„Moromeţii”

de Marin Preda
Caracterizarea personajului principal – Ilie Moromete

Prezentare autor şi operă:

Romancier şi nuvelist, Marin Preda, s-a născut la 5 august 1922, în Siliștea-Gumeşti, judeţul Teleorman,
în familia țăranului Tudor Călărașu şi este unul dintre cei mai importanţi prozatori contemporani.
Romanul „Moromeţii” a apărut în două volume, primul fiind publicat în 1955, iar cel de-al doilea în
1967, fiind nu numai un punct de reper în proza postbelică, ci şi o reprezentare de excepţie a satului tradiţional
românesc din Câmpia Dunăreana, în perioada interbelică şi postbelică. Originalitatea romanului stă, fără
îndoială, în noua viziune asupra lumii rurale. Judecat în ansamblu „Moromeţii” e un mare roman remarcându-se
prin originalitate, tipologie, și profunzimea creaţiei.
Titlul:
Titlul conduce către ideea că romanul va surprinde imaginea unei familii – familia Moromete, primul
volum fiind chiar concentrat asupra unui singur personaj – Ilie Moromete, iar cel de-al doilea asupra lui Niculae
Moromete.
Timp şi spaţiu:
Observam că relaţiile spaţio-temporale nu sunt fixate cu exactitate: spaţiul surprinde panorama Câmpiei
Dunării, iar timpul surprinde perioada de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial. Accentul cade pe acea
meditaţie asupra timpului; timpul este viclean şi tot ce urmează în roman contrazice acesta primă imagine.
După ce istoria Moromeţilor va fi narată autorul revine la notaţia iniţiala şi afirmă: „Timpul nu mai avea
răbdare.” Este una dintre multele „imagini ale simetriei”(Eugen Simion) întâlnite în proza lui Preda, fapt ce
conferă operei circularitate.
Tema romanului:
Titlul „Moromeţii” aşează tema familiei în centrul romanului, însă evoluţia şi criza acesteia sunt
simbolice pentru transformările din satul românesc al vremii. Astfel că romanul unei familii este şi „un roman
al deruralizării satului”, o frescă a vieţii rurale dinaintea şi de după cel de-al doilea război mondial. Dar
romanul dezbate aceeaşi problemă specifică vieţii rurale – a pământului, problemă văzută acum dintr-o altă
perspectivă, aceea a ţăranului mijlocaş, care acum îl deține și dorește să îl păstreze.
O altă temă este criza comunicării, absența unei comunicări reale între Ilie Moromete şi familia sa.
Tema timpului viclean, nerăbdător, relaţia dintre individ şi istorie nuanţează tema socială.
Conflictele romanului
Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este mai întâi dezacordul dintre tată şi cei
trei fii ai săi din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă şi Achim, izvorât dintr-o modalitate diferită de a înțelege
lumea. Fiii cei mari îşi dispreţuiesc tatăl fiindcă nu ştie să transforme în bani produsele economiei rurale,
precum vecinul Tudor Bălosu, mai adaptat noilor relaţii capitaliste. Cel de-al doilea conflict izbucneşte între
Moromete şi Catrina, soţia lui. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soţiei, promiţându-i, în
schimb, trecerea casei pe numele ei. De teama fiilor cei mari, care îşi urau mama vitregă, Moromete amâna
îndeplinirea promisiunii. Al treilea conflict se desfăşoară între Moromete şi sora lui, Guica, care şi-ar fi
dorit ca fratele văduv să nu se recăsătorească. În felul acesta, ea ar fi rămas în casa fratelui, să se ocupe de
gospodărie și de creșterea copiilor, pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Faptul că Moromete se recăsătorise
și că își construise o casă departe de gospodăria ei îi aprinsese ura împotriva lui, pe care o transmite celor trei fii
mai mari.
Caracterizarea lui Ilie Moromete
Ilie Moromete este capul familiei Moromete, om muncitor și gospodar, tată a șase copii și soțul
Catrinei. Aflat între „tinerețe și bătrânețe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea
cuiva”, este un om rațional în ceea ce privește atitudinea lui față de pământ. Spre deosebire de Ion al lui
Rebreanu, care era dominat de instinctul de posesiune, de lăcomie pentru pământ, Moromete nu este sclavul
îmbogățirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertății materiale și spirituale, idee mărturisită de el în
finalul romanului: „Domnule, eu am dus totdeauna o viață independentă”.
Datorită înțelepciunii pe care o dovedește el este cel care pune bazele discuțiilor politice din poiana lui
Iocan. Discuțiile despre politică, nu încep decât în prezența lui Moromete, pentru că el este cel care citește
ziarele și interpretează evenimentele. Citirea ziarelor in Poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru
1
Moromete. Acesta nu scapă niciun prilej de a-i ironiza pe ceilalți: când bea țuică la Bălosu, când comentează
discursurile din ziar, când gustă fasolea la câmp, etc. Are tendința de a domina și de a face ca lumea din jur, mai
ales familia, să se miște după voința lui.
Ilie Moromete este singurul „țăran-filozof” (Nicolae Manolescu) din literatura română, frământările
sale despre soarta țăranilor dependenți de roadele pământului, de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru
firea sa reflexivă. Meditând asupra propriei vieți, părăsit de fiii cei mari, când familia sa se afla în pragul
destrămării, Ilie Moromete se gândește că greșise considerând că „lumea era așa cum și-o închipuia el” și că
nenorocirile sunt „numai ale altora”. Simțindu-se singur, își caută liniștea pe câmp, în afara satului, unde poate
vorbi cu sine însuși, deoarece „cum să trăiești, dacă nu ești liniștit?”. Moromete se așează pe o piatră de hotar
„cu capul în mâini”, punându-și un șir de întrebări, ca și când ar fi vorbit cu altcineva, căutând explicații
pentru declinul în care se afla familia sa. Gândurile sumbre se îndreaptă spre o autoanaliză a atitudinii de
părinte, a relației sale cu copiii și se consolează: „Am făcut tot ce trebuia (...) le-am dat (...) fiecăruia ce-a vrut
(...) i-am iertat mereu”.
Disimularea este o trăsătură definitorie a firii lui Moromete, evidentă în majoritatea scenelor din
roman. Ironia ascuțită, inteligența ieșită din comun și spiritul jucăuș, felul său de a face haz de necaz,
conturează un personaj aparte între țăranii literaturii romane, stând mai aproape de realitate decât de ficțiune.
Tehnica amânării este un alt concept al filozofiei de viață a lui Moromete, el încercând să tărăgăneze orice
decizie sau atitudine care nu-i convenea. Scena cu Jupuitu este magistral construită de prozator.
O secvență epică cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului, aceasta conferă tragism
romanului. Ilie Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ sau oi.
Tăierea salcâmului, duminica în zori, în timp ce în cimitir femeile își plâng morții, prefigurează destrămarea
familiei, prăbușirea satului tradițional, risipirea iluziilor lui Moromete. Odată distrus arborele sacru acel „axis
mundi”, haosul se instalează treptat. Arborele este dublul vegetal al lui Moromete, toate semnificațiile
converg spre această idee.
Fire autoritară, Ilie Moromete este „capul familiei” numeroase, greu de ținut în frâu, având în vedere și
conflictele ce mocneau, fiind gata să explodeze, între membrii familiei. Marin Preda îl prezintă încă de la
începutul romanului „stand deasupra tuturor” și stăpânind „cu privirea pe fiecare”. Necazurile, dezamăgirile,
trădarea copiilor, neputința de a plăti dările, destrămarea familiei îl copleșesc pe Moromete, dovedind că,
într-adevăr, numai „nenorocirile mari” pot schimba firea puternica a lui Moromete. În finalul volumului întâi,
Moromete, aparent nepăsător, „nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nu
mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind”.
În volumul al doilea, când pe scena cărții reapare Ilie Moromete, acesta este și aici, personajul unei
proze superioare. Îndată ce, ieșit dintr-o lungă, mediocră, amorțire, își recapătă plăcerea de a medita, de a
ironiza, statura lui ia proporțiile fabuloase, dar va rămâne sub semnul tragicului. În spatele replicilor
formulate cu aceeași dezinvoltură, se simte că mulțumirea eroului nu mai e aceeași, loturile în parte refăcute,
nu-i mai dau siguranța dinainte. Rolul lui de stăpân absolut în familie îi fusese retras, feciorii plecați la
București nu se mai întorc, iar când tatăl, hotărât să refacă unitatea pierdută a familiei, îi cheamă cu o nefirească
duioșie, refuzul lor ia forme neașteptate. Moromete încearcă atunci să-și recâștige fiul ce-i mai rămăsese
(Niculaie), și el nedreptățit. Constrâns de fonciire, de cotele împovărătoare, Moromete îi solicită, acum, bani,
speriat că într-o zi și aceștia îi vor fi refuzați. Este evident că autoritatea lui nu mai are asupra cui se exercita, și
în iluzia personală că mai poate face ceva, că mai poate trăi ocolit de evenimente, stă măreția tragică a acestui
bătrân țăran idealist.
Limbajul prozei narative
Limbajul prozei narative a lui Marin Preda se remarcă prin limpezimea, naturalețea și precizia stilului,
oralitatea, lipsa podoabelor, îmbinarea stilului direct și indirect, stilul indirect liber, subtextul ironic.
Vocaţia fundamentală a lui Marin Preda este cea de povestitor. Arta literară a lui Marin Preda este
complexă. El stăpâneşte nu numai frazele, ci şi știința organizării epice, în care distribuţia episoadelor, a
faptelor, şi întâmplărilor urmăreşte un înţeles, şi acompaniază drumul secret al cărţii.
Concluzie
Complexitatea psihologică a lumii Moromeţilor şi a eroului ei (Ilie Moromete) se constituie şi ea ca o
replică la viziunea idilică semănătoristă, dar şi la preconcepţia că lumea ţărănească nu e aptă de marea
literatură, fiind lipsită de nuanţe. Criticul Alexandru Piru avea dreptate să afirme că: „Prin Moromeţii, Marin
Preda dovedeşte că țărănimea nu este stăpânită doar de instinct, ci, dimpotrivă, este capabilă de reacţii
sufletești nebănuite.”
2