Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
3
CUPRINS
1.1. ISTORIC 4
3. CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI 34
7. AUTOMASAJUL 41
8. PRESOPUNCTURA 42
BIBLIOGRAFIE 49
4
5
cum sunt: asirienii, babilonienii, mezii, perşii, în scopul tratării răniţilor din
războaiele frecvente ce aveau loc în acele timpuri.
La evrei , cărţile de cult recomandau folosirea masajului în scop igienic.
Primele aplicaţii ale masajului în legătură cu activitatea sportivă au apărut
în Grecia, ca mijloc important pentru îngrijirea atleţilor. Grecii antici au folosit
masajul în pregătirea diferitelor categorii de sportivi, remarcându-se faptul că se
utiliza atât înainte de efort cât şi după terminarea acestuia, în scopul prevenirii şi
combaterii oboselii musculare şi nervoase. Practicanţii acestui masaj se numeau
aliptes şi foloseau diferite uleiuri şi pulberi fine pentru a uşura executarea
manevrelor. Atleţii greci practicau şi automasajul.
Medicii greci au fost primii specialişti care au recomandat şi fundamentat
practicarea masajului în mod ştiinţific.
Herodicos din Lentini (428-347 î.e.n.), medic celebru în antichitate, socotit
părintele gimnasticii medicale şi al masajului, prescria bolnavilor săi anumite
exerciţii fizice şi alergări pentru vindecarea bolilor şi întărirea organismului.
Hipocrat (460-377 î.e.n.) este considerat cel mai mare medic al antichităţii.
Acesta, discipol al lui Herodicos din Lentini, a continuat practicile şi tradiţiile
instituite anterior. El a precizat indicaţiile şi efectele acestor mijloace terapeutice,
evidenţiind influenţele fiziologice pe care le au cât şi contraindicaţiile pentru
practicarea lor. Pentru prima dată Hipocrat a descris factorii naturali de mediu şi
importanţa lor pentru sănătatea omului.
În Imperiul Roman, după cucerirea Greciei, cultura greacă s-a răspândit în
imperiu şi mai ales la Roma, prin intermediul sclavilor. Medicii şi gimnaştii greci
luaţi în captivitate, cât şi alţii atraşi de bogăţie şi glorie, au făcut ca aceste
descoperiri să fie cunoscute de romani, unele ca atare, altele adaptate concepţiei
acestui popor. Gimnastica greacă nu a fost preluată de romani, aceştia practicând
cu precădere exerciţiile cu caracter militar. Masajul practicat de sclavii greci
devine obişnuit în regimul de viaţă al romanilor bogaţi. Se practica în terme, care
erau adevărate monumente arhitecturale cât şi în locuinţele acestora, sub forma
unui masaj de înviorare dimineaţa şi altul seara, pentru relaxare.
Celsius , u nu l d in tr e c ei m ai m ar i m ed ic i r om an i d e o ri gi ne g re ac ă,
recomanda masajul atît înainte cât şi după exerciţiile corporale. A fost preocupat
de teoretizarea principalelor manevre de masaj făcând şi o clasificare a acestora, în
funcţie de intensitate: manevre puternice, moderate şi uşoare, iar după forma lor:
manevre lungi, medii şi scurte.
Oribasius , d e a se me ne a m ed ic d e o ri gi ne g re ac ă, s e o cu pa d e t ra ta re a
gladiatorilor răniţi, intitulându-se cu mândrie “medic al gladiatorilor”. El a
contr ibui t la îmbogăţ ir ea pr acti ci lor medicale în pr ivinţ a r ecup er ăr ii
posttraumatice. Este considerat precursorul medicului de medicină sportivă din
zilele noastre. De la acesta au rămas reguli de practicare a masajului şi descrieri
tehnice valabile şi în prezent.
Evul mediu este perioada care a frânat evoluţia ştiinţelor, mai ales a acelora
care priveau îngrijirea corpului, care era desconsiderată de dogmele religioase.
Practicarea exerciţiilor fizice şi a masajului a decăzut. În popor, totuşi, masajul şi-
a păstrat importanţa şi s-a transmis prin tradiţie, din generaţie în generaţie.
În timp ce în Europa interesul pentru îngrijirea trupului era interzis, lumea
arabă se dezvolta cucerind teritorii în Asia, Africa de Nord, Spania, sudul Franţei.
După cuceririle făcute şi încetarea războaielor, arabii au pus accent pe dezvoltarea
ştiinţei şi artei.
Avicena (980-1037), pe numele său adevărat Abu Ali Ibn Sin (medic arab),
în lucrarea “Cartea legilor medicinei” a concentrat toate cunoştinţele medicale din
6
7
8
9
• vibraţiile.
10
11
a pl ic ă c u f aţ a p al ma ră , f aţ a d or sa lă , c u n od oz it ăţ il e a rt ic ul ar e a le
degetelor flectate, cu partea cubitală sau cu faţa palmară a pumnului
închis;
• pe segmentele circulare ale membrelor, alunecările se realizează cu
fibrelor transversală (sub formă de inele), iar priza realizată în acest fel (în
brăţară), completează contracţia musculaturii netede a venelor, favorizând astfel
circulaţia de retur. Datorită consistenţei venelor de calibru mai mare, care pe lângă
acest strat muscular inelar cu dispoziţie transversală mai prezintă un rând de fibre
musculare dispuse longitudinal, pentru a fi realizată o circulaţie sporită la nivelul
lor, necesită o abordare mai complexă. În acest caz, netezirea se completează cu
manevre simultane lungi, alternative lungi, medii şi scurte, pe lângă cele executate
“sacadat”, cu mâinile “în brăţară”.
Circulaţia limfei este activată prin manevre lente, executate cu uşoară
presiune. Aceste efecte de accelerare a circulaţiei de întoarcere, uşurează travaliul
cardiac, contracţiile sistolice fiind mai ample şi mai rare, determină creşterea
fracţiei de ejecţie cu aport energetic sporit în periferie.
Prin acest procedeu “netezire”, specific suprafeţei corpului, se realizează
acomodarea subiectului în vederea aplicării procedeelor de masaj mai puternice,
p en tr u c a a ce st ea s ă f ie m ai b in e t ol er at e ş i m ai e fi ci en te . F ii nd a pl ic at l a
începutul şedinţei de masaj mai are rol de a stabili colaborarea între subiect şi
maseur, de a realiza o stare de relaxare fizică şi psihică a pacientului prin sugestie
ş i a ut os ug es ti e, l a c ar e m as eu ru l, p ri n t ac tu l ş i c om po rt am en tu l s ău . a re o
contribuţie importantă.
Efectele specifice acestui tip de manevră, de netezire, se remarcă şi asupra
funcţiilor pielii. Acţiunea mecanică directă determină exfolierea celulelor cornoase
de la nivelul stratului disjunct, stimulează diferenţierea celulelor bazale şi astfel
se reduce timpul necesar reânoirii epidermului. Acest fapt conduce la ameliorarea
proprietăţilor fizico-mecanice ale pielii: elasticitatea, contractilitatea, rezistenţa la
presiune.
Elasticitatea pielii, calitate manifestată prin extensibilitate, depinde de
fibrele elastice conţinute în structura dermului. Cu vârsta elasticitatea pielii se
diminuează prin încărcarea progresivă a fibrelor elastice cu calciu (14%). Masajul
igienic, în special netezirea care se adresează suprafeţei corpului, întârzie şi
d im in ue az ă a ce st f en om en f iz io lo gi c s pe ci fi c v âr st ei î na in ta te . M an ev re le
mecanice aplicate structurilor de suprafaţă, activează secreţia de sebum a glandelor
sebacee, prin stimularea contracţiei muşchiului erector. Rolul sebumului este de
protecţie antimicrobiană şi antiparazitară la nivelul pielii, prin formarea filmului
acid de suprafaţă.
În acelaşi mod glandele sudoripare reacţionează la solicitările mecanice ale
masajului, care stimulează deschiderea canalelor excretorii. Filmul acid amintit
anterior, format de glandele sebacee, completat cu produşii sudoripari, sporesc
acelaşi rol antimicrobian, de asemenea intervine prin transpiraţie în reglarea
funcţiei de termoreglare.
Prin transpiraţie se elimină substanţe minerale (Na + , Cl - , K + , Ca 2 + , PO 4 3 - ),
produşi reziduali rezultaţi în urma degradării substanţelor proteice (acid uric, uree,
creatină, amoniac) şi compuşi organici neazotaţi (acid lactic, etc.), substanţe
r ez ul ta te î n u rm a c om pl ex el or p ro ce de e b io ch im ic e c ar e a u l oc î n t im pu l
contracţiei musculare.
Eliminarea acestor compuşi metabolici (reziduali), este favorizată de masaj
care, mai ales în practica sportivă, devine obligatoriu. Masajul asociat altor
mijloace de refacere (complex de mijloace), favorizează refacerea proprietăţilor
funcţionale ale ţesuturilor, prevenind instalarea oboselii cronice. Aceasta poate
surveni în urma unor eforturi submaximale şi maximale repetate între care nu se
asigură refacerea corespunzătoare a organismului.
13
Fricţiunea
Acest procedeu este cel mai des folosit după netezire, fiind una din cele mai
vechi manevre de masaj cunoscute. Aceasta vizează în general ţesutul subcutanat,
reprezentat de hipoderm. Fricţiunea constă în presarea ţesuturilor moi subcutanate
pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) şi deplasarea lor
în limita elasticităţii proprii.
14
Unele părţi ale corpului cum sunt faţa şi gâtul au stratul de hipoderm foarte
subţire, muşchii din zonă fiind aproape de suprafaţă, ceea ce face ca fricţiunea să
constituie manevra principală prin care se acţionează asupra lor.
Din punct de vedere tehnic , manevrele de fricţiune se clasifică după modul
de acţionare al mâinii, astfel:
• fricţiune executată cu vârful degetelor (index, medius, inelar);
• fricţiune executată cu marginea cubitală a mâinii;
• fricţiune executată cu “rădăcina mâinii”;
• fricţiune executată cu faţa palmară sau dorsală a mâinii;
• fricţiune executată cu pumnul (nodozităţile degetelor).
Din aceste moduri de acţionare, maseurul alege forma cea mai potrivită
suprafeţei căreia îi aplică masajul astfel: pe suprafeţele mici va acţiona cu vârful
degetelor (index, medius, inelar); pe suprafeţe mai mari va acţiona cu mâna în
întregime, cu partea cubitală sau cu pumnul închis, folosind o singură mână sau pe
amândouă.
Alegerea prizei este de asemenea determinată de structura anatomică a zonei
masate. Pe suprafeţele mai sensibile se folosesc prizele aplicate cu partea mai
moale, mai musculoasă a mâinii (zona eminenţei tenare şi hipotenare), iar pe
porţiunile mai voluminoase, mai puţin sensibile, se aplică mâna cu partea dorsală,
cu pumnul închis.
Sensul de execuţi e al manevr el or de f ricţ iune es te det er min at de
particularităţile anatomice ale diferitelor segmente ale corpului. În general acestea
se aplică circular, concentric sau excentric pe suprafeţele mici, executându-se cu o
mână, iar pe cele mai mari cu ambele mâini. Pe suprafeţele cu ţesut moale, slab
r ep re ze nt at , p uţ in e la st ic e, î n l un gu l l ig am en te lo r, t en do an el or , s pa ţi il or
interosoase şi intermusculare, sensul manevrelor poate fi liniar, constând în
mişcări scurte şi ritmice de “dus-întors”. Manevra prin care se fricţionează
tendonul lui Achile este un mod particular de abordare, cu priza “în cleşte”, care
se realizează între police şi index sau între marginile cubitale ale mâinilor. Un alt
aspect particular este manevra de fricţiune în “zig-zag” aplicată la nivelul
musculaturii paravertebrale.
După intensitatea manevrelor, fricţiunea poate fi superficială, medie sau
profundă, aceste creşteri şi descreşteri ale intensităţii putând alterna de la un
moment la altul prin micşorarea sau mărirea unghiului de aplicare al prizei (30-
70 °), în funcţie de structura zonei sau de scopul urmărit.
Din punct de vedere metodic , fricţiunea este simplă, atunci când se aplică
într-unul din modurile descrise anterior. În situaţia aplicării masajului pe suprafeţe
mari şi foarte mari, pentru a obţine o prelucrare sistematică eficientă, fricţiunea va
apela la o formă metodică adecvată şi anume la fricţiunea combinată. Combinarea
r ez ul tă f ie p ri n f ol os ir ea t ut ur or f or me lo r t eh ni ce d e a pl ic ar e a f ri cţ iu ni i
respectând gradarea intensităţii, fie prin combinarea fricţiunii cu alt procedeu, cu
frământatul. Combinarea fricţiunii cu frământatul reprezintă o formă intermediară,
de trecere de la fricţiune la frământat.
Fricţiunea se mai poate executa şi prin alte forme decât cele clasice descrise
anterior (auxiliare).
Cuta este o manevră pentru care priza se aplică cu suprafaţa palmară a celor
patru degete, policele făcând opoziţie în aşa fel încât ţesutul moale subcutanat este
prelucrat luând forma pe care mâna maseurului o imprimă, respectiv de cută.
Mâinile se deplasează succesiv, “una după alta”, continuând aceeaşi mişcare pe
toată suprafaţa de masat. Masajul în cută poate fi executat sub formă liniară sau
“şerpuit”, când mâinile aplică priza simultan dar se deplasează în sensuri opuse.
15
A ce la şi m as aj î n c ut ă p oa te f i e xe cu ta t a cţ io nâ nd t ra ns ve rs al p e s up ra fa ţa
respectivă, sub formă de cută rulată,(mişcare asemănătoare cu rulatul unei ţigări).
“ Ciupirile şi pensările ” sunt alte forme de aplicare a masajului pentru
ţesutul moale de la suprafaţa corpului (tegument, ţesut celular subcutanat). Priza
cu care se realizează poate fi cu două degete (index-police), cu trei degete (index-
medius-inelar – “priza toc”). Presiunea este adecvată, în limita elasticităţii
ţesuturilor, fără a provoca reacţii dureroase. Manevrele se execută în ritm viu, din
loc în loc, pe suprafaţa de masat şi au efect stimulent.
16
A rt ic ul aţ ia , d up ă c um s e ş ti e, p oa te f i c on si de ra tă u n a de vă ra t o rg an
senzorial în ce priveşte semnalizarea variaţiilor posturale, a tensiunii şi gradului
de scurtare al muşchilor, de asemenea al accidentelor exprimate prin durere.
Efectul fricţiunilor de activare a reţelei vasculare arteriale, articulare şi
periarticulare se repercutează favorabil asupra supleţei şi rezistenţei acestor
structuri, de asemenea sunt combătute stazele prin activarea circulaţiei venoase şi
limfatice.
Manevrele de fricţiune executate cu presiune moderată dar insistent, au rol
important în prevenirea traumatismelor de tipul întinderilor şi smulgerilor de fibre
de la nivelul joncţiunii musculo-tendinoase în cazul unor mişcări greşite, a unui
efort fizic intens şi brusc.
Un alt efect important obţinut prin manevrele de fricţiune este acela de
creştere a gradului de penetrabilitate cutanată pentru diverse medicamente. Acestea
pătrund mai uşor şi mai repede prin orificiile pilosebacee şi sudoripare, lucru
foarte important în tratarea leziunilor şi sechelelor apărute fie în viaţa de zi cu zi
sau în activitatea sportivă (contuzii, entorse, întinderi, ruperi de muşchi, de fascii,
de tendoane sau ligamente).
Efectele benefice multiple ale fricţiunii obţinute pe cale mecanică, fac ca
aceste manevre să fie utilizate frecvent în diverse situaţii, atât în scop profilactic,
cât şi terapeutic.
Ele sunt contraindicate doar în procesele inflamatorii şi hemoragice acute.
Activarea circulaţiei locale prin fricţiune poate produce “embolii microbiene” în
capilarele locale care apoi se pot extinde. De asemenea se contraindică în situaţia
exudatelor hemoragice, întrucât fricţionarea zonei poate favoriza ruperea vaselor
locale şi continuarea hemoragiei.
Pe cale reflexă, efectele fricţiunii constau (prin stimularea reflexului axonic
antidromic) în eliberarea la nivelul vaselor cutanate a bradikininei, histaminei,
acetilcolinei urmată de vasodilataţie locală (hiperemie). Aceste reacţii locale
cutanate declanşează prin mecanisme complexe (nervoase, umorale, hormonale)
reglarea circulaţiei sanguine şi limfatice în întregul organism.
Executate cu ritm lent şi insistent scad sensibilitatea locală, încordarea
nervoasă generală, contractura musculară.
În situaţia aplicării fricţiunii cu ritm viu şi intensitate sporită efectele sunt
contrare, de stimulare a sistemului nervos central şi periferic.
Aplicaţiile fricţiunii în activitatea terapeutică, sportivă sau igienică, în
funcţie de scop aleg o formă sau alta pentru obţinerea efectului dorit.
TEMĂ nr.1
Care sunt efectele cele mai importante ale procedeului de masaj
„netezire”, asupra caror structuri anatomice se resimt mai eficient şi care
sunt căile de obţinere a acestor efecte.
Care sunt cele mai importante efecte ale procedeului de masaj „fricţiune”
Frământatul (petrissage)
U rm ăr in d s uc ce si un ea m et od ic ă l og ic ă d e a pl ic ar e a m as aj ul ui d e l a
suprafaţa corpului în profunzime, după netezirea adresată pielii, fricţiunea pentru
ţesuturile subcutanate, frământatul este procedeul cel mai eficient pentru masajul
ţesuturilor profunde, în special al muşchilor.
17
Dintre aceste forme, priza medie este cel mai mult utilizată. Cuta realizată
î nt re d eg et e ş i r ăd ăc in a m âi ni i e st e s to ar să p ri n d uc er ea m âi ni i î na in te ş i
comprimarea cutei cu partea musculoasă a palmelor, urmată de apăsarea ei pe
planul dur profund. Aceste mişcări, repetate de câteva ori în acelaşi loc, sunt
urmate de aplicarea mâinilor din aproape în aproape pe suprafaţa învecinată,
frământând ţesuturile atât în sens longitudinal cât şi în sens transversal. Priza este
menţinută formând o cută lungă pe lungimea muşchiului, se ridică şi apoi se
presează pe planul osos, atât la nivelul segmentelor lungi şi subţiri ale membrelor
cât şi pe suprafeţe plane (ex. spate). Această formă de cută se mai numeşte şi cută
deplasabilă sau în val şi este specifică zonelor cu elasticitate mare a ţesuturilor.
Frământatul circular şi frământatul şerpuit se realizează cu o priză care să
prindă segmentul “în cerc”, “în brăţară” sau “în inel”, policele ambelor mâini fiind
situate la acelaşi nivel în porţiunile mai voluminoase (coapsă) sau etajat, unul
deasupra celuilalt (gambă, antebraţ, braţ). Muşchii sunt prinşi şi presaţi între
degete şi palme, apoi pe planul osos profund.
18
19
P e c al e r ef le xă s un t s ti mu la te f iz io lo gi c p ro pr ie tă ţi le m uş ch il or :
excitabilitatea, contractilitatea şi conductibilitatea.
Excitabilitea dă posibilitatea susţinerii eforturilor prelungite şi rezistenţă la
oboseală.
Contractilitatea, proprietatea muşchiului apreciată prin creşterea forţei de
contracţie, este de asemenea superioară în cazul sportivilor de performanţă, la care
se produce o mobilizare a sistemului nervos central, determinând o sincronizare
îmbunătăţită şi o mobilizare mai mare a unităţilor motorii.
Aceste efecte determinate de masaj-frământat la nivel muscular sunt greu de
stabilit prin care mecanism sunt obţinute, mecanic sau reflex. Se poate afirma că
ele se suprapun, preponderente fiind cele reflexe.
Importanţa acestui procedeu în terapie se resimte în special în stările de
atonie, atrofie şi insuficienţă musculară, consecinţe ale imobilizărilor prelungite
necesare după diferite traumatisme sau alte afecţiuni musculare.
Din punct de vedere tehnic, procedeul are diferite forme, clasificate astfel:
- manevre „de tocat”;
- manevre „de plescăit”;
- manevre „în ventuză” („în cupă”);
- manevre „de bătătorit”;
- manevre „de percutat”.
Manevrele de tocat – sunt cele mai frecvent folosite şi cele mai cunoscute.
Execuţia constă în serii de lovituri aplicate suprafeţei de masat, cu mâinile în
poziţie intermediară de prono-supinaţie, palmele faţă în faţă, coatele apropiate de
trunchi, antebraţele în flexie pe braţe (cca. 90 °). Partea cubitală a mâinii cade
20
21
22
TEMA nr.2
Descrieţi execuţia tehnică a manevrelor de „Frământat”,
(particularităţile privind „priza” pentru diferite segmente ale corpului).
Care sunt caracteristicile masajului calmant?
Care sunt caracteristicile masajului stimulativ?
23
24
• tracţiunile şi tensiunile;
• scuturările.
Cernutul este un procedeu folosit frecvent mai ales la sportivi. Se aplică pe
segmentele membrelor superioare şi inferioare, după aplicarea manevrelor
puternice (frământat, tapotament), alternând astfel solicitarea cu relaxarea
musculaturii. Alături de netezire şi fricţiune, combinat cu acestea, cernutul face
parte din masajul liniştitor, relaxant.
Execuţia constă în prinderea masei musculare între feţele palmare ale
mâinilor, cu degetele uşor flectate şi deplasarea acestora dintr-o parte în alta, prin
presiuni alternative ale mâinilor, mişcare asemănătoare cernutului cu o sită. Ritmul
de execuţie poate fi mediu sau mai viu, mâinile deplasându-se din aproape în
aproape de-a lungul segmentului respectiv.
Rulatul se execută de asemenea în principal pe membre, mâinile maseurului
prinzând segmentul respectiv între feţele palmare, cu degetele întinse şi se
deplasează ritmic, alternativ, de jos în sus, pe cele două planuri paralele. Rularea
m uş ch il or s e e xe cu tă î nt re c el e d ou ă p la nu ri d ur e r ep re ze nt at e d e m âi ni le
maseurului şi segmentul osos profund.
Efectul acestui procedeu, mai stimulent decât precedentul, se bazează pe o
bună relaxare musculară şi nervoasă din partea subiectului, relaxare ce este
îmbunătăţită prin această manevră. Alte efecte ale rulatului sunt de creştere a
supleţei ţesuturilor şi decontracturare musculară.
25
În activitatea sportivă rulatul este frecvent folosit după eforturi intense, sub
formă de automasaj în pauzele din cadrul competiţiei sau antrenamentului, cât şi
după acestea, aplicarea făcându-se peste echipament. De asemenea în cadrul
complexului de refacere a organismului după efort, după competiţii, aceste
manevre sunt incluse în şedinţa de masaj.
În terapie este folosit pentru recuperarea după accidente, după leziuni
musculo-articulare.
26
27
28
Factorul termic, cel mai important, realizează legătura între mediul extern şi
cel intern al organismului, acţionând asupra pielii care reacţionează la excitanţii
diferiţi şi participă la procesele de adaptare.
Efectele factorului termic se produc asupra temperaturii tegumentelor,
volumului vaselor, vitezei de circulaţie sanguină, asupra presiunii capilare. Reacţia
vasculară de răspuns se realizează prin excitarea elementelor contractile ale
vaselor, prin intermediul termoreceptorilor, la nivelul centrilor nervoşi superiori şi
în scoarţa cerebrală, producîndu-se arcul reflex.
Excitantul termic cald, produce creşterea temperaturii cutanate, cea mai
importantă în primul minut al aplicării, urmând ca în minutele următoare să se
realizeze o uşoară scădere a temperaturii cutanate, la acelaşi excitant aplicat.
29
Duşul subacval constă în aplicarea unui duş cilindric asupra corpului sau a
unor segmente ale acestuia. Pacientul se află într-o baie cu apă, la temperatura de
37-38 °C, iar presiunea duşului proiectează apa pe zona interesată. În funcţie de
sensibilitatea acesteia se reglează presiunea apei (presiunea este de 1-6 atmosfere).
Presiunea duşului se realizează cu ajutorul unui compresor electric, care absoarbe
apa din vană printr-un furtun cu sorb şi apoi, printr-o duză cilindrică o proiectează
asupra zonei interesate. Jetul cilindric de apă este proiectat la un unghi de 35 ° faţă
de suprafaţa corpului, de la o distanţă de 30cm (duza este situată sub apă). La
nivelul articulaţiilor apa poate fi proiectată perpendicular pe acestea. Manevra se
30
desfăşoară în sens centripet, iar durata procedurii este de 5-15 minute. La nivelul
abdomenului duşul acţionează în sensul acelor de ceasornic cu presiunea apei mică
(1 atmosferă). Procedura nu se aplică pe zona organelor genitale.
31
32
• ficat, D9-D10;
• colon descendent, D9-D1.
33
34
folosirea unor nuiele elastice (biciuiri) sau executat cu o mănuşă aspră. După
aceasta urmează aplicarea duşului rece sau imersia în apă cu gheaţă.
În practica sportivă este recomandată atât în scop igienic cât şi terapeutic
pentru efectele sedati ve şi decongenstionante.
În terapie se indică în afecţiuni reumatismale, sechele posttraumatice,
obezitate, în tratamentul acneei.
Contraindicaţiile saunei sunt în afecţiunile cardiace, tuberculoză şi stările
infecţioase acute.
Folosirea saunei necesită respectarea indicaţiilor privind dozarea frecvenţei
acestora, temperaturii suportabile şi duratei transpiraţiei.
3. CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI
Din prezentarea efectelor fiecărui procedeu de masaj, a celor clasice
principale şi secundare, a celor asociate cu hidro şi termoterapia, se remarcă
importanţa masajului ca mijloc de influenţare a sănătăţii organismului.
Folosit în scop igienic (profilactic), legat de activitatea sportivă sau în
terapie, independent sau asociat cu alte mijloace, aplicat de către o persoană
calificată sau sub formă de automasaj, acest mijloc al kinetoterapiei îşi găseşte
mereu utilitatea în viaţa omului.
Pe lângă multiplele indicaţii pe care le are, masajul este contraindicat în
unele situaţii, fapt de care trebuie să se ţină cont de către cei care îl practică.
Contraindicaţiile msajului sunt grupate în:
• totale şi definitive;
• parţiale;
• temporare.
Contraindicaţiile totale şi definitive se referă la prezenţa tumorilor maligne,
indiferent de localizarea şi stadiul lor de dezvoltare. Aceleaşi contraindicaţii le au
şi unele afecţiunile psihice.
Contraindicaţiile parţiale se referă la aplicarea masajului pe anumite regiuni
ale corpului şi la folosirea anumitor manevre (alegerea manevrelor în funcţie de
scop sau de un anumit diagnostic).
Masajul se aplică numai când pielea este perfect sănătoasă. Afecţiunile pielii
datorate factorilor fizici, chimici sau infecţioşi impun contraindicarea temporară a
masajului. De asemenea, petele pigmentare congenitale sau dobândite (nevi
pigmentari) trebuie evitate în aplicarea masajului pentru a nu fi lezionate. Lezarea
accidentală a acestora prin executarea manevrelor de masaj pot degenera în
n eo pl as me c ut an at e c u e vo lu ţi e r ap id ă. A lt e z on e a le c or pu lu i p ig me nt at e
constituţional cum sunt areolele mamare, sunt de asemenea exceptate de la
aplicarea oricăror manevre de masaj.
Contraindicaţiile temporare (locale sau generale) privesc fazele acute ale
î mbolnăvi ri lor sau anumi te int er val e de t imp de l a debut ul acestor a.
Contraindicaţiile temporare şi locale ale masajului sunt în cazul:
• rupturilor şi hematoamelor musculare;
• artritelor;
• osteitelor şi osteomielitelor;
• varicelor inflamate şi voluminoase.
În aceste situaţii masajul poate fi indicat pe zonele sănătoase ale corpului în
perioada acută a afecţiunilor enumerate, iar după remiterea acestei faze, masajul
constituie un mijloc important în recuperare.
Masajul general are contraindicaţii temporare în:
35
TEMA nr.3
Prezentaţi clasificarea masajului în funcţie de scop.
Indicaţiile şi contra indicaţiile masajului.
Sauna-descrieţi instalaţia şi efectele care se produc prin acest procedeu
o parte din cele ajutătoare. Această regiune întinsă, plană şi aproape netedă (cu
excepţia coloanei vertebrale şi a omoplaţilor) este acoperită de o dermă mai groasă
ş i m ai p uţ in s en si bi lă , ţ es ut ul c on ju nc ti v ş i a di po s e st e s la b r ep re ze nt at ,
musculatura este plată şi dispusă în mai multe straturi, iar circulaţia sângelui
redusă şi divers orientată.
Poziţia celui care masează este în stând sau aşezat pe un scaun cu înălţime
potrivită, cu mâna îndemânatică spre pacient.
Cel masat este în decubit ventral cu capul răsucit într-o parte, membrele
superioare întinse pe lângă corp.
• Masajul peretelui toracic . Peretele toracic se deosebeşte ca structură de
regiunea spatelui dar şi prin rolul său esenţial în respiraţie. Pielea acestei regiuni
este mai fină şi mai sensibilă, ţesuturile subcutanate mai reduse pe părţile laterale
şi pe linia mediană. O deosebire esenţială este la acest nivel al trunchiului între
bărbaţi la care se remarcă muşchii pectorali bine dezvoltaţi şi femei la care
predomină relieful glandelor mamare. Pentru masajul acestei regiuni se recomandă
poziţia decubit dorsal cu capul uşor ridicat, rezemat pe un plan înclinat. Pentru
masajul părţilor laterale, se ridică braţele, mâinile se aşează sub ceafă sau pe
creştet. Pentru masajul zonelor laterale se răsuceşte puţin trunchiul spre partea
37
opusă regiunii pe care se aplică masajul. Executantul stă în picioare sau aşezat cu
mâna îndemânatică spre banchetă.
• Masajul peretelui abdominal . Peretele abdominal este o adevărată centură
constituită din muşchi plani şi supli, legaţi între ei prin puternice formaţiuni
fibroase. Pielea la acest nivel este subţire, moale şi elastică. La unele persoane
prezintă o mare sensibilitate cu caracter specific, care împiedică deseori aplicarea
manevrelor de masaj. Persoanele predispuse la obezitate, bine hrănite şi sedentare
prezintă sub piele straturi abundente de grăsime, cute groase şi moi care modifică
forma şi funcţiile centurii abdominale, musculatura fiind predispusă la atonie şi
insuficienţă funcţională. Circulaţia sângelui la acest nivel este divers orientată.
Manevrele de masaj specifice acestei zone sunt netezirea, fricţiunea, vibraţiile şi
percuţiile uşoare. Manevrele mai puternice nu se pot aplica datorită lipsei
suportului osos. Poziţia celui masat şi a maseurului este aceeaşi ca la masajul
peretelui toracic. Pentru a obţine o relaxare mai eficientă a muşchilor abdominali,
membrele inferioare ale pacientului sunt flectate din articulaţiile coxo-femurale şi
genunchi, iar picioarele se sprijină pe tălpi.
• Masajul membrelor inferioare şi al regiunii fesiere . D up ă m as aj ul
trunchiului, în cadrul masajului general urmează masajul membrelor inferioare
care se poate executa fie pe segmente, fie pe toată lungimea lor începând cu partea
posterioară. Membrele inferioare sunt mai lungi, mai groase şi mai puternice decât
membrele superioare, adaptate funcţiilor statice şi dinamice specifice lor. Oasele şi
a rt ic ul aţ ii le s un t m ar i ş i r ez is te nt e, m uş ch ii v ol um in oş i ş i t on ic i. M as aj ul
membrelor inferioare pe partea posterioară se execută din poziţia decubit ventral.
U neo ri , p en tr u m as aju l p ăr ţi i l at er al e a c oa ps ei ş i g am be i, p ac ie nt ul s e
poziţionează în decubit lateral. Poziţia maseurului este în stând sau aşezat în
partea segmentului asupra căruia aplică masajul sau la capătul banchetei pentru
masajul segmentelor apropiate. Ordinea aplicării masajului este următoarea:
plantă, gambă, coapsă, regiunea fesieră.
• Masajul membrelor superioare . Volumul muşchilor şi al ţesuturilor moi
este mai redus decât cel al membrelor inferioare, adaptate pentru mişcări ample şi
de abilitate, mai mult decât pentru cele de forţă şi rezistenţă. Pentru masajul
acestor segmente, pacientul este aşezat în decubit dorsal cu capul uşor ridicat pe
plan înclinat. Executantul stă în picioare sau aşezat în partea segmentului pe care
îl masează în ordinea următoare: mână, antebraţ, braţ, umăr.
• Masajul capului . La aceast ă r egi une, masajul pr ezint ă anumi te
particularităţi legate de conformaţia anatomică cât şi de influenţele pe care dorim
să le exercităm asupra acesteia. Pielea capului este groasă şi bine întinsă. Între
piele şi oasele craniului există un strat foarte subţire de ţesuturi fibro-elastice şi
musculare, care îi permit un anumit grad de mobilitate. Aceste ţesuturi sunt
străbătute de o reţea bogată de vase sanguine şi limfatice, precum şi de ramificaţii
ale nervilor periferici. Vasele se ramifică în diferite direcţii: din mijlocul frunţii
spre tâmple şi în sus spre creştet, din creştet spre părţile laterale şi înapoi spre
ceafă. Muşchii sunt foarte subţiri, plaţi şi se inseră pe piele şi pe oasele craniului.
Ramificaţiile nervilor provin din nervii cranieni şi cervicali. Masajul capului poate
fi executat pe toată suprafaţa, pe frunte, pe creştet, pe părţile laterale şi pe partea
posterioară, global sau strict localizat. Poziţia pacientului poate fi aşezat pe un
scaun scund sprijinindu-şi fruntea sau bărbia pe mâinile proprii sau pe un plan de
sprijin potrivit de înalt, cu spatele spre maseur, care este în stând sau aşezat pe un
scaun mai înalt. Pentru masajul frunţii şi al părţii anterioare a capului, maseurul
stă în spatele pacientului care îşi sprijină capul pe pieptul acestuia. Masajul
capului mai poate fi executat şi din diverse poziţii de decubit (dorsal, ventral,
38
39
• Masajul gâtului . L a a ce st n iv el e st e n ec es ar s ă d el im it ăm c el e d ou ă
40
particule de talc sunt îndepărtate treptat, pielea rămânând curată după executarea
m as aj ul ui . T re bu ie m an ev ra t c u a te nţ ie î nt ru câ t e st e i ri ta nt p en tr u c ăi le
respiratorii.
Pulberile de origine vegetală ca: amidonul de grâu, de orez, nu sunt decât
întâmplător folosite în practica masajului, întrucât în contact cu transpiraţia
fermentează, producând acid lactic şi butiric care sunt iritanţi pentru ţesuturi.
Pudrele de natură organică cum sunt sărurile acizilor graşi cu metalele, se
utilizează mai ales în masajul cosmetic şi în terapia afecţiunilor dermatologice,
s ub f or ma u no r m ix tu ri ( cu l ic hi de ) s au c re me ( cu g ră si mi ). D in tr e a ce st ea
amintim: palmilatul de aluminiu, miristratul de zinc.
Grăsimile utilizate în masaj sunt de origine animală, vegetală şi minerală.
Cea mai uitlizată este lanolina, grăsime de origine animală obţinută prin extracţia
şi purificarea lipidelor din lâna de oaie, care are o mare penetrabilitate epidermică.
Alte grăsimi animale ca: cetaceum sau spermancetum (obţinută din substanţele
grase conţinute în cavităţile pericraniene ale unor specii de balene), axungia
(grăsime de porc din jurul epiploonului, care conţine stearină), oleum jecoris
( un tu ra d e p eş te , f oa rt e b og at ă î n v it am in e) n u s e f ol os es c c a a ta re c i s un t
conţinute în diverse creme sau pomezi.
Dintre grăsimile minerale, cel mai frecvent folosită este vaselina cu amestec
de hidrocarburi extrase din reziduri de hidrocarburi rezultate din distilarea
petrolului, oleul de lanolină şi oleul de parafină în combinaţie cu lanolina şi alte
substanţe active sunt folosite în terapie.
Grăsimile de origine vegetală ca uleiul de măsline, uleiul de in, uleiul de
ricin, nu sunt folosite ca atare ci în combinaţie cu alte substanţe pentru obţinerea
unor creme şi pomezi folosite în cosmetică şi dermatologie.
Cremele constituie amestecuri de grăsimi minerale, vegetale sau animale cu
diferite cantităţi de apă (soluţii apoase) la care se adaugă pudră în diferite
proporţii (10-20%) pentru creşterea consistenţei, cât şi diferite substanţe active.
Efectul acestora poate fi calmant, emolient şi răcoritor.
Pomezile sunt amestecuri de grăsimi minerale şi animale la care se adaugă
pudre inerte pentru creşterea consistenţei (10-15%) şi pentru a deveni aderente la
suprafaţa pielii. În consistenţa acestora se includ diverse substanţe active, în
funcţie de scopul pentru care sunt folosite. Efectul emolient asupra straturilor de
la suprafaţa corpului îndepărtează scoamele. Stratul impermeabil creat prin
aplicare pomezilor împiedică produsele de secreţie ale pielii să ajungă la suprafaţă,
împiedică evaporarea apei, determină creşterea vasodilataţiei şi favorizează
schimburile dintre substanţele medicamentoase aplicate şi ţesuturi.
Maseurul trebuie să cunoască proprietăţile substanţelor pe care le poate
utiliza în funcţie de scopul masajului aplicat, componenţa, efectele acestora,
termenul de valabilitate, pentru a obţine cele mai bune rezultate şi a nu produce
efecte negative asupra organismului.
C re me le ş i p om ez il e, î n m ul te s it ua ţi i, c on ţi n s ub st an ţe c hi mi ce c u
proprietăţi farmacodinamice. Acestea pătrund în piele proporţional cu gradul de
concentraţie în care sunt încorporate (conform legii lui Fick). Pielea, uşor
permeabilă la apă, permite substanţelor solide traversarea ei prin difuziune pasivă
sau prin transport activ, pe cale transepidermică şi pe cale transfoliculară.
S ub st an ţe le l ip of il e ş i h id ro fi le p ăt ru nd p e c al e t ra ns ep id er mi că , i ar c el e
liposolubile pe cale transfoliculară.
Viteza de transport prin piele se numeşte “clearence”-ul pielii. În acest mod
s ub st an ţe le c on ţi nu te î n c re me ş i p om ez i ( un gu en te) d et er mi nă a cţ iu ni
farmacodinamice asupra organismului.
41
7. AUTOMASAJUL
A ut om as aj ul e st e m as aj ul a pl ic at p ro pr ie i p er so an e. Î n c om pa ra ţi e c u
masajul executat de un specialist sau o persoană iniţiată în tehnica de aplicare a
acestuia, automasajul prezintă anumite inconveniente:
• nu asigură o relaxare perfectă a ţesuturilor;
42
8. PRESOPUNCTURA
Presopunctura, cel mai simplu mijloc de a trata o afecţiune, are la bază
presiunea (frecvent folosită în manevrele de masaj), care se realizează cu vârful
degetului. Aceasta se aseamănă cu acupunctura, manevră chinezească milenară,
d eo se bi re a c on st ân d î n a cee a c ă î n a cu pu nc tu ră s e f ol os es c ac e, i ar î n
presopunctură vârful degetului.
43
44
A ce st e c on tr ar ii I NN ş i I AN G s e g ăs es c p re tu ti nd en i: î n t oa te f ii nţ el e v ii ,
îngemănate, opuse şi complementare, chiar dacă una din ele domină iar cealaltă
este redusă. Când una din ele dispare, se produce moartea.
45
• liniştea • zgomotul
• repausul • mişcarea
• feminitatea • masculinitatea
O mu l, a fl at î nt re c er ş i p ăm ân t, î mp ru mu tă d e l a f ie ca re s im bo lu ri le
respective, astfel:
• capul - IANG;
• trunchiul - IANG şi INN;
• membrele inferioare - INN;
• partea stângă a corpului - IANG;
A rm on ia d in c or pu l o me ne sc e st e d at ă d e a rm on ia c el or d ou ă f or ţe ,
perturbarea lor însemnând boală, iar dispariţia uneia dintre ele echivalând cu
moartea.
Energiile circulă în corp de-a lungul unor canale invizibile (imaginare)
numite meridiane la occidentali (-Georges Soulié de Morant 1875-1955), iar la
chinezi denumite Tching. Denumirea de meridiane este atribuită prin analogie cu
meridianele globului pământesc, care sunt tot nişte linii imaginare.
Energiile circulă în mod armonios, cu cea mai strictă regularitate, prin corp
existând o vastă reţea de canale care se leagă între ele.
Energia Iong (de nutriţie) circulă prin cele 24 de meridiane (câte 12 pentru
fiecare jumătate de corp) care se numesc meridiane principale. Fiecare meridian
principal are un traseu intern, prin care se face legătura directă cu organul pe care
îl deserveşte şi altul extern, cu sediul în piele. Aceste meridiane poartă numele
organului cu care este în legătură energetică, cu excepţia meridianului “Vase-sex”
şi “Trei focare”. Acestea au legături energetice cu funcţiile organismului. Primul,
Vase-sex, are legătură cu funcţiile organelor genitale şi ale inimii, iar al doilea cu
funcţiile aparatului respirator, digestiv şi genito-urinar.
46
47
tratarea alcoolismului);
• gravidele în ultimul trimestru de sarcină;
• pacienţii care au folosit recent medicamente tranchilizante, cortizon,
Tehnica REIKI
48
Tehnica SHIATSU
Tehnică japoneză (SHI=degete, ATSU=presiune), denumeşte astfel un mod
de tratament executat prin presiuni digitale sau manuale asupra unor puncte
determinate de pe suprafaţa corpului, corespunzând unor proiecţii cutanate ale
unor suferinţe organice.
Tehnica Shiatsu, denumită şi terapie manuală, este prin esenţa ei total
inofensivă în caz de eşec terapeutic, adică sub nici o formă nu poate prin ea însăşi
să agraveze starea pacientului, atât timp cât diagnosticul şi stadiul de evoluţie al
bolii impuneau alte priorităţi terapeutice. De asemenea, rezultatele obţinute în
tratamentul durerii, chiar şi în fazele avansate ale bolii canceroase, s-au dovedit a
fi de mare eficienţă. Literatura de specialitate oferă hărţi detaliate privind
afecţiunile ce beneficiază de tratament Shiatsu, precum şi topografia cutanată a
punctelor asupra căror a trebuie să se acţioneze.
Podoterapia
Prin această metodă de tratament se înţelege obţinerea unor beneficii
terapeutice prin masarea unor anumite zone de pe faţa plantară a labei piciorului,
punctele de la nivelul degetelor şi extremităţilor terminale ale metacarpienelor
corespunzând capului şi organelor senzoriale de la acest nivel, bolţii plantare
fiindu-i atribuite organele interne toracice şi abdominale superioare, în timp ce
ariei calcaneene i-au revenit organele din partea inferioară a abdomenului,
membrele inferioare, segmentul terminal al coloanei vertebrale şi vezica urinară.
49
Automasajul CHI
{şi sprijină mecanismele de acţiune ce intervin în vindecarea organului
bolnav, pe stimularea energiei vitale, atribuind stress-ului cea mai păgubitoare
intervenţie în dereglarea stării de sănătate. {nsuşi autorul lansează un avertisment
în care spune că el (autorul) nu oferă nici criterii de diagnostic şi nici sugestii de
tratament, ci doar mijloacele de intensificare a vitalităţii şi sănătăţii, în scopul de
a corecta dezechilibrările organismului şi mai afirmă: “{n caz de boală este
necesar să se consulte un medic”.
Plecând de la această afirmaţie, care exclude orice comentariu asupra locului
şi importanţei pe care o are practica masajului în scop igienic şi profilactic, se
poate trage concluzia că pentru menţinerea unei bune stări de sănătate, pentru a
grăbi revenirea la normal a organismului după parcurgerea unei stări de boală, ca
şi pentru creşterea capacităţii de efort, inclusiv în sportul de performanţă,
cunoaşterea regulilor de aplicare a masajului este mai mult decât o necesitate.
Aceasta, nu numai pentru kinetoterapeuţi, profesorii din educaţia fizică şcolară
sau antrenori, ci chiar pentru cetăţeanul de rând aflat de multe ori în situaţia de a
nu-şi putea rezolva o situaţie de sănătate, deşi procedeele descrise mai sus îi erau
la îndemână.
BIBLIOGRAFIE
1. B ăl te an u V . - Caiet metodic de kinetoterapie (partea I), Masajul şi
automasajul , Ed. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994
50
51