înfăptuit în timpul domnitorului Carol, viitorul rege Carol I al României.