Universitatea: PITEȘTI

Facultatea: FSESSP

Asistenta Sociala Anul 2 grupa 1 subgrupa 1

Psihopatologie şi psihopterapie
Anxietatea generalizată şi atacul de panică

COORDONATOR: STUDENT:

Lect.univ.:

Darie Nadina-Ionela Dragnea Nicoleta-Adriana

-2021-

Anxietatea generalizată şi atacul de panică

 Atacurile de panică pot fi destul de agresive uneori manifestându-se prin
hiperventilație, durere în piept (angina pectorală), tremurat, transpirații care pot dura
și zeci de minute, uneori este nevoie chiar de intervenția mediciilor. Totuși
majoritatea oamenilor consideră aceste atacuri de panică false crezând că este un
mod de a atrage atenția. Nu este pentru a atrage atenția este o tulburare pe cât se
poate de reală și gravă, la fel ca și anxietatea care pot face viața omului mai grea, unii
pot avea anxietate socială care face vorbirea în fața unui public destul de grea, sau
angajarea, sau pur și simplu vorbirea cu o persoană străină.

Oamenii, de cele mai multe ori, îşi percep propria anxietate ca pe un lucru ruşinos,
ca pe o formă de slăbiciune şi fac tot posibilul ca manifestările ei să nu fie observate
de ceilalţi. Se gândesc de foarte multe ori înainte la situaţia care le provoacă
anxietate, pregătindu-se pentru aceasta, se izolează şi nu mai fac lucrurile obişnuite
în aşteptarea evenimentului care le declanşează frica. De obicei, acest comportament
nu face decât să crească anxietatea.

Exemplu: o persoană căreia îi este frică să zboare cu avionul, va sta în seara

dinaintea plecării în casă, se va gândi foarte frecvent la zborurile anterioare şi îşi va
imagina cum va fi de această dată. Va încerca să găsească strategii de diminuare a
stresului şi va sfârşi prin a fi foarte ruşinată de vocea tremurândă, de faţa
congestionată sau de privirea speriată cauzate de anxietatea intensă din timpul
zborului.

Din cauza preocupării intense de a nu trece prin noi atacuri de panică persoana
își modifică considerabil comportamentul, evitând numeroase situații care i-ar putea
declanșa astfel de atacuri. De exemplu, o persoană care a avut atacuri de panică la
volan, refuză să mai conducă. Sau o persoană care a avut atacuri de panică când a
rămas singură acasă sau pe stradă, încearcă să fie mereu însoțită de o persoană de
încredere.

-1-
Un exemplu frecvent, o persoană care a avut atacuri de panică după un efort fizic,
evită un număr mare de activități care implică un astfel de efort .

Unele persoane sunt mai predispuse să dezvolte panică. Este foarte probabil că
acest lucru să fie determinat de niște mecanisme genetice. Știm din studiile familiale
că persoanele care au rude de gradul I cu diagnostic de Panică au un risc de 3-5 ori
mai mare de a dezvolta și ele panică de-a lungul vieții; iar studiile realizate pe
gemeni au arătat că factorii genetici pot explica 48% din variația acestei tulburări.

Există anumiţi factori care ar putea avea un rol în declanşarea atacurilor sau
tulburării de panică: moştenirea genetică, stresul major, temperamentul mai sensibil
la stres sau predispus la emoţii negative, anumite modificări în funcţionarea
creierului, diferite afecţiuni de natură psihică şi comportamentale (anumite afecţiuni
– depresia, stersul posttraumatic pot să favorizeze apariţia atacurilor de panică),
consumul anumitor substanţe. Printre substanţele asociate atacurilor de panică se
numară nicotina, cafeina, alcoolul. Iniţial, atacurile de panică se produc brusc şi fără
avertisment, însă, în timp, acestea sunt declanşate de anumite situaţii.

Un alt factor general de vulnerabilitate este neuroticismul – o trăsătură de

personalitate evaluată adesea de inventarele psihologice de personalitate.
Neuroticismul se referă la tendința unor indivizi de a se îngrijora frecvent, de a
reacționa cu ușurință cu emoții negative în situații stresante (se enervează, se sperie,
plâng ușor) sau de a se simți vulnerabili în fața stresului. Persoanele cu nivel ridicat
de neuroticism sunt mai vulnerabile să dezvolte de-a lungul vieții probleme de
anxietate și depresie în general și au mai multe acuze somatice în perioade de stres.
Din nou studiile genetice au arătat că 30-50% din neuroticism poate fi explicat de
factori genetici, dar încă nu-i cunoatșem cu exactitate.

De asemenea, se pare că persoanele cu un istoric medical de tulburări

respiratorii sau care au rude de gradul I cu astfel de tulburări au un risc mai mare de a
dezvolta panică. În general persoanele care au suferit de o condiție medicală care le-a
pus viața în pericol sau care le-a provocat la un moment dat o teamă foarte intensă

-2-
devin pe viitor mult mai sensibile la anumite simptome fiziologice (de
exemplu: dificultăți de respirație). Exista de asemenea studii care arată
că experiențele timpurii de violență în familie, abuz fizic sau sexual îi pot predispune
pe indivizi să dezvolte atacuri de panică.

O înţelegere adecvată şi un studiu corect al anxietăţii necesită îndreptarea atenţiei

asupra câtorva motive care pot duce la confuzii. Unul dintre principalele motive de
confuzie în ceea ce priveşte anxietatea este asemănarea ei cu frica. Ambele stări de
dispoziţie implică un anumit sentiment de frică şi de nelinişte, iar frica poate fi trăită
ca o ,,parte” a anxietăţii (Craig, Brown şi Baum, 2000). Întrucât acestea au în comun
mai multe caracteristici, este greu să fie delimitate una de alta; astfel, unii cercetători
au sugerat că nu pot fi diferenţiate, pe când alţii cred că frica şi anxietatea sunt
fenomene clar distincte şi separate (Barlow, 1988). Primele distincţii dintre frică şi
anxietate se pare că au apărut în mod accidental, datorită primelor traduceri din
studiile lui Freud, în care termenul Angst, care înseamnă ,,frică”, a fost tradus în mod
greşit drept ,,anxietate” (Kaplan, Sadock, 1991, p. 389– 415) .

D.H. Barlow (1988) consideră că diferenţele între frică si anxietate se bazează pe:
prezenţa sau absenţa ameninţării ,,determinate consensual”; gradul în care
răspunsurile la ameninţare se află sau nu la acelaşi nivel cu intensitatea pericolului;
valoarea potenţială de adaptare pe care o au aceste răspunsuri. În aceste cazuri, frica
se referă la răspunsuri realiste de adaptare, pe când anxietatea se referă la reacţii mai
puţin realiste sau mai nepotrivite. Deoarece anxietatea şi frica sunt printre primele
modalităţi de apărare ale fiinţei împotriva suferinţei, ele pot avea în comun anumite
mecanisme; în general, datele psihometrice şi fiziologice sugerează că cele două
interferează considerabil.

Coelho (1980) a studiat adolescenţi care prezentau anxietate cu privire la viitorul

lor şi a descoperit că anxietatea experimentată de subiecţii adolescenţi era exprimată
prin încercări de a reduce anxietatea şi de a-şi schimba dispoziţia sufletească, la fel
ca şi în cazul adaptării la stres.

-3-
Incertitudinea referitoare la viitor a fost legată de anxietate, care, la rândul ei, a fost
asociată cu comportamentul periculos şi îmbolnăviri posibile.

Anxietatea implică sentimente subiective (de exemplu îngrijorarea), răspunsuri

fiziologice (de exemplu, tahicardie, hipercortizolemie), precum şi răspunsuri
comportamentale (de exemplu, evitarea). Anxietatea poate fi benefică, pregătind
organismul pentru acţiune, având un rol de protecţie faţă de un posibil pericol şi rol
adaptativ, dar poate fi anormală atunci, când acaparează şi perturbă viaţa de zi cu zi,
limitând existenţa individului la strategii de evitare sau de compensare.

Anxietatea se caracterizează printr-o senzaţie difuză, neplăcută, vagă, de teamă

sau nelinişte, însoţită de simptome vegetative: cefalee, transpiraţie, palpitaţii,
tahicardie, disconfort gastric, etc. Este deci constituită din două componente, una
fiziologică şi alta psihologică, individul fiind
conştient de existenţa ambelor.

Anxietatea afectează gândirea, percepţia şi învăţarea, putând produce

distorsionarea percepţiilor, scăzând puterea de concentrare, memoria asociativă şi de
evocare. Un alt aspect important este efectul său asupra selectivităţii atenţiei. Astfel,
o persoană anxioasă va selecta anumite lucruri sau evenimente din jur şi va exagera
importanţa altora în încercarea de a-şi justifica anxietatea ca răspuns la o situaţie
înfricoşătoare.

Tulburarea prin anxietate generalizată (TAG): sentimente nervoase recurente,

îngrijorări, excesive legate de circumstanţe, evenimente sau conflicte reale, asociate
cu simptome de oboseală, probleme de concentrare şi/sau probleme cu somnul.
Simptomele trebuie să persiste cel puţin 6 luni şi să provoace suferinţă clinică şi
funcţională semnificativă.

Tulburarea anxioasă generalizată are ca trăsătură esențială sentimentul de grijă

excesivă față de unele situații sau persoane, grijă care cotropește individul fără voința
lui și care reprezintă o preocupare zilnică, neîncetată, ce interferează cu alte activități
și conduce la credințe și acțiuni nepotrivite sau exagerate. Este vorba de o grijă față
de pericole și daune care sunt incerte dar care conduc la o ruminație continuă.
 -4-

De exemplu grija excesivă față de propriul copil care generează acțiuni

supraprotective față de acesta, anticiparea unor lucruri rele dar foarte puțin probabile
care îi răpesc mult timp și sunt în cea mai mare parte în afara propriului control. În
afară de grija excesivă, indivizii cu tulburare anxioasă generalizată mai pot prezenta
următoarele simptome : sentiment de încordare, neliniște, iritabilitate, oboseală,
dificultăți de concentrare, tensiune musculară, insomnii. Sub o altă interpretare,
acești indivizi prezintă o toleranță scăzută față de incertitudine, frică de a nu putea
controla evenimente viitoare, frică de a nu fi respinși sau abandonați de cei dragi sau
importanți, de unde necesitatea de a căuta mereu semne de aprobare sau evidențe
care să întărească nevoia de securitate personală.

Un aspect fascinant al tulburărilor de anxietate este influenţa reciprocă excelentă a

factorilor genetici şi experienţiali.Există puţine dubii că gene anormale predispun la
starea anxioasă patologică; totuşi, dovezile indică clar că evenimentele de viaţă
traumatice şi stresul sunt de asemenea importante din punct de vedere etiologic.
Astfel, studiul tulburărilor de anxietate prezintă o posibilitate unică de a înţelege
relaţia dintre natura şi creşterea în etiologia tulburărilor mintale. Teoriile
comportamentale sau de învăţare ale anxietăţii postulează că anxietatea este un
răspuns condiţionat la stimuli specifici din mediu.

Beck, 1985(Edelmann, 1992) plasează în centrul determinismului anxietăţii

scheme cognitive şi gânduri automate. Gânduri negative de tipul „nu pot face faţă
situaţiei”, „mă voi sufoca” etc. apar automat în momentul trăirii anxietăţii şi
constituie o verigă importantă în cercul vicios al menţinerii stării de anxietate.

La extrema patologică, anxietatea devine neplăcută, deranjantă şi în forma ei cea

mai extremă una din cele mai intolerabile experienţe la care e expusă mintea şi
corpul nostru. Această gamă este cel mai bine înfăţişată în rezultatele unei cercetări
făcute de psihologii americani acum 90 de ani.
 -5-

Yerkes şi Dodson au arătat că anxietatea are o relaţie neobişnuită cu performanţa

şi această relaţie e cel mai bine reprezentată printr-un „U” inversat, care din punct de
vedere grafic seamănă cu curba lui Gauss.Astfel, nivelul cel mai scăzut al anxietăţii
este calmul absolut, sau mai precis descris, ca somnul adânc sau, ca o stare şi mai
inactivă, coma. Într-o astfel de stare nu exista niciun răspuns la cei mai mulţi dintre
stimuli şi doar cea mai intensă dintre experienţe va trezi individul. Totuşi, coma este
în general o stare anormală şi nu reprezintă neapărat absenţa totală a anxietăţii.

În decursul vieții, factorii care cresc riscul de a dezvolta tulburare de anxietate

generalizată includ: boli cronice – diabet, boli endocrine (ex. de tiroidă), neurologice,
evenimente traumatizante fizic sau emoțional, abuz sau neglijență în copilărie,
consum de tutun, alcool, substanțe psihoactive
 -6-

Concluzii

Numeroase reacţii anxioase declanşate de factorii stresori (situaţie de examen, boală,

doliu, prezenţa unui pericol real) sunt normale. Ele ar putea să aibă un rol protector,
inhibând o acţiune imprevizibilă a subiectului. În aceste condiţii, anxietatea normală
este un răspuns adaptativ la o situaţie ce ar putea pune în pericol integritatea şi
echilibrul fiinţei umane. Anxietatea devine patologică atunci când componentele sale
(cognitive şi comportamentale) sunt exacerbate şi pot căpăta un caracter mai durabil.
Anxietatea patologică, prin intensitate şi durată, este un răspuns inadecvat la o
anumită situaţie sau la un eveniment existenţial.

Efectele unui atac de panică variază. Câteodată, oamenii care suferă pentru prima
oară un atac de panică solicită asistență de specialitate. Cei mai mulți dintre cei ce au
pentru prima oară un atac de panică se tem să nu aibă un atac de cord sau o cădere
nervoasă. A avea un atac de panică a fost clasificat ca fiind una dintre cele mai intens
producătoare de teama, supăratoare și inconfortabile experiențe din viața unui om.
 Bibliografie:
1. Barlow, 1988 The development of anxiety: the role of control in the early environment
2. Holdevici, I., Psihoterapia tulburărilor anxioase, Bucureşti, Ceres, 1998.
3. 1. Andrews G, Creamer M, Crino R, Hunt C, Lampe L. Psihoterapia tulburărilor
anxioase: ghid practic pentru terapeuţi şi pacienţi. Editura Polirom, Iasi; 2007.
4. Nuţ, S., Anxietate şi performanţă la tineri, Timişoara, Eurostampa, 2003.