Extradarea si cadrul legislativ al acesteia

Extradarea reprezinta “un act bilateral ce intervine intre doua state si se

acorda pe baza de conventie internatioanal, pe baza de reciprocitate sau, in lipsa
acestora, in temeiul legii.”

Extrădarea este procesul formal prin care un stat solicită altui stat returnarea
unei persoane acuzate sau condamnate pentru o infracțiune, pentru a fi judecată sau
pentru a executa o pedeapsă în statul solicitant. Din punct de vedere istoric, nu au
existat in trecut, acorduri formale pentru extrădare. De obicei, extrădarea se baza
adesea pe relații informale între liderii statelor suverane. Numărul tot mai mare de
astfel de cazuri a creat necesitatea unui fond legislativ cu aplicabilitate
internationala in ceea ce priveste extradarea.

Un stat pe teritoriul căruia se găsește un presupus autor al unei infracțiuni,

în cazul în care nu extrădează o astfel de persoană pentru o infracțiune la care se
aplică prezentul articol numai pe motiv că este unul dintre resortisantii săi, este
obligat, la cererea statului care solicită extrădarea, să prezinte cazul, fără întârzieri
nejustificate, autorităților sale competente în scopul urmăririi penale. Autoritățile
respective iau o decizie și conduc procedurile în același mod ca în cazul oricărei
alte infracțiuni grave prevăzute de dreptul intern al statului respectiv. Statele în
cauză cooperează între ele, în special în ceea ce privește aspectele procedurale și
probatorii, pentru a asigura eficiența unei astfel de urmăriri penale.

In Romania , legea privind procedurile de extradare din Noul Cod Penal,

este legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în
materie penală.

Conform art 37 din legea nr 302/2004, alineatul (3) si alineatul (4) “rolul
Ministerului Justiţiei constă în îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt conferite, în
calitate de autoritate centrală, prin lege şi tratatele internaţionale la care România
este parte. (4) În exercitarea atribuţiilor de autoritate centrală, Ministerul Justiţiei,
prin direcţia de specialitate, îndeplineşte, cu precădere, următoarele activităţi:
a) primirea cererii de extrădare;

b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia din punctul de

vedere al regularităţii internaţionale, în condiţiile prevăzute la art. 38;

c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului

general competent, în condiţiile prevăzute la art. 40;

d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia, în

cazurile prevăzute la art. 38 alin. (4);

e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Interne, a hotărârii

definitive prin care s-a dispus extrădarea;

f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii

de extrădare sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de
autoritatea judiciară competentă.

„Potrivit dispozițiilor art. 10 și art. 86 din Legea nr. 302/2004, Ministerul

Justiției este autoritatea centrată în materia mandatutui european de arestare, dar
competențele sale în această materie sunt limitate, prin lege, regula fiind contactul
direct între autoritatea emitentă și cea de executare.

În această calitate, Ministerul Justiției îndeplinește orice altă atribuție

stabilită prin lege menită a asista și sprijini autoritățile judiciare române în emiterea
și executarea mandatelor europene de arestare, prin urmare, în această procedură,
intervine exclusiv atunci când este solicitat în mod expres de autoritatea română în
emiterea și executarea mandatelor europene de arestare.

Procedura prevăzută de dispozițiite deciziei cadru nr. 2002/584 privind

mandatut european de arestare și procedurile de predąre nu prevede posibilitatea
desemnării de către statul solicitant a unui reprezentant la proces.”

Mandatul european de arestare, aplicat în întreaga UE, a înlocuit procedurile

de extrădare îndelungate în cadrul jurisdicției teritoriale a UE. Acesta
îmbunătățește și simplifică procedurile judiciare menite să predea persoane în
scopul desfășurării unei urmăriri penale sau al executării unei pedepse privative de
libertate sau a unei perioade de detenție. Simplificarea și îmbunătățirea procedurii
de predare între țările UE a fost posibilă datorită unui nivel ridicat de încredere
reciprocă și de cooperare între țări.

Un MEA poate fi emis de către o autoritate judiciară națională dacă persoana

a cărei returnare este solicitată este acuzată de o infracțiune pentru care durata
maximă a pedepsei este de cel puțin un an de închisoare sau daca persoana în cauză
a fost condamnată la o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin patru luni.

Prin urmare, o decizie a autorității judiciare a unei țări UE de a solicita

arestarea și returnarea unei persoane ar trebui să fie executată cât mai rapid și mai
ușor posibil în celelalte țări ale UE.

Documentul UE care reglementează funcționarea MEA este Decizia-cadru a

Consiliului din 13 iunie 2002. Acesta a fost primul instrument care a fost adoptat
pe baza principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești. Acesta a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 și se bazează pe principiul contactelor directe
între autoritățile judiciare.

Este necesar să se asigure că MAE este utilizat în mod proporțional, astfel

încât sistemul să nu fie subminat de o abundență de mandate pentru infracțiuni
minore. Autoritățile judiciare din statele membre ale UE care emit un MEA ar
trebui să aplice o "verificare a proporționalității", luând în considerare gravitatea
infracțiunii, durata pedepsei și costurile și beneficiile executării unui MEA.

Funcționarea MAE va fi, de asemenea, benefică pentru activitatea Uniunii

Europene în ceea ce privește contribuția la garantarea unor procese echitabile prin
existența unor standarde minime ale UE privind drepturile persoanelor suspectate
sau acuzate de o infracțiune.

Acestea includ măsuri care stabilesc norme comune în UE cu privire la:

 dreptul la interpretare și traducere în timpul procedurilor penale;

 dreptul suspecților de a fi informați cu privire la drepturile lor;
 dreptul de a avea acces la un avocat și dreptul persoanelor aflate în detenție
de a comunica cu membrii familiei și cu angajatorii;
 prezumția de nevinovăție;
 dreptul la asistență juridică.
 Decizia finală privind executarea mandatului european de arestare ar trebui
să fie luată în termen de maximum 90 de zile de la arestarea persoanei solicitate. În
cazul în care persoana respectivă consimte la predare, decizia se ia în termen de 10
zile de la data acordării consimțământului (art. 17).
Principiul dublei incriminări, adânc înrădăcinat în dreptul tradițional al
extrădării, nu trebuie verificat pentru o listă de 32 de infracțiuni, în conformitate cu
art. 2 alin. 2 din decizia-cadru, dacă acestea sunt pedepsite în statul membru
emitent cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranță privativă
de libertate pentru o perioadă maximă de cel puțin trei ani. Aceste infracțiuni
includ, printre altele, alcatuirea unui grup infractional, implicarea intr-o organizație
criminală, terorismul, traficul de persoane, exploatarea sexuală a copiilor și
pornografia infantilă, traficul ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, traficul
ilicit de arme, muniții și explozibili, corupția, frauda, inclusiv cea care afectează
interesele financiare ale Comunităților Europene, spălarea de bani, criminalitatea
informatică, infracțiunile împotriva mediului, intrarea prin efractie, crima și
vătămarea corporală gravă, violul, rasismul și xenofobia, traficul de vehicule
furate, falsificarea de monedă etc. Pentru infracțiunile care nu sunt incluse în lista
menționată anterior și care nu se încadrează în pragul de 3 ani, se aplică în
continuare principiul dublei incriminări (articolul 2 alineatul (4)).

Noua procedură de predare bazată pe MEA este scoasă din sfera de

competență a executivului și a fost plasată în mâinile sistemului judiciar. Atât
autoritatea emitentă, cât și cea de executare sunt considerate a fi autoritățile
judiciare care au competența de a emite sau de a executa un MEA în temeiul
legislației statului membru emitent sau de executare (articolul 6). Prin urmare,
întrucât procedura de executare a unui MEA este în primul rând judiciară, etapa
administrativă inerentă procedurilor de extrădare, și anume competența autorității
executive de a lua decizia finală privind predarea persoanei căutate către statul
solicitant, fiind eliminată.

Statele membre ale UE nu mai pot refuza să își predea proprii resortisanți.
Decizia-cadru nu include naționalitatea ca motiv obligatoriu sau facultativ de
neexecutare. În plus, art. 5 alin. 3 prevede posibilitatea de a condiționa executarea
de garanția că, după condamnare, persoana în cauză este returnată în statul de
cetățenie pentru a-și ispăși pedeapsa în acest stat.
 Excepția infracțiunii politice nu este enumerată ca motiv obligatoriu sau
opțional de neexecutare a unui MEA. Singurul element rămas al acestei excepții
este limitat la considerentele din preambulul deciziei-cadru (considerentul 12) și ia
forma unei versiuni modernizate a unei clauze de nediscriminare.

Procesul prin care un stat solicită extrădarea unei persoane dintr-un alt stat în
scopul unui proces penal este un demers complex și serios. Depunerea și
executarea unei cereri de extrădare implică sistemele juridice ale mai multor state -
un set complex de legi și proceduri menite să protejeze suveranitatea statelor
implicate și drepturile persoanei căutate. Prin urmare, este necesară o atenție
deosebită la normele și cerințele procedurale pentru a se asigura că ambele state fac
dreptate în temeiul sistemelor lor juridice și față de persoana acuzată.

În funcție de legislația sa internă, un stat solicitat care primește o cerere de

extrădare ia în considerare o serie de factori. Decizia de a extrăda o persoană către
un alt stat este, în majoritatea cazurilor și cu excepția procesului MEA, rezultatul
unui sistem pe două niveluri care implică sistemul judiciar la începutul procesului
și puterea executivă la punctul final al procesului decizional (dacă sistemul judiciar
a dat o hotărâre pozitivă cu privire la acceptarea cererii de extrădare). În funcție de
jurisdicție, instanțele iau în considerare o serie de factori pentru a decide dacă să
extrădeze sau nu, inclusiv dubla incriminare, identitatea, suficiența probelor
justificative și existența unui tratat de extrădare. În unele jurisdicții, deciziile
instanței sau ale executivului pot fi atacate sau revizuite. Procesul de extrădare este
supus unor termene stricte pentru depunerea documentelor, căile de atac, aducerea
suspectului în fața instanței și predarea suspectului, în cazul în care i se ordonă
acest lucru.

Pedeapsa cu moartea este o problemă în unele cereri de extrădare. Statele

care au abolit pedeapsa cu moartea refuză extrădarea către statele în care ar putea fi
impusă pedeapsa cu moartea, cu excepția cazului în care se oferă asigurări că
persoana în cauză nu va fi condamnată la moarte sau, dacă va fi condamnată la
moarte, că pedeapsa nu va fi executată. Majoritatea acestor cazuri din ultimii ani au
implicat suspecți de terorism (Consiliul Economic și Social al Organizației
Națiunilor Unite, 2010).
 În ultimul timp, tot mai des, condamnați definitiv pleacă din țară înainte de
sentință și cer în țările adoptive să execute pedeapsa acolo sau, și mai mult, să nu
fie recunoscute pedepsele stabilite în România.

Mai exista o situatie discutabila aceea ca nerecunoașterea unor hotărâri

judecătorești din România în Uniunea Europeană este un lucru care pune într-o
poziție stânjenitoare atât instanțele care au stabilit pedepsele cât și ministerul
Justiției. E dovada că, în anumite cazuri judiciare, autoritățile române nu reușesc să
convingă partenerii europeni că hotărârile judecătorilor sunt riguroase.

De cele mai multe ori, statele unde se stabilesc condamnații români nu sunt
de acord cu executarea pedepselor pe teritoriul lor din cauza cheltuielilor pe care le
are statul gazdă. Condamnații sunt transferați, astfel, în România.

Există o categorie aparte, a condamnaților pentru fapte de corupție, de cele

mai multe ori oameni cu posibilități materiale, care reușesc să împiedice extrădarea
în România, apelând la justiția din țările în care au fost prinși.

Ca exemplu, cazul de coruptie al miliardarului israelian Beny Steinmetz,

condamnat definitiv la 5 ani închisoare în dosarul „Ferma Băneasa”, pentru
care ,un judecător de la Curtea de Apel din Atena - Grecia, a respins cererea de
extrădare formulată de România în cazul acestuia.

Judecătorul Aikaterini Papavasileiou a dispus astfel „neexecutarea

mandatului european de arestare Nr. 1/12-1-2021, cu numărul de dosar
345/64/2016, emis de autoritățile române, Curtea de Apel Brașov - Secția Penală”.
Mai mult, lui Steinmetz i s-a ridicat interdicția de a părăsi Grecia, de a se prezenta
regulat la poliție și i s-a restituit cauțiunea depusă în decembrie 2021.

Omul de afaceri Beny Steinmetz a formulat un comunicat conform caruia

sustine ca “motivele pentru care cererea de extrădare a fost respinsă țin de
încălcarea dreptului la un proces echitabil în România și de existența unui risc real
de discriminare, tratament inuman și degradant dacă este extrădat într-o închisoare
din România.”
 În comunicatul de presă al miliardarului se face referire și la o presupusă
„decizie Interpol împotriva României, potrivit căreia au fost identificate mai multe
încălcări ale dreptului său la un proces echitabil, precum și faptul că urmărirea sa
penală a fost motivată politic”.

Avocații miliardarului arată că „verdictul Camerei de Apel (...) este în

același timp o mare victorie a statului de drept și a autorităților Uniunii Europene
împotriva României, care încearcă să țină Justiția captivă intereselor politice și
economice. Victoria juridică a lui Steinmetz a evidențiat atât respectul Greciei
pentru valoarea și sistemul juridic al Uniunii Europene, cât și deficitul semnificativ
de independență a sistemului judiciar din România”.

Un studiu recent al evidentei a extradarilor prezentate de catre Ministerul

Justitiei arata ca in 2020, România a emis 755 de mandate europene de arestare din
care 91 au fost refuzate. Zece extrădări către România au fost respinse în perioada
2019 – 2021, 85 fiind încă în analiza instanțelor străine.

Cazul Steinmetz nu apare în statistica oficială. De aceste probleme se ocupă

Direcția de drept internațional și cooperare judiciară din Ministerul Justiției.