Cunoaşterea psihopedagogică a elevilor reflectată în procesul

instruirii şi învăţării

Pentru a putea continua pe o treaptă superioară şi cu bune rezultate

activitatea instructiv – educativă începută în grădiniţă, este bine ca
învăţătorul să cunoască particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor
la intrarea în şcoală ca şi pregătirea lor în grădiniţă. În acest mod se vor
continua sarcinile educative şi sub forma jocurilor se va trezi interesul
elevilor pentru noua formă de învăţare, elevii vor fi determinaţi să
colaboreze cu plăcere şi cu eficienţă, păstrându-se astfel ritmul de muncă
prevăzut în programa claselor primare şi asigurându-se calitatea muncii
depuse.
Intrarea copilului în şcoală reprezintă cel mai hotărâtor eveniment din
viaţa lui. Pentru învăţător, cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi a celor
individuale ale elevilor nu este un scop în sine, ci o condiţie spre a ştii cum
să ajute mai eficient pe fiecare copil în dezvoltarea lui. În activitatea
pedagogică, el va ţine seama de aceste particularităţi pentru a stabili volumul
şi dificultatea cunoştinţelor pe care le-au asimilat elevii, pentru a stabili
metode adecvate la caracterele psihice ale vârstei respective. Trebuie să se ia
în considerare particularităţile individuale spre a găsi măsurile instructiv
educative prin care să se realizeze tratarea individuală a fiecărui elev.
Succesul activităţii şcolare din clasa I influenţează adesea în mod
hotărâtor întreaga activitate scolară ulterioară. De aceea intervenţia
învăţătorului este necesară în direcţia adaptării şcolare a elevilor pentru
prevenirea eşecului şcolar.
Organismul copilului are dinamică vie, dezvoltându-se an de an, lună
de lună, într-un ritm intens care presupune îndrumarea corespunzătoare şi
intervenţia familiei, a personalului medical şi a cadrelor didactice.
Dezvoltarea intelectuală a copilului se desfăşoară în paralel cu dezvoltarea
sa fizică, neuromotorie şi afectivă la procesul integrator al creşterii şi
dezvoltării privite ca fenomene de ansamblu ale organismului. De aceea,
copilul trebuie evaluat nu numai ca nivel de dezvoltare intelectuală dar şi ca
nivel de dezvoltare fizică, neuromotorie, afectivă şi comportament social.
La intrarea în şcoală trebuie urmărit gradul maturizării acestor nivele

- 1-
pe diferite planuri. Maturitatea şcolară exprimă “ starea actuală a întregii
personalităţi a copilului în pragul şcolarizării “ şi este concepută
pluridimensional ( 1 ).
Personalitatea matură pentru şcoală implică:

Maturitate mintală: - capacitatea de analiză şi planificare

- înţelegerea regulii şi a normei
- înţelegerea cantităţilor

Maturitate pt. muncă: - capacitatea de concentrare

- atenţia şi perseverenţa
- trebuinţa şi performanţa

Maturitate fizică: - forţa de rezistenţă la efort

Maturitate volitilă: - capacitatea de autoreglare

- capacitatea de a-şi inhiba impulsurile
- capacitatea de a-şi regla tendinţele

Maturitate socială: - trebuinţa de apartenenţă la grup

- conduita socială adecvată în grup

Maturitate morală: - sentimentul datoriei şi al responsabilităţii

- conştiinţa sarcinii ( 2 )

Pe parcursul şcolarizării cele şase planuri ale personalităţii mature

evoluează diferit. Unele se pot dezvolta mai mult, altele mai puţin. Până la
sfârşitul clasei a IV-a discordanţa dintre anumite planuri se poate accentua
sau reduce, pot apărea unele nepotriviri noi.
Dacă un elev la intrarea în clasa I este matur pentru şcoală, pe
parcursul şcolarizării, datorită dezvoltării inegale şi în salturi a unor planuri,
la un moment dat pot apărea dificultăţi de adaptare care nedescoperite la
timp duc la apariţia fenomenului de inadaptare influenţând evoluţia
ulterioară a copilului.
Cunoaşterea nivelului dezvoltării fizice, psihice şi a volumului de
cunoştinţe va permite depistarea şi exersarea sistematică a funcţiilor rămase
în urmă, elaborarea unor deprinderi, asimilarea unui întreg domeniu de
cunoştinţe şcolare.

- 2-
 În procesul de pregătire al elevilor, cunoasterea psihopedagogică a lor
permite o tratare deferenţiată şi individuală pentru ai convinge să devină
participanţi conştienţi ai propriei formări. Alături de aceasta, munca de
calitate şi eficientă a învăţătorului ajută pe micii şcolari să se integreze fără
dificultate la noile condiţii impuse de şcoală.
Nivelul dezvoltării intelectuale, afective şi senzoriomotrice este diferit
de la un copil la altul chiar şi în condiţiile în care marea majoritate sau toţi
copiii sunt supuşi aceluiaşi program şcolar.
Predarea noţiunilor matematice, formarea priceperilor necesare
pentru rezolvarea problemelor, presupun participarea intensă a
proceselor gândirii.
GÂNDIREA - este reflectarea generalizată şi mijlocită a
obiectelor şi fenomenelor, precum şi a relaţiilor dintre ele. La baza ei
sunt însă senzaţiile, percepţiile şi reprezentările care apar în procesul
activităţii practice a omului, ca efect al acţiunii obiectelor şi
fenomenelor asupra analizatorilor.
În munca şcolară se porneşte de la reprezentările şi cunotinţele pe
care copii le-au dobândit în experienţa lor individuală şi care sunt
corectate, perfecţionate şi adâncite în procesul de învăţământ.
Psihologul GH. ZAPAN a stabilit pe baze experimentale indicii de
dezvoltare fizică a copilului. Astfel din constatările făcute rezulta că la
intrarea în şcoală, copilul este o fiinţă mult mai susceptibilă decât
adultul sub aspect motor şi vizual, însă memoria este mult mai
dezvoltată decât gândirea abstractă. Pentru ca elevii să poată avansa de
la concret la abstract învăţătorul trebuie să le faciliteze anumite operaţii
esenţiale ale gândirii, cum sunt abstractizarea şi compararea,
exersându-le cu ei.
În şcoală copilului i se dezvoltă tot mai mult gândirea abstract-
logică. La început, copiii se desprind greu de obiectele concrete, lucru
care ne arată că gândirea lor păstrează în mare măsură un caracter
concret – intuitiv.
Gândirea copiilor se va dezvolta treptat, odată cu dezvoltarea
operaţiilor mintale, care nu pot fi separate unele de altele; în activitatea
de gândire ele se împletesc strâns şi se subordonează unele altora, în
funcţie de sarcina dată.
Produsele unei gândiri corecte se vor materializa în momentul în
care se formează: noţiunile, judecăţile şi raţionamentele.
Un rol important în formarea noţiunilor şi folosirea lor adecvată
îl au reprezentările. Ca atare, în rezolvarea unei probleme de
matematică copilul va fi ajutat de reprezentări, putând să găsească
soluţia problemei, imaginându-şi lucrarile despre care se vorbeşte în
problemă. Dacă copilul are formate nişte noţiuni corecte, el va fi în stare
să facă judecăţi corecte,

-3-
precum şi să raţioneze corect.
Apariţia noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor se manifestă
cel mai bine în activităţile de rezolvare şi compunere de probleme, când
copilul este pus în situaţia de a înţelege relaţiile dintre obiecte şi date, să
aplice analiza şi sinteza în găsirea soluţiei de rezolvare a problemei.
Procesul de gândire este declanşat în timpul oricărei activităţi
desfăşurate de elevi ori de câte ori este pus în situaţia de a face faţă unei
anumite situaţii. Gândirea este procesul psihic prin care copilul va
rezolva problemele întâlnite.
Strâns legat de dezvoltarea gândirii este limbajul. Prin
intermediul limbajului copilul comunică cu adultul, spune ce gândeşte.
În procesul comunicării interumane se utilizează variate mijloace de
comunicare, dintre care unele sunt neverbale (acţiunile concrete cu
obiectele, gesturile, mimica ) iar altele sunt verbale ( sonore, grafice ).
Funcţiile cele mai importante ale limbajului sunt: de comunicare,
cognitivă, reglatoare, emoţional – expresivă, imperativ – persuasivă.
Funcţia cognitivă rezidă din faptul că limbajul participă la realizarea
procesului de cunoaştere a realităţii obiective, fiind un instrument al gândirii
omului. Această funcţie este implicată de fapt în ceea de comunicare.
În procesul de cunoaştere un loc central îl ocupă evaluarea, prelucrarea,
sistematizarea, ierarhizarea, generalizarea informaţiilor primite şi păstrarea
în creier, elaborarea unor informaţii noi pentru a fi expediate altora sau
necesare în rezolvarea unor probleme, toate acestea fiind de fapt, operaţii ale
gândirii.
Însuşindu-şi limbajul, comunicând pe cale verbală cu ceilalţi oameni,
copilul îşi însuşeste în acelaşi timp nu numai experienţa socială, ci şi
structurile, formele şi regulile gândirii logice. Pe baza limbajului, copilul are
posibilitatea să realizeze o reflectare mijlocită ( în absenţa obiectelor şi
fenomenelor concrete ) şi generalizată ( cuvântul desemnează un ansamblu
de însuşiri şi relaţii esenţiale, comune unui grup de obiecte şi fenomene ). În
felul acesta, are loc trecerea de la senzaţii, percepţii şi reprezentări ( forme
de cunoaştere senzoriale ) la gândirea logică, abstractă, care operează cu
noţiuni, judecăţi şi raţionamente ( forme ale cunoaşterii raţionale, specifice
omului ).
 GÂNDIREA este de natură informaţională, în sensul că operează
cu semne, cu simboluri de informaţie. Prin “semn” se înţelege orice
obiect sau fenomen material, perceptibil senzorial, care intervine în
procesul de cunoaştere ca reprezentant ( înlocuitor ) al unui obiect ( sau
al unei categorii

- 4-
de obiecte, însuşiri, relaţii ) şi este utilizat în primirea, păstrarea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiei despre acel obiect.
Semnele cu care operează gândirea copilului sunt, în primul rând
lingvistice, pe baza cărora copilul este în stare să primească, să
prelucreze şi să expedieze informaţii despre diverse obiecte fără să
opereze nemijlocit cu ele.
După ce şi-a însuşit în general limbajul matematic, copilul este în
stare să descrie o situaţie, să rezolve o problemă. Înainte de a
întreprinde acţiunea, copilul poate să încerce pe plan mintal ( la nivelul
relaţiilor dintre semne ) un mare număr de soluţii şi apoi să adopte una
dintre ele. Cu alte cuvinte, actul mintal ( gândirea în general ) se
substituie acţiunii nemijlocite cu obiectele, de aceea are o eficienţă
deosebit de mare în orientarea omului în timp şi spaţiu, în rezolvarea
problemelor.
MEMORIA - la vârsta şcolară mică sporeşte treptat. În activitatea
şcolară se vor exersa sistematic procesele memoriei, seva îmbogăţii volumul
acesteia, se va dezvolta rapiditatea întipăririi, trăinicia păstrării şi fidelitatea
actualizării. Caracterul intenţional al memoriei se va dezvolta intens în
cadrul lecţiilor şi în activitatea de pregătire a temelor de acasă. Spre
exemplu, la matematică, elevul îşi însuşeşte limbajul specific ( ex: suma,
termen, produs, cât, înmulţitor, etc. ), îl memorează şi apoi îl aplică în
rezolvarea problemelor, în rezolvarea exerciţiilor.
Cunoscând particularităţile memoriei la vârstă mică, învăţătorul
trebuie să se preocupe de dezvoltarea caracterului intenţional şi logic al
memoriei, antrenând elevii în înţelegerea şi prelucrarea logică a
cunoştinţelor. Tot acum creşte semnificativ trăinicia păstrării, dezvoltarea
caracterului voluntar şi logic al memorării, asigurând un timp mai îndelungat
păstrarea celor memorate.
Unele cercetări arată că şcolarii mici nu raportează cunoştinţele noi la
cele însuşite anterior. Cunoscând această particularitate învăţătorul trebuie
să-i ajute să sesizeze legătura organică dintre diferite obiecte şi fenomene
studiate, înlănţuirea logică a cunoştinţelor. Pe această bază informaţiile
fixate se restructurează, se recodifică pe măsura însuşirii de noi cunoştinţe în
cadrul diferitelor obiecte de învăţământ. La vârsta şcolară mică se intensifică
activitatea analitico – sintetică a scoarţei cerebrale, sporeşte capacitatea
celulelor nervoase, favorizând astfel trăinicia păstrării.
Verificarea curentă în cadrul lecţiilor, activităţile de rezolvare de
probleme, sunt modalităţi eficiente de exersare a recunoaşterii şi
reproducerii voluntare a cunoştinţelor fixate.

- 5-
Dacă în primele două clase, elevii reproduc textual cele învăţate,
observăm în clasele III – IV că ei reuşesc să reproducă informaţiile într-o
formă personală. Această performanţă a micilor şcolari este rezultatul
activităţii competente a învăţătorului de stimulare a gândirii, de îmbogăţire
şi activizare a vocabularului, de dezvoltare a memoriei logice şi voluntare.
Înţelegerea materialului predat, repetarea lui raţională, exerciţiile
aplicative contribuie la recunoaşterea şi reproducerea fidelă a celor învăţate.
Studiul obiectelor de învăţământ presupune în mod obligatoriu
combinări şi recombinări imaginative. Oricât de bogat ar fi materialul
facultativ, nu este posibil ca elevii să perceapă tot ceea ce li se transmite. În
faţa acestei situaţii, învăţătorul trebuie să facă apel la imaginaţia elevilor.
Apelând la imaginaţie, elevul poate să “construiască” pe plan mintal
obiectele şi fenomenele, dar şi transformările ce se produc între ele. De
exemplu, în rezolvarea problemelor, copilului nu trebuie să i se aducă
obiectele concrete ( flori, animale, persoane, bani ) deoarece, datorită
abstractizării – operaţie de bază a gândirii îşi poate imagina obiectele despre
care se vorbeşte. Principal este ca şi apoi să judece, găsind soluţiile.
Deci rezolvarea unei probleme presupune şi o îmbinare între
imaginaţie şi gândire, în special ea presupunând un efort de generalizare şi
abstractizare, o “stăpânire” sigură a tehnicilor imaginative.
Senzaţiile, percepţiile, reprezentările, gândirea, memoria sunt procese
psihice care asigură cunoaşterea realităţii. Copilul ( şi în general omul ) nu
reflectă în mod indiferent realitatea, ci trăieşte anumite emoţii sau
sentimente faţă de semeni şi de ei înşişi. Unele lucruri, întâmplări îi produc
bucurie, altele îl înspăimântă, îl întristează sau îl indispun.
La vârsta şcolară mică, sensibilitatea emoţională se manifestă în faptul
că copilul este uşor şi intens impresionat. Pornind de la această sensibilitate
emoţională, învăţătorul poate influenţa conduita copilului, îi poate dezvolta
interesul pentru anumite obiecte sau activităţi, făcând apel la sentimentele
sale pozitive.
SENTIMENTE INTELECTUALE - se manifestă în mod evident şi-l
pot ajuta pe elev în realizarea eforturilor cerute de învăţătură. Este foarte
importamt ca elevilor să li se arate succesele pe care le-au realizat, etapele
pe care le-au parcurs în munca şcolară. Satisfacţia şi mândria pe care o simt
elevii cu prilejul rezolvării unei sarcini dificile propuse în orele de
matematică îi stimulează în vederea unor eforturi noi.
Trebuie să ţinem seama şi de sentimentele negative care pot apărea la
copii în legătură cu învăţătura. Ele sunt la început stări trecătoare, generate

- 6-
de anumite dificultăţi sau insuccese , de neîncredere în puterile proprii. Am
observat aceste lucruri la elevii mei. De fiecare dată am încercat să-i fac pe
copii să aibă încredere în propriile forţe, punându-i să lucreze exerciţii şi
probleme la nivelul lor de înţelegere. Astfel, am putut constata că elevii
mediocrii şi slabi care se temeau de orele de matematică, au început să
capete curaj, să se simtă mândrii când au rezolvat în văzul clasei o problemă
cu două operaţii sau una mai dificilă.
De multe ori, forţăm elevii să acţioneze într-un fel, sau într-o anumită
direcţie, fără a-i motiva cerinţele.
Prin MOTIVAŢIE înţelegem, totalitatea cerinţelor şi mobilurilor
interne care-l activează pe individ, incitându-l la acţiune şi determinându-i
direcţia acţiunii. Rezultatele învăţării depind într-o mare măsură de existenţa
un or motive suficient de numeroase şi de puternice, care orientează şi susţin
activitatea desfăşurată de elevi. Observaţiile de fiecare zi făcute în şcoală
dovedesc că reuşita la învăţătură este superioară la elevii care manifestă
interes, deci au o motivaţie potrivită pentru activitatea şcolară, decât la cei
înzestraţi cu aptitudini corespunzătoare, dar lipsiţi de o motivaţie adecvată.
La obiectul matematică, măiestria dascălului depinde nu numai de
numărul şi calitatea cunoştinţelor sale, de modul în care le transmite, ci şi de
felul în care ştie să trezească interesul motivaţiei elevilor săi pentru
cunoştinţele predate, dorinţa de a le asimila şi de a le completa prin muncă
individuală.
La vârsta şcolarului mic, interesele de cunoaştere nu sunt încă
diferenţiate; cititul, scrisul, socotitul fiind pentru cei mai mulţi dintre ei la fel
de atrăgătoare. Preferinţele care apar uneori sunt determinate de reuşita
elevului la unul dintre obiectele de învăţământ, de satisfacţia trăită ca urmare
a succesului. Aceste interese sunt încă instabile; este suficient, de exemplu,
ca un învăţător să predea într-un mod mai creator un alt obiect de
învăţământ, pentru ca elevul să-şi modifice preferinţele.
De obicei elevilor le place mai mult matematica de clasele I – II,
deoarece se învaţă prin joc şi se folosesc foarte multe materiale didactice.
 În cursul celor patru ani, elevii parcurg o perioadă hotărâtoare pentru
devenirea personalităţii lor. Acumulând cu grijă date cât mai numeroase
despre fiecare copil şi colectiv, urmărind atent şi explicându-şi orice
transformare din viaţa lor, învăţătorul reuşeşte să-i cunoască şi să le asigure
condiţiile necesare obţinerii unor rezultate cât mai bune la învăţătură.
Matematica modernă cere tuturor cadrelor didactice, o temeinică
pregătire metodologică, pedagogică, dar şi psihologică.

- 7-