Material preluat din ”Studiul privind violența domestică„ 

realizat în 2016 de către

Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității

Desluşirea complexului etiologic care determină apariţia unor comportamente

violente împotriva femeii în familie/cuplu este un proces destul de dificil. Fără a
încerca o ierarhizare riguroasă a factorilor criminogeni ai acestui fenomen, o
departajare ar trebui făcută între factorii exogeni şi endogeni. Primii comportă, la
rândul lor, o clasificare în funcţie de natura lor şi de influenţa pe care o au la nivel
general (culturali, socio-economici, juridici, politici).

Factorii culturali

          Una din principalele cauze care determină apariția violenței conjugale se referă
la atitudinile și stereotipurile sociale care legitimează rolul dominant al
bărbatului și pe cel subordonat al femeii care s-au perpetuat de-a lungul istoriei
omenirii. Astfel, mentalitatea privind superioritatea masculină reprezintă un principal
factor responsabil în manifestarea fenomenului de violență domestică. Nu trebuie
uitat faptul că în România, mai ales în mediul rural, familia este văzută ca o sferă
privată, aflată sub controlul bărbaților, având la bază modelul patriarhal de
relaționare, în care bărbatul decide și femeia ascultă, se conformează și îl urmează.

          O altă  problemă este cea a percepției asupra desfacerii căsătoriei. Există
încă, moștenită prin educație, perspectiva conform căreia divorțul este recunoașterea
unui eșec, de multe ori al femeii, considerată a fi principala responsabilă de unitatea
familiei. În starea psihică de teamă provocată de agresiunile partenerului, victima se
îndreaptă, în primă instanță, către familia de proveniență și către vecinătate, unde,
din păcate se poate lovi de o reacție de dezaprobare față de intenția de a-și
destrăma casa. Din păcate, multe dintre victime, descurajate, se resemnează în
acest moment și nu mai speră că situația lor se mai poate schimba sau că cineva le
mai poate ajuta.

    Permisivitatea socială față de violența în cuplu - Conflictele violente din familie,

în care femeia este victimă, devin într-o oarecare măsură cunoscute în rândul
anturajului, în rândul comunității în care trăiesc iar lipsa de reacţie a celor din jur
denotă indiferenţă sau chiar o aprobare tacită.

    Un alt aspect cultural care contribuie în mod decisiv la apariția unor

comportamente violente în cuplu este reprezentat de faptul că violența este văzută
ca o formă de soluționare a situațiilor tensionate/conflictuale. Acest lucru este
vizibil nu numai la nivelul familiei/cuplului, ci și la nivel comunitar și în modul de
abordare a altor tipuri de situații conflictuale. Prin violență se încearcă impunerea
unei viziunii proprii asupra unor aspecte care ridică divergențe.

          În acest sens, familia de provenienţă, anturajul, grupul de prieteni, grupul de

colegi sunt tot atâţia factori ce determină comportamentul individului, ce transmit
modalităţi de acţiune și de soluţionare a conflictelor.
 

Mijloacele de comunicare în masă

        Nu se poate spune că mass-media creează violenţă, dar contribuie la

întreţinerea ei şi, fără îndoială, are un rol în creşterea nivelului de agresivitate.  Este
dificil de cuantificat măsura în care mass-media este responsabilă de intensificarea
unor comportamente violente, dar putem observa că tendinţa este de liberalizare a
activităţilor mediatice, fără a fi dublate însă de un control sau autocontrol eficient
asupra calităţii şi responsabilităţii impactului difuzării informaţiei, raportat la nivelul de
înţelegere al publicului.

          Violența este o formă a agresivității care se învață, iar cea mai ușoară formă
de învățare este imitația. În acest domeniu, mijloacele de comunicare în masă au un
rol esențial. Chiar dacă în familia de proveniență nu au avut loc acte de agresiune, în
societate, în școli, în programele de televiziune de la știri, la desene animate,
violența abundă.

   

Factorii socio-economici

        Sărăcia este unul dintre cei mai des incriminați factori responsabili în apariția și
proliferarea violenței în familie. Incapacitatea de a-și satisface anumite trebuințe
materiale determină frustrarea individului, frustrare care generează, la rândul ei, o
energie negativă care se răsfrânge asupra vieții familiale.

       Dependența financiară a femeii, existentă în multe dintre cazurile de abuz în

cuplu, favorizează lipsa de reacție a victimei. Femeia rămâne lângă partenerul său
pentru că nu se poate întreține singură, nu are cu ce să plătească o locuință, nu are
cu ce să își întrețină copiii și, astfel, alege să rabde.

         Deoarece femeia nu are resursele să se întrețină pe ea și pe copiii săi, nu are

cum să își asume o viață independentă. Chiar dacă este angajată și beneficiază de
un venit mic sau mediu, cel mai adesea acesta nu îi va permite să-și susțină copiii și,
în același timp, să susțină cheltuielile de chirie și întreținere a unei locuințe.

         Totuși, nu trebuie să concluzionăm că violenţa domestică este o caracteristică

a familiilor sărace, fără să atingă clasele medii sau superioare din punct de vedere
economic. Acest tip de comportament se manifestă în toate mediile.

Factorii juridici

          Procedurile legale greoaie aplicabile în cazul solicitării custodiei copiilor, lipsa
de pregătire a specialiștilor din instituțiile publice – asistenți sociali, procurori,
psihologi sunt alți factori care îngreunează activitatea de prevenire și combatere a
fenomenului. Totodată, criza încrederii în sistemul juridic poate constitui un factor
agravant al acestui fenomen.
 

Factorii politici

        Lipsa interesului politic pentru problematica femeilor, în general, și pentru
violență domestică, în particular, valorizarea excesivă ca spațiu privat a familiei, prin
limitarea intervenției statului în viața cuplului, neimplicarea femeilor în viața politică,
favorizează perpetuarea violenței domestice în societate.

Factorii endogeni - caracteristici ale personalității

Agresorul

        Această explicație a violenței domestice mută accentul pe trăsăturile de

personalitate ale persoanei abuzatoare, fiind considerate un important factor de
risc. Abuzatorii sunt deseori descriși ca având stimă de sine scăzută, gelozie
excesivă, personalități agresive și ostile, au abilități scăzute de comunicare, abilități
sociale scăzute, nevoia intensă de putere sau sentimente de neputință, anxietate sau
teamă puternică de abandon, personalități narcisice, egoism etc.

          De cele mai multe ori, persoanele violente în cuplu par a nu fi conştiente sau
responsabile de acţiunile lor sau au personalităţi neechilibrate, neputându-şi controla
furia sau accesele nervoase. Totuși, exceptând cazurile patologice, agresorii sunt
oameni normali din punct de vedere psihic, ce aparţin tuturor categoriilor sociale, fără
deosebiri esenţiale sub aspectul educaţiei sau situării în ierarhia socială.

        Concepţia lor despre viaţă şi familie este bazată pe mentalitatea

tradiţională de superioritate a bărbatului asupra femeii, conform căreia dreptul de
control asupra membrilor familiei le aparţine.

     Interviurile realizate cu agresorii, în cadrul cercetării noastre, au pus în evidență,

în aproape toate cazurile, o atitudine disfuncțională față de parteneră și față de
situație, caracterizată prin:

 Minimalizarea responsabilității pentru propriul comportament. Ne referim, în

primul rând, la consumul de alcool, declarat ca fiind normal, acești indivizi fiind
incapabili să vadă legătura dintre consumul regulat de alcool și tulburările lor
de comportament;
 Transferul responsabilității pentru starea de violență asupra partenerei.
Agresivitatea a fost justificată ca fiind o urmare firească a stării de tensiune
produsă de parteneră.
 Transferul responsabilității asupra altor persoane sau situații care au influențat
negativ conviețuirea cu partenera: părinții acesteia, frații sau alte rude,
prietenele acesteia, starea de sărăcie, pierderea locului de muncă etc.

Victima
        Totodată, un rol important în apariția și proliferarea comportamentelor violente
în cuplu îl au și caracteristicile de personalitate ale victimei. Teoria învățării
sociale explică de ce femeilor le este dificil să iasă dintr-o relație violentă, pentru că,
așa cum comportamentul agresiv se învață, așa se învață și atitudinea și
comportamentul de neajutorare, comportamentul pasiv, lipsa de reacție față de
violență.

         Femeile învață că violența este în afara controlului lor sau, că este ceva normal
și, astfel, devin deprimate, depresive și incapabile să se ajute. Ajung să considere
violența ca un dat al destinului lor, să o accepte ca pe o consecință a unei alegeri
greșite și să nu mai încerce altceva decât să reducă intensitatea ei, pentru că nu-și
mai pot imagina o altfel de viață.

       Ceea ce este specific victimei violenței în cuplu este dependența materială și

emoțională de agresor, interiorizarea unor concepții tradiționale cu privire la rolul
femeii în cuplu precum și prezența unor caracteristici de personalitate ce o predispun
la o astfel de victimizare (fragilitate psihică, tendința de autoînvinovățire, docilitatea,
obediența, anxietatea, conformismul, starea de irascibilitate, pot fi persoane fără
inițiativă sau le poate lipsi percepția obiectivă asupra realității).

         Pe lângă acești factori cauzali, există o serie de circumstanţe care determină

sau favorizează apariția violenței domestice, cum ar fi:

 consumul excesiv de alcool – în general, numeroase incidente între soți apar

atunci când unul sau ambii parteneri au consumat alcool;
 gelozia partenerilor;
 infidelitatea partenerilor;
 problemele sexuale ale cuplului;
 certurile cu privire la copii, existența unor copii nedoriți, sau divergențele în
legătură cu modul de creștere și educație al acestora;
 dorința partenerei de a deveni independentă din punct de vedere financiar -
consolidarea statutului femeii în familie, negocierea necooperantă a poziției
sale în familie;
 existența unor dificultăți care vulnerabilizează cuplul:
o sărăcia/deprecierea nivelului de trai asociată cu sentimente de eșec și
frustrare;
o lipsa locurilor de muncă/șomajul  asociat cu sentimente de insecuritate;
o stresul asociat cu diverse evenimente neplăcute (pierderea serviciului,
accident etc.);
o starea de sănătate a unuia sau a ambilor parteneri.

Descrierea procesului abuzator

          Exceptând unele cazuri atipice, în cazul violenței domestice există un

anumit pattern al procesului abuzator. Primele manifestări violente se pot
manifesta destul de repede, începutul relaţiei debutează cu certuri, care foarte ușor,
în lipsa unor argumentări valide din partea partenerilor, în cele mai multe cazuri, se
pot transforma în violență fizică.

                Procesul abuzator asupra victimei poate începe cu apariția unor tensiuni,

cereri de explicaţii, cu dorinţa progresivă de control a abuzatorului, cu abuzuri
verbale, emoționale, fizice, cu restricţii/limitări impuse victimei și poate ajunge până la
depăşirea limitelor umane de securitate şi conservare.

          Într-o prima fază, victima nu conştientizează sau nu dă importanţă

diverselor tipuri de agresiuni care se îndreaptă spre propria persoană. Acest
proces poate produce o devalorizare personală a victimei, însoțită de o scădere
graduală a stimei de sine. Treptat, viaţa sentimentală a victimei se degradează, apar
o serie de disfuncționalități chiar și în ceea ce privește viața socială, îi pot fi afectate
relaţiile cu prietenii, cunoştinţele, rudele, cu colegii (se poate izola la locul de muncă -
mai ales când gelozia este motivul conflictelor), victima poate ajunge la depresii şi
chiar la tentative de sinucidere.

          Adesea, la început, victima găseşte/inventează numeroase scuze pentru

manifestările violente ale partenerului (oboseala/stresul, consumul de alcool,
provocare din partea sa, s-a întâmplat etc.). După „prima palmă”, se gândeşte că „îl
va putea schimba” sau se ghidează după convingerea că toate femeile „au mai luat
câte o palmă”, încercând să se raporteze mental la această stare de lucruri ca la o
stare de normalitate.

           Victima nu reacționează adecvat, tace sau evită partenerul, poate fi plină de

înțelegere, calmă etc. Se activează un mecanism de negare, de refuz de a
recunoaște realitatea existenței unei probleme. În felul acesta, feedback-ul pe care-l
transmite spre partener este cel de acceptare a abuzului, mesaj ce este transmis fără
ca victima se realizeze că își dă de fapt acordul asupra unor astfel de
comportamente.

            În această etapă, femeile abuzate dețin încă un oarecare control, dar nu

asupra partenerului, ci asupra situației în sine. Repetarea acestor incidente va
genera însă supărare, furie, apoi frică femeii abuzate, ceea ce va alimenta continuu
tensiunea din cuplu și va determina scăderea progresivă a controlului victimei asupra
situației.

           Acceptarea pasivă a comportamentului agresiv al partenerului precum și

stereotipurile legate de drepturile bărbatului în familie, îl pot încuraja pe agresor
să nu se mai controleze și să devină din ce în ce mai violent. El poate deveni din ce
în ce mai posesiv, mai brutal, va recurge la umilire, batjocură, iar femeia va deveni
incapabilă pe parcurs să restabilească echilibrul relației și să se mai apere.
Permisivitatea aparentă a victimei față de agresiune, reacția defensivă a acesteia,
tendința de retragere din fața partenerului pot fi factori care pot declanșa un
comportament și mai agresiv al agresorului.

        Nu este însă o regulă absolut generală. La fel, o atitudine ofensivă a victimei

poate declanșa un comportament și mai agresiv al abuzatorului.
          Există un cerc vicios al violenței. Deși totul debutează cu acceptarea unui
prim act de agresiune (“prima palmă”) din păcate însă, cu timpul, episoadele violente
pot deveni tot mai frecvente și mai intense, mai grave. Adesea, după astfel de situații
agresorul își cere iertare sau încearcă să justifice propriul comportament. Nu de
puține ori acuză victima și o convinge că a avut partea ei de vină. Victima poate fi
copleșită, mai mult sau mai puțin, cu diverse atenții/cadouri pentru a-i ierta
comportamentul. Această fază, cea a pocăinței partenerului, se caracterizează prin
comportamentul afectuos al abuzatorului. Este perioada în care agresorul poate
manifesta disponibilitate față de parteneră și nevoile acesteia, inducându-i impresia
că relația lor este funcțională, ceea ce poate adânci dependența dintre victimă și
agresor. Este faza denumită “luna de miere”, în care episodul petrecut este ignorat și
iertat. Tensiunile au fost eliberate prin comportamentele violente, iar perioada de
regret și de implorare a iertării pot determina victima să vadă partenerul ca fiind fragil
și nesigur, ca are nevoie de ea.

          Se structurează astfel o dublă dependență, victimei fiindu-i dificil să

părăsească relația abuzivă. Specialiștii psihologi atrag atenția asupra faptului că în
situația în care această perioada de „iubire” este urmată rapid de o alta de „intensă
tensiune conflictuală”, victima poate să-și piardă controlul, să se apere, să-și
rănească grav sau să-și omoare partenerul.

         Procesul abuzator poate începe chiar înainte de formarea cuplului respectiv.

Există o predispoziție, un rol învățat din copilărie, de victimă pasivă. Astfel de
persoane au tendința inconștientă de a căuta în partenerul de viață un model văzut
în familia de bază, care poate fi unul abuziv și astfel se creează falsa impresie că își
cunoaște foarte bine partenerul. Altele își proiectează un partener ideal într-o
persoană de-abia întâlnită, refuzând să vadă adevărata personalitate a acestuia,
trăind în propria fantezie, interpretează idealizat unele trăsături ale acestuia.

       Adesea, persoanele abuzatoare sunt iertate, dar, pe parcurs, o dată cu creșterea

frustrării, crește nivelul de tensiune, iar actele violente devin din ce în ce mai
frecvente și mai grave. Dependența emoțională și financiară a victimei față de
agresor determină însă victima să își reprime instinctele de conservare, să găsească
scuze agresorului și să rămână în această relație abuzivă. Există chiar situații în care
femeia își poate modifica/adapta personalitatea, comportamentul pentru a nu mai
provoca comportamentele agresive din partea partenerului de viață.

          Acestea sunt cazurile care se înscriu în zona de lungă durată a violenței
domestice. Victimele din aceasta categorie ezită multă vreme până se hotărăsc să
ceară sprijin sau doresc efectiv să iasă din relația disfuncțională. Dacă se întâmplă
acest lucru, se întâmplă destul de târziu, după câțiva ani de la apariţia problemei la
nivelul acelui cuplu, existând tendinţa de a amâna cât mai mult acest moment.

        Conform celor relatate de specialiști, există însă și situații extreme, mai puțin
frecvente, de abuzatori de risc ridicat, cărora nu le este specific un proces
etapizat/gradual al comportamentelor violente în cuplu, acestea fiind foarte grave de
la început și finalizându-se adeseori cu spitalizarea sau chiar cu decesul victimei.