CAPITOLUL VI: FISCALITATEA. POLITICA FISCALĂ.

PRINCIPII

6.1.Fiscalitatea. Noţiune.Definiţie
6.2.Politica fiscală
6.3.Principiile fiscalităţii

6.1.Fiscalitatea.Noţiune.Definiţie
Fiscalitatea este, indiscutabil o inoportunitate pentru orice contribuabil, oricât
civism fiscal ar dovedi acesta.
Studiile consacrate analizei fenomenului fiscalităţii urmăresc tocmai limitarea
efectelor negative sau nedorite ale acestuia asupra contribuabilului, asupra iniţiativei
de a munci, a înclinaţiei de a consuma şi economisi, asupra comportamentului său
fiscal.
Analiza sistemului fiscal facilitează găsirea răspunsului la următoarele
întrebări:
 „Care impozit are cel mai bun randament şi induce cele mai mici
distorsiuni în economie?”
 „Care este combinaţia de impozite cea mai convenabilă puterilor
publice pentru a procura masa veniturilor de care bugetul are nevoie şi să
corespundă cel mai bine nivelului de dezvoltare şi specificului unei anumite
economii?”
 „Răspunde intervenţionismul fiscal în timp util necesităţilor de corijare?”
 „Există o legislaţie corespunzătoare şi un aparat fiscal eficient pentru a
limita la maximum evaziunea fiscală?”
Fiscalitatea se va privi, întotdeauna, ca un atribut al suveranităţii – dar, acest
element va lua în considerare şi voinţa şi elementul de consimţire la impozit, din
partea contribuabilului. Doar prin apropierea celor două aspecte în etapele
premergătoare instituirii unui nou impozit sau a măririi unei cote existente, cât mai
ales în faza de percepere şi gestionare a impozitului se vor crea garanţii pentru un
randament ridicat şi de durată al fiscalităţii şi pentru limitarea fenomenului evazionist.
Fiscalitatea este indiscutabil necesară – impozitul fiind considerat un rău
necesar. Nimeni nu a putut înlocui acest mijloc de finanţare şi de susţinere a statului.
Fiscalitatea are, de foarte multă vreme, o imagine negativă. Ea este
considerată, de către contribuabili, drept o formă de constrângere exercitată de statul
spoliator care, prin metode speciale – scoate din buzunarele cetăţenilor anumite
sume de bani câştigate cu greu şi deci, bine meritate de aceştia. Considerăm că ar fi
incorect să privim lucrurile exclusiv dintr-o asemenea perspectivă, întrucât
analizându-le cu onestitate, cu oarecare detaşare şi cu dorinţa de a le înţelege, vom
descoperi că realitatea este alta: fiscalitatea reprezintă un domeniu complex, dar şi
foarte dens, concret, juridic prin excelenţă şi deschis către alte ramuri de drept.
Fiscalitatea este o noţiune ce poate fi privită în dublu sens:
 fie ansamblul conduitelor de urmat în raporturile juridice de drept fiscal,
stabilite în conformitate cu normele legale,
 fie ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce le revin contribuabililor, în
conformitate cu normele de procedură fiscală.
Fiscalitatea nu se referă doar la reglementarea drepturilor şi obligaţiilor
contribuabililor, la conduita acestora ci şi la cea adoptată de organele fiscale.
De-a lungul timpului toate sistemele fiscale au urmărit în evoluţia lor să
satisfacă prin numărul şi mărimea impozitelor, nevoia de fonduri băneşti, să
promoveze proceduri simplificate de colectare a impozitelor, să introducă impozite
cât mai suportabile pentru contribuabili, să crească numărul contribuabililor prin
eliminarea inechităţilor.
Pornind de la multitudinea abordărilor teoretice existente împreună cu întreaga
experienţă în domeniu, ajungem la concluzia că, fiscalitatea reprezintă un ansamblu
de principii, reguli, norme juridice ce privesc evidenţa contribuabililor, stabilirea,
evidenţierea şi stingerea obligaţiilor fiscale, controlul şi soluţionarea eventualelor
plângeri, acordarea asistenţei de specialitate contribuabililor în vederea aplicării
corecte a legislaţiei fiscale.
6.2.Politica fiscală
Politica fiscală, componentă a politicii economice a statului, se referă la
totalitatea reglementărilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor, a taxelor,
diferitelor contribuţii, conturând astfel, opţiunile statului în materie de impozite şi taxe.
Politica fiscală îşi propune să influenţeze dezvoltarea economică – de
exemplu, prin intermediul facilităţilor fiscale pe care le promovează.
De asemenea, unii autori privesc politica fiscală ca fiind procesul constituirii
veniturilor bugetare şi al conturării cheltuielilor, urmărind, în egală măsură, să
contribuie la susţinerea unei economii fără probleme inflaţioniste şi să contribuie la
păstrarea unui grad ridicat al ocupării forţei de muncă.
 Politica fiscală dispune de mijloace de acţiune sau stabilizatoare, fie directe,
fie indirecte. Printre mijloacele directe am exemplifica diferitele programe de calificare
(recalificare) profesională, modificarea cotelor de impozitare. Cele indirecte se pot
prezenta sub forma unor transferuri (ajutoare) sociale sau sub forma impunerii
progresive a veniturilor.
6.3.Principiile fiscalităţii
Evoluţia impozitelor a fost însoţită de caracterizări şi teorii doctrinare, create
pentru a justifica şi motiva importanţa şi rolul acestora, descriind în primă fază,
principiile de bază ale aşezării şi perceperii impozitelor.
Astfel, impozitele şi taxele ce îşi găsesc reglementarea legală în cuprinsul
Codului fiscal, au la bază următoarele principii:
 neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de
investitori şi capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiţii egale investitorilor,
capitalului român şi străin;
 certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să
nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să
fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege
sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de
management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
 echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a
veniturilor, în funcţie de mărimea acestora;
Dacă ne propunem să determinăm sfera conceptuală a „echităţii fiscale”
observăm că, există tendinţa de a considera această noţiune echivalentă cu cea de
„nepărtinire”.
Etimologic, termenul provine din limba latină, unde aequitas însemna egal.
Putem privi termenul de „echitate” fie în sens larg, fie restrâns. Astfel:
 în sens larg, „echitatea” face trimitere la sentimentul spontan al dreptăţii
şi al nedreptăţii care se manifestă în aprecierea unui caz particular şi concret;
 în sens restrâns, „echitatea” se suprapune noţiunii de dreptate care se
determină preponderent, în funcţie de spiritul uman şi în măsură mai mică, de litera
legii, şi care poate tempera sau revizui legea în măsura în care aceasta se
dovedeşte a fi „insuficientă” datorită caracterului său general.
Regulile generale pentru realizarea, la impozitarea contribuabililor, a unei
minime echităţi fiscale ar fi:
 •reciprocitatea (contribuabilii plătesc impozite şi taxe, iar statul trebuie să le
asigure un volum de servicii corespunzătoare. Acest criteriu este exprimat mai mult,
doar în plan teoretic, deoarece în plan practic, al prelevărilor fiscale, se regăseşte
mai rar din cauza diferenţierii nevoilor de la o persoană la alta, după caz.);
•respectul reciproc (în situaţia respectării de către contribuabili a obligaţiilor ce
le revin, de plată a impozitelor şi taxelor, statul trebuie să adopte aceeaşi atitudine
privind efectuarea serviciilor pentru contribuabili);
•reparaţiile efective (în cazul neplăţii impozitelor, la termenele şi în cuantumul
stabilit prin lege, cei în cauză vor suporta rigorile legii. La fel şi în cazul în care, statul
nu se achită de obligaţiile legale).
Existenţa acestor criterii în cadrul sistemelor fiscale este deseori
discutabilă.Aceste cerinţe reprezintă doar condiţii teoretice, considerate de unii
specialişti ca fiind absolut necesare, dar nu şi suficiente pentru asigurarea echităţii
fiscale.Toate regulile menţionate anterior ar trebui completate cu condiţia capacităţii
contributive a fiecărui contribuabil. Doar în acest fel ar putea fi garantate premisele
existenţei echităţii fiscale în procesul de atragere a resurselor de la contribuabili, sub
forma impozitelor, taxelor, altor prelevări cu caracter obligatoriu.
 eficienţa impunerii prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a
prevederilor Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte
retroactive defavorabile pentru persoane fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în
vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investiţionale majore.
În afara celor patru principii prevăzute expres în Codul fiscal român, în
literatura de specialitate se face trimitere şi la alte reguli/principii ale impunerii. Putem
menţiona astfel, preocupările economistului englez Adam Smith de a contura
maximele impunerii şi concepţiile economistului francez, Maurice Allais, laureat al
premiului Nobel pentru economie (1988), asupra principiilor impunerii.
Maximele impunerii în concepţia lui Adam Smith sunt:
 maxima de justiţie sau de echitate fiscală – toţi cetăţenii unui stat sunt
obligaţi să contribuie la acoperirea cheltuielilor în raport cu mărimea veniturilor
obţinute;
 maxima de certitudine – înseamnă legalitatea impunerii; mărimea
impozitelor trebuie să fie certă şi nu arbitrară;
 maxima comodităţii – perceperea impozitelor trebuie să respecte
termene şi condiţii avantajoase pentru contribuabil;
  maxima economiei şi a randamentului impozitelor – va fi avută în
vedere perceperea de la contribuabili, a unor impozite cât mai puţin apăsătoare şi
încasarea lor cu un minim efort financiar din partea statului – impozitul trebuie să
aibă un randament fiscal ridicat, realizat prin:
 caracterul universal al impozitului;
 eliminarea sau reducerea, posibilităţilor legale sau ilegale de sustragere
totală sau parţială de la impunere;
 cheltuielile proprii asietei fiscale să fie într-un cuantum cât mai redus.
În continuare, încercând o incursiune în doctrina fiscală ce tratează principiile
generale ale impunerii putem demonstra că, din păcate, echitatea fiscală la care se
face mai mereu apel în majoritatea lucrărilor din domeniul fiscalităţii, este mai mult un
principiu la nivel declarativ decât unul propriu practicii fiscale. Astfel, conform
concepţiei lui Maurice Allais, principiile generale ale impunerii, într-o societate liberă
şi democrată ar fi:
 individualitatea – conform acestui principiu, valoarea supremă este
omul şi nu statul, respectiv interesul general să fie subordonat interesului individual;
 nediscriminarea – presupune promovarea unor reguli unitare, valabile
pentru toţi subiecţii impunerii, în stabilirea, urmărirea şi încasarea impozitelor;
 impersonalitatea – economistul francez propune renunţarea la
impozitele sintetice – pe cifra de afaceri, pe capital în favoarea impozitelor analitice,
aşezate asupra fiecărui bun sau operaţiuni în parte;
 neutralitatea – presupune diferenţierea sarcinii fiscale în funcţie de
mărimea veniturilor, natura şi provenienţa acestora, astfel încât fiecare impozit în
parte să fie favorabil unei gestiuni eficiente a economiei;
 legitimitatea – impozitele trebuie să fie reglementate de autoritatea
statului, să se regăsească într-un cadru legitim. Mai mult decât atât, la impunere se
va face distincţie între veniturile legitime, provenite din activităţi corecte şi veniturile
nelegitime, celor din urmă aplicându-li-se o fiscalitate accentuată.
 lipsa arbitrariului – presupune că normele de drept privind stabilirea şi
perceperea impozitelor trebuie să fie simple, clare, fără a lăsa loc interpretărilor.
Putem concluziona că, toate aceste principii generale ale impunerii au fost
adaptate la situaţiile concrete ale statelor lumii, la mecanismele economiilor
naţionale.