SĂRITURA ÎN LUNGIME

SCHEMĂ TEHNICĂ
A. ELANUL
B. BĂTAIA - DESPRINDEREA
C. ZBORUL
D. ATERIZAREA

Performanţa în săritura în lungime se bazează în principal, pe exploatarea

la maxim a vitezei de deplasare şi detentei săritorului, în condiţiile încadrării
tehnicii acestuia în legităţile biomecanice care o guvernează. Fazele săriturii –
elanul, bătaia şi aterizarea - se află într-o interdependenţă absolută, fiecare fază
este determinată de cea anterioară şi o determină pe cea care urmează. Pentru
performanţă însă fazele îşi au importanţa lor, astfel bătaia şi elanul au valori
apropiate, urmate de aterizare şi în ultimă instanţă de zbor.
Procedeele tehnice folosite de săritori sunt în principal marcate de faza de
zbor şi nu influenţează lungimea săriturii în mod direct. Ele sunt: săritura cu l
½ pas în zbor, săritura cu extensie” (sau întinsă), săritura cu 2 ½ pas în
zbor, săritura cu 3½ pas în zbor ( care este combinaţie între săritura cu
paşi în zbor şi extensie).
Aceste procedee sunt folosite de săritor în funcţie de stagiul în probă şi de
modul cum se adaptează, raportat la viteza pe care o foloseşte, la realizarea unui
echilibru cât mai bun în zbor, evident şi a pregătirii unei aterizări eficiente.

A. ELANUL
Este un elan rectiliniu şi are ca scop realizarea unei viteze uniform
accelerată maximă controlabilă care prin intermediul bătăii să fie transformată în
viteză ascensională sub un unghi de desprindere optim.
Influenţa cea mai mare pentru distanţa de zbor o are viteza de desprindere
şi unghiul de desprindere, care este determinată de viteza orizontală şi cea
verticală a C.G.G. la desprindere. Bineînţeles că la acestea se adaugă şi
înălţimea C.G.G. în momentul desprinderii săritorului de pe sol. Numai la viteze
apropiate între săritori pe ultima parte a elanului diferenţele de performanţă
depind de tehnicitatea fiecăruia.
O creştere de 0,1 m/s a vitezei de alergare asigură o creştere de 0,08 –
0,15 m la performanţă.
În aceste condiţii lungimea elanului, care poate fi de 35-45-50 m la
bărbaţi şi 32-40 m la femei, este stabilită în mod individual în funcţie de
capacitatea de accelerare a fiecăruia (B.Beamon – 20 paşi, C.Lewis – aprox. 23
paşi, Powers – 23 paşi).
Dacă tendinţa săritorului trebuie să fie de a creşte viteza continuu, practic
cea mai mare viteză se constată pe penultimul pas dinaintea bătăii şi o pierdere
de viteză pe ultimul pas. Astfel, în timpul bătăii se produce o reducere a vitezei
orizontale cu 9 – 15 %.
Raportul optim arată că sfîrşitul elanului, respectiv ultimii 3 paşi,
determică performanţa prin modul cum se pregăteşte bătaia cu o pierdere cât mai
mică de viteză. Prin aşezarea pe plat a ultimilor 2 paşi de elan se permite
coborârea C.G.G. a săritorului, bazinul trebuind să avanseze pentru a fi pe
piciorul de bătaie imediat.
Această lungime a penultimului pas de alergare (cu 11-18 cm) este
urmată de o scurtare a ultimului pas pentru a asigura dirijarea impulsiei în
direcţia C.G.G. şi o viteză crescută de executare a bătăii (cu 20-24 cm).

B. BATAIA (desprinderea)
Scopul bătăii este de a transforma viteza orizontală (obţinută în urma
alergării pe elan) în viteză ascensională în direcţia cea mai favorabilă (unghi de
desprindere optim).
Acest lucru este favorizat în principal de o viteză orizontală superioară şi
de rapiditatea cu care se execută contactul - bătaia - impulsia , ştiut fiind faptul
că cu cât viteza orizontală este mai ridicată, cu atât durata în timp a bătăii este
mai mică.
Faţă de cele arătate mai sus deducem că cea mai bună bătaie este atunci
cînd rezistenţa la mişcarea orizontală este redusă la minimum şi impulsia este
cea mai mare posibilă şi dirijată total în direcţia C.G.G. a corpului săritorului. Şi
avântarea segmentelor libere are rol activ dacă este executată la timp, precedând
impulsia, imediat ce piciorul de bătaie a luat contact cu pragul. Astfel se crează
o presiune suplimentară pe sol şi ca urmare o reacţie a reazemului crescută.
Se constată la ora actuală că bătaia nu este altceva decât o impulsie foarte
puternică a pasului de alergare, în acest fel săritura în lungime devenind o
continuare a alergării pe o traiectorie mai înaltă, ca urmare a rezultatului de
transformare a vitezei orizontale în viteză ascensională.
În aceste condiţii unghiul de desprindere depinde de viteza orizontală şi
capacitatea săritorului de a se desprinde cu o viteză orizontală cât mai mare,
totul în relaţie strînsă cu lungimea săriturii.
Raportul optim între viteza orizontală şi viteza verticală este de 2:1 şi
chiar mai mare (3:1) în favoarea primei.
Raportat la unghiul optim teoretic de desprindere, care este de 45,
unghiul de desprindere favorabil ar fi 23-27, iar la un raport spre 3:1 ar scădea.

C. ZBORUL
În scopul de a realiza o performanţă optimă a săriturii se ţine cont că forţa
de accelerare produsă de bătaie imprimă săritorului o viteză optimă în care
componenta verticală este dominantă, viteza orizontală fiind transformată în
viteză ascensională.
Este faza care asigură un echilibru dinamic controlat şi care pregăteşte o
aterizare eficientă. Acum se departajează net procedeele tehnice folosite. Astfel
săritorul începător va folosi tehnica cu 1 ½ pas în zbor, fiind cea mai simplă şi
care asigură o impulsie totală a piciorului de bătaie şi o avântare activă în sus şi
înainte a segmentelor libere şi umerilor. Săritorii care aleargă cu o viteză
superioară pe elan preferă tehnica cu paşi în zbor (2 ½ paşi în zbor), iar marii
performeri ajung până la 3 paşi şi jumătate, ceea ce denotă o viteză, o forţă şi o
mobilitate optimă.Săritorii care dezvoltă o viteză mai redusă pe elan (şi unele
săritoare) preferă săritura “întinsă” (sau “cu extensie”).
Mişcările efectuate de atleţi în aer nu sunt influenţate de viteza dezvoltată
pe elan ci de traiectoria şi lungimea zborului. Mişcările se efectuează pentru a
menţine corpul într+o poziţie echilibrată favorabilă efectuării corecte a aterizării.
Datorită faptului că după desprindere traiectoria C.G.G. a corpului
săritorului este determinată şi neinfluenţabilă, tehnica zborului nu are influenţă
directă asupra lungimii săriturii. Totul depinde de calităţile motrice.
Cu toate că după desprindere săritorul are tendinţa unei rotaţii înainte în
axul transversal al corpului, fapt care se datorează momentului unghiular creat în
timpul bătăii, acesta trebuie să diminueze cât mai mult această tendinţă de
rotaţie, păstrând atât cât îi este necesar pentru o aterizare echilibrată şi lungă.
Mişcările pe care le execută săritorul în timpul zborului sunt rotaţii
compensatorii care asigură echilibrul în zbor şi care marchează şi tehnica
zborului, a săriturii.
- Zborul durează din momentul desprinderii piciorului de bătaie de pe prag,
până la reluarea contactului cu solul.
În timpul zborului săritorul efectuează o serie de mişcări, care au scopul în
scopul menţinerii echilibrului corpului şi pregătirea aterizării. Aceste mişcări
trebuie se caracterizează prin amplitudine, supleţe şi coordonare.
Procedeul utilizat se diferenţiază în funcţie de experienţa subiecţilor, table
nr.3. Pentru începătorii se recomandă procedeul cu ghemuire şi 1 ½ paşi în zbor,
deoarece este cel mai simplu şi accesibil zbor şi asigură baza de învăţare pentru
procedee mai evoluate, datorită faptului că asigură efectuarea bătăii corecte cu
impulsie completă şi avântarea activă a celorlalte segmente.
Zborul este faza care diferenţiază procedeele tehnice ale săriturii în
lungime, respectiv:

Tabel nr. 3 Procedee tehnice ale săriturii în lungime

Nr. Zborul Săritura

crt.

1 Grupat Săritură în lungime cu ghemuire

2 Extins ăritura în lungime întinsă
3 Cu paşi Săritura în lungime cu 1 ½;2 ½; 3 ½ paşi
4 Combinat Săritură în lungime cu paşi şi extensie

▪ Săritura în lungime cu ghemuire, fig.26, este recomandată şcolarilor mici

sau celor care se iniţiază în atletism, începătorilor.
Săritura se efectuează mai ales în cadrul bateriei de exerciţii din şcoala
săriturii. Zborul debutează cu gruparea rapidă a genunchilor spre înainte sus şi
menţinerea lor în această poziţie, până în apropierea momentului aterizării.
La aterizare picioarele coboară spre sol, cu întinderea lor, pentru
valorificarea maximă a zborului.

Fig.26 Săritura în lungime cu ghemuire

▪ Săritura în lungime întinsă, fig.27, sau cu extensie este un procedeu mai

elaborat decât precedentul, care presupune participarea mai activă a
practicantului, având în vedere faptul că în timpul zborului, corpul îşi schimbă
poziţia printr-o mişcare mai puţin obişnuită, poziţie de extensie la nivelul
marilor articulaţii.
Din inerţia forţei de desprindere, săritorul se află în partea ascendentă a
zborului, cu piciorul de avântare înainte îndoit, în poziţia de pas sărit.
În partea descendentă a zborului piciorul de avântare coboară şi se întinde,
lângă piciorul de bătaie, care s-a păstrat întins înapoi încă din momentul
desprinderii.
Coborârea piciorului de avântare are ca efect proiectarea bazinului înainte,
printr-o mişcare de extensie din articulaţia şoldului, cu gambele flectate şi
călcâiele spre înapoi.
Ulterior picioarele sunt aduse înainte, coapsele ridicate, urmând extensia
gambelor, în vederea aterizării.

Fig.27 Săritura în lungime cu extensie

Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor, fig.28, este uşor de practicat de

către începători, avansaţi şi elevi din clasele gimnaziale.
Pregătirea fazei de bătaie, aduce o pierdere mai mică de viteză orizontală şi
asigură o desprindere mai lină.
După desprindere săritorul se află în poziţie de pas sărit, în care piciorul de
bătaie este menţinut înapoi, prin extensie din articulaţia şoldului, iar piciorul de
avântare este îndoit, cu coapsa la orizontală, formând unghi de 90° în articulaţia
genunchiului.
În prima parte a zborului, trunchiul se află pe verticală, iar în partea a doua
trece în uşoară extensie
Depărtarea dintre coapse formează un unghi de 100-120°care se menţine cât
mai mult posibil. Lucrul braţelor se desfăşoară coordonat cu cel al picioarelor.
Braţul opus piciorului de avântare se află ridicat în dreptul privirii. Pentru a
realiza o aterizare cât mai eficientă, braţele coboară rapid spre înapoi,
concomitent cu extinderea gambelor în vederea pregătirii aterizării.
La contactul cu solul, membrele inferioare, cu tălpile în flexie dorsală se
îndoaie, iar trunchiul se apleacă înainte pe coapse. Tălpile săritorului trebuie să
atingă nisipul, în punctul în care prelungirea tangentei la traiectoria centrului de
greutate, trece prin planul suprafeţei de aterizare.

Fig. 28 Săritura în lungime cu 1 ½ paşi în zbor

Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor, fig.29, presupune o tehnică mai

elaborată decât cele anterior prezentate şi se diferenţiază prin numărul de paşi
executaţi de săritor în timpul zborului.
După efectuarea bătăii, bătăii piciorul de avântare urcă rapid până la
orizontală, apoi pendulează înapoi jos, în timp ce piciorul de bataie pendulează
înainte cu genunchiul îndoit. Pendulările descrise sunt rotaţii compensatorii, care
realizează echilibrul general al corpului. În acelaşi timp braţele, aflate de
asemenea în acţiune compensatorie, pendulează alternativ cu membrele
inferioare, consolidând echlilibrul general. În faza descendentă a zborului,
săritorul aduce înainte piciorul dinapoi şi îl alătură celui dinainte, ridicând
genunchi spre orizontală. În finalul porţiunii descendente a zborului, gambele
sunt extinse energic înainte aproape paralele cu solul pentru a valorifica la
maximum traiectoria de zbor în aterizare.
Braţele participă la efortul de aterizare, efectuând o acţiune de pendulare
spre înainte.
Aterizarea trebuie să evite căderea săritorului înapoi, prin aplecarea
trunchiului cu braţele înainte. Pentru un zbor cât mai lung, călcâiele iau contact
cu nisipul, în aşa fel, încât să fie înaintea proiecţiei verticale a centrului de
greutate, dar nu exagerat de înclinat.
Avantajele utilizării procedeului cu paşi în zbor constau în:
- continuarea acţiunii membrelor inferioare, prin paşii de alergare în zbor;
- consolidarea echilibrului general, prin rotaţiile compensatorii efectuate de
membrele inferioare, coordonate cu membrele superioare
- valorifică acţiunea piciorului de bătaie, prin avântarea energică a piciorului
liber spre înainte.

Fig. 29 Săritura în lungime cu 2 ½ paşi în zbor

D. ATERIZAREA
O aterizare raţională care să nu influenţeze rezultatul în mod negativ al
săriturii depinde de gradul de tehnicitate, îndemânare şi mobilitate a atletului şi
este legată de componenta descendentă a vitezei zborului.
Această fază, pregătită şi realizată corect şi echilibrat, asigură luarea
contactului cu nisipul cât mai departe de locul unde ar intersecta solul traiectoria
C.G.G., fără ca săritorul să cadă înapoi şi având posibilitatea de a se redresa spre
înainte. Totodată aterizarea are rolul de a absorbi şocul la contactul cu nisipul.

Prevederile regulamentului de concurs

Concursurile se desfăşoară condiţii materiale standard, în care pista de elan
are lungimea minimă de 40m şi maxim de 45m, iar lăţimea de 1,22-1,25m fiind
marcată de două benzi late de 5cm.
Zona de aterizare, fig.30, respectiv groapa cu nisip are o lăţime minimă de
2,75m şi maximă de 3,00m fiind aşezată cu ax longitudinal, în prelungirea pistei
de elan. Groapa de aterizare este umplută cu nisip fin şi umed, a cărui suprafaţă
este la acelaşi nivel cu pragul de bătaie.

Fig.30 Sectorul de aterizare pentru săritura în lungime

Bătaia, fig.31, se efectuează la pragul de bătaie construit din lemn, la

nivelul pistei de elan, lung de 1,21-1,22 m şi lat de 20 cm, plasat la o distanţă de
cel puţin 10m faţă de extremitatea zonei de aterizare; marginea pragului dinspre
groapa cu nisip, numită linia de bătaie se continuă cu pragul pentru plastilină lat
de 10cm şi lung de 1,21-1,22m ridicat faţă de nivelul pragului de lemn, la o
înălţime de 7mm, sub un unghi 30º, în direcţia alergării.
 Fig.31 Pragul de bătaie

Ordinea desfăşurării săriturilor în concurs este trasă la sorţi, fiecare atlet

având dreptul la trei sărituri. Acestea se măsoară, fig.32, de la urma faţă de
prag, cea mai apropiată lăsată de orice parte a corpului (cota “0” a ruletei),
perpendicular până la linia de bătaie a pragului.

Fig.32 Măsurarea lungimii săriturii

Clasamentul se efectuează în ordinea descrescătoare a performanţelor

obţinute; în caz de egalitate, se ia în considerare următoarea performanţă ca
valoare; primii opt săritori, în ordinea performanţelor au dreptul la trei încercări
suplimentare.
Se consideră o greşită, fig.33, o încercare a unui săritor, dacă acesta:
- depăşeşte linia de bătaie;
- atinge solul dincolo de linia pragului, înainte de zona de aterizare, cu orice
parte a corpului;
- efectuează bătaia de o parte sau alta a extremităţilor laterale ale pragului de
bătaie, fie în faţa sau în spatele liniei de bătaie prelungită;
- în aterizare atinge solul în afara zonei de aterizare, mai aproape de linia de
bătaie, decât urma cea mai aproape rămasă în nisip;

Fig. 33 Săritură nereuşită

(ultima urmă - mai aproape de prag - în afara zonei de aterizare)
- părăseşte zona de aterizare, iar primul său contact cu solul la exteriorul
zonei este mai aproape de linia de bătaie, decât decât semnul cel mai aproape
făcut în nisip;
- depăşeşte timpul acordat pentru efectuarea unei săriturii, respectiv 1 minut.
( (8), Gârleanu D.1995, Gheorghe D., 2002, Petrescu T., 2005) .