Comunicarea educațională

Școala Gimnazială Nr.1 Bârsanești

Profesor înv. Primar Miron Cristina

         Comunicare reprezintă  înştiinţare, ştire, veste, raport, relaţie, legatură. Cam acestea ar fi

sinonimele care ne sunt oferite de catre dictionarul explivativ pentru comunicare.
Ce se înţelege prin comunicare:
- o provocare constantă pentru psihologia socială;
- o activitate;
- satisfacerea nevoile personale;
- legătura între oameni, etc.
           Un loc central în activitatea de predare-învăţare îl deţine comunicarea educaţională
deoarece rolul profesorului nu este numai acela de a deţine cunoştinţe de specialitate şi
cunoştinţe psiho-pedagogice, ci şi de a transmite aceste cunoştinţe, într-un limbaj specific,
elevilor cărora se adresează. Având la bază limbajul, ca şi proces psihic superior, comunicarea
educaţională îşi propune transferul de informaţii de la profesor la elev, dar şi asigurarea
feedback-ului de la elev la profesor.
         Văzută astfel, comunicarea didactică este rezultatul activităţii a cinci componente distincte:
-   Emiţătorul: care este profesorul ce are rolul de a transmite informaţia, sub forma unui semnal
către receptor;
-   Receptorul: care este format din clasa de elevi ce trebuie să-şi însuşească informaţia primită.
-   Informaţia: reprezintă conţinutul de cunoştinţe, mesajul transmis de emiţător receptorului.
Locul central în cadrul mesajului îl deţine limbajul, care trebuie să fie adecvat contextului în care
are loc comunicarea;
- Feedback-ul: care confirmă emiţătorului primirea şi însuşirea de către receptor a informaţiei
comunicate şi care, totodată, ajută emiţătorul să-şi realizeze activitatea de transmitere a
informaţiilor.
-   Feedback-ul invers: care confirmă receptorului validitatea informaţiilor primite şi este specific
doar activităţii didactice de predare-învăţare.
   În cadrul acestui mecanism două aspecte sunt problematice şi asupra lor trebuie să insistăm.
Mai întâi profesorul care are rolul de a pregăti comunicarea didactică şi de a o face posibilă în
condiţiile în care receptorul este mereu diferit, apoi limbajul care face posibilă comunicarea
didactică, dar care poate, în acelaşi timp, să împiedice sau să denatureze această comunicare.
În ceea ce priveşte clasificarea tipurilor de comunicare există mai multe criterii de analizat:
„1.După criteriul parteneri distingem următoarele forme;
-  comunicarea intrapersonală (cu sine însuşi);
-   comunicarea interpersonală (între două persoane);
-   comunicarea în grup mic (în cazul unei relaţii grupale de tipul faţă în faţă).    
2.După criteriul statutul interlocutorilor avem următoarele forme:
-   comunicare verticală (între parteneri cu status-uri inegale);
-   comunicare orizontală (între parteneri cu status-uri egale).   
3.În funcţie de finalitatea actului educativ distingem următoarele forme:
-   comunicare instrumentală;
-   comunicare subiectivă;
-   comunicare accidentală.
4.În funcţie de capacitatea de autoreglare distingem:
-   comunicare unidirecţională (nu interesează feedback-ul);
-   comunicare multidirecţională (cu feedback determinat de prezenţa interacţiunii Emiţător –
Receptor).  
5.În funcţie de natura conţinutului:
-  comunicare referenţială (vizează un anumit adevăr ştiinţific);
-   comunicare operaţional-metodologică (vizează înţelegerea acelui adevăr, felul în care trebuie
operat pentru ca acel adevăr să fie descifrat);
-   comunicare atitudinală (valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi partenerul);
-   comunicare verbală;
-   comunicare nonverbală;
-  comunicare mixtă;
-   comunicare pareverbală.
Pentru a fi eficace, comunicarii didactice i se cer anumite caracteristici:
1. Ale profesorului:
•        claritatea mesajelor
•        precizia acestora
•        utilizarea unui limbaj adecvat si accesibil elevilor
•        utilizarea unui limbaj corect
•        structurarea logică a mesajelor transmise
•        prezentarea interesanta a conținutului instruirii
•        asigurarea unui climat adecvat comunicării
2. Ale elevilor:
•        sa aiba capacitate de concentrare (pentru a putea recepta si intelege  mesajul profesorului);
•        sa posede cunostintele anterioare necesare invatarii ce urmeaza;
•        sa fie motivati pentru a invata ( in general si la un anumit obiect studiu, in particular);
•        sa cunoasca limbajele utilizate (de profesor sau de calculator )
Pentru perfecționarea comunicării didactice, este necesară cunoaşterea respectarea unor reguli de
către profesori, între care menţionăm:
·         vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor);
·         încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele
transmise au fost corect recepţionate şi înţelese);
·         ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite din partea elevilor,
concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor mesaje;
·         folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje (de
regulă, orală şi vizuală, concomitent);
·         repetarea mesajelor mai complexe.
CONCLUZII:
     In comunicarea didactica noi, ca si profesori/învatatori trebuie sa-i facem pe elevi sa simta ca
avem o vocatie in aceasta directie, ca suntem un  partener de incredere, care doreste un dialog
autentic.
     Competenta de comunicare se va manifesta si prin capacitatea de ascultare a elevilor.
     Cei mai apreciati profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i
fac nici sa se simta judecati, nici manipulati, nici sfatuiti, ci cei care le ofera sentimentul de
siguranta si libertatea comunicarii.
     Într-o lume în continuă mișcare, transformare și evoluție, formarea competențelor de
comunicare - atât ale cadrului didactic cât și ale elevului - constituie un imperativ al
învățământului românesc.
BIBLIOGRAFIE :

1. Cucoş, C. „Pedagogie” Editura Polirom, Iaşi 1996,pag. 135

2.  Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie şcolară, Ed. polirom, Iaşi, 1999, p 181-190
3.  Stoica M., Pedagogie şi psihologie, Ed. Gheorghe Alexandru, Craiova, 2002, p 123
4.  Barliba, C., M., Paradigmele comunicării, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.
5. Toma, Gheorghe, Tehnici de comunicare, Editura Artprint, Bucureşti, 1999.