Fisa –EXCRETIA

1. Ce este excretia? Care este alcatuirea aparatului excretor?

2. Rinichii: -caracteristici generale; structura si rolul rinichilor;
3. Nefronul – unitatea structurala si functionala a rinichiului;
4. Caile urinare;
5. Fiziologia excretiei- formarea urinei: ultrafiltrare, reabsorbtia; secretia;
6. Compozitia urinei normale.

Excreţia reprezintă procesul de eliminare a substanţelor rezultate în urma procesului de

metabolism, alături de alte materiale inutile organismului. Organele excretoare sunt
rinichii (deseuri azotate, saruri minerale, medicamente),ficatul (bila), colonul (fecalele),
plamanii (dioxidul de carbon si vaporii de apa), glandele sudoripare (saruri si apa).
Aparatul excretor este format din rinichi şi căile urinare.

Rinichiul

         Rinichii, organe pereche de forma unor boabe de fasole, au un rol esenţial în funcţia de
excreţie. Ei sunt organe retroperitoneale , aşezate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, la
nivelul ultimelor două vertebre toracale şi al primelor trei vertebre lombare,în niște spaţii
numite loje renale. Fiecare lojă este delimitată de o formaţiune conjunctivo-fibroasă numită
fascia renală. Aceasta, la rândul ei, este alcătuită din două foiţe, una aşezată înaintea
rinichiului numită fascia prerenală (Toldt), şi alta înapoia rinichiului numită fascia retrorenală
(Zuckerkandl), care vine în raport cu peretele abdomenului.

Rinichiul este fixat în loja renală prin fascia renală, peritoneul parietal posterior şi
vasele renale, la care se adăugă presiunea abdominală. Rinichiul are lungimea de 11-12 cm,
lăţimea de 5-6 cm şi grosimea de 3-4 cm. El reprezintă două fețe, două margini, două
extremităţi sau poli. Fiecare priveşte înainte şi puţin înăuntru, şi o față posterioară, care
priveşte înapoi şi în afară. Fața anterioară a rinichiului drept vine în raport cu lobul drept al
ficatului.

Rinichiul are o margine laterală convexă şi o margine medială concavă. El reprezintă o

extremitate superioară, numită polul superior şi o extremitate inferioară numită polul inferior.
Pe marginea medială se afla hilul renal, o despicătură alungită în axul rinichiului, în care se
găsesc elementele pediculului renal (vase, nervi, căi urinare). Hilul se prelungeşte în interiorul
rinichiului printr-o scobitură numită sinusul renal, în care se găsesc: ţesut conjunctiv gras,
ramificaţiile vaselor renale şi porţiunile iniţiale ale căilor urinare.

         Capsula renală este o formaţiune conjunctivă care înveleşte rinichiul şi care este uşor
detaşabilă. Parenchimul renal prezintă pe suprafaţa de secţiune o zonă periferică groasă de 7-8
mm, de culoare brună-gălbuie, care poartă numele de substanţă corticală şi o zonă centrală, de
culoare roşie închisă, numită substanţa medulară. Cele două substanţe se întrepătrund între ele
neexistând o limită netă. Rinichiul primește fibre nervoase vegetative din plexul renal. Aceste
fibre ajung la rinichi pe calea vaselor renale. Capsula este inervată de fibre senzitive
mielinice.
 Căile urinare

         Căile urinare sunt alcătuite din calicele renale, bazinet, uretere, vezica urinară şi uretra.

Vezica urinară

         Vezica urinară este un organ cavitar aşezat în micul bazin, în loja verticală. Ea este
numai în partea învelită de peritoneu. Vezica urinară este fixată în loja ei printr-un ligament
peritoneal şi prin continuitatea cu uretra şi ureterele. Capacitatea vezicii urinare este de 250-
300 ml. Din punctul de vedere al configuraţiei externe, vezica urinară prezintă un fund, un
corp şi un vârf. Fundul vezicii urinare este situat inferior. Corpul vezicii urinare prezintă o
fată anterioară, două fețe laterale şi o față posterioară.

         Peretele vezicii urinare este alcătuit din patru tunici: mucoasa, submucoasa, musculară şi
externă. Tunica mucoasă este asemănătoare cu cea a ureterului, fiind alcătuită dintr-un
epiteliu de tranziţie sau un uroteliu fără membrana bazală şi un corion. Tunica submucoasă
este constituită din ţesut conjunctiv lax, iar tunica musculară din fibre longitudinale, unul
mijlociu constituit din fibre circulare şi altul interior format din fibre longitudinale. Tunica
externă este alcătuită  la nivelul vârfului vezicii şi în porţiunea posterioară a corpului din
peritoneu.
 Nefronul - unitate functionala elementara a rinichiului.
Fiecare rinichi cuprinde aproximativ 1 milion de nefroni, situati in cortexul (partea de la
suprafata) si in medulara (partea profunda) tesutului renal.
Structura:
Fiecare nefron este constituit din mai multe segmente anatomice care intervin in formarea
urinii. Glomerulul contine un ghemotoc de capilare si elaboreaza urina primara prin filtrarea
sangelui. Tubul urinifer elaboreaza urina definitiva plecand de la urina primara. El se imparte
in patru segmente: tubul contort proximal, ansa lui Henle, tubul contort distal, apoi tubul (sau
canalul) colector, care se deschide la baza micilor calice (conductori care se varsa in calicele
mari, care devarsa urina in bazinet) intr-o zona numita papila renala.

CĂILE EXCRETOARE URINARE sunt formate din:

 sistemul pielocaliceal în care se varsă ductele colectoare Belini prin orificiile papilare în
calicele urinare minore şi apoi în calicele majore
 pelvisul renal (bazinetul) preia urina de la nivelul calicelor, la nivelul hilului renal se
continuă cu ureterul
 ureterul, un conduct muscular lung care conduce urina spre vezica urinară  vezica
urinară, rezervor între micțiuni
 uretra prin care urina este eliminată la exterior
Mucoasa căilor urinare, cu excepţia porţiuni terminale a uretrei, prezintă un epiteliu
specializat numit uroteliu.
UROTELIUL este un epiteliu pluristratificat, a cărui grosime variază în funcţie de
localizarea sa de-a lungul tractului urinar inferior și de capacitatea de distensie a fiecărui
segment. În calicele mici se pot observa doar 2-3 straturi de celule, în timp ce în vezica
urinară goală (150-200 ml) se pot observa 5-6 straturi celulare și doar 2-3 straturi celulare în
vezica urinară plină (400-600 ml).
Mucoasa - uroteliu/epiteliu tranzițional stratificat, impermeabil, extensibil (reînoire în
200 zile; barieră) are trei straturi celulare:
• bazal – celule cubice care stau pe membrana bazală subțire, prezintă hemidesmozomi
• intermediar – celule „în rachetă” (14 straturi vizibile funcșie de gradul de distensie)
poligonale,
 • superficial – celule umbeliforme (suprafaţă luminală convexă are formă de umbrelă,
dom; acoperă mai multe celule intermediare), poliedrale mari  100 μm (cuboidale –
nedestinse, plate – detinse), uneori binucleate sau multinucleate.
Celulele umbeliforme prezintă complexe joncționale la polul apical și numeroase
interdigitații cu celulele vecine. La polul apical prezintă specializări membranare care permit
distensia membranei fără a se rupe – plăci uroteliale (70-90% din membrana luminală).
Plăcile uroteliale sunt domenii membranare rigide (formate din uroplachină, o proteina
hexamerică de 16 nm aceste segmente de membrană sunt mai groase) unite prin zone flexibile
(zone de membrană fexibile care funcționează ca o balama). Plierea plăcilor mebranare
creează apariția unor vezicule fuziforme la polul apical al celulelor umbeliforme atunci când
lumenul nu este destins. - membrana bazală subțire - lamina propria – țesut conjunctiv lax.
URETERUL este un conduct lung, 25 cm, cu lumen stelat şi perete format din trei tunici: -
Mucoasa o uroteliu o lamina propria sau corion cu fibre conjunctive si elastice, vase sanguine
şi limfocite - Musculara – celule musculare netede dispuse în straturi: o strat intern,
longitudinal o strat extern, circular o start longitudinal suplimentar în segmentul inferior -
Adventicea este formată din ţesut conjunctiv elastic, cu vase şi nervi.
VEZICA URINARĂ este un organ cavitar format din trei tunici: - Mucoasa prezintă
falduri o uroteliu si o corion fibroelastic, bogat in vase si nervi, limfocite În vecinătatea
orificiului intern al uretrei se pot observa glande mucoase. - Musculara numită şi muşchiul
detrusor vezical 3 straturi (conține numeroase fibre nervoase) o intern, longitudinal în
continuarea celui al ureterului o mijlociu, circular sau plexiform, continuu cu stratul circular
al ureterului; din acest strat se formează sfincterul circular intern al uretrei o extern,
longitudinal - Adventicea - țesut conjunctiv lax, bogat vascularizat și inervat, celule adipoase
URETRA este un conduct muscular prin care urina ajunge din vezica urinară la exterior;
la sexul masculin îndeplineşte şi un rol în reproducere fiind implicată în procesul de ejaculare.
Uretra masculină are trei 3 porţiuni: - prostatică care se întinde de la gâtul vezicii urinare, în
interiorul prostatei. - membranoasă - scurtă şi îngustă, strabate diafragmul urogenital este
înconjurată de sfincterul uretral extern voluntar. - cavernoasa (peniană) este portiunea cea mai
lungă a uretrei masculine şi este înconjurată de corpul spongios; se deschide la exterior prin
meatul urinar.
Mucoasa este alcătuită dintr-un epiteliu cu structură diferită în cele trei segmente ale
uretrei masculine:
- porţiunea prostatică prezintă uroteliu (mucoasa are pliuri numite lacunele Morgagni în
care se deschid glandele Littre din mucoasă),
- porţiunea membranoasă prezintă epiteliu pseudostratificat cilindric sau cilindric
stratificat (în mucoasa profundă se observă glandele bulbo-uretrale Cowper –tubulo-alveolare
şi mucoase)
- porţiunea spongioasă prezintă variații ale tipului epiteliu: pseudostratificat, stratificat
cilindric şi pavimentos nekeratinizat în porțiunea terminală. Corionul mucoasei este
fibroelastic și bogat vascularizat având un plex venos bine dezvoltat. Musculara conţine fibre
musculare netede dispuse întrun strat intern cu dispoziţie longitudinală şi strat extern cu
dispoziţie circulară din care se formează sfincterul intern al uretrei, involuntar.
Uretra feminină – este mai scurtă (3-5 cm) şi mai simplă ca structură faţă de cea
masculină. Porţiunea iniţială a uretrei prezintă uroteliu, cea mijlocie are epiteliu cilindric
stratificat sau pseudostratificat, epiteliul segmentului terminal este pavimentos necheratinizat.
Lamina propria este bogat în fibre elastice şi conţine un plex venos. Tunicile musculara și
adventicea sunt similare uretrei masculine.
Formarea urinei este termenul care sintetizează și ilustrează setul complex de procese
desfășurate de parenchimul renal atunci când își îndeplinește funcțiile și contribuind astfel la
menținerea homeostaziei corpului. Sub conceptul homeostaziei, este inclusă conservarea, în
anumite limite și printr-un echilibru dinamic, a valorilor unei serii de variabile fiziologice
esențiale pentru conservarea vieții și dezvoltarea armonioasă, eficientă și interdependentă a
proceselor de viață.

Urina este rezultatul final al celor trei procese renale care operează pe plasma sanguină și
care se încheie cu excreția unui volum de lichid în care sunt dizolvate toate substanțele
reziduale.

Aceste procese sunt: filtrare glomerulară, reabsorbție tubulară și secreție tubulară.

Filtrare glomerulară

Funcția renală începe în glomeruli. În ele începe procesarea sângelui, facilitată de

contactul strâns dintre capilarele sanguine și sectorul inițial al nefronilor. Formarea urinei
începe atunci când o parte din plasmă se scurge în glomeruli și trece în tubuli.

Filtrarea glomerulară este un proces mecanic condus de presiune. Acest filtrat este
plasmă cu substanțele sale în soluție, cu excepția proteinelor. Se mai numește urină primară și,
pe măsură ce circulă prin tubuli, se transformă și capătă caracteristicile urinei finale. Unele
variabile sunt legate de acest proces. Amploarea filtrării și a funcționării rinichilor este mai
bine apreciată dacă în loc să luăm în considerare valorile în termeni de minute, o facem în
termeni de zile.

Reabsorbția tubulară

Dacă filtratul de la nivelul glomerulilor ar rămâne în tubuli până la sfârșitul călătoriei

sale, ar ajunge să fie eliminat ca urină. Ceea ce este absurd și imposibil de susținut, deoarece
ar presupune, printre altele, pierderea a 180 de litri de apă, un kilogram de glucoză și 2,5
kilograme de sare. Astfel, una dintre marile sarcini ale rinichilor implică readucerea în
circulație a majorității apei și a substanțelor filtrate și lăsarea unui volum minim de lichid și a
cantităților diferitelor substanțe care trebuie excretate în tubuli pentru a fi eliminate ca urină.
substanțe.

Procesele de reabsorbție implică participarea sistemelor de transport epitelial care

transportă substanțele filtrate din lumenul tubulilor către lichidul care le înconjoară, astfel
încât de acolo să revină în circulație pătrunzând din nou în capilarele din jur. Amploarea
reabsorbției este în mod normal foarte mare pentru apă și pentru acele substanțe care trebuie
conservate. Apa este reabsorbită în proporție de 99%; glucoza și aminoacizii în întregime; Na,
Cl și bicarbonat cu 99%; ureea trebuie excretată și 50% este reabsorbită. Multe dintre
procesele de reabsorbție sunt reglabile și pot crește sau scădea în intensitate, cu ajutorul cărora
rinichiul are mecanisme de modificare a compoziției urinei, reglarea excreției produselor
filtrate și menținerea valorilor sale în limite normale.

Descărcare tubulară

Secreția tubulară este un set de procese prin care tubulii renali extrag substanțe din
sângele găsit în rețeaua capilară peritubulară (în jurul tubulilor) și le toarnă în fluidul tubular
filtrat anterior. Aceasta adaugă substanță suplimentară filtratului și îmbunătățește excreția.
Secrețiile importante sunt cele de H +, amoniu și bicarbonat, care contribuie la păstrarea
echilibrului acido-bazic, și cele ale multor substanțe endogene sau exogene a căror prezență
nu este bine văzută în organism și trebuie eliminată. Reglarea multor procese de secreție, prin
variația intensității acestora, variază, de asemenea, în același sens, excreția substanțelor
implicate.

Urina finală

Lichidul care pătrunde în calizele minore din porțiunea finală a tuburilor colectoare
(conducte papilare) nu mai suferă modificări suplimentare și este condus de acolo ca urină și
de-a lungul ureterelor până la vezica urinară, unde este stocat până la eliminare sfârșitul prin
uretra. Această urină este produsă zilnic într-un volum (între 0,5 și 2 litri pe zi) și cu o
compoziție osmolară (între 1200 și 100 mosmol / l) care depinde de aportul zilnic de lichide și
substanțe dizolvate. În mod normal, este transparent și are o culoare chihlimbar deschisă.
Concentrația fiecăreia dintre substanțele care o compun este rezultatul proporțiilor relative în
care fiecare dintre ele a fost supus proceselor de filtrare, reabsorbție și secreție menționate
anterior.

Urina umană constă în principal din apă (91% până la 96%), cu soluții organice, inclusiv uree,
creatinină, acid uric și cantități mici de enzime , carbohidrați, hormoni, acizi grași, pigmenți și
mucine și ioni anorganici cum ar fi sodiu Na + ), potasiu (K + ), clorură (CI), magneziu
(Mg2 + ), calciu (Ca2 + ), amoniu (NH4 + ), sulfați PO 4 3- ).

O compoziție chimică reprezentativă ar fi:

apă (H20): 95%

uree (H2NCONH2): 9,3 g / l până la 23,3 g / l

clorură (CI): 1,87 g / l până la 8,4 g / l

sodiu (Na + ): 1,17 g / l până la 4,39 g / l

potasiu (K + ): 0,750 g / l până la 2,61 g / l

creatinină (C4H7N3O): 0,670 g / l până la 2,15 g / l

(S) anorganic: 0,163 până la 1,80 g / l

Sunt prezente cantități mai mici de alți ioni și compuși, incluzând acidul hippuric,
fosforul, acidul citric, acidul glucuronic, amoniacul, acidul uric și multe altele. Solidul total în
urină este de până la 59 de grame per persoană.

Compușii de notă pe care, în mod obișnuit, nu le găsiți în urină umană în cantități

apreciabile, cel puțin în comparație cu plasma sanguină, includ proteina și glucoza (interval
normal tipic 0,03 g / l până la 0,20 g / l). Prezența unor niveluri semnificative de proteine sau
zahăr în urină indică preocupări potențiale de sănătate. PH-ul urinei umane variază de la 5,5 la
7, medii în jur de 6,2. Greutatea specifică variază de la 1.003 la 1.035. Deviațiile
semnificative în ceea ce privește pH-ul sau greutatea specifică se pot datora dietelor,
medicamentelor sau tulburărilor urinare.

Tabelul compoziției chimice urinare

Chimic Concentrația în g / 100 ml de urină

apă 95

uree 2

sodiu 0.6

clorură 0.6

sulfat 0,18

potasiu 0,15
 fosfat 0,12

creatininei 0.1

amoniac 0,05

acid uric 0,03

calciu 0.015

magneziu 0,01

proteină -

glucoză -

Elemente chimice în urină umană: Elementul de abundență depinde de dietă, sănătate

și nivel de hidratare, dar urina umană constă în aproximativ:

oxigen (O): 8,25 g / l

azot (N): 8/12 g / l
carbon (C): 6,87 g / l
hidrogen (H): 1,51 g / l

Produse chimice care afectează culoarea urinei

 Urina umană variază de la culoarea chihlimbarului aproape la limpede până la
întuneric, depinzând în mare măsură de cantitatea de apă care este prezentă. O varietate de
medicamente, substanțe chimice naturale din alimente și boli pot schimba culoarea. De
exemplu, mâncarea de sfecla poate transforma urina roșie sau roz (inofensiv). Sângele din
urină poate deveni și roșu. Urina verde poate rezulta din băuturi de băuturi foarte colorate sau
din infecții ale tractului urinar.