UNITATEA DE ÎNVĂȚARE III

SISTEMUL BUGETAR AL ROMÂNIEI

Cuprins

3.1. Introducere
3.2. Obiective
3.3. Subiecte de studiu
3.3.1. Conţinutul economic al bugetului
3.3.2. Principii bugetare
3.3.3. Componentele sistemului bugetar în România
3.4. Rezumat
3.5. Test de autoevaluare
3.6. Concluzii
3.7. Sarcină de învățare
3.8. Bibliografie obligatorie

3.1. Introducere

Unitatea de învățare are în vedere prezentarea conceptului de buget, prezintă

principiile ce ghidează elaborarea și execuția bugetului, precum și componentele
sistemului bugetar din România. Prin această unitate de învățare se răspunde la
următoarele întrebări: Ce este bugetul statului?, Ce este sistemul bugetar?, Care sunt
componentele sistemului bugetar în România?, Care sunt principiile bugetare?, Care
sunt fazele procesului bugetar?

Cunoştinţe preliminare: previziune, autorizare, anualitate

Resurse necesare şi recomandări de studiu: resursele de la bibliografia

obligatorie; acces internet; site-ul Ministerului Finanțelor Publice -
http://www.mfinante.ro/echipa.html?pagina=domenii, secțiunea Bugetul de stat

Durata de învăţare: 120 de minute

3.2. Obiective

Obiectivul specific: dobândirea cunoștințelor și abilităților teoretice privind bugetul

statului, sistemul bugetar și procesul bugetar

Obiectivele operaționale
Dupa parcurgerea conținutului, toți studentii vor putea:

57
 - Să definească bugetul statului, sistemul bugetar, principiile bugetare;
- Să enumere principiile bugetare;
- Să enumere componentele sistemului bugetar din România;
- Să exprime conținutul fiecărui principiu bugetar.

3.3. Subiecte de studiu

3.3.1. Conţinutul economic al bugetului

În perioada antichității și a evului mediu vistieria statului se confunda cu

vistieria conducătorului statului, neexistând o delimitare clară între veniturile şi
cheltuielile acestuia şi cele ale statului, nici reguli privind cheltuirea resurselor băneşti
ale statului.
Noţiunea de buget al statului se consacră odată cu perioada capitalistă, când
se pretinde ca veniturile şi cheltuielile statului să fie înscrise într-un buget şi
prezentate în fiecare an Parlamentului pentru analiză şi aprobare.
Astfel, bugetul apare ca un document de prezentare şi aprobare a veniturilor
şi cheltuielilor statului. Bugetul reflecta în această perioadă mijloacele prin care statul
procura şi utiliza resursele necesare acoperirii cheltuielilor sale, iar esenţa planificării
financiare consta în stabilirea unui control strict al autorităţii legislative (Parlament)
asupra activităţii autorităţii executive (Guvern), raţiunea întocmirii bugetului fiind cu
preponderenţă de natură politică.
Ca trăsături ale bugetului public specific acestei perioade putem evidenţia
următoarele:
a) bugetul public este un act de previziune, care prezintă un tablou ce
evaluează și compară veniturile bugetului şi utilizările care se dau acestora;
b) bugetul public este un act de autorizare, prin care puterea executivă este
abilitată de puterea legislativă să cheltuiască şi să perceapă venituri în acord cu
prevederile bugetare;
c) bugetul public este un act anual, anul bugetar ca perioadă a exerciţiului
financiar fiind considerat cel mai adecvat interval pentru care se poate efectua
programarea şi se poate urmări execuţia veniturilor şi cheltuielilor.
Caracteristicile amintite accentuează caracterul juridic al bugetului public,
întrucât bugetul era privit ca un document pur financiar ce îmbracă forma legii,
document menit a pune în evidenţă numai veniturile şi cheltuielile proprii statului.1
Evoluţia complexităţii economiei a dus la ajustări în privinţa concepţiei
tradiţionale despre buget. Datorită efectelor pe care le-au exercitat fenomenele de
natură economică şi socială de după cel de-al doilea război mondial şi a amplificării
rolului statului în economie (devine stat protector, agent economic şi partener de
afaceri), bugetul public a devenit un instrument privilegiat de politică economică, o
armă esenţială în reglarea pe care puterea publică incearcă să o pună în funcţiune.2 Ca

1
M. Duverger, Finances publiques, PUF, 1988, p. 243 - 244
2
G. Abraham - Frois, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 344

58
urmare, în perioada actuală, bugetul public constituie nu o simplă listă a veniturilor şi
cheltuielilor probabile ale statului, ci un veritabil plan financiar la nivel
macroeconomic.3
Bugetul public constituie, în economia contemporană, veriga centrală a
sistemului financiar al oricărei ţări, fiind expresia unui tip specific de relaţii
economice în formă bănească ce iau naştere în procesul repartiţiei PIB în legătură cu
îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului.
Aceste relaţii se manifestă în dublu sens:
- ca relaţii prin intermediul cărora se mobilizează resursele băneşti la
dispozitia statului;
- ca relaţii prin care se repartizează aceste resurse.
Bugetul public se caracterizează astfel prin două laturi esenţiale, 4 şi anume:
- latura relaţiilor economice care se nasc în procesul formării pe baza
autorizaţiei parlamentare al fondurilor de mijloace băneşti ale statului - la nivel
central şi local - prin care se materializează formarea veniturilor bugetare;
- latura relaţiilor economice determinate de procesul repartizării fondurilor
bugetare, ce se înfăptuieşte în limitele aceleiaşi autorizaţii parlamentare şi care se
materializează în alocaţiile bugetare, din rândul cărora o parte reprezintă cheltuieli
propriu-zise ale statului, iar o altă parte se constituie în avansuri de produs intern net.
Prin bugetul public se proiectează şi se desfăşoară activitatea privind
finanţele publice, bugetul public fiind instrumentul de programare, executare şi
control asupra rezultatelor execuţiei resurselor băneşti ale societăţii şi a modului de
repartizare şi utilizare a acestora prin chetuieli publice. Prin intermediul veniturilor
preluate la dispoziţia sa şi a alocărilor acestora, bugetul public influenţează activitatea
economico-socială a ţării, constituindu-se într-un veritabil instrument de politică
financiară.
În teoria şi practica economică contemporană, bugetul public este documentul
de bază, cu putere de lege, care stabileşte, pe de o parte, natura şi mărimea veniturilor
ce se mobilizează la dispoziţia statului, iar pe de altă parte, felul şi volumul alocaţiilor
bugetare ce se vor dirija de către stat pentru finanţarea diverselor activităţi în cursul
unui an.5 În acest fel, bugetul public reprezintă expresia sintetizată a relaţiilor
economice ce se manifestă în procesele formării şi utilizării fondurilor centralizate de
mijloace băneşti ale statului şi unităţilor administrativ teritoriale, în vederea finanţării
activităţilor destinate cresterii calităţii vieţii, a unor activităţi privind dezvoltarea
economică a ţării, cercetarea ştiinţifică, amplificarea şi perfecţionarea infrastructurii,
constituirea rezervelor de stat, apărarea naţională, a ordinii publice şi de drept.
Această definire a bugetului public relevă complexitatea relaţiilor economice
şi financiare refectate de acesta, precum şi rolul deosebit de important jucat de el în
viaţa economico-socială contemporană.

3
I. Văcărel şi colab., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1992, p.
338
4
Tatiana Moşteanu, Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică RA,
Bucureşti, 1997, p. 8
5
I. Talpoş, Finanţele României, Vol. I, Ediţia a II-a, Editura Sedona, Timişoara, 1996, p. 80

59
 3.3.2. Principii bugetare

Principiile bugetare reprezintă legităţi care vizează modul de atragere şi

utilizare a fondurilor băneşti aparţinând autorităţile publice în vederea îndeplinirii
funcţiilor şi sarcinilor acestora6. Ele răspund cerinţelor de organizare a unei gestiuni
clare şi riguroase a finanţelor publice, precum şi celor de facilitare a procesului de
autorizare şi control al Parlamentului asupra activităţii Guvernului 7.
Principiile bugetare clasice, formulate în cea de a doua jumătate a secolul al
XIX-lea, sunt: universalitatea, unitatea, anualitatea şi specializarea bugetară. Aceste
principii şi-au pierdut în mare măsură semnificaţia în decursul timpului, ca urmare a
modificării practicii financiare a statului mai ales ca urmare a implicării statului în
economie, astfel că au fost acceptate o serie de excepţii. În prezent, teoria financiară
acceptă următoarele principii bugetare: universalitatea, unitatea, anualitatea,
neafectarea veniturilor bugetare, specializarea bugetară, principiul echilibrului
bugetar, principiul realităţii şi cel al publicităţii.
În România, legea finanţelor publice prevede următoarele principii bugetare8:
principiul universalităţii, principiul publicităţii, principiul unităţii, principiul
anualităţii, principiul specializării bugetare, principiul unităţii monetare, acestora
adăugându-li-se o serie de reguli privind cheltuielile bugetare.
Universalitatea bugetului afirmă că veniturile şi cheltuielile publice trebuie
să fie înscrise în bugetul public în sume totale sau brute, fără omisiuni sau compensări
reciproce. Chiar şi în situaţia în care încasarea veniturilor bugetare presupune
efectuarea anterioară a unor cheltuieli, în buget trebuie să se reflecte atât veniturile,
cât şi cheltuielile în sume totale, brute, fără compensarea lor. Scopul acestui principiu
este cel de a facilita controlul financiar.
Prin aplicarea acestui principiu, Parlamentul are posibilitatea să cunoască
veniturile totale ce se vor încasa în perioada considerată, precum şi sursele acestora,
dar şi cheltuielile bugetare, ca sumă totală şi ca destinaţie.
Întocmirea bugetului cu respectarea acestui principiu conduce la formarea
unui buget brut. De asemenea, în virtutea acestui principiu, nici un venit public şi nici
o cheltuială bugetară nu se poate percepe şi, respectiv, repartiza în afara cadrului
bugetar9.
În practica bugetară, cerinţele universalităţii bugetului se respectă doar
parţial, deoarece în locul bugetelor brute s-a trecut la elaborarea unor bugete mixte, în
care veniturile şi cheltuielile unor instituţii publice figurează cu sumele lor totale în
buget, iar altele numai cu soldurile (diferenţa dintre venituri şi cheltuieli).
În legislaţia românească în vigoare, principiul universalităţii bugetului a fost
înscris în Legea privind finanţele publice, permiţând Parlamentului să exercite
controlul său asupra cuantumului total al veniturilor bugetului public şi asupra
destinaţiilor acestora.

6
M.I.Mutaşcu, op.cit., pag. 123-124
7
Gh. Dincă (coord), Finanţe publice, Editura Universităţii Transilvania din Braşov, Braşov,
2011, pag. 152
8
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 8-14.
9
I. Talpoş, op.cit., pag. 94

60
 Legea nr. 500/2002 prevede la art. 8 ca veniturile şi cheltuielile se includ în
buget în totalitate, în sume brute.
Principiul unităţii bugetare presupune ca veniturile şi cheltuielile bugetare,
exprimate în sume totale, să fie înscrise într-un singur document pentru a se asigura
utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice10. Unitatea bugetară contribuie
la întregirea imaginii globale a bugetului public, întrucât oferă informaţii de ansamblu
asupra veniturilor şi cheltuielilor cuprinse în bugetul respectiv.
În practică, principiul unităţii bugetare nu este respectat riguros, pe lângă
bugetul ordinar al statului întocmindu-se şi alte bugete cum sunt: bugetele
extraordinare; bugetele anexe; bugetele autonome; conturile speciale de trezorerie;
taxele parafiscale.
Legislaţia din România11 prevede că toate veniturile reţinute şi utilizate în
sistem extrabugetar, sub diverse forme şi denumiri, se introduc în bugetul de stat,
urmând regulile şi principiile acestui buget, cu excepţia veniturilor proprii şi
subvenţiilor acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
bugetele fondurilor speciale, a veniturilor şi cheltuielilor activităţilor finanţate integral
din venituri proprii, precum şi a celor pentru constituirea, potrivit legii, a fondurilor
de stimulare a personalului. În plus, veniturile şi cheltuielile Fondului special pentru
dezvoltarea sistemului energetic şi ale Fondului special al drumurilor publice se
introduc în bugetul de stat ca venituri şi cheltuieli cu destinaţie specială, urmând
regulile şi principiile acestui buget.
Principiul neafectării veniturilor bugetare se referă la faptul că veniturile
prelevate la buget se depersonalizează, astfel încât totalitatea acestora servesc la
acoperirea cheltuielilor publice privite în ansamblul lor. Respectarea principiului
neafectării interzice ca un anumit venit bugetar să fie folosit pentru acoperirea unei
anumite cheltuieli bugetare, deoarece nu se poate realiza o concordanţă deplină între
mărimea unui venit şi nivelul cheltuielilor ce urmează a fi efectuate pe seama
venitului special afectat.
Aplicarea acestui principiu vizează evitarea cheltuirii cu orice preţ a
resurselor mobilizate, atunci când veniturile mobilizate sunt mai mari decât
necesităţile de finanţat, sau evitarea condiţionării anumitor cheltuieli de realizarea
efectivă a unui venit bugetar.
Ca şi în cazul altor principii bugetare, în practica financiară actuală sunt
admise o serie de abateri, cu referire la12: scoaterea în afara bugetului ordinar a
veniturilor provenite din anumite surse şi constituirea unor bugete extraordinare,
anexe, autonome sau conturi de trezorerie în vederea finanţării anumitor servicii
publice; lăsarea la dispoziţia ministerelor a unor cote-părţi din unele venituri proprii,
sau a sumei totale aferente unor încasări directe, pentru acoperirea cheltuielilor
aferente unor acţiuni specifice; afectarea unor venituri bugetare sigure pentru
garantarea unor împrumuturi publice, precum şi folosirea anumitor surse de venit
pentru amortizarea unei părţi din datoria publică (cum sunt, de pildă, monopolurile
fiscale); stabilirea prin lege a unor impozite, taxe sau altor venituri care capătă o

10
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 10
11
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 10, alin. 2) şi 3)
12
după I. Talpoş, op.cit., pag. 118

61
destinaţie precisă şi nu pot fi folosite decât în acest scop; posibilitatea utilizării
sumelor vărsate benevol la buget, de către persoane fizice sau juridice, pentru
acoperirea unor cheltuieli de interes public, precizate expres.
Acest principiu este derivat din principiul universalităţii bugetare, astfel că
legea română nu l-a prezentat în mod distinct, însă Legea nr. 500/2002 prevede că
veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu
excepţia donaţiilor şi sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte 13.
Principiul anualităţii bugetului reprezintă, din punct de vedere istoric,
primul principiu aplicat în practica bugetară.
Anualitatea bugetului are două semnificaţii distincte: prima se referă la
perioada de timp pentru care se elaborează şi se aprobă bugetul, în timp ce cea de-a
doua se referă la perioada de timp în care se execută bugetul public.
Bugetul este elaborat şi aprobat pentru o perioadă de 12 luni14. La expirarea
acestei perioade este necesară o nouă autorizare a Parlamentului pentru o altă
perioadă de timp, pentru un nou an bugetar.
Anul bugetar poate sau nu să coincidă cu anul calendaristic, adică momentul
începerii anului bugetar nu corespunde în toate ţările cu momentul începerii anului
calendaristic15.
În practica bugetară internaţională în unele state există venituri care se
încasează sau cheltuieli care se efectuează după expirarea anului bugetar sau
cheltuieli care se efectuează sub forma avansurilor.
Problema veniturilor neîncasate şi a cheltuielilor neefectuate la sfârşitul
anului bugetar este soluţionată în mod diferit. În acest sens, unele state practică
sistemul de gestiune bugetară, iar altele sistemul de exerciţiu bugetar.
Sistemul de gestiune bugetară stabileşte că la finele anului bugetar bugetul se
închide automat, iar în contul de încheiere a exerciţiului bugetar respectiv sunt
înscrise numai veniturile încasate şi cheltuielile efectuate. Veniturile neîncasate şi
cheltuielile angajate, dar neefectuate se evidenţiază în bugetul anului în care se vor
realiza. Sistemul de gestiune interzice reportul veniturilor şi cheltuielilor de la un an
la altul, astfel că veniturile neîncasate şi cheltuielile neefectuate se discută cu prilejul
întocmirii bugetului pe anul următor celui în curs.
Sistemul de exerciţiu presupune existenţa unei perioade de 3-6 luni din
momentul expirării anului bugetar până la încheierea contului de exerciţiu bugetar,
timp în care se continuă încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Astfel,
exerciţiul bugetar este prelungit la 15 sau chiar 18 luni. În cadrul acestui sistem toate
operaţiunile privind încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor sunt reflectate în
contul de încheiere a execuţiei bugetului anului în care au fost prevăzute şi autorizate
prin lege. Sistemul de exerciţiu bugetar presupune ca veniturile şi cheltuielile unui an
bugetar să fie reflectate în întregime în bugetul respectiv, chiar dacă acestea nu se
realizează integral în cadrul anului bugetar la care se referă.
În România, conform art. 11 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002,
veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate prin lege pe o perioadă de un an, care

13
Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, art. 8, alin. 2)
14
În istoria financiară pot fi identificate situaţii în care bugetele se aprobau pentru perioade
mai mari de un an.
15
Pentru detalii, a se vedea I. Văcărel, op.cit., pag. 525

62
corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de încasări şi plăţi efectuate în
cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului corespunzător de
execuţie a bugetului respectiv. Prin urmare, anul bugetar, în România, coincide cu
anul calendaristic, iar execuţia bugetară se încheie la 31 decembrie. Orice venit
neîncasat şi orice cheltuiala neefectuată până la 31 decembrie se va încasa sau se va
plăti în contul bugetului anului următor. Creditele bugetare neutilizate până la
închiderea anului sunt anulate de drept, iar cele aprobate din fondurile speciale
neutilizate la finele anului bugetar se raportează în anul viitor, cu păstrarea destinaţiei
iniţiale. De asemenea, execuţia bugetului se realizează conform sistemului de
gestiune.
Realitatea bugetului reprezintă principiul potrivit căruia veniturile şi
cheltuielile înscrise în bugetul public trebuie să fie stabilite pe baze reale, să
corespundă situaţiei economico-financiare previzibilă pentru anul bugetar, astfel ca
statul să nu aibă dificultăţi financiare în cursul execuţiei bugetare.
Pentru dimensionarea veniturilor şi alocaţiilor bugetare, în practica bugetară
se utilizează două categorii de metode şi anume:
- metode clasice;
- metode moderne.
Metodele clasice de evaluare a veniturilor şi cheltuielilor bugetare sunt legate
de practica financiară clasică, cuprinzând următoarele variante: metoda evaluării
directe, metoda automată şi metoda creşterii sau descreşterii.
În perioada contemporană, autoritatea publică se găseşte adeseori în situaţia
de a opta pentru una din variantele posibile de luat în considerare pentru atingerea
unui anumit obiectiv, astfel încât să găsească varianta cea mai puţin costisitoare sau
mijlocul cel mai avantajos pentru aceasta. În consecinţă, multe state au renunţat la
metodele tradiţionale de evaluare şi alocare a resurselor bugetare în favoarea unor
metode moderne.
Metodele moderne se bazează pe analiza cost-beneficiii sau cost-avantaje şi
pe studii de eficienţă. Ea se utilizează atunci când există mai multe variante şi când se
vizează optimizarea rezultatelor în raport cu anumite criterii (rezultate maxime,
costuri minime etc.). Dintre metodele moderne menţionăm: metoda de planificare,
programare şi bugetizare(PPBS), metoda denumită „bază bugetară zero", metoda
raţionalizării opţiunilor bugetare.
Principiul echilibrului bugetar se referă la faptul că bugetul public trebuie
să fie echilibrat (balansat), adică veniturile să acopere integral cheltuielile.
În teoria clasică a finanţelor, echilibrul anual al bugetului era considerat drept
„principiul de aur al gestiunii bugetare". Cerinţa de bază a echilibrului bugetar o
constituia acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale fiecărui an
bugetar şi se referea nu numai la întocmirea unor bugete care să respecte această
cerinţă, ci şi la păstrarea echilibrului în perioada de execuţie bugetară.
În prezent, multe state au renunţat la aplicarea acestui principiu, elaborând şi
prezentând Parlamentului spre aprobare bugete deficitare, adică bugete ale căror
cheltuieli sunt mai mari decât veniturile.

63
 Specializarea bugetară presupune înscrierea în bugetele anuale a veniturilor
bugetare pe surse de provenienţă şi a creditelor bugetare16 pe categorii de cheltuieli,
care exprimă concludent destinaţia lor reală, astfel încât aprobarea ce se dă bugetului
să reflecte decizia politică.
O imagine clară asupra bugetului public rezultă din gruparea veniturilor şi
cheltuielilor într-o anumită ordine şi pe baza unor criterii precis determinate. Această
grupare, care este obligatorie, stând la baza întocmirii şi executării veniturilor şi
cheltuielilor publice, poartă denumirea de clasificaţie bugetară. Clasificaţia bugetară
trebuie să fie simplă, concisă şi clară, pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de către toţi cei
chemaţi să examineze bugetul.
Legislaţia românească prevede la art. 12 al legii 500/2002 că veniturile şi
cheltuielile bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi,
respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia
acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.
Clasificaţia bugetară tip este elaborată de Ministerul Finanţelor Publice şi
cuprinde ca subdiviziuni: părţi, titluri, capitole, subcapitole, paragrafe şi articole (dacă
este necesar şi alineate)17.
Publicitatea bugetului presupune că dezbaterea proiectului de buget de către
Parlament sau Consiliile Locale (în cazul bugetelor locale) trebuie să se facă în
şedinţe publice, iar după aprobare, acesta trebuie adus la cunoştinţa cetăţenilor prin
publicare în Monitorul Oficial sau în alte publicaţii cu caracter oficial, specifice
fiecărei ţări. De asemenea, cifrele înscrise în buget sunt redate de către presa scrisă şi
audio-vizuală.
Odată cu publicarea legii bugetare anuale trebuie să se publice şi contul de
încheiere a exerciţiului bugetar precedent celui în curs.
Aplicarea acestui principiu are drept scop informarea populaţiei ţării asupra
situaţiei financiare a statului, însă diversitatea clasificaţiilor bugetare folosite,
volumul mare şi complexitatea documentelor privind bugetul de stat, utilizarea
diferitelor modalităţi de abatere de la aplicarea principiilor bugetare face ca acest scop
să fie atins într-o destul de mică măsură.
Legea nr. 500/2002 prevede ca sistemul bugetar este deschis şi transparent,
acestea realizându-se prin18:
a) dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
b) dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu
prilejul aprobării acestora;
c) publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative
de aprobare a bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
d) mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra
conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile,
prevăzute de lege.

16
Prin credit bugetar se înţelege suma limită înscrisă în buget şi aprobată de legislativ până la
care se poate efectua o cheltuială.
17
în prezent este reglementată prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1954/2005
pentru aprobarea Clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice, cu modificările şi
completările în vigoare
18
art. 9 al Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.

64
 3.3.3. Componentele sistemului bugetar în România

In fiecare stat se elaborează mai multe categorii de bugete între care se

stabilesc anumite relaţii de interdependenţă, alcătuind în acest fel un sistem bugetar
diferenţiat ca structură de la un stat la altul.
Structura specifică a sistemului bugetar al unei țări depinde în primul rând de
structura organizatorică a statului. Astfel, în cazul statelor de tip unitar sistemul
bugetar cuprinde un buget al administraţiei centrale şi bugetele locale ce corespund
unităţilor administrativ-teritoriale, în timp ce în cazul statelor federale structura
sistemului bugetar este mai complexă, cuprinzând bugetul federaţiei, bugetele statelor
(provinciilor, regiunilor, etc.) componente ale federaţiei şi bugetele locale.
Repartizarea veniturilor şi cheltuielilor între componentele sistemului bugetar
se realizează în conformitate cu delimitarea atribuţiile între aparatul central al statului
şi cel local. În plus, structura veniturilor şi cheltuielilor bugetelor componente ale
sistemului bugetar variază de la o perioadă la alta fiind influenţate de sarcinile şi
obiectivele organelor centrale şi locale.
În cadrul fiecărei componente a sistemului bugetar, veniturile publice sunt
limite minime ce pot fi depăşite, iar cheltuielile publice sunt limite maxime ce nu pot
fi depăşite.
În prezent în România există un ansamblu de bugete publice componente ale
sistemului bugetar:
- bugetul de stat;
- bugetul asigurărilor sociale de stat;
- bugetele locale;
- bugetele fondurilor speciale;
- bugetul trezoreriei statului;
- bugetele instituţiilor publice autonome;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de
stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
- bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate
de stat şi ale căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
- bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Componentele sistemului unitar de bugete pot fi grupate şi reunite în două
categorii de bugete:
- bugetul public naţional, care are valoare strict teoretică, este definit de
Constituţie şi include bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele
locale;
- bugetul general consolidat, care reprezintă ansamblul bugetelor
componente ale sistemului bugetar agregate şi consolidate pentru a reflecta un întreg,
servind pentru decizii de politică financiară.
Vom prezenta în continuare elemente esențiale cu privire la componentele
bugetului public naţional.
Bugetul de stat, ca buget al administraţiei centrale de stat, este un document
elaborat şi administrat de Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice (MFP) şi aprobat

65
de Parlament prin lege. Legea de aprobare autorizează formarea veniturilor publice şi
repartizarea acestora în concordanţă cu obiectivele de dezvoltare economico-socială a
țării şi ale politicii financiare referitoare la anul pentru care este aprobat bugetul.
Bugetul de stat cuprinde şi bugetele camerelor Parlamentului, al Preşedinției
României, al altor instituţii care nu au organe ierarhic superioare. Principalele sale
resurse sunt veniturile fiscale (impozit pe profit, TVA, accize, impozit pe venit, etc.),
iar destinaţiile au în vedere finanţarea autorităţilor publice, a apărării naţionale,
ordinii publice, asistenţei sociale, educaţiei şi sănătăţii (parţial), a cheltuielilor pentru
mediu, etc.
Bugetul asigurărilor sociale de stat se întocmeşte de către Ministerul Muncii
în mod distinct de bugetul de stat şi se aprobă de Parlament prin lege separată. În
acest fel se sugerează că veniturile nu pot fi utilizate în alte scopuri decât cele pentru
care sunt repartizate. Principalele venituri ale acestui buget provin din contribuţiile
obligatorii de asigurări sociale de stat, iar cea mai mare parte a cheltuielilor este
destinată plăţii pensiilor de asigurări sociale de stat.
Bugetele locale cuprind bugetele unităţilor administrativ-teritoriale care au
calitate juridică (comune, oraşe, municipii, sectoare, judeţe) şi se elaborează în
condiţii de autonomie. Rolul acestor bugete este de a asigura finanţarea acţiunilor,
sarcinilor şi obiectivelor de interes local şi inter-judeţean. În situaţia în care veniturile
proprii ale unităţilor administrativ-teritoriale sunt insuficiente pentru acoperirea
cheltuielilor acestora, bugetele locale pot beneficia de resurse de echilibrare de la
bugetul de stat sub forma sumelor defalcate din anumite impozite sau de transferuri
pentru finanţarea unor obiective precis stabilite. Bugetele locale mai pot beneficia de
surse de finantare sub forma împrumuturilor pentru investiţii de la bănci sau de pe
piaţa de capital, a împrumuturilor temporare de la trezoreria statului pentru acoperirea
golurilor de casă, a sponsorizărilor sau a donaţiilor .

3.4. Rezumat

Conținutul economic al bugetului a evoluat în timp în concordanță cu evoluția

economic. În perioada statului jandarm, bugetul reprezenta un act anual de previziune
și de autorizare a veniturilor și cheltuielilor bugetare, punându-se astfel accent asupra
caracterului juridic al bugetului. Trecerea la statul bunăstării a condus la modificarea
conținutului economic al bugetului. Amplificarea rolului statului în economie a
condus la îmbogățirea conținutului economic a bugetului ca și instrument de politică
economică.
Elaborarea și executarea bugetului se desfășoară în concordanță cu anumite
reguli cu caracter de maximă generalitate – principiile bugetare.
Ansamblul bugetelor constituite în cadrul unei țări constituie sistemul bugetar
al țării respective, în România sistemul bugetar fiind constituit din următoarele
categorii de bugete: bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale de stat; bugetele
locale; bugetele fondurilor speciale; bugetul trezoreriei statului; bugetele instituţiilor
publice autonome; bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale,
după caz; bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; bugetul

66
fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale căror
rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice; bugetul fondurilor
externe nerambursabile. În cadrul sistemului bugetar al țării, cel mai important fond
de resurse bugetare este bugetul de stat.

3.5. Test de autoevaluare

1. În practica bugetară românească, potrivit principiului anualităţii, se aplică:

a) metoda de exerciţiu;
b) metoda de gestiune;
c) sistemul mixt, de exerciţiu şi de gestiune;
d) metoda bugetelor plurianuale;
2. Metoda evaluării directe a veniturilor şi cheltuielilor bugetare presupune:
a) întocmirea bugetului cu luarea în considerare a rezultatelor exerciţiilor bugetare pe
mai mulţi ani, premergători celui pentru care se elaborează bugetul;
b) determinarea coeficientului creşterii/descreşterii veniturilor şi cheltuielilor
bugetare;
c) luarea în considerare a veniturilor şi cheltuielilor ultimului an al cărui exerciţiu a
fost încheiat;
d) dimensionarea analitică a fiecărei surse de venit şi a fiecărei surse de cheltuială.
3. O instituţie publică încasează o taxă de 50 lei pentru un serviciu public care
presupune cheltuieli de 20 lei. Pentru a respecta principiul universalităţii, trebuie
incluse în buget:
a) cheltuieli de 20 lei şi venituri de 50 lei;
b) venituri de 30 lei;
c) doar venituri de 50 lei;
d) doar cheltuieli de 20 lei.
4. În România, anul bugetar:
a) începe la 1 octombrie;
b) coincide cu anul calendaristic;
c) în mod excepţional se poate încheia pe 31 iunie, atunci când rata anuală a inflaţiei
depăşeşte 50%;
d) începe la 1 aprilie, atunci când bugetul de stat nu este adoptat până la data de 31
decembrie.
5. Care dintre următoarele venituri pot fi afectate direct unor anumite cheltuieli:
a) donaţiile şi sponsorizările;
b) impozitele directe;
c) impozitele indirecte;
d) vărsămintele.

67
 3.6. Concluzii

Unitatea de învățare a prezentat conținutul economic al bugetului, regulile

care guvernează activitatea de elaborare, execuție, raportare și control a bugetului,
ansamblul de bugete publice constituite în România.
Având în vedere că bugetul public este o balanță a veniturilor și cheltuielilor,
următoarea unitate de studiu va avea în vedere este alocată prezentării fazelor
procesului bugetar, cu accent asupra bugetului de stat.

3.7. Sarcină de învățare

Să se comenteze următorul text:

"La alcătuirea bugete1or, regula este simplă: cheltuielile globale nu trebuie definite
prin însumarea nevoilor diverselor ramuri, ci prin identificarea posibilităților de
finanțare reală, având grijă ca mărimea impozitelor să nu devină un obstacol în calea
dezvoltării. Definirea cheltuielilor în funcție de necesități nu poate duce decât la un
deficit imens. La rândul său, acesta generează o creștere a inflației, care alterează
valoarea reală a sumelor alocate și face ca întreaga economie să intre în criză,
deoarece la scara întregii țări nu se poate obține cu forța o creștere constantă a
salariilor mici și nici nu poate fi mărită prin emisiune de monedă valoarea reală a
cotelor (n.n. sumelor) de la buget." (Leszek Balcerowicz, Libertate și dezvoltare,
Editura Compania, București, 200 l, p. 161)

3.8. Bibliografie obligatorie

1. Anghelache G., Belean P., Finanţele publice ale României, Editura Economică,
Bucureşti, 2003
2. Banc P., Elemente de teoria finanţelor şi finanţe publice, Editura Bălgrad, Alba
Iulia, 2001
3. Dănulețiu Dan Constantin, Introducere în finanțe și elemente de finanțe
publice, seria Didactica, Alba Iulia, 2013
4. Moșteanu T. (coord.), Finanțe publice: note de curs și aplicații pentru seminar,
Editura Universitară, București, 2008
5. Moșteanu T., Buget și trezorerie publică, Editura Universitară, București, 2008
6. Ștefură G., Bugete publice și fiscalitate, Editura Universității Alexandru Ioan
Cuza, Iași, 2007
7. Văcărel I., ş.a., Finanţe publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2007
8. Legea finanțelor publice nr. 500/2002, publicată în Monitorul Oficial, nr. 597 /
2002, cu modificările şi completările în vigoare
9. Legea finanțelor publice locale nr. 273/2006, publicată în Monitorul Oficial nr.
618/2006, cu modificările şi completările în vigoare
10.Ordinul ministrului finanţelor publice nr.1954/2005 pentru
aprobarea Clasificaţiei indicatorilor privind finanţele publice, cu modificările şi
completările în vigoare

68