Moromeții

de Marin Preda

- roman obiectiv, realist, postbelic –

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu personaje

numeroase, cu o intrigă complicată și o acțiune complexă, care se desfășoară pe mai multe
planuri narative.

Primul volum al romanului „Moromeții” apare în anul 1955, ceea ce face că opera să
fie una postbelică. Odată cu Ilie Moromete, protagonistul primului volum, se schimbă
paradigma țăranului ca personaj în literatura română. Moromete nu mai este doar o forță
brută, interesată exclusiv de ideea obținerii a cât mai mult pământ, ci o fire ironică și
reflexivă, dotată cu plăcerea discuției, care privește lumea ca pe un imens spectacol. Pornind
de la scena din poiana fierăriei lui Iocan, în care protagonistul, înconjurat de țărani, citește și
comentează articolele din ziar, critica literară l-a numit pe Moromete „țăranul-filozof”,
asemănându-l cu învățații Greciei antice, care-și țineau lecțiile în agora (piață publică).

Naratorul este obiectiv și omniscient, se situează în afara evenimentelor, pe care le

prezintă detașat, la persoana a treia. Abundența detaliilor, descrierile precise ale satului și ale
obiceiurilor acestuia transformă romanul într-o monografie realistă a universului rural de
dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.

Primul volum al romanului este structurat în jurul temei familiei, în plan secundar și
paralel situându-se tema timpului. Acest prim volum are trei mari momente, dispuse în jurul
unei axe temporale.

Primul moment, deși este cel mai scurt (de sâmbătă seară până duminică noaptea: de
la întoarcerea de la câmp a Moromeților până la fuga Polinei Bălosu cu Birică), înglobează
cele mai multe dintre evenimentele primului volum, atestând astfel ideea din debutul acestuia:
„In Câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, se pare că
timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare. Viața se scurgea aici fără conflicte mari.” Situarea
precisă din punct de vedere temporal și spațial este o altă caracteristică a romanului realist.

Cel de-al doilea moment este mai alert decât primul și se structurează în jurul
secerișului, una din etapele fundamentale în viața satului tradițional românesc. Naratorul
urmărește până în cele mai mici amănunte această etapă, de la pregătirile pentru a pleca la
câmp (ungerea cu păcură a roților căruței, așezarea merindelor în căruță, trezirea celui mai
mic membru al familiei etc.) până în momentul în care făina măcinată din grâul proaspăt
recoltat ajunge pâine.

Ultimul moment este cel mai rapid și în același timp cel mai tensionat, subliniind
ideea din finalul volumului întâi: „Timpul nu mai avea răbdare. Peste trei ani începea cel
de-Al Doilea Război Mondial.”. În centrul acestui al treilea moment se află conflictul lui
Moromete cu cei doi fii mai mari și bătaia pe care le-o aplică acestora, urmată de fuga lor la
București, moment care prefigurează destrămarea familiei tradiționale țărănești și odată cu ea
a satului tradițional.

Cina Moromeților, surprinsă chiar în debutul romanului, evidențiază relațiile dintre

membrii familiei Moromete și conține germenii intrigii. Nevoit să-și mențină autoritatea
printre copiii proveniți din două căsătorii diferite, Moromete este liantul și în același timp
factorul care ordonă existența familiei. Locul său la masă este pragul celei de-a două odăi, „de
unde el stăpânea cu privirea pe fiecare”. Poziția sa la masă, la înălțime, deasupra celorlalți,
sugerează aceeași autoritate pe care Moromete este nevoit să o reinstaureze chiar cu gesturi
brutale (atunci când mezinul, Niculae, prinde lingura surorii sale, Ilinca, stropindu-i cu lapte
fierbinte pe toți cei prezenți, palma grea a tatălui cade imediat, detunându-l). Este suficient că
Moromete să-și schimbe tonalitatea glasului pentru ca fiii mai mari să-și părăsească locurile în
care se odihneau, venind la masă. Cei trei copii din prima căsătorie stau de cealaltă parte a
mesei, lângă ieșirea din tindă, ca și când ar fi gata să se ridice și să plece, prefigurând astfel
fuga din finalul primului volum. Catrina Moromete, mamă vitregă a celor trei, stă pe partea
opusă, lângă vatră, avându-i lângă ea pe copiii rezultați din căsătoria cu Moromete: Tita,
Ilinca și Niculae.

Rolul pe care îl are Moromete în acest univers rural tradițional este evidențiat în
întâlnirea duminicală din poiana fierăriei lui Iocan, loc în care țăranii se strângeau pentru a
diseca viață politică a țării. Întâlnirile nu încep până când Moromete nu își face apariția,
acesta fiind singurul capabil să interpreteze, de multe ori cu o ironie abia simțită, articolele din
ziare, la care atât el, cât și prietenul sau, Cocoșilă, erau abonați. Este o mică lume care se
guvernează după propriile sale reguli și care tinde să atribuie tuturor caracteristicile pe care ea
le are. Astfel, după ce Moromete citește „discursul Măriei Sale regele”, țăranii se întreabă:
„Oare primul agricultor o fi având și el pământ?”. În timp ce unii cred că „are așa... cam un lot
și jumătate ”, Cocoșilă răspunde: „Ești prost. Are mai mult, că trebuie să-l țină și pe ăla micu`,
pe Mihai. Trebuie să-i dea să mănânce.”

În momentul în care află că fiii săi mai mari sunt hotărâți să plece la București, luând
cu ei caii și oile familiei, universul interior al lui Moromete se prăbușește. Într-o ultimă
încercare disperată de a-i întoarce din drum, el îi bate cu parul pe cei doi fii mai mari,
arătându-le că toată munca de până atunci avusese drept scop păstrarea pământului, pe care
Moromete îl vede drept un mijloc de a asigura independența sa și a familiei sale. Când cei doi
pleacă, urmându-l pe Achim, Moromete renunță la luptă și merge să-i ofere lui Bălosu o parte
din pământul familiei. Lovitura primită îl va schimba total, Moromete devenind un om retras,
interiorizat, iar adunările din poiana fierăriei lui Iocan, „lipsite de omul lor”, își pierd din
interes și în cele din urmă încetează.

În roman există mai multe tipuri de conflict. Apar conflicte de natură externă: între
Moromete și cei trei fii din prima căsătorie, între Moromete și sora sa, Maria (poreclită
Guica), între copiii din căsătoria cu Catrina și cei trei frați vitregi etc. De natură internă sunt
conflictele între diferitele porniri din sufletul lui Moromete, care vrea să-i dea drumul lui
Achim la București, pentru a câștiga banii necesari plătirii taxelor funciare și ratelor și dorința
de a ține oile acasă, pentru ca familia să aibă ce mânca; între interzicerea mersului la școală,
preferând să-l trimită pe Niculae cu oile și starea ciudată pe care o resimte în momentul în
care-și vede copilul pe scenă, decernându-i-se premiul întâi etc.

Relația Ilie – Niculae Moromete

Războiul care se va declanșa peste puțin timp schimbă din temelii realitățile sociale,
în cel de-al doilea volum atât satul, cât și protagoniștii fiind alții (Moromete se retrage în
penumbra evenimentelor, locul de protagonist revenindu-i lui Niculae).

În cel de-al doilea volum, atât realitățile sociale, înfățișarea satului, cât și personajele
se schimbă. Ilie Moromete cedează rolul de protagonist fiului său, Niculae, activist de partid
care vine în sat pentru a supraveghea strângerea recoltei. Vechii prieteni ai lui Moromete
(Cocoșilă, Dumitru lui Nae etc.) dispar și ei, fiind înlocuiți de nume noi: Matei Dimir,
Costache al Joachii, Giugudel, Nae Cizmaru. Întrunirile din poiana fierăriei lui Iocan sunt
interzise, fiind considerate primejdioase pentru noul regim și se vor muta pe prispa casei lui
Moromete. Autoritățile (primarul Aristide, secretarul Oprescu etc.) sunt înlocuite și ele de
personaje obscure până atunci, scoase la suprafața de frământările istoriei: Isosică, Plotoagă,
Bilă, Zdroncan, Ouăbei etc.

Pe parcursul celui de-al doilea volum, naratorul pune în antiteză pe Ilie Moromete,
reprezentantul vechilor liberali și al satului de tip tradițional, cu Niculae, fiul său cel mic,
activist de partid care crede în rolul acestuia de a schimba satul și mentalitățile oamenilor.
Venit în sat pentru a supraveghea strângerea recoltei, Niculae se vede trezit în puterea nopții
de tatăl sau, care vrea să-l întrebe: „De ce ai suprimat comerțul liber ?” sau „Cum poți
dumneata să guvernezi fără opoziție?”. Răspunsurile primite nu mulțumesc pe bătrânul
liberal, care însă înțelege abnegația fiului său, acesta văzând în comunism o nouă religie.
Niculae nu este altceva decât un Moromete mai tânăr, preluând de la tatăl sau ironia, puterea
minții, plăcerea de a analiza faptele etc. Atunci când Moromete, mirat că fiul său, pe care nu îl
mai lasă să-și continue studiile, citește neobosit, îl întreabă ce vrea să facă, Niculae răspunde
ironic că va merge să propovăduiască. Ca și Moromete, Niculae nu are nicio tentă religioasă,
pentru el socialismul fiind însă o nouă religie, în al cărei apostol se erijează.

Ironia lui Moromete continuă să fie la fel de mușcătoare, însă acesta are surpriza să
constate că pe Niculae nu-l mai atinge. Mai mult decât atât, fiul este singurul capabil să
înțeleagă ceea ce se întâmplă în mintea tatălui său și să-i solicite, apelând chiar la un mic
șantaj, să se împace cu Catrina, mama care plecase de acasă și-i dorea moartea soțului,
revoltată că Moromete se dusese la București, cu chimirul plin de bani, pentru a le cere
copiilor din prima lui căsătorie să se întoarcă.

În opinia mea, romanul ”Moromeții” reușește să surprindă în mod veridic satul

românesc tradițional, aflat în ultima sa etapă de existență (perioadă interbelică) și instaurarea
unui nou regim, cel comunist, a unor noi mentalități și orânduiri sociale. Ilie Moromete și fiul
său, Niculae, reprezintă două lumi aflate într-un conflict generat de curgerea implacabilă a
timpului, care schimbă totul: ”Timpul nu mai avea răbdare”.

Caracterizarea lui Ilie Moromete / particularități de construcție a unui

personaj dintr-un roman postbelic / realist
 Primul volum al romanului „Morometii” apare în anul 1955, ceea ce face ca operă să
fie una postbelică. Odată cu Ilie Moromete, protagonistul primului volum, se schimbă
paradigma țăranului ca personaj în literatura română. Moromete nu mai este doar o forță
brută, interesată exclusiv de ideea obținerii a cât mai mult pământ, ci o fire ironică și
reflexivă, dotată cu plăcerea discuției, care privește lumea ca pe un imens spectacol. Pornind
de la scena din poiană fierăriei lui Iocan, în care protagonistul, înconjurat de țărani, citește și
comentează articolele din ziar, critica literară l-a numit pe Moromete „țăranul filozof”,
asemănându-l cu învățații Greciei antice, care-și țineau lecțiile în agora (piața publică).

Moromete este caracterizat în mod direct, de către narator, care ne prezintă un om în

floarea vârstei, insistând asupra faptului că acesta se află la vârsta la care numai bucurii sau
suferințe mari mai pot să schimbe un om.

Chiar în debutul romanului, Moromete este văzut ca o fire contemplativă, pentru care
este suficient să iasă la drum, pe stănoaga podiștei, cu țigara în mână, pentru ca o lume
întreagă să se pună în mișcare în jurul său. Maestru al disimulării, Moromete este capabil să și
cenzureze reacțiile, înjurându-și în gând vecinul: „Pe mă-ta și pe tine , chiorule.”, pentru ca
apoi să răspundă binevoitor la întrebarea acestuia legată de sapă: „Da, am terminat. Tu mai ai,
mă, Bălosule?”. Jocul lui Moromete continuă, la întrebarea vecinului legată de vânzarea
salcâmului acesta răspunzând: „Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să
fac o grămadă de grâu.”

Cina Moromeților, surprinsă chiar în debutul romanului, evidențiază relațiile dintre

membrii familiei Moromete și conține germenii intrigii. Nevoit să-și mențină autoritatea
printre copiii proveniți din două căsătorii diferite, Moromete este liantul și în același timp
factorul care ordonă existența familiei. Locul său la masă este pragul celei de-a doua odăi, „de
unde el stăpânea cu privirea pe fiecare”. Poziția la masă, la înălțime, deasupra celorlalți,
sugerează aceeași autoritate pe care Moromete este nevoit să o reinstaureze chiar cu gesturi
brutale (atunci când mezinul Niculae prinde lingura surorii sale, Ilinca, stropindu-i cu lapte
fierbinte pe toți cei prezenți, palma grea a tatălui cade imediat, detunându-l). Este suficient ca
Moromete să-și schimbe glasul, pentru că fiii mai mari să-și părăsească locurile în care se
odihneau, venind la masă.

În poiana fierăriei lui Iocan, Moromete este figura centrală, criticii literari
asemănându-l cu învățații Greciei antice. Chiar și prietenii săi, cum este Cocoșilă, îl privesc
cu invidie pentru abilitatea pe care o are, aceea de a descoperi informații în ziar și de a citi în
spatele cuvintelor: „Ocupațiunea ta mintală, Cocoșilă, e la alte prostii.” După ce Țugurlan
intervine brutal, înjurându-i pe cei prezenți, care au pretenția că fac politică, Moromete este
cel care liniștește lucrurile, rezumând : „Trei chestiuni rezultă din cele spuse de Țugurlan. ”

Chemat acasă de la fierărie, Moromete știe că va trebui să dea piept cu agenții fiscali,
veniți să încaseze impozitele restanțe („fonciirea”). De data această, jocul său este demn de un
mare actor. El intră în curte, prefăcându-se că nu știe pentru ce a fost chemat și că nu-i vede
pe cei doi agenți, strigă către Paraschiv care nu apare sau către Catrina, despre care știa că se
află la biserică, pentru ca apoi, ajungând în fața celor doi agenți, care-l așteaptă pe prispă, să
se întoarcă brusc, deschizând brațele și rostind un singur cuvânt: „N-am.” Imperturbabil, el îl
ascultă pe agent, pe care-l numește cu porecla (Jupuitul), deși știe că-l enervează, enumerând
sumele pe care le are de plătit. Mai mult decât atât, îl lasă pe acesta să taie chitanța pentru
toată suma datorată, pentru ca apoi să repete „comedia” rostind: „Păi nu-ți spusei că n-am?”.
După ce agenții își risipesc inutil furia, încercând să sechestreze o parte din bunurile familiei,
Moromete revine: „Ia ici o mie de lei și mai încolo... mai vedem noi”.

Când își zărește copilul pe scenă, purtând pe cap pălăria pe care el însuși i-o
împrumutase, Moromete este pentru prima dată debusolat. El înțelege abia acum rolul pe care
școala îl are în viața fiului său. Mai mult decât atât, acum află că pentru fiul său frigurile sunt
o boală de luat în seamă, acesta fiind lovit de un atac chiar în momentul în care i se
decernează premiul și este invitat să spună poezia. Dacă până atunci dorința de a merge la
școală a lui Niculae i se părea un moft, el începe acum să realizeze că drumul în viață al fiului
cel mic va fi legat de școală, iar el, Moromete, va trebui să facă rost de banii necesari ca
acesta să și urmeze studiile.

Către finalul celui de-al doilea volum există o scenă în care Moromete se definește pe
sine însuși, rostind un lung monolog, sub o ploaie torențială de vară, în timp ce săpa un șanț
care să-i apere singurul lucru ce-i mai rămăsese de apărat din vechea lui gospodărie, o șiră de
paie: „Până în clipa din urmă omul e dator să țină de rostul său...”. Monologul este adresat
unui interlocutor ipotetic, reprezentant al noului regim, pe care-l numește ironic „Bâznae”.
Moromete refuză să accepte că rolul său pe lume a luat sfârșit: „Că tu vii și-mi spui că noi
suntem ultimii țărani de pe lume și că trebuie să dispărem. Și de ce nu crezi că mai degrabă
ești tu ultimul prost de pe lume și tu trebuie să dispari, nu eu? ”.
 Imaginea de final coincide cu o autocaracterizare, pe care protagonistul și-o face
într-o singură propoziție, adresată doctorului în clipa morții: „Domnule, eu întotdeauna am
dus o viață independentă.”

În opinia mea, Ilie Moromete reprezintă o figură aparte în istoria romanului românesc,
pe care Preda o reconstituie cu realism, apelând atât la amintirea tatălui său (prozatorul
mărturisește că modelul în realizarea acestui personaj l-a constituit tatăl, Tudor Călărașu), cât
și la propriile observații realiste asupra mediului social în care personajul evoluează.
Moromete schimbă paradigma țăranului ca personaj în literatura română, „țăranul filozof”
diferențiindu-se de toți ceilalți țărani din proza românească prin capacitatea sa de analiză și
prin plăcerea de a privi și a analiza lumea, pe care el o vede ca pe un imens spectacol.