UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”

IAŞI
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport
 

CURS DE MASAJ ŞI TEHNICI

COMPLEMENTARE
Autor:
Conferenţiar universitar doctor
Veronica Bălteanu
 

&   Vă sugerăm să folosiţi un caiet special în care să faceţi notaţii asupra

  problemelor studiate. În acest caiet puteţi scrie răspunsurile la întrebările puse în
text. Temele care vor fi evaluate de către t utori sunt marcate în text.

3
 

CUPRINS

1. MASAJUL – ISTORIC, NOŢIUNI GENERALE 4

1.1. ISTORIC 4

1.2. NOŢIUNI GENERALE 6

1.3. APRECIERI REFERITOARE LA ACTIVITATEA

MASEURULUI, SPAŢIILE DE MASAJ, REGULI
IGIENICE DE PRACTICARE A MASAJULUI 7

2. TEHNICA MASAJULUI, PROCEDEE DE MASAJ 9

2.1. PROCEDEELE PRINCIPALE DE MASAJ 9

2.2. PROCEDEELE SECUNDARE DE MASAJ 24

2.3. ALTE MANEVRE DE MASAJ  28

3. CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI 34

4. REGULI METODICE PENTRU PRACTICAREA MASAJULUI 35

5. METODA MASAJULUI PARŢIAL 36

6. MIJLOACE AJUTĂTOARE ÎN APLICAREA MASAJULUI 39

7. AUTOMASAJUL 41

8. PRESOPUNCTURA 42

8.1. SCURTĂ INCURSIUNE ÎN MEDICINA TRADIŢIONALĂ 47

BIBLIOGRAFIE 49

4
 

1. MASAJUL – ISTORIC, NOŢIUNI GENERALE

1.1. ISTORIC
Documentele istorice păstrate până în prezent arată că masajul s-a practicat
în toate timpurile şi la toate popoarele antice.
Denumirea acestei activităţi este atribuită la o dată relativ recentă. În limba
română denumirea “masaj” a acestei practici a fost introdusă prin intermediul
literaturii medicale franceze, care a dominat la noi în secolul trecut. Această
denumire este introdusă în prezent în toate limbile moderne fiind considerat
termen universal. În limba franceză cuvântul “massage“ apare pentru prima dată în
lucrarea lui Lepage “Cercetări istorice asupra medicinei chineze”, publicată în
1813. Presupuneri asupra etimologiei cuvântului sunt:
• “mass” în limba arabă înseamnă a apăsa;
• “massesch” în limba ebraică veche are aceeaşi semnificaţie;
• “massien” în limba greacă înseamnă a frământa.
Din studiile a numeroşi cercetători reiese că masajul a fost unul dintre cele
mai vechi mijloace descoperite de oameni pentru alinarea suferinţelor.
La început avea un caracter empiric, magia se asocia gesturilor, era legat de
anumite ritualuri şi practici. De îngrijirea bolnavilor se ocupau reprezentanţii
cultului religios, prestaţiile acestora departe de a fi fost fundamentate ştiinţific,
aveau însă o mare valoare psiho-terapeutică.
Practicarea masajului a înregistrat epoci de mare răspândire la chinezi,
indieni, egipteni, popoare care au ajuns la un înalt nivel de cultură şi civilizaţie.
La aceste popoare masajul era asociat cu alte procedee empirice de terapie cum
sunt: aplicaţiile calde locale, ungeri cu diferite substanţe (mirodenii, uleiuri),
mişcări pasive ale segmentelor corpului.
În timp, odată cu evoluţia societăţii, cu acumularea de noi cunoştinţe şi
e xp er ie nţ e, a ce st e p ra ct ic i s -a u s is te ma ti za t, s -a u c on tu ra t a nu mi te r eg ul i
terapeutice care, ulterior au condus la fondarea unor adevărate şcoli medicale.
Medicina tradiţională din China are o foarte mare vechime. Masajul la
chinezi era practicat de către o castă de preoţi-medici (cu peste 3000 de ani î.e.n.),
în scopul activării circulaţiei sângelui şi a umorilor din corp, pentru stimularea sau
liniştirea nervilor cât şi pentru vindecarea unor tulburări sau boli cronice ale
organismului. Manevrele se executau lent şi stăruitor. Scrierile lui Cung-Fu
recomandau folosirea exerciţiilor fizice şi a masajului, cu caracter localizat. Este
de reţinut indicaţia care se făcea, de asociere a gândirii bolnavului cu mişcarea,
idee ce corespunde noţiunii ştiinţifice din medicina modernă, de “reprezentare
corticală a mişcării”.
Din datele istorice ale  Egiptului antic s-au transmis numeroase documente
scrise pe papirusuri, inscripţii, picturi şi sculpturi care aduc mărturii despre
 practicarea masajului în scopul tratării bolnavilor.
În  India antică, masajul a fost cunoscut şi practicat în popor, în legătură cu
unele procedee cu caracter igienic sau ritual, cum ar fi ungerea trupului cu uleiuri
aromate, îmbăierea în apele fluviilor şi lacurilor considerate sacre. Scrierile Ayar-
Veda conturează reguli de folosire a exerciţiilor fizice şi masajului. Aceste
  practici aveau caracter profund religios. Legile lui Manu asociază practicarea lor 
cu îmbăierile pentru purificarea sufletului. Ulterior, şcoala Hatha-Yoga face
recomandarea economiei de energie, de obţinere a unui randament maxim cu un
efort minim, principiu existent şi în prezent în practica oricărei activităţi, inclusiv
cea sportivă. Practica Yoga se remarcă prin valoroase exerciţii de respiraţie şi
tehnici de relaxare. Masajul a fost practicat şi de alte popoare vechi ale orientului,

5
 

cum sunt: asirienii, babilonienii, mezii, perşii, în scopul tratării răniţilor din
războaiele frecvente ce aveau loc în acele timpuri.
La evrei , cărţile de cult recomandau folosirea masajului în scop igienic.
Primele aplicaţii ale masajului în legătură cu activitatea sportivă au apărut
în Grecia, ca mijloc important pentru îngrijirea atleţilor. Grecii antici au folosit
masajul în pregătirea diferitelor categorii de sportivi, remarcându-se faptul că se
utiliza atât înainte de efort cât şi după terminarea acestuia, în scopul prevenirii şi
combaterii oboselii musculare şi nervoase. Practicanţii acestui masaj se numeau
aliptes şi foloseau diferite uleiuri şi pulberi fine pentru a uşura executarea
manevrelor. Atleţii greci practicau şi automasajul.
Medicii greci au fost primii specialişti care au recomandat şi fundamentat
 practicarea masajului în mod ştiinţific.
  Herodicos din Lentini (428-347 î.e.n.), medic celebru în antichitate, socotit
  părintele gimnasticii medicale şi al masajului, prescria bolnavilor săi anumite
exerciţii fizice şi alergări pentru vindecarea bolilor şi întărirea organismului.
 Hipocrat  (460-377 î.e.n.) este considerat cel mai mare medic al antichităţii.
Acesta, discipol al lui Herodicos din Lentini, a continuat practicile şi tradiţiile
instituite anterior. El a precizat indicaţiile şi efectele acestor mijloace terapeutice,
evidenţiind influenţele fiziologice pe care le au cât şi contraindicaţiile pentru
  practicarea lor. Pentru prima dată Hipocrat a descris factorii naturali de mediu şi
importanţa lor pentru sănătatea omului.
  În Imperiul Roman, după cucerirea Greciei, cultura greacă s-a răspândit în
imperiu şi mai ales la Roma, prin intermediul sclavilor. Medicii şi gimnaştii greci
luaţi în captivitate, cât şi alţii atraşi de bogăţie şi glorie, au făcut ca aceste
descoperiri să fie cunoscute de romani, unele ca atare, altele adaptate concepţiei
acestui popor. Gimnastica greacă nu a fost preluată de romani, aceştia practicând
cu precădere exerciţiile cu caracter militar. Masajul practicat de sclavii greci
devine obişnuit în regimul de viaţă al romanilor bogaţi. Se practica în terme, care
erau adevărate monumente arhitecturale cât şi în locuinţele acestora, sub forma
unui masaj de înviorare dimineaţa şi altul seara, pentru relaxare.
Celsius , u nu l d in tr e c ei m ai m ar i m ed ic i r om an i d e o ri gi ne g re ac ă,
recomanda masajul atît înainte cât şi după exerciţiile corporale. A fost preocupat
de teoretizarea principalelor manevre de masaj făcând şi o clasificare a acestora, în
funcţie de intensitate: manevre puternice, moderate şi uşoare, iar după forma lor:
manevre lungi, medii şi scurte.
Oribasius , d e a se me ne a m ed ic d e o ri gi ne g re ac ă, s e o cu pa d e t ra ta re a
gladiatorilor răniţi, intitulându-se cu mândrie “medic al gladiatorilor”. El a
contr ibui t la îmbogăţ ir ea pr acti ci lor medicale în pr ivinţ a r ecup er ăr ii
  posttraumatice. Este considerat precursorul medicului de medicină sportivă din
zilele noastre. De la acesta au rămas reguli de practicare a masajului şi descrieri
tehnice valabile şi în prezent.
  Evul mediu este perioada care a frânat evoluţia ştiinţelor, mai ales a acelora
care priveau îngrijirea corpului, care era desconsiderată de dogmele religioase.
Practicarea exerciţiilor fizice şi a masajului a decăzut. În popor, totuşi, masajul şi-
a păstrat importanţa şi s-a transmis prin tradiţie, din generaţie în generaţie.
În timp ce în Europa interesul pentru îngrijirea trupului era interzis, lumea
arabă se dezvolta cucerind teritorii în Asia, Africa de Nord, Spania, sudul Franţei.
După cuceririle făcute şi încetarea războaielor, arabii au pus accent pe dezvoltarea
ştiinţei şi artei.
 Avicena (980-1037), pe numele său adevărat Abu Ali Ibn Sin (medic arab),
în lucrarea “Cartea legilor medicinei” a concentrat toate cunoştinţele medicale din

6
 

acele timpuri făcând şi o descriere exactă a masajului. De asemenea, recomandările

lui de asociere a masajului cu hidroterapia şi dietetica, constituie noutăţi.
 Renaşterea este epoca în care reînvie interesul pentru cultura fizică. În
epoca modernă masajul se dezvoltă sub aspect tehnic în cadrul medicinei, educaţiei
fizice şi sportului, iar practicarea lui se extinde în multe ţări ale Europei ca:
Suedia, Anglia, Franţa, Germania, Rusia.
  Pehr Henrik Ling  (1776-1839) pune bazele ştiinţifice ale masajului şi
gimnasticii moderne. Elevii acestuia au perfecţionat tehnica, au diversificat
manevrele de masaj şi l-au răspândit în toată lumea.
Î n s ec ol ul a l I XX ş i î nc ep ut ul s ec ol ul ui a l X X- le a a u f os t p ub li ca te
numeroase lucrări şi manuale de masaj, s-au efectuat cercetări experimentale care
urmăreau stabilirea exactă a efectelor masajului în scopul precizării indicaţiilor 
acestuia pentru organismul sănătos şi cel bolnav.
Masajul în sport a făcut de asemenea mari progrese, dovedindu-se valoarea
lui pentru prevenirea şi tratarea leziunilor şi tulburărilor produse prin accidentare.
Este dovedită valoarea masajului aplicat înainte de efort pentru pregătirea
organismului, cât şi pentru refacere după consumarea efortului.
În ţara noastră masajul empiric a fost cunoscut şi practicat în trecut în
  popor, transmiţându-se prin tradiţie din generaţie în generaţie, asociat cu alte
mijloace de îngrijire a bolnavilor. Odată cu răspândirea cunoştinţelor medicale,
aceste aplicaţii au fost înlocuite cu masajul ştiinţific. Masajul medical s-a instituit
la noi începând cu a doua jumătate a secolului trecut.
Primii medici care au introdus masajul în clinici au fost chirurgii, ortopezii
şi reumatologii.
R.P. Manga, în 1885 a publicat teza de doctorat cu tema: “Masajul, istoricul,
manipulaţiunile, acţiunea fiziologică şi tratamentul câtorva maladii prin acest
remediu”, fiind prima de acest gen din ţară.
  N. Hălmagiu a susţinut teza de doctorat cu titlul: “Masajul şi mobilizarea ca
tratament în unele fracturi”, în 1889.
În 1933 a fost publicat tratatul “Masajul practic şi teoretic, general şi
 parţial” al francezului M. Defrumerie.
O adevărată şcoală de masaj începe să se formeze la Academia Naţională de
Educaţie Fizică şi Sport, sub îndrumarea profesorilor I.Lascăr şi V.Roşca, după
înfiinţarea acestuia în 1922. Ulterior, A.Ionescu publică “Masajul“, sub formă de
curs pentru studenţii A.N.E.F.S. urmat de mai multe ediţii de cursuri şi lucrări în
care fundamentează masajul şi automasajul, cât şi domeniul culturii fizice
medicale. Absolvenţii acestui institut de învăţământ superior cât şi ai celorlalte
facultăţi de educaţie fizică înfiinţate în ţară, au desfăşurat atât în şcoli cât şi în
instituţiile medicale o bogată activitate în direcţia corectării deficienţelor fizice,
recuperării stării de sănătate după diverse afecţiuni cât şi în domeniul sportului de
 performanţă.

1.2. NOŢIUNI GENERALE

Masajul reprezintă o prelucrare metodică, sistematică a părţilor moi ale
corpului uman, prin mijloace manuale şi/sau instrumentale (mecanice, hidrice,
electrice).
Practicarea lui urmăreşte un scop igienic (de întreţinere a sănătăţii şi
  prevenire a unor tulburări funcţionale), terapeutic (de tratare a unor afecţiuni
o rg an ic e, f un cţ io na le s au t ra um at ic e) . M as aj ul e sr e d e a se me ne a l eg at d e
activitatea sportivă, aplicarea lui urmărind efecte stimulatoare (înainte de
antrenamente şi competiţii), efecte trofice, liniştitoare, de dezobosire (după

7
 

concursuri sau în pauzele din cadrul concursurilor), efecte remarcabile de refacere

neuropsihică (pe cale reflexă) şi neuromusculară (pe cale directă, mecanică). Din
cele expuse se poate aprecia că efectele masajului se leagă de profilaxie, terapie şi
activitatea sportivă, decurgând din aceasta o clasificare în funcţie de scopul
urmărit prin aplicarea lui:
• masaj igienic;
• masaj terapeutic;
• masaj sportiv.
În prezent, bine fundamentat ştiinţific, masajul este un mijloc de bază în
terapia recuperatorie, constituind un mijloc specific al kinetoterapiei (terapia prin
mişcare).
Pentru omul sănătos poate constitui un mijloc de susţinere a activităţii
cotidiene, fie că ne referim la efectele stimulative locale şi generale pe care le are
în plan biologic, sau la cele de relaxare, de combatere a oboselii după activităţi
intense care solicită organismul în plan neuropsihic sau neuromuscular. Masajul la
omul contemporan supus în permanenţă stressului cotidian, este recomandat ca
mijloc profilactic important în menţinerea stării de sănătate fizică şi psihică.
În tratarea unor boli sau recuperarea sechelelor datorate unor afecţiuni, în
special la nivelul aparatului locomotor, masajul este prezent ca mijloc de terapie în
cadrul terapiei generale, având o importanţă mai mare sau mai mică în funcţie de
diagnostic. Efectele masajului ca mijloc terapeutic sunt remarcabile în special în
afecţiunile traumatice, circulatorii şi neuromusculare la nivelul aparatului
locomotor.
La sportivii de mare performanţă masajul este un mijloc indispensabil în
regimul cotidian de viaţă sportivă, pentru efectele lui stimulative ce susţin efortul
  psihic şi fizic din antrenamente şi competiţii (susţinerea biologică a efortului),
  pentru efectele trofice, de regenerare activă pe plan biologic, necesare în faza de
r ef ac er e, d e r ee ch il ib ra re b io lo gi că , r eg en er ar e t ro fi că c e i nd uc e f az a d e
supracompensare, expresia unei funcţionalităţi superioare a organismului uman.
Aceste cerinţe impuse de performanţa sportivă, explică prezenţa maseurului în
echipa tehnică, personal în cazul sportivilor de mare valoare, cu atribuţii de
  psihoterapeut care cunoaşte, simte corpul acestuia şi aplică mijloacele optime în
funcţie de situaţie.
Aplicarea manevrelor de masaj, manuale sau instrumentale, în scop igienic,
terapeutic sau legate de activitatea sportivă, se face de către maseur (o persoană
calificată) sau de către o persoană asupra propriului corp, acţiune denumită
automasaj.

1.3. APRECIERI REFERITOARE LA ACTIVITATEA MASEURULUI.

SPAŢIILE DE MASAJ. REGULI IGIENICE DE PRACTICARE A MASAJULUI
M as eu ru l, c el c ar e p ra ct ic ă m as aj ul s po rt iv ( al s po rt iv ul ui d e î na lt ă
 performanţă), cel din unităţile sanitare, recreaţionale sau de întreţinere, trebuie să
fie un specialist pregătit în unităţi de specialitate. Pregătirea lui se desfăşoară în
instituţii de şcolarizare postliceală sau cursuri cu durata de 6-12, luni pentru
asistenţi medicali sau cadre recrutate din rândul foştilor sportivi. Masajul se
studiază în cadrul facultăţilor şi secţiilor de kinetoterapie. În aceste facultăţi,
 precum şi în facultăţile de educaţie fizică, masajul este o disciplină de studiu
obligatorie.
M as eu ru l c ar e p rac ti că m as aj ul l a sp or ti vi , l eg at d e ac ti vi ta tea d e
 performanţă, trebuie să aibă cunoştinţe atât din domeniul antrenamentului sportiv

8
 

şi cel competiţional, el devenind uneori o persoană foarte importantă în anturajul

sportivului de performanţă.
M as aj ul t er ap eu ti c d e p ur ă c om pe te nţ ă m ed ic al ă s e a dr es ea ză s tr ic t
specialistului în masaj, maseurului, care nici el nu acţionează singur, ci numai la
recomandarea medicului de specialitate (diagnostic, proceduri, durată, locul de
aplicare).
Acesta trebuie să fie un om cult, cu o bună cunoaştere a domeniului în care
lucrează (sportiv, medical, igienic, de întreţinere), cu o stare de sănătate bună,
rezistent la oboseala fizică şi psihică, echilibrat. Este de dorit ca acesta să aibă
  palme mari şi un simţ tactil la nivel palmar, deosebit. Maseurii cu handicap de
vedere, deşi au un bun simţ tactil, sunt în general utilizaţi în unităţile sanitare,
însă pentru activitatea sportivă sunt recomandaţi maseurii cu stare de sănătate
  b un ă, f ăr ă h an di ca pu ri d e n ic i u n f el , e i d ev en in d a de se or i c on fi de nţ i a i
sportivilor, care îi însoţesc pe aceştia la competiţii.
Regulile de igienă se referă atât la igiena maseurului, a celui masat cât şi a
spaţiului în care se desfăşoară activitatea. Mâinile maseurului trebuie să fie bine
spălate înainte de fiecare şedinţă de masaj, echipamentul adecvat (tricou cu mâneci
scurte, pantalon lung sau scurt, papuci asemănători celor de la înot) întotdeauna
foarte curat. Nu trebuie să poarte inele, brăţări, care ar putea răni pacientul, să nu
aibă bătături, unghii lungi sau neîngrijite. Să nu consume băuturi alcoolice înainte
de activitate, iar în cazul în care este răcit să poarte o mască la gură, să evite
fumatul cu cel puţin 15 minute înainte de efectuarea masajului. Este recomandat ca
la 2 - 2,30h să facă o pauză de cca. 20 minute pentru a se odihni (relaxare
neuromusculară), în care să consume fructe, dulciuri, sucuri de fructe sau lactate,
timp în care încăperea se aeriseşte.
Începerea fiecărei şedinţe de masaj trebuie să fie precedată de câteva
exerciţii pregătitoare ale segmentelor şi articulaţiilor membrelor superioare. Se
mobilizează fiecare segment, în special articulaţia pumnului şi articulaţiile
degetelor. Se fac mişcări de flexie, extensie, abducţie şi adducţie,(mobilizări
  pasive), pentru mărirea mobilităţii articulaţiilor mîinilor şi supleţei mişcărilor 
acestora.
Masajul se poate practica în spaţii special amenajate (cabinete de masaj) sau
în aer liber, la competiţii. Cabinetele trebuie să fie bine aerisite iar spaţiile libere
să fie ferite de radiaţiile solare, vânt, ploaie, frig sau orice alţi factori nocivi (se
instalează cort în apropierea locului de desfăşurare a competiţiei). În încăperi
trebuie asigurată o ambianţă plăcută; temperatura trebuie să fie de 20-24 grade
celsius, bancheta de masaj bine întreţinută din punct de vedere igienic, să aibă o
înălţime convenabilă maseurului, să asigure cele mai comode poziţii atât pentru cel
masat cât şi pentru maseur. Din mobilierul specific fac parte scăunelele reglabile
şi în mod obligatoriu în cabinet trebuie să existe o chiuvetă pentru spălarea
m îi ni lo r. S ăl il e d e m as aj t re bu ie s ă a ib ă a ne xe , u n v es ti ar p en tr u î mb ră ca t-
dezbrăcat, un grup sanitar şi duşuri, eventual o mică sală de aşteptare în care se
găsesc scaune sau fotolii, o măsuţă cu reviste, ziare sau pliante cu specificul
activităţii. Cel ce urmează a fi masat, sportivul, pacientul, de asemenea trebuie să
se prezinte în bune condiţii de igienă personală. Se recomandă ca masajul să se
efectueze la distanţă de 2-3 ore faţă de ora de servire a mesei anterioare şi cu 30-
60 minute înainte de masa următoare. Indicaţiile masajului sunt pentru persoanele
sănătoase în scop igienic, de întreţinere, de refacere după o stare de oboseală; în
scop terapeutic în cazul terapiei complete de recuperare după îmbolnăviri sau
traumatisme. În activitatea sportivă, de asemenea, are un rol foarte important,

9
 

  practicându-se înainte de efort, în timpul competiţiilor (în pauzele dintre probe)

cât şi pentru refacere, după efort.
Contraindicaţiile masajului sunt de asemenea numeroase. Dintre acestea
d is ti ng em c on tr ai nd ic aţ ii le t em po ra re ( le ga te d e o s ta re p at ol og ic ă a cu tă ,
trecătoare, vindecabilă) şi definitive (legate de o boală incurabilă cum ar fi
neoplaziile generalizate, psihopatiile, etc.). Sunt, de asemenea, contraindicaţii
locale, regionale sau generale, temporare sau definitive care depind de un anumit
diagnostic şi pe care le precizează medicul specialist. Contraindicaţiile pot ţine de
starea de sănătate a celui masat, de spaţiul în care se desfăşoară activitatea
(impropriu, neigienic, umed şi rece), dar şi de starea de sănătate a maseurului.
Dacă se ţine seama de recomandările făcute, de cunoaşterea aprofundată a
efectelor masajului asupra organismului şi se cunoaşte bine tehnica de aplicare,
respectându-se indicaţiile şi contraindicaţiile, masajul va fi un factor eficient,
igienic, terapeutic şi un suport important al performanţei sportive, al reconfortării,
un “medicament” de neînlocuit.

2. TEHNICA MASAJULUI. PROCEDEE DE MASAJ

Procedeele de masaj (manevrele), manuale sau mecanice, au avut o evoluţie
ş i o a da pt ar e d e- a l un gu l t im pu lu i, l a d if er it e s it ua ţi i î n c ar e s -a u a pl ic at ,
ajungându-se la o clasificare în ce priveşte tehnica şi metodica de execuţie, în
funcţie de efectele pe care le determină.
O parte din manevre sunt cuprinse în toate formele de masaj şi se aplică
asupra tuturor ţesuturilor şi segmentelor corpului.
Acestea constituie  procedeele (manevrele) principale sau  fundamentale .
Manevrele care se folosesc numai asupra anumitor regiuni, segmente sau
ţesuturi, se numesc  procedee (manevre) ajutătoare sau  secundare .
Manevrele de masaj au denumiri sugestive în funcţie de felul mişcării
executate.

2.1. PROCEDEELE PRINCIPALE DE MASAJ

Încadrarea în această categorie a unor manevre este determinată de utilizarea
lor în orice şedinţă de masaj, indiferent de specificul regiunii sau segmentului
masat. Structurile anatomice moi ale organismului se prelucrează metodic, din
a pr oa pe î n a pr oa pe î n o rd in ea a şe ză ri i l or a na to mi ce , d e l a s up ra fa ţă s pr e
 profunzime. Din acest considerent, aplicarea procedeelor de masaj fundamentale
(principale) respectă următoarea succesiune:
• netezirea – effleurage;
• fricţiunea;
• frământatul (petrisage);
•  baterea (tapotamentu l);

• vibraţiile.

Netezirea (effleurage) este masajul care vizează în special tegumentele.

Constă în alunecări ritmice, uşoare, ale mâinilor maseurului în sensul circulaţiei
sanguine venoase şi limfatice în spaţiile şi vasele respective.

10
 

Fig. 1. Principiul de acţiune al netezirii

(G. Mollon şi P. Dotte)

Mişcările mâinilor maseurului seamănă cu cele de mângâiere, sunt acţiuni de

împingere sau tragere a mâinilor pe suprafaţa de masat, cu presiune minimă şi cu o
frecvenţă variabilă, în funcţie de scopul urmărit. Din punct de vedere al tehnicii ,
manevrele de netezire se execută:
• cu degetele (pe suprafeţe mici şi rotunjite – articulaţii);
• cu faţa palmară sau/şi dorsală a mâinilor (pe suprafeţe plane, întinse – 
spate, torace, abdomen).
În această execuţie cu presiune mică, superficială, influenţa se resimte la
nivelul terminaţiunilor nervose şi vaselor pielii. Vasele de sânge şi limfatice
situate în ţesuturile mai profunde şi în muşchi sunt influenţate prin manevre
executate cu presiune ceva mai crescută executate cu:
• zona eminenţei tenare şi hipotenare a mâinilor (rădăcina mâinilor);
• marginea cubitală (tăişul mâinii);
•  pumnii închişi (zona palmară sau cubitală a pumnilor).

În concluzie, presiunea (apăsarea) în manevrele de netezire se adaptează la

natura şi consistenţa ţesuturilor în funcţie de necesitate.
Circulaţia în vasele limfatice este activată prin alunecări lente şi cu uşoară
  presiune (presiuni glisante). Întrucât circulaţia în artere se desfăşoară contrar 
  presiunii executate prin această manevră, se recurge la executarea cu întreruperi,
“sacadat”. Efectuarea presiunii alternează ritmic şi la distanţe egale cu scurte
întreruperi, procedeul numindu-se “manevra maşinii de cusut”.
După modul în care lucrează mâinile , manevrele pot fi clasificate astfel:
• manevre simultane (în care ambele mâini lucrează deodată);
• manevre alternative (mâinile acţionează pe rând).
Manevrele simultane , în mod obişnuit, se aplică longitudinal pe suprafaţa de
masat, fiind de obicei lungi, cuprinzând tot segmentul (ex. spate, membre în
întregime sau segmentele acestora).
Manevrele alternative se execută în trei direcţii, (longitudinal, transversal şi
oblic ),lungimea lor variind în funcţie de acestea. Astfel, manevrele simultane
lungi descrise anterior se pot executa şi alternativ, mâinile maseurului aplicându-
se pe rând pe suprafaţa de masat, una după alta, pe aceeaşi suprafaţă sau pe
suprafeţe învecinate.
Manevrele alternative medii au direcţie de aplicare oblică, în principal
acţionând pe segmentele membrelor, la nivelul spatelui, pe regiunea scapulară,
mâinile alunecând pe rând.
Manevrele alternative scurte respectă o direcţie transversală pe suprafaţa de
masat, de asemenea mâinile aplicându-se alternativ.

11
 

Clasificarea manevrelor de netezire din punct de vedere metodic este

următoarea:
• netezirea introductivă (iniţială);
• netezirea intermediară (după manevrele mai puternice);
• netezirea finală (de încheiere).
  Netezirea introductivă  (iniţială) se aplică la începutul oricărei şedinţe de
masaj, folosind cele trei tipuri de manevre: lungi, medii şi scurte, acţionând atât
simultan cât şi alternativ. Ritmul de execuţie respectă trecerea de la uşor, crescând
treptat în intensitate pe măsură ce se obţine acomodarea subiectului, “încălzirea”
lui, în vederea aplicării manevrelor de masaj mai puternice, mai stimulente.
 Netezirea intermediară  are drept scop scăderea intensităţii manevrelor după
solicitarea ţesuturilor prin manevre mai puternice, atât pentru confortul neuro-
 psihic al subiectului, cât şi pentru relaxarea şi odihnirea mâinilor maseurului.
  Netezirea finală  (de încheiere), după cum indică numele, se efectuează la
finalul şedinţei. În cazul acesteia, ritmul şi intensitatea mişcărilor vor descreşte
treptat, rolul lor fiind de a induce un efect calmant asupra subiectului. Succesiunea
manevrelor este inversă faţă de cea din netezirea introductivă (de la manevrele
scurte, alternative, la manevrele simultane lungi, asemănător unui circuit care
începe şi se termină cu acelaşi procedeu). Alunecările mâinilor maseurului în
efectuarea netezirii trebuie să aibă un ritm care să depăşească cu puţin viteza
curgerii sângelui prin vene. Direcţia mişcărilor respectă sensul de întoarcere a
sângelui către inimă (circulaţia de retur) şi sensul circulaţiei limfei în spaţiile şi
vasele limfatice.
Din punct de vedere al  specificului regiunii , manevrele se vor adapta astfel:
•   pentru regiunile cu pilozitate crescută (cap, membre inferioare)
mâinile maseurului vor folosi priza “în pieptene”, cu degetele uşor 
flexate şi depărtate, pentru a evita producerea unor reacţii dureroase, de
întindere (tragere) a firelor de păr;
•  pentru părţile moi mai consistente ale corpului, mâinile maseurului se

a pl ic ă c u f aţ a p al ma ră , f aţ a d or sa lă , c u n od oz it ăţ il e a rt ic ul ar e a le
degetelor flectate, cu partea cubitală sau cu faţa palmară a pumnului
închis;
•   pe segmentele circulare ale membrelor, alunecările se realizează cu

mâinile “în brăţară”, segmentele fiind cuprinse între mâinile maseurului

la acelaşi nivel în porţiunile mai groase sau cu o mână deasupra celeilalte
  pe porţiunile mai subţiri. Alunecările pot fi continui, efectuate sacadat
(pentru a nu îngreuna circulaţia în artere) sau/şi însoţite de vibraţii care
cresc efectul de relaxare al netezirilor.
 Efectele netezirii  
  Netezirea are efecte importante asupra circulaţiei sângelui în capilare, în
venele superficiale şi asupra circulaţiei limfatice, acţiunea sa realizându-se pe
două căi:
• mecanică;
• reflexă.
P e c al e m ec an ic ă, p ri n a cţ iu ne a d ir ec tă a m an ev re lo r a su pr a v as el or  
s up er fi ci al e c ar e r ea li ze az ă î mp in ge re a c ol oa ne i s an gu in e v en oa se î n s en s
centripet.
Prin manevrele executate simultan, cu presiune crescută, este influenţată şi
circulaţia profundă, mai ales în cazul în care mâinile maseurului acţionează
“sacadat”, având priza “în brăţară”. Acest fapt este explicat prin aceea că tunica
medie a venelor este formată dintr-un strat muscular foarte subţire, cu dispoziţia
12
 

fibrelor transversală (sub formă de inele), iar priza realizată în acest fel (în
  brăţară), completează contracţia musculaturii netede a venelor, favorizând astfel
circulaţia de retur. Datorită consistenţei venelor de calibru mai mare, care pe lângă
acest strat muscular inelar cu dispoziţie transversală mai prezintă un rând de fibre
musculare dispuse longitudinal, pentru a fi realizată o circulaţie sporită la nivelul
lor, necesită o abordare mai complexă. În acest caz, netezirea se completează cu
manevre simultane lungi, alternative lungi, medii şi scurte, pe lângă cele executate
“sacadat”, cu mâinile “în brăţară”.
Circulaţia limfei este activată prin manevre lente, executate cu uşoară
  presiune. Aceste efecte de accelerare a circulaţiei de întoarcere, uşurează travaliul
cardiac, contracţiile sistolice fiind mai ample şi mai rare, determină creşterea
fracţiei de ejecţie cu aport energetic sporit în periferie.
Prin acest procedeu “netezire”, specific suprafeţei corpului, se realizează
acomodarea subiectului în vederea aplicării procedeelor de masaj mai puternice,
 p en tr u c a a ce st ea s ă f ie m ai b in e t ol er at e ş i m ai e fi ci en te . F ii nd a pl ic at l a
începutul şedinţei de masaj mai are rol de a stabili colaborarea între subiect şi
maseur, de a realiza o stare de relaxare fizică şi psihică a pacientului prin sugestie
ş i a ut os ug es ti e, l a c ar e m as eu ru l, p ri n t ac tu l ş i c om po rt am en tu l s ău . a re o
contribuţie importantă.
Efectele specifice acestui tip de manevră, de netezire, se remarcă şi asupra
funcţiilor pielii. Acţiunea mecanică directă determină exfolierea celulelor cornoase
de la nivelul stratului disjunct, stimulează diferenţierea celulelor bazale şi astfel
se reduce timpul necesar reânoirii epidermului. Acest fapt conduce la ameliorarea
  proprietăţilor fizico-mecanice ale pielii: elasticitatea, contractilitatea, rezistenţa la
 presiune.
Elasticitatea pielii, calitate manifestată prin extensibilitate, depinde de
fibrele elastice conţinute în structura dermului. Cu vârsta elasticitatea pielii se
diminuează prin încărcarea progresivă a fibrelor elastice cu calciu (14%). Masajul
igienic, în special netezirea care se adresează suprafeţei corpului, întârzie şi
d im in ue az ă a ce st f en om en f iz io lo gi c s pe ci fi c v âr st ei î na in ta te . M an ev re le
mecanice aplicate structurilor de suprafaţă, activează secreţia de sebum a glandelor 
sebacee, prin stimularea contracţiei muşchiului erector. Rolul sebumului este de
  protecţie antimicrobiană şi antiparazitară la nivelul pielii, prin formarea filmului
acid de suprafaţă.
În acelaşi mod glandele sudoripare reacţionează la solicitările mecanice ale
masajului, care stimulează deschiderea canalelor excretorii. Filmul acid amintit
anterior, format de glandele sebacee, completat cu produşii sudoripari, sporesc
acelaşi rol antimicrobian, de asemenea intervine prin transpiraţie în reglarea
funcţiei de termoreglare.
Prin transpiraţie se elimină substanţe minerale (Na + , Cl - , K + , Ca 2 + , PO 4 3 - ),
 produşi reziduali rezultaţi în urma degradării substanţelor proteice (acid uric, uree,
creatină, amoniac) şi compuşi organici neazotaţi (acid lactic, etc.), substanţe
r ez ul ta te î n u rm a c om pl ex el or p ro ce de e b io ch im ic e c ar e a u l oc î n t im pu l
contracţiei musculare.
Eliminarea acestor compuşi metabolici (reziduali), este favorizată de masaj
care, mai ales în practica sportivă, devine obligatoriu. Masajul asociat altor 
mijloace de refacere (complex de mijloace), favorizează refacerea proprietăţilor 
funcţionale ale ţesuturilor, prevenind instalarea oboselii cronice. Aceasta poate
surveni în urma unor eforturi submaximale şi maximale repetate între care nu se
asigură refacerea corespunzătoare a organismului.

13
 

Pe cale reflexă, prin aplicarea manevrelor de netezire sunt excitaţi receptorii

senzitivo-senzoriali reprezentaţi de extero-proprio şi enteroceptori, a căror 
impulsuri se transmit centrilor superiori care declanşează pe cale reflexă reacţii de
răspuns în ţesuturile şi organele corpului. Impactul manevrelor de netezire asupra
terminaţiunilor nervoase este diferit.
Manevrele lungi executate cu ritm şi intensitate redusă, au acţiune calmantă,
liniştitoare, asupra sistemului nervos şi decontracturantă, relaxantă, la nivelul
musculaturii striate. În acelaşi timp, aceste manevre determină încetinirea
funcţiilor ţesuturilor şi organelor şi au efect inhibitor asupra sensibilităţii,
conductibilităţii şi reactivităţii nervilor.
Manevrele de netezire scurte, executate cu presiune ceva mai mare, cu ritm
rapid, au efecte opuse manevrelor lungi, lente şi uşoare prezentate anterior.
Excitarea terminaţiilor nervoase la nivelul pielii produsă în acest fel, declanşează
reflexul axonic antidronic, cu efect vasodilatator, care conduce la apariţia
hiperemiei cutanate, semn al deschiderii vaselor capilare în număr mult mai mare
  pe unitatea de suprafaţă, comparativ cu cel deschis în mod obişnuit. Această
vasodilataţie este persistentă, menţinându-se şi după încetarea acţiunilor mecanice
aplicate prin manevrele de netezire.
Senzaţia de durere este corelată de obicei cu temperatura pielii, temperatura
ridicată acutizează senzaţia dureroasă, iar cea scăzută o diminuează. În această
idee, în cazul unor leziuni posttraumatice, netezirea se aplică folosind cuburi de
gheaţă (crioterapie). Aplicaţiile reci sub această formă scad pragul de sensibilitate
dureroasă prin inhibarea locală a receptorilor (a perceperii şi conductibilităţii
nervoase), de asemenea reducerea circulaţiei în acest fel diminuează metabolismul
local împiedicând formarea colagenului, iar procesele hemoragice acolo unde
există sunt diminuate prin vaso-constricţia obţinută.

Fricţiunea
Acest procedeu este cel mai des folosit după netezire, fiind una din cele mai
vechi manevre de masaj cunoscute. Aceasta vizează în general ţesutul subcutanat,
reprezentat de hipoderm. Fricţiunea constă în presarea ţesuturilor moi subcutanate
 pe ţesuturile profunde sau pe un plan dur (osos sau cartilaginos) şi deplasarea lor 
în limita elasticităţii proprii.

Principiul schematic de acţiune al fricţiunii

(după G. Mollon şi P. Dotte)

14
 

Unele părţi ale corpului cum sunt faţa şi gâtul au stratul de hipoderm foarte
subţire, muşchii din zonă fiind aproape de suprafaţă, ceea ce face ca fricţiunea să
constituie manevra principală prin care se acţionează asupra lor.
Din punct de vedere tehnic , manevrele de fricţiune se clasifică după modul
de acţionare al mâinii, astfel:
• fricţiune executată cu vârful degetelor (index, medius, inelar);
• fricţiune executată cu marginea cubitală a mâinii;
• fricţiune executată cu “rădăcina mâinii”;
• fricţiune executată cu faţa palmară sau dorsală a mâinii;
• fricţiune executată cu pumnul (nodozităţile degetelor).
Din aceste moduri de acţionare, maseurul alege forma cea mai potrivită
suprafeţei căreia îi aplică masajul astfel: pe suprafeţele mici va acţiona cu vârful
degetelor (index, medius, inelar); pe suprafeţe mai mari va acţiona cu mâna în
întregime, cu partea cubitală sau cu pumnul închis, folosind o singură mână sau pe
amândouă.
Alegerea prizei este de asemenea determinată de structura anatomică a zonei
masate. Pe suprafeţele mai sensibile se folosesc prizele aplicate cu partea mai
moale, mai musculoasă a mâinii (zona eminenţei tenare şi hipotenare), iar pe
 porţiunile mai voluminoase, mai puţin sensibile, se aplică mâna cu partea dorsală,
cu pumnul închis.
Sensul de execuţi e al manevr el or de f ricţ iune es te det er min at de
  particularităţile anatomice ale diferitelor segmente ale corpului. În general acestea
se aplică circular, concentric sau excentric pe suprafeţele mici, executându-se cu o
mână, iar pe cele mai mari cu ambele mâini. Pe suprafeţele cu ţesut moale, slab
r ep re ze nt at , p uţ in e la st ic e, î n l un gu l l ig am en te lo r, t en do an el or , s pa ţi il or  
interosoase şi intermusculare, sensul manevrelor poate fi liniar, constând în
mişcări scurte şi ritmice de “dus-întors”. Manevra prin care se fricţionează
tendonul lui Achile este un mod particular de abordare, cu priza “în cleşte”, care
se realizează între police şi index sau între marginile cubitale ale mâinilor. Un alt
aspect particular este manevra de fricţiune în “zig-zag” aplicată la nivelul
musculaturii paravertebrale.
După intensitatea manevrelor, fricţiunea poate fi superficială, medie sau
  profundă, aceste creşteri şi descreşteri ale intensităţii putând alterna de la un
moment la altul prin micşorarea sau mărirea unghiului de aplicare al prizei (30-
70 °), în funcţie de structura zonei sau de scopul urmărit.
Din punct de vedere metodic , fricţiunea este simplă, atunci când se aplică
într-unul din modurile descrise anterior. În situaţia aplicării masajului pe suprafeţe
mari şi foarte mari, pentru a obţine o prelucrare sistematică eficientă, fricţiunea va
apela la o formă metodică adecvată şi anume la fricţiunea combinată. Combinarea
r ez ul tă f ie p ri n f ol os ir ea t ut ur or f or me lo r t eh ni ce d e a pl ic ar e a f ri cţ iu ni i
respectând gradarea intensităţii, fie prin combinarea fricţiunii cu alt procedeu, cu
frământatul. Combinarea fricţiunii cu frământatul reprezintă o formă intermediară,
de trecere de la fricţiune la frământat.
Fricţiunea se mai poate executa şi prin alte forme decât cele clasice descrise
anterior (auxiliare).
Cuta este o manevră pentru care priza se aplică cu suprafaţa palmară a celor 
 patru degete, policele făcând opoziţie în aşa fel încât ţesutul moale subcutanat este
  prelucrat luând forma pe care mâna maseurului o imprimă, respectiv de cută.
Mâinile se deplasează succesiv, “una după alta”, continuând aceeaşi mişcare pe
toată suprafaţa de masat. Masajul în cută poate fi executat sub formă liniară sau
“şerpuit”, când mâinile aplică priza simultan dar se deplasează în sensuri opuse.
15
 

A ce la şi m as aj î n c ut ă p oa te f i e xe cu ta t a cţ io nâ nd t ra ns ve rs al p e s up ra fa ţa
respectivă, sub formă de cută rulată,(mişcare asemănătoare cu rulatul unei ţigări).
“ Ciupirile şi pensările ” sunt alte forme de aplicare a masajului pentru
ţesutul moale de la suprafaţa corpului (tegument, ţesut celular subcutanat). Priza
cu care se realizează poate fi cu două degete (index-police), cu trei degete (index-
medius-inelar – “priza toc”). Presiunea este adecvată, în limita elasticităţii
ţesuturilor, fără a provoca reacţii dureroase. Manevrele se execută în ritm viu, din
loc în loc, pe suprafaţa de masat şi au efect stimulent.

Principiul de acţiune al pensărilor 

(după G. Mollon şi P. Dotte)

 Efectele fricţiunii sunt induse, de asemenea, pe două căi:

• mecanică;
• reflexă.
Pe cale mecanică, manevrele de fricţiune se adresează în principal ţesutului
fibro-grăsos subcutanat care constituie stratul hipodermic sau paniculul adipos,
care reprezintă o protecţie mecanică pentru organism. Stratul adipos se află într-un
circuit continuu de mobilizare şi depozitare sub influenţa factorilor lipolitici şi
lipogenici. Acţiunea manevrelor de fricţiune stimulează activitatea factorilor 
lipolitici determinând scăderea stratului adipos al cărui exces este inestetic.
Supleţea şi elasticitatea ţesuturilor supraiacente, epiderm, derm sunt
favorizate de manevrele mecanice ale fricţiunii.
Ca şi netezirea, fricţiunea contribuie la înlăturarea depunerilor sărurilor de
calciu în fibrele elastice pe care le îngroaşă, menţinând astfel supleţea pielii.
Activarea circulaţiei locale, buna nutriţie locală realizată în acest fel,
conduce la accelerarea procesului de regenerare şi cicatrizare a ţesuturilor în cazul
existenţei unor leziuni. Procesul de regenerare şi cicatrizare la vârste înaintate este
de aproximativ cinci ori mai redus decât la vârstele tinere. Influenţa masajului prin
manevrele de fricţiune în tratarea sechelelor cicatriceale este importantă, prin
r ed uc er ea a de ren ţe lo r, r ed ar ea e la st ic it ăţ ii ţ es ut ur il or ş i p ri n a ct iv ar ea
metabolismului local.
Fricţiunea executată cu intensitate excită proprioceptorii de la nivelul
articulaţiilor, de asemenea tendoanele, tecile sinoviale de la nivelul unor regiuni
ale corpului (mâini, picioare, faţa anterioară a antebraţului, treimea inferioară a
gambei), unde structurile anatomice amintite sunt dispuse la suprafaţă, fiind
 beneficiarele acestui procedeu de masaj.

16
 

A rt ic ul aţ ia , d up ă c um s e ş ti e, p oa te f i c on si de ra tă u n a de vă ra t o rg an
senzorial în ce priveşte semnalizarea variaţiilor posturale, a tensiunii şi gradului
de scurtare al muşchilor, de asemenea al accidentelor exprimate prin durere.
Efectul fricţiunilor de activare a reţelei vasculare arteriale, articulare şi
  periarticulare se repercutează favorabil asupra supleţei şi rezistenţei acestor 
structuri, de asemenea sunt combătute stazele prin activarea circulaţiei venoase şi
limfatice.
Manevrele de fricţiune executate cu presiune moderată dar insistent, au rol
important în prevenirea traumatismelor de tipul întinderilor şi smulgerilor de fibre
de la nivelul joncţiunii musculo-tendinoase în cazul unor mişcări greşite, a unui
efort fizic intens şi brusc.
Un alt efect important obţinut prin manevrele de fricţiune este acela de
creştere a gradului de penetrabilitate cutanată pentru diverse medicamente. Acestea
  pătrund mai uşor şi mai repede prin orificiile pilosebacee şi sudoripare, lucru
foarte important în tratarea leziunilor şi sechelelor apărute fie în viaţa de zi cu zi
sau în activitatea sportivă (contuzii, entorse, întinderi, ruperi de muşchi, de fascii,
de tendoane sau ligamente).
Efectele benefice multiple ale fricţiunii obţinute pe cale mecanică, fac ca
aceste manevre să fie utilizate frecvent în diverse situaţii, atât în scop profilactic,
cât şi terapeutic.
Ele sunt contraindicate doar în procesele inflamatorii şi hemoragice acute.
Activarea circulaţiei locale prin fricţiune poate produce “embolii microbiene” în
capilarele locale care apoi se pot extinde. De asemenea se contraindică în situaţia
exudatelor hemoragice, întrucât fricţionarea zonei poate favoriza ruperea vaselor 
locale şi continuarea hemoragiei.
Pe cale reflexă, efectele fricţiunii constau (prin stimularea reflexului axonic
antidromic) în eliberarea la nivelul vaselor cutanate a bradikininei, histaminei,
acetilcolinei urmată de vasodilataţie locală (hiperemie). Aceste reacţii locale
cutanate declanşează prin mecanisme complexe (nervoase, umorale, hormonale)
reglarea circulaţiei sanguine şi limfatice în întregul organism.
Executate cu ritm lent şi insistent scad sensibilitatea locală, încordarea
nervoasă generală, contractura musculară.
În situaţia aplicării fricţiunii cu ritm viu şi intensitate sporită efectele sunt
contrare, de stimulare a sistemului nervos central şi periferic.
Aplicaţiile fricţiunii în activitatea terapeutică, sportivă sau igienică, în
funcţie de scop aleg o formă sau alta pentru obţinerea efectului dorit.

TEMĂ nr.1
Care sunt efectele cele mai importante ale procedeului de masaj
„netezire”, asupra caror structuri anatomice se resimt mai eficient şi care
 sunt căile de obţinere a acestor efecte.
Care sunt cele mai importante efecte ale procedeului de masaj „fricţiune”

Frământatul (petrissage)
U rm ăr in d s uc ce si un ea m et od ic ă l og ic ă d e a pl ic ar e a m as aj ul ui d e l a
suprafaţa corpului în profunzime, după netezirea adresată pielii, fricţiunea pentru
ţesuturile subcutanate, frământatul este procedeul cel mai eficient pentru masajul
ţesuturilor profunde, în special al muşchilor.

17
 

Manevrele constau în prinderea muşchilor şi a altor ţesuturi profunde,

ridicarea lor (când este posibil), stoarcerea lor prin comprimare sau prin presiune
 pe planul profund.

Principiul de acţiune al frământatului

(după G. Mollon şi P. Dotte)

Posibilităţile de execuţie tehnică a manevrelor sunt diferite, forma lor fiind

determinată de specificul regiunii, astfel:
• frământatul în cută;
• frământatul circular şi frământatul şerpuit;
• frământatul cu pumnii;
• frământatul între marginile cubitale ale mâinii;
• frământatul “în rindea”;
• frământatul prin rularea muşchilor.
Frământatul în cută reprezintă o formă de masaj care se poate aplica atât pe
suprafeţele plate şi întinse cât şi la segmentele membrelor (braţ, antebraţ, gambă,
coapsă). Prizele folosite diferă de la un segment la altul al corpului în funcţie de
grosimea stratului de ţesut prelucrat, astfel:
•  priza mică - realizată între police şi index;

•  priza medie - într e degete şi rădăcina mâi nii;

•  priza mare - între vârfurile degetelor.

Dintre aceste forme, priza medie este cel mai mult utilizată. Cuta realizată
î nt re d eg et e ş i r ăd ăc in a m âi ni i e st e s to ar să p ri n d uc er ea m âi ni i î na in te ş i
comprimarea cutei cu partea musculoasă a palmelor, urmată de apăsarea ei pe
  planul dur profund. Aceste mişcări, repetate de câteva ori în acelaşi loc, sunt
urmate de aplicarea mâinilor din aproape în aproape pe suprafaţa învecinată,
frământând ţesuturile atât în sens longitudinal cât şi în sens transversal. Priza este
menţinută formând o cută lungă pe lungimea muşchiului, se ridică şi apoi se
 presează pe planul osos, atât la nivelul segmentelor lungi şi subţiri ale membrelor 
cât şi pe suprafeţe plane (ex. spate). Această formă de cută se mai numeşte şi cută
deplasabilă sau în val şi este specifică zonelor cu elasticitate mare a ţesuturilor.
Frământatul circular şi frământatul şerpuit se realizează cu o priză care să
 prindă segmentul “în cerc”, “în brăţară” sau “în inel”, policele ambelor mâini fiind
situate la acelaşi nivel în porţiunile mai voluminoase (coapsă) sau etajat, unul
deasupra celuilalt (gambă, antebraţ, braţ). Muşchii sunt prinşi şi presaţi între
degete şi palme, apoi pe planul osos profund.

18
 

În cazul manevrelor de frământat şerpuit, priza este realizată tot circular,

  policele orientate înainte, realizându-se o presiune şi o torsiune a masei musculare
între degete şi palme, mâinile acţionând alternativ. Ambele variante se bazează pe
mişcarea de presiune a cutei între mâna maseurului şi planul dur profund. După
fiecare mişcare presiunea slăbeşte, moment în care muşchiul se relaxează. Forţa de
acţionare a maseurului poate fi mai mică sau mai mare, în funcţie de volumul şi
rezistenţa muşchilor masaţi, sensul de acţionare al frământatului fiind cel al
circulaţiei de retur, sanguine şi limfatice.
Partea dorsală a trunchiului (spatele) cât şi faţa anterioară a toracelui
necesită adaptarea manevrelor de frământat la forma musculaturii acestor zone.
Muşchii situaţi pe aceste regiuni ale corpului sunt întinşi ca suprafaţă, iar volumul
lor nu este atât de bine conturat pentru a putea fi prelucraţi eficient prin manevrele
de frământat în cută. Pentru aceştia, manevra de frământat denumită “în rindea”
(mişcare asemănătoare cu cea a tâmplarului) şi rularea muşchilor sunt cele mai
adecvate. Priza se realizează prin aplicarea mâinii maseurului pe suprafaţa de
masat cu zona eminenţei tenare şi hipotenare (“rădăcina mâinii”), degetele uşor 
depărtate de aceasta, la un unghi de 30-45 °. Mâna maseurului execută presiuni
moderate (sau mai pronunţate) şi deplasări scurte ale ţesuturilor (înainte-înapoi),
î na in tâ nd p ro gr es iv , f ăr ă a s ol ic it a e la st ic it at ea ţ es ut ur il or p es te l im it el e
accesibile. Ţinând seama că la această manevră presiunea este crescută pentru a
obţine efecte în profunzime, deplasarea mâinii se va face prin mişcări scurte pentru
a n u p ro vo ca s en za ţi i d e d ur er e. A st fe l, m uş ch ii s un t p re lu cr aţ i î nt re d ou ă
suprafeţe dure reprezentate de mâna maseurului şi suportul osos al musculaturii
cutiei toracice. Atunci când masa musculară este bine dezvoltată (la sportivi:
culturişti, halterofili, luptători, boxeri, etc.), priza poate fi aplicată cu “mână peste
mână”, maseurul înclină mult trunchiul înainte şi trece mai mult greutatea corpului
său pe braţe, pentru a acţiona cu forţă sporită.
O altă formă de frământat pentru zona trunchiului (posterioară şi anterioară)
este cea de rulare a muşchilor respectivi. Priza se aplică în acelaşi fel ca la
frământatul “în rindea”, apoi mâna execută presiuni cu mişcări circulare, câteva pe
acelaşi loc, după care înaintează uşor pe direcţia circulaţiei de retur. Când
subiectul se află în poziţie aşezat, maseurul aplică o mână pe zona opusă celei
masate şi realizează o “contra priza” pentru a fixa mai bine poziţia pacientului.
Pentru regiunea abdominală, pe lângă frământatul în cută cu diferitele lui
forme, cu priza mică, medie sau în val, în funcţie de consistenţa ţesuturilor 
(hipoderm) se foloseşte o formă specială de frământat în cută, realizată între
marginile cubitale ale mâinilor.
 Efectele frământatului sunt obţinute, de asemenea, pe două căi:
• mecanică;
• reflexă.
Pe cale mecanică este stimulată deschiderea unor capilare de rezervă care
favorizează circulaţia profundă şi eliminarea produşilor toxici. Acest mecanism
este deosebit de important în cazul sportivilor de performanţă la care în timp se
formează capilare noi, ca o reţea de adaptare. După efortul fizic foarte mare,
manevrele de frământat favorizează eliminarea mai rapidă a cataboliţilor anaerobi
lactacizi.
Frământatul contribuie la menţinerea musculaturii într-o stare de funcţionare
 bună, asigură o troficitate normală, combate atrofiile musculare. Prin manevrele de
stoarcere, elasticitatea ţesutului muscular este bine întreţinută prevenind leziunile
la acest nivel, lucru foarte important în practica sportivă.

19
 

P e c al e r ef le xă s un t s ti mu la te f iz io lo gi c p ro pr ie tă ţi le m uş ch il or :
excitabilitatea, contractilitatea şi conductibilitatea.
Excitabilitea dă posibilitatea susţinerii eforturilor prelungite şi rezistenţă la
oboseală.
Contractilitatea, proprietatea muşchiului apreciată prin creşterea forţei de
contracţie, este de asemenea superioară în cazul sportivilor de performanţă, la care
se produce o mobilizare a sistemului nervos central, determinând o sincronizare
îmbunătăţită şi o mobilizare mai mare a unităţilor motorii.
Aceste efecte determinate de masaj-frământat la nivel muscular sunt greu de
stabilit prin care mecanism sunt obţinute, mecanic sau reflex. Se poate afirma că
ele se suprapun, preponderente fiind cele reflexe.
Importanţa acestui procedeu în terapie se resimte în special în stările de
atonie, atrofie şi insuficienţă musculară, consecinţe ale imobilizărilor prelungite
necesare după diferite traumatisme sau alte afecţiuni musculare.

Tapotamentul (baterea): este cea mai stimulentă manevră de masaj aplicată

ţesuturilor moi ale corpului. Acest procedeu derivă din formele masajului empiric
 practicate din cele mai vechi timpuri, care se executau cu mănunchiuri de crenguţe,
sub formă de biciuiri asociate cu băile de aburi. Ele se pot aplica mecanic sau
manual. Cu toate că există posibilitatea aplicării cu ajutorul unor dispozitive,
aplicaţiile manuale sunt de preferat în toate tipurile de manevre, deoarece mâinile
maseurului se pot adapta nevoilor şi particularităţilor fiecărei persoane, pot doza
mai bine intensitatea şi frecvenţa, în funcţie de scopul urmărit.
Tapotamentul constă în aplicarea unor loviri ritmice ale ţesuturilor, cu
diferite părţi ale mâinii.

Principiul de acţiune al tapotamentului (G. Mollon – P. Dotte)

Din punct de vedere tehnic, procedeul are diferite forme, clasificate astfel:
- manevre „de tocat”;
- manevre „de plescăit”;
- manevre „în ventuză” („în cupă”);
- manevre „de bătătorit”;
- manevre „de percutat”.
Manevrele de tocat  – sunt cele mai frecvent folosite şi cele mai cunoscute.
Execuţia constă în serii de lovituri aplicate suprafeţei de masat, cu mâinile în
 poziţie intermediară de prono-supinaţie, palmele faţă în faţă, coatele apropiate de
trunchi, antebraţele în flexie pe braţe (cca. 90 °). Partea cubitală a mâinii cade

20
 

  perpendicular pe suprafaţa zonei de masat, alternativ. Atunci când dorim ca

loviturile să fie mai uşoare, acestea se execută cu vârful degetelor (pe zonele
foarte sensibile – faţă, abdomen), mişcări care necesită supleţe şi mobilitate mare a
articulaţiilor mâinilor maseurului.
Pe zonele mai musculoase, mai puţin sensibile, tocatul se execută cu partea
cubitală a metacarpianului V, loviturile fiind aplicate cu intensitate mai mare,
 pentru a obţine efecte în profunzime.
O variantă a acestei manevre este cea executată cu partea dorsală a mâinii,
cu degetele depărtate şi uşor flectate, „în mănunchi de nuiele”. Pentru executarea
tocatului în acest mod, coatele sunt depărtate de trunchi, degetele cad pe suprafaţa
de masat de la distanţă mică, în ritm viu, lovind ţesuturile cu partea lor latero-
dorsală.
P en tr u p or ţi un il e m ai m us cu lo as e, o a lt ă v ar ia nt ă a t oc at ul ui , f oa rt e
eficientă, este cea executată cu treimea inferioară a antebraţelor. Poziţia coatelor,
antebraţelor şi mâinilor este aceeaşi ca la manevrele prezentate anterior. În cazul
acestei manevre intensitatea este dată de greutatea segmentului cu care maseurul
aplică loviturile şi nu de contracţia activă a muşchilor mâinilor, care cad relaxate,
 pasiv, mişcarea fiind executată în principal din articulaţia pumnului, pentru a nu fi
 prea puternice pentru pacient şi pentru a nu -l obosi pe maseur.
Î n t oa te c el e t re i v ar ia nt e p re ze nt at e, t oc at ul c u v âr fu l d eg et el or , c u
marginea cubitală a mâinii şi cea executată cu treimea inferioară a antebraţului ,
 braţele maseurului sunt lipite de trunchi. Loviturile se aplică din apropierea zonei
  pe care se execută masajul pentru ca acestea să poată fi dozate cu uşurinţă în ce
  priveşte intensitatea şi ritmul.
Tocatul în general se execută cu ritm viu, excepţie făcând anumite forme
speciale de masaj, la nivelul capului şi în regiunea precordială, când trebuie să fie
executat lent, cu ritm scăzut.
Manevrele de plescăit  - manevre auxiliare ale tapotamentului, se execută cu
faţa palmară a celor patru degete (fără police), care cad uşor şi pasiv pe suprafaţa
masată. Mişcările suple şi repezi executate din poignée (încheietura mâinii), se
aplică în general pe suprafeţe întinse cum sunt: spatele, gambele, coapsele (faţa
  posterioară a trunchiului), dar şi pe suprafeţe mici şi sensibile (faţa în masajul
cosmetic), dozând după caz intensitatea loviturilor. Intensitatea aplicaţiilor 
depinde de distanţa de la care se execută şi de greutatea mâinilor maseurului. Priza
acestor manevre este tangenţială cu suprafaţa de contact sau aplicată sub un unghi
d e 4 5 °, pentru ca procedeul să nu fie dureros. Zgomotul produs în execuţie
defineşte acestă formă de tapotament , anume „de plescăit”.  
Manevrele “în căuş“ sau ”în ventuză” - se aplică cu mîinile “în cupă”,
d eg et el e f ii nd a pr op ia te ş i u şo r f lec ta te . A er ul d in p al me , î n a pl ic aţ ii le
  perpendiculare pe tegument, specifice acestei manevre, atenuează intensitatea
loviturii, făcând-o accesibilă, chiar şi în cazul în care se aplică de la o distanţă
ceva mai mare. Mâinile pot executa mişcările simultan sau alternativ.
În situaţia în care aplicarea loviturilor se face din imediata apropiere,
mâinile maseurului pot fi apopiate şi întinse (palma deschisă), intensitatea fiind
reglată de forţa de execuţie şi de apropierea celor două suprafeţe de contact .

21
 

 Bătătoritul   - este manevra care se aplică pe suprafeţe cu masă musculară

  bine dezvoltată (coapse, regiunea fesieră). Acceasta se execută cu pumnul semi-
închis sau închis, cu marginea cubitală a acestuia, reglând astfel intensitatea
loviturilor aplicate. Manevrele executate cu marginea cubitală a pumnului semi-
închis sunt mai puţin dure, spaţiul ramas liber asigurând elasticitatea zonei.
Manevrele de percutat (percuţia) - se execută cu pulpa degetelor care sunt în
 poziţie uşor flectate , palmele situate în apropierea zonei de aplicare a masajului.
Degetele execută mişcări fine de lovire a ţesuturilor , alternativ sau simultan, cu o
mână sau cu ambele, într-un ritm viu , cu intensitate foarte mică. Sunetul produs
seamănă cu cel al “picăturilor de ploaie”, iar mişcarea degetelor seamănă cu cea de
“cântat la pian”. Această formă de tapotament se aplică pe zone sensibile, pe faţă,
în masajul cosmetic şi în masajul capului, unde poate fi executat şi pe zone strict
localizate, aplicat punctiform, cu un deget sau cu două degete (index-medius).
 Efectele tapotamentului
Manevrele de tapotament sunt cele mai stimulente şi mai excitante manevre
de masaj.
Aceste efecte variază în funcţie de sensibilitatea zonei pe care sunt aplicate,
de ritmul şi de intensitatea cu care se aplică şi se obţin pe cale:
• mecanică;
• reflexă.
Pe cale mecanică, această formă de masaj mobilizează lipidele din adipocite,
fiind favorizaţi factorii lipolitici, ceea ce conduce la scăderea stratului adipos. Pe
aceeaşi cale mecanică se acţionează asupra nervilor vaso-motori, crescând afluxul
sanguin spre regiunea masată, hiperemia cutanată produsă fiind de lungă durată.
Manevrele de tapotament interesează şi ramurile periferice ale nervilor senzitivi şi
motori,ceea ce înseamnă că efectele declanşate pe cale mecanică se continuă pe
cale reflexă , între acestea neexistând o delimitare din punct de vedere fiziologic.
Prin excitarea nervilor somatici senzitivi scade sensibilitatea dureroasă,
manevra având un vădit efect analgezic (atunci când nu are contraindicaţii).
Prin excitarea fibrelor nervoase motorii propriu-zise, se obţine o contracţie
rapidă a fibrelor musculare prin motoneuroni fazici, iar prin motoneuroni tonici se
determină o contracţie lentă, exteriorizată prin cresterea tonusului.
Aceste efecte depind de ritmul şi de intensitatea cu care sunt aplicate
manevrele respective. Când acestea sunt aplicate cu ritm lent şi intensitate redusă ,
contracţiile musculare sunt parţiale, fără a se produce un efect mecanic. În cazul în
care ritmul şi intensitatea sunt crescute, interesează un număr mare de fibre
m us cu la re p ro du câ nd o c on tr ac ţi e a mp lă , d e a se me ne a f ăr ă e fe ct m ec an ic .
Execuţiile cu intensitate mică, ritmice, stimuleză proprietăţile fiziologice ale
m uş ch il or ( ex ci ta bi li ta te a, c ot ra ct ib il it at ea , c on du ct ib il it at ea ), e fe ct el e
remarcându-se asupra funcţionalităţii acestora. În practică sunt mult folosite atât
în masajul propriu-zis cât şi în automasaj unde pot fi bine dozate.
La sportivi tapotamentul este un procedeu nelipsit, pentru efectele sale
stimulente, de creştere a excitabilităţii, a tonusului muscular.
Acest procedeu de masaj este aplicat frecvent asociat cu mijloacele de
încălzire, înainte de efort, în scopul menţinerii acesteia în cadrul competiţiilor de
durată (în pauze), formele lui variate fiind adaptate nevoilor de moment ale
sportivului .
Î n c ad ru l t er ap ie i s e r ec om an dă î n co mb at er ea a to ni ei , a tr of ie i ş i
insuficienţei musculare, remarcate în special după traumatismele aparatului
locomotor.

22
 

Tapotamentul este contraindicat în contracturile musculare şi în afecţiunile

în care durerea este prezentă, în spasme şi în oboseala musculară.

TEMA nr.2
  Descrieţi execuţia tehnică a manevrelor de „Frământat”,
(particularităţile privind „priza” pentru diferite segmente ale corpului).
Care sunt caracteristicile masajului calmant?
Care sunt caracteristicile masajului stimulativ?

Vibraţiile - constau în imprimarea unor mişcări oscilatorii în ţesuturi, cât

mai multe pe unitate de timp.  

Principiul de acţiune al vibraţiilor 

(după G. Mollon şi P. Dotte)

Executate cu mâna, acestea realizează deplasări mici (de câţiva milimetri)

ale pielii şi ţesuturilor subiacente şi presiuni ondulatorii, mişcările vibratorii fiind
asemănătoare cu un tremurat continuu.
Ele se realizează prin contracţii alternative ale muşchilor antagonişti ai
degetelor şi mâinilor, ai antebraţului şi braţului, fiind foarte obositoare şi greu de
executat. Din această cauză ele se execută cu ajutorul aparatelor special concepute
în acest scop (aparate de vibromasaj).
Ambele aplicaţii instrumentale şi manuale au avantaje şi dezavantaje,
completâdu-se reciproc, fapt pentru care se recomandă aplicarea lor alternativ.
În cazul executării vibraţiilor manuale se folosesc diferite tehnici:
- vibraţii executate cu vârful degetelor;
- vibraţii executate cu faţa palmară a mâinilor;
- vibraţii executate cu podul palmei;
- vibraţii executate cu pumnul închis.
Vibraţiile executate cu aparat de vibromasaj sunt ritmice şi uniforme,
frecvenţa şi amplitudinea oscilaţiilor putând fi reglate după scop şi preferinţă, în
raport cu suprafaţa pe care se aplică (întinderea regiunii, grosimea ţesuturilor,
sensibilitatea acestora). În acest scop au fost create diferite tipuri de aparate de
vibromasaj, de la cele mici, uşoare, prevăzute cu dispozitive speciale pentru
contactul aparatului cu suprafaţa corpului, până la cele cu benzi, care se aplică pe
suprafeţe mari antrenând mase musculare întinse.

23
 

 Efectele vibraţiilor   - sunt induse pe două căi:

mecanică;
reflexă.
Pe cale mecanică, manevrele de vibraţie mai puternice, activează circulaţia
locală profundă şi se exteriorizează prin hiperemie.
Vibraţiile produse instrumental, executate cu ritm viu şi intensitate crescută
î mp ie di că d ep oz it ar ea a di po ci te lo r, f ac il it ea ză m ob il iz ar ea l or d in ţ es ut ul
subcutanat, fapt pentru care se recomandă în tratarea obezităţii şi a celulitei.
Pe cale reflexă, manevrele uşoare şi prelungite au efect calmant, liniştitor,
r ed uc s en si bi li ta te a c ut an at ă, p ro du câ nd o s en za ţi e p lă cu tă , d e r el ax ar e ş i
încălzire.
Combinarea lor cu manevre de netezire şi fricţiune sporesc aceste efecte.
În terapie se recomandă în afecţiunile congestive şi dureroase ale organelor 
interne (masajul reflex) şi în tratarea leziunilor aparatului locomotor, pentru
decontracturare musculară şi relaxare phihică.

Efectele cele mai importante ale masajului

Efectul cel mai important al masajului, al procedeelor principale descrise,
este asupra circulaţiei sanguine.
Diverse structuri anatomice ca: pielea, mucoasele, intestinul, plămânii, etc.,
considerate porţi de intrare ale organismului au “păzitori specializaţi”, reprezentaţi
de mastocite şi bazofile (forma circulantă a mastocitului). Explicarea fiziologiei
masajului este legată de acest fenomen.
Prin fricţiune, frământat şi tapotament, manevrele mai energice şi mai
stimulente ale masajului, se produce degranularea celulelor amintite (mastocite şi
  bazofile) şi eliberarea de histamină care acţioneză în principal asupra vaselor mici
(capilare), producând vasodilataţia acestora, hiperemia tegumentară. Hiperemia
tegumentară este rezultată prin intervenţia mai multor substanţe ca: serotonina
(care produce vasodilataţie la nivelul muşchilor scheletici şi un important
venospasm), kininele plasmatice (produc cel mai important efect vasodilatator, de
zece ori mai active decât histamina), prostagladinele din grupa E, etc.
Pe cale reflexă, procedeele de masaj amintite, prin sistemul eferent simpatic,
acţioneză asupra venelor din muşchiul striat în sens vasodilatator, datorită
  predominenţei receptorilor de tip beta (vasodilatator) ce intră în componeţa
  p er et el ui v as cu la r ( la n iv el ul a rt er io le lo r c ic ul aţ ie i g en er al e e fe ct ul e st e
vasoconstrictor).
Manevrele de masaj executate într-un ritm viu, activează acetilcolina
(mediator chimic al fibrelor parasimpatice terminale şi simpatico-parasimpatice
ganglionare), care în prima fază determină o vasodilataţie periferică, urmată de
reacţii compensatorii adenosimpatice, eliberatoare de cathecolamine.
Cathecolaminele, mai ales adrenalina, prin acţiune metabolică indirectă
creşte glicoliza, urmată de acid lactic ,cu efect vasodilatator local, activat şi de
contribuţia proteazelor tisulare (kalicreine).
Aceste efecte se referă la circulaţia arterială, dar, prin implicarea sistemului
nervos în “reglajele” vasculare periferice, acestea persistă în timp şi se transmit la
distanţă.
Influenţele masajului se resimt şi asupra conţinutului sanguin.După o şedinţă
de masaj general se remarcă o uşoară creştere a hemoglobinei, a numărului de
hemati i şi l eucoci te, f apt exp li cat pr in s ti mular ea r ef lexă a or ganel or  
hematopoetice şi prin mobilizarea sângelui din organele de depozit.

24
 

În concluzie, masajul, aparent “banal”, generează reacţii foarte complexe,

efectele fiziologice prezentate contribuind la înţelegerea lui ca un veritabil mijloc
d e a cţ io na re î n d iv er se î mp re ju ră ri , p en rt u a me li or ar ea s tă ri i d e s ăn at e a
organismului.

2.2. PROCEDEELE SECUNDARE DE MASAJ

Manevrele secundare (auxiliare sau ajutătoare) de masaj se numesc astfel
întrucât sunt folosite în scopul completării efectelor procedeelor principale, fiind
folosite printre ele. Unele manevre din această categorie derivă din procedeele
 principale, altele au o tehnică de execuţie proprie. Cele mai cunoscute şi mai des
folosite sunt:
• cernutul;
• rulatul;
•  presiunile;

• tracţiunile şi tensiunile;
• scuturările.
Cernutul este un procedeu folosit frecvent mai ales la sportivi. Se aplică pe
segmentele membrelor superioare şi inferioare, după aplicarea manevrelor 
  puternice (frământat, tapotament), alternând astfel solicitarea cu relaxarea
musculaturii. Alături de netezire şi fricţiune, combinat cu acestea, cernutul face
 parte din masajul liniştitor, relaxant.
Execuţia constă în prinderea masei musculare între feţele palmare ale
mâinilor, cu degetele uşor flectate şi deplasarea acestora dintr-o parte în alta, prin
 presiuni alternative ale mâinilor, mişcare asemănătoare cernutului cu o sită. Ritmul
de execuţie poate fi mediu sau mai viu, mâinile deplasându-se din aproape în
aproape de-a lungul segmentului respectiv.
Rulatul se execută de asemenea în principal pe membre, mâinile maseurului
  prinzând segmentul respectiv între feţele palmare, cu degetele întinse şi se
deplasează ritmic, alternativ, de jos în sus, pe cele două planuri paralele. Rularea
m uş ch il or s e e xe cu tă î nt re c el e d ou ă p la nu ri d ur e r ep re ze nt at e d e m âi ni le
maseurului şi segmentul osos profund.
Efectul acestui procedeu, mai stimulent decât precedentul, se bazează pe o
  bună relaxare musculară şi nervoasă din partea subiectului, relaxare ce este
îmbunătăţită prin această manevră. Alte efecte ale rulatului sunt de creştere a
supleţei ţesuturilor şi decontracturare musculară.

Principiul de acţiune al rulatului (după G. Mollon şi P. Dotte)

25
 

În activitatea sportivă rulatul este frecvent folosit după eforturi intense, sub
formă de automasaj în pauzele din cadrul competiţiei sau antrenamentului, cât şi
după acestea, aplicarea făcându-se peste echipament. De asemenea în cadrul
complexului de refacere a organismului după efort, după competiţii, aceste
manevre sunt incluse în şedinţa de masaj.
În terapie este folosit pentru recuperarea după accidente, după leziuni
musculo-articulare.

Presiunile ,   existente şi în formele de practicare ale masajului empiric, se

regăsesc şi în masajul modern, completând în special efectele procedeelor de
fricţiune şi frământat. Ele pot fi aplicate ca procedee independente, denumite în
acest caz presiuni simple, asociate cu mişcări respiratorii şi cu vibraţiile, denumite
 presiuni vi brate.
Aplicate ca procedee independete, presiunile îşi modifică tehnica după
î nt in de re a ş i s en si bi li ta te a r eg iu ni i r es pe ct iv e. A ce st m od d e a pl ic ar e e st e
caracteristic zonei spatelui. Mâinile maseurului au o priză cu palmele deschise,
aplicate de o parte şi de alta a coloanei vertebrale şi execută apăsări (una sau mai
multe) în acelaşi loc, sau mutându-se din aproape în aproape, fără a exagera
apăsarea. Mâinile maseurului pot eexecuta presiuni statice prin aşezarea lor în
direcţie longitudinală, sau prin rulare de la ”rădăcina mâinii” spre vârful degetelor 
(mişcare aemănătoare cu cea a tamponului pentru cerneală). O altă formă de
executare a presiunilor, este cu mâinile aşezate transversal pe suprafaţa de masat,
 prin rularea uneia de la cubital la radial, cealaltă preluând mişcarea de la radial la
cubital, mişcare ce se repetă în acelaşi fel pe toată zona. În cazul în care vrem să
mărim forţa de apăsare, se aşează mână peste mână şi se lasă greutatea corpului
  p ri n î nc li na re î na in te , p ri n i nt er me di ul m âi ni lo r, p e s eg me nt ul p e c ar e s e
acţionează. Aceste manevre de presiune mai puternice, se aplică numai tinerilor 
sănătoşi şi robuşti. Ele nu se aplică copiilor şi bătrânilor la care se pot provoca
leziuni (la bătrâni se pot produce fisuri sau fracturi datorită osteoporozei).
P re si un il e m ai p ot f i a pl ic at e l a n iv el ul s pa te lu i, a so ci at e c u m iş că ri
respiratorii astfel: se aşează mâinile cu degetele răsfirate, pe direcţia spaţiilor 
intercostale, transversal, cu baza în apropierea coloanei vertebrale, pe cele două
hemitorace. Subiectul execută un inspir forţat, eventual ajutat de maseur prin
ridicarea pasivă a părţilor laterale ale toracelui, iar în momentul de final al
expirului, maseurul execută câteva presiuni în scopul creşterii volumului de aer 
expirat. Această manevră necesită o colaborare între acţiunile subiectului şi ale
maseurului, manevra trebuie executată în ritmul funcţiei respiratorii (16-18
respiraţii pe minut). Accelerarea ritmului respirator (nerespectarea acestei
condiţii) poate produce hiperventilaţie pulmonară urmată de alcaloză metabolică şi
hipotensiune arterială.
La nivelul membrelor superioare şi inferioare presiunile se pot aplica
asemănător ca şi pe spate (unele) sau cu mâinile “în brăţară “la un anumit nivel, se
execută presiuni repetate, din aproape în aproape, de la extremitatea distală către
cea proximală, manevră denumită “în garou”.
Presiunile au efect de relaxare, mai ales atunci când sunt asociate cu
vibraţiile (presiuni vibrate). Ele pot fi aplicate pe suprafeţe mari ale corpului, cu
  palma deschisă sau pe porţiuni mai mici, chiar localizate pe un punct, manevră
denumită în acest caz "presopunctură", procedeu folosit cu foarte mult timp în
urmă.

26
 

Acest procedeu mai este denumit impropiu şi “acupunctură fără ace”,

frecvent folosit în situaţii diverse, cu avantajul că poate fi aplicat oriunde şi de
către oricine. Aplicarea acestor presiuni localizate poate constitui un mijloc cu
efecte imediate, practicate ocazional, sau poate constitui un tratament de lungă
durată.
Presopunctura se execută pe anumite puncte sau zone bine determinate având
repere anatomice precise, acţiunea interesând un nerv (rădăcina sau un punct situat
  pe traiectul său), pe inserţia unui tendon sau muşchi, periarticular sau pe traseul
unei vene.
Intensitatea presiunii poate fi mai mare sau mai mică, de asemenea durata
  poate fi diferită, cât şi sensul de aplicare al mişcărilor circulare (concentric sau
excentric) în funcţie de scopul urmărit.
În urma aplicării presiunii senzaţia determinată dispare treptat, după câteva
minute. Local se instalează o uşoară ischemie trecătoare (datorită scăderii
afluxului sanguin în zona masată), după care apare hiperemia locală, o scădere
evidentă a sensibilităţii (uneori până la anestezie). Local, tonusul muscular scade
obţinându-se relaxarea musculară, diminuarea oboselii sau înlăturarea ei. Acest tip
de presiune profundă, localizată, stă la baza tehnicii masajului reflex, realizat în
  principal la nivelul ţesutului conjunctiv, descris de Head, de Hensen şi Schilak,
care are ca principiu masarea zonelor de inervaţie metamerică (dermatoamele), sau
 punctele şi meridianele din acupunctura tradiţională chineză.
Aceste manevre în terapie au la bază masajul executat pe zonele amintite,
efectele acestuia transmiţându-se pe cale reflexă la organele şi ţesuturile din
 profunzime, inervate de acelaşi nerv rahidian.
În activitatea sportivă se poate folosi în cazul afecţiunilor ţesuturilor 
  perimusculare şi periarticulare de tipul enteziopatiilor, tendinitelor, fasciculitelor.
Efectele pozitive sunt obţinute prin întreruperea arcurilor reflexe la nivelul
dermatoamelor sau miotoamelor în sens viscero-musculo-cutanat.

Tracţiunile şi tensiunile , procedee tehnice dintre cele mai vechi incluse în

t eh ni ca m as aj ul ui , s e a pl ic ă î n s pe ci al a su pr a a rt ic ul aţ ii lo r ş i ţ es ut ur il or  
 periarticulare, în cadrul şedinţelor de masaj segmentar.
Tracţiunile se aplică în mod deosebit la articulaţiile degetelor, de asemenea
şi celorlalte articulaţii ale corpului. Priza se aplică în funcţie de segmentul
respectiv, astfel:
•   pr iza mică - cu două- tr ei deget e pentr u t racţ iuni le apl icate
articulaţiilor degetelor;
• cu mâna – cuprinzând extremitatea distală a segmentului, se realizează
tracţiunea, cealaltă mână se aplică asupra articulaţiei respective.
Tracţiunile la nivelul coloanei vertebrale cervicale se realizează prin
  poziţionarea capului în axul gâtului, mâinile se aplică pe tâmple sau pe frunte şi
ceafă, apoi se trage în sus.
La nivelul trunchiului priza pentru tracţiuni este de apucare peste braţe,
subiectul fiind în poziţie şezând sau stând. Se execută tragerea în sus, tracţiunea
subiectului în sens vertical, manevră ce necesită din partea maseurului calităţi
fizice deosebite.
Scopul acestei manevre este de realizare a întinderii şi alungirii elementelor 
articulare şi periarticulare în limitele fiziologice, o degajare sub presiune a
elementelor intraarticulare şi obţinerea unui spaţiu între acestea.
În această categorie se includ şi elongaţiile terapeutice efectuate la nivelul
coloanei vertebrale, pentru care se folosesc diverse aparate de tracţiune.

27
 

Elongaţiile se aplică în special la nivelul coloanei vertebrale cervicale şi

lombare, în sindroame clinice algice, acute sau cronice, de origine mecanică, în
cazul afectării discurilor intervertebrale, ligamentelor, leziunilor musculare, cât şi
în radiculitele de origine vertebrală.
Realizarea acestor manevre se face cu prudenţă, cunoscând foarte bine
tehnica de execuţie, atât cea manuală cât şi cea mecanică.

Tensiunile  sunt manevre pasive care se execută conform biomecanicii

fiecărei articulaţii, în planurile şi axele normale ale mişcărilor.
Scopul acestor manevre este de creare a senzaţiei de facilitare funcţională
secundară întinderilor structurilor anatomice articulare şi periarticulare şi
variaţiilor tonusului muscular.
La nivelul degetelor, unde se aplică în mod special, se realizează cu aceeaşi
 priză mică aminti tă anterior.
La nivelul articulaţiilor mari ale corpului priza este cu ambele mâini, una
susţine segmentul, cealaltă execută mişcarea. Aceste manevre solicită pe cel care
le execută la un efort fizic deosebit. Ele se pot aplica în scop profilactic şi igienic
 pentru menţinerea mobilităţii articulare.
Rolul lor deosebit este în terapie, pentru redobândirea mobilităţii articulare
afectate în urma imobilizării consecutive unor traumatisme sau altor afecţiuni cu
impotenţă funcţională sau imobilizare prelungită.
Executarea acestor manevre se face cu blândeţe, cu prudenţă pentru a nu
  p ro du ce c on tr ac tu ră m us cu la ră , m ai a le s î n s it ua ţi il e c u p re ze nţ a d ur er ii .
Manevrele nu trebuie să depăşească pragul durerii sau pot să treacă foarte puţin
 peste acesta.

Scuturările, manevre înrudite cu tensiunile şi tracţiunile, constau în mişcări

oscilatorii executate ritmic, adresate membrelor superioare şi inferioare sau
segmentelor acestora.
Acestea, la nivelul extremităţilor membrelor, la mâini şi picioare, prin
scuturatul spaţiilor interosoase, au rolul de a înlocui manevrele de masaj care nu se
 pot aplica (frământatul).
Priza realizată între police şi index ale mâinilor maseurului, aplicată
degetelor extreme (police-haluce, deget mic) ale segmentului subiectului (sau
marginilor laterale ale mâinilor şi picioarelor) imprimă mişcări ritmice, active, în
sus şi în jos sau stânga-dreapta. Se mai poate folosi priza medie, aplicată cu mâna
“în căuş” pe toate degetele mâinii sau piciorului subiectului, cealaltă mână fixând
 pumnul sau glezna respectivă pentru scuturatul degetelor, sau se pot scutura
degetele pe rând, unul câte unul, maseurul folosind priza mică cu policele şi
indexul.
P en tr u r ea li za re a m an ev re lo r d e s cu tu ra t a m em br el or s up er io ar e ş i
inferioare în întregime, mâna maseurului apucă degetele mâinilor subiectului
(simultan sau alternativ) sau picioarele subiectului la nivelul călcâielor (simultan
sau alternativ) şi execută mişcări oscilatorii de sus în jos (şi invers) şi laterale
stânga-dreapta. Aceste mişcări se pot asocia cu tracţiunile executate în axul lung al
membrelor şi cu tensiunile, iar acolo unde subiectul poate fi ridicat în braţe sau pe
u me ri , c u t ru nc hi ul î n u şo ar ă e xt en si e, m as eu ru l î i p oa te a pl ic a s cu tu ra tu l
întregului corp, la sfârşitul şedinţei de masaj.
Efectele acestor manevre executate separat sau asociate, sunt în funcţie de
ritmul cu care se execută. Ritmul viu provoacă efecte stimulente, locale şi
generale, iar cele executate lent determină efecte de relaxare.

28
 

2.3. ALTE MANEVRE DE MASAJ

În afară de manevrele fundamentale şi secundare de masaj manual, folosite de către
maseur, există alte procedee care cuprind:
- hidromasajul;
- masajul cu jet de aer cald;
- masajul cu bule gazoase în apă;
- masajul cu gheaţă;
- masajul reflex;
- sauna.

Hidromasajul reprezintă asocierea manevrelor de masaj cu proceduri de

hidroterapie, în scop profilactic sau terapeutic. Procedeele, foarte variate au la
  bază apa la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregare (solidă, lichidă,
gazoasă).
În afară de apa simplă se practică şi proceduri care folosesc alte ingrediente
ca: bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, extracte de seminţe, plante medicinale,
substanţe chimice.
Sfera hidroterapiei se lărgeşte prin aplicarea unor proceduri termice cum
sunt: aerul cald, nămolul, parafina, lumina, această formă asociată numindu-se
hidrotermoterapie.
Influenţele exercitate asupra sistemului de termoreglare al organismului se
clasifică în funcţie de temperaturile mediilor utilizate, astfel:
- z on a d e i nd if er en ţă - s ol ic it ar e m in im ă a t er mo re gl ăr ii , m en ţi ne re a
homeostaziei centrale a corpului;
- zona care determină solicitări mari ale termolizei, datorită aportului
crescut de căldură aplicat prin procedură (provoacă hiperemie);
- zona care solicită intens termogeneza, prin temperatura mediului (apă sau
aer) situându-se în jurul temperaturii de 0 °C (crioterapie - terapie prin frig).
Senzaţia de confort termic a organismului uman se realizează la temperaturi
cutanate de 34-35 °C şi la o temperatură centrală de 37 °.
Temperatura apei la 34-35 °C, constituie zona de indiferenţă a acesteia pentru
organism, identică sau foarte apropiată de temperatura cutanată de confort.
Hidroterapia acţionează asupra organismului prin:
- factorul termic;
- factorul mecanic;
- factorul chimic.

Factorul termic, cel mai important, realizează legătura între mediul extern şi
cel intern al organismului, acţionând asupra pielii care reacţionează la excitanţii
diferiţi şi participă la procesele de adaptare.
Efectele factorului termic se produc asupra temperaturii tegumentelor,
volumului vaselor, vitezei de circulaţie sanguină, asupra presiunii capilare. Reacţia
vasculară de răspuns se realizează prin excitarea elementelor contractile ale
vaselor, prin intermediul termoreceptorilor, la nivelul centrilor nervoşi superiori şi
în scoarţa cerebrală, producîndu-se arcul reflex.
Excitantul termic cald, produce creşterea temperaturii cutanate, cea mai
importantă în primul minut al aplicării, urmând ca în minutele următoare să se
realizeze o uşoară scădere a temperaturii cutanate, la acelaşi excitant aplicat.

29
 

După îndepărtarea excitantului termic cald, temperatura pielii revine, cea

mai importantă scădere înregistrându-se în primele două minute. Temperatura
ţesuturilor creşte rapid cu cât ţesutul este superficial şi stratul de ţesut adipos mai
subţire.
La nivelul muşchilor menţinerea temperaturii ridicate este de durată mai
mare, stratul subcutanat constituind pentru muşchi un veritabil izolant termic.
A ge nţ ii t er mi ci s ti mu le az ă e li be ra re a î n t eg um en te a h is ta mi ne i ş i
acetilcolinei, în funcţie de natura excitantului: agentul termic cald provoacă o
stare de parasimpaticotonie cu eliberare de acetilcolină, iar agenţii termici reci,
 provoacă un tonus crescut al simpaticului.
Excitantul rece produce scăderea rapidă a temperaturii cutanate în primul
minut al aplicării. În următoarele două minute temperatura scade, însă mult mai
lent, după care se stabileşte la un anumit nivel. După îndepărtarea excitantului
rece, temperatura cutanată se restabileşte destul de repede, după circa 20-30
minute, cele mai evidente creşteri înregistrându-se în primele două minute.
E xc it an tu l m ec an ic , î n c ad ru l h id ro te ra pi ei , o cu pă l oc ul u rm ăt or c a
importanţă, după cel termic. Acţiunile mecanice legate de hidroterapie sunt:
- acţiunea de împingere în sus a corpului cufundat în apă (potrivit legii lui
Arhimede), facilitează executarea mişcărilor.;
- acţiunea presiunii hidrostatice asupra toracelui, abdomenului şi asupra
corpului în totalitate, influenţează respiraţia, circulaţia şi metabolismul;
- acţiunea factorilor mecanici asociaţi procedurilor, printr-o serie de
manevre obţinute artificial amplifică reacţiile vasculare. Acestea pot fi: presiunea
duşurilor, bulelor gazoase (aer, bioxid de carbon), curgerea continuă a apei în baie.
E xc it an tu l c hi mi c s e o bţ in e p ri n d if er it e s ub st an ţe i nt ro du se î n a pă .
Decocturile de plante medicinale (muşeţel, brad, gălbenele) prin uleiurile pe care
le conţin, plantele cu efect astringent (coaja de stejar), plantele cu efect iritant
(muştar, hrean) acţionează asupra diferitor sisteme şi organe îmbunătăţindu-le
funcţionalitatea.

Duş-masajul constă în executarea masajului manual asupra unui segment

(regiune sau pe tot corpul) sub jetul unor duşuri calde cu acţiune verticală.
Subiectul se află în decubit, pe o banchetă de masaj, deasupra căreia cade apa în
  ploaie prin 4-6 duşuri rozetă, de la o înălţime de 60cm. Temperatura apei este de
38 °C, iar durata procedurii este de 5-10 minute, masajul fiind de obicei parţial
(spate, torace, abdomen, membre).
Efectele mecanice ale manevrelor de masaj sunt amplificate de cele ale
agentului termic. Vasodilataţia puternică obţinută în acest fel favorizează pocesele
de resorbţie, relaxarea musculară şi scade pragul de sensibilitate dureroasă.
Procedura este recomandată în tratarea artrozelor, a sechelelor posttraumatice şi în
masajul sportiv.

Duşul subacval constă în aplicarea unui duş cilindric asupra corpului sau a
unor segmente ale acestuia. Pacientul se află într-o baie cu apă, la temperatura de
37-38 °C, iar presiunea duşului proiectează apa pe zona interesată. În funcţie de
sensibilitatea acesteia se reglează presiunea apei (presiunea este de 1-6 atmosfere).
Presiunea duşului se realizează cu ajutorul unui compresor electric, care absoarbe
apa din vană printr-un furtun cu sorb şi apoi, printr-o duză cilindrică o proiectează
asupra zonei interesate. Jetul cilindric de apă este proiectat la un unghi de 35 ° faţă
de suprafaţa corpului, de la o distanţă de 30cm (duza este situată sub apă). La
nivelul articulaţiilor apa poate fi proiectată perpendicular pe acestea. Manevra se

30
 

desfăşoară în sens centripet, iar durata procedurii este de 5-15 minute. La nivelul
abdomenului duşul acţionează în sensul acelor de ceasornic cu presiunea apei mică
(1 atmosferă). Procedura nu se aplică pe zona organelor genitale.

Efectele duşului subacval sunt:

- r el ax ar ea m us cu la tu ri i p ri n a po rt ul f ac to ru lu i t er mi c ş i a l p re si un ii
hidrostatice;
- stare de confort fizic şi psihic pentru pacient;
- realizarea unui masaj profund, mai ales în zonele musculoase şi cu ţesut
adipos în exces (lombe, fese, articulaţiile coxofemurale).
- stimulează activitatea motorie a viscerelor din cavitatea abdominală;
- realizează o hiperemie profundă;
- favorizează procesele de resorbţie;
- reduce aderenţele.
Dezavantajele acestei proceduri sunt cele legate de măsurile de protecţie
d eo se bi tă î n p ri vi nţ a i ns ta la ţi ei ( im pu ne o s ta re p er fe ct ă d e f un cţ io na re a
compresorului, priza cu împământare, echipament de protecţie - mănuşi şi cizme de
cauciuc pentru cel care aplică procedura).
Avantajul procedurii constă în faptul că nu necesită efort fizic din partea
celui care execută manevrele.
În terapie se indică în tratarea edemelor, a redorilor articulare, retracţiilor 
musculo-tendinoase, a proceselor aderenţiale, redarea supleţei cicatricelor, în
contracturile musculare antalgice, în artroze, în constipaţiile atone, în celulită şi
obezitate.
 
Duşul cu aer cald constă în producerea unui jet de aer cald, cu un aparat
generator tip Föhn, care se proiectează pe zona de tratat. Durata este de cca. 5
minute. Asocierea factorului mecanic al jetului de aer, cu factorul termic are efecte
asupra circulaţiei, favorizând hiperemia şi tonusul muscular, pe care îl reduce.

B ăi le c u b ul e g az oa se . Această procedură constă în folosirea aerului

comprimat sau a oxigenului, cu masajul superficial realizat de bulele gazoase, cu
efectul termic al apei şi presiunea hidrostatică. Se execută în cadă, în care se
degajă oxigen dintr-un generator situat pe fundul acesteia. Printr-un tub de cauciuc
legat la o butelie de oxigen, bulele se degajă în apă cu o presiune de 1-2 atmosfere.
Durata procedurii poate fi de 10-15 minute, iar temperatura apei 34-35 °C.
Efectele se resimt la nivelul sistemului nervos (relaxare) şi sistemului
cardiovascular, prin provocarea vasodilataţiei capilare şi arteriale.
Se r ecomandă pentr u tr atar ea s tăr il or nevr oti ce, a t ul bur ăr ilor  
neurovegetative şi în masajul sportiv.

Masajul local cu gheaţă . Procedura are la bază combinarea masajului

(netezirii) cu crioterapia. Execuţia se realizează prin aplicarea cubului de gheaţă
 prin netezire pe zona de tratat, timp de 3-7 minute şi se repetă la interval de două
ore. La nivelul aplicării se produc următoarele efecte:
- vasoconstricţie locală cu scăderea consumului de oxigen şi reducerea
metabolismului;
- diminuarea extensibilităţii colagenului şi prevenirea formării edemului;
- miorelaxare;
- diminuarea conducerii nervoase şi scăderea durerii.

31
 

Datorită acestor efecte se aplică în afecţiunile traumatice ale aparatului

locomotor (contuzii, entorse, leziuni musculare fibrilare), imediat după producerea
acestora.

Masajul reflex . Acţiunea manevrelor de masaj cuprinse în această categorie,

se bazează pe influenţa reflexă, de la distanţă a acestora, prin aplicarea pe zone de
 proiecţie dureroase, tegumentare sau periostale. Aplicaţiile privesc atât terapia
afecţiunilor aparatului locomotor cât şi celor viscerale. În această grupă sunt
incluse:
• masajul periostal;
• masajul pe zone reflexogene Head;
•  presopunctura.

Masajul periostal  - autorii germani Wolger şi Krauss descriu următoarea

tehnică: executarea unor presiuni puternice cu policele sau cu mediusul în punctele
situate pe periost acolo unde ţesutul moale este superficial. Alegerea punctelor de
  presiune se face în funcţie de sensibilitatea la apăsare. Această presiune, însoţită
de fricţiuni circulare se execută 2-3 minute pe fiecare punct, manevră ce se poate
repeta de 2-3 ori, mutându-se apoi pe alt punct dureros la palpare.
Efectele se remarcă după 3-4 şedinţe, acestea constând în combaterea
fenomenelor congestive, a contracturii musculare şi a durerii, prin aplicarea
manevrei pe zona de proiecţie periostală învecinată zonei afectată.
Metoda prezintă dezavantajul că este dureroasă pe parcursul aplicării
 presiunii.
Se recomandă în recuperarea sechelelor posttraumatice ale aparatului
locomotor (ligamente, muşchi).

Masajul pe zone reflexogene Head  s e b az ea ză p e f ap tu l c ă u n a nu mi t

segment medular inervează prin fibre nervoase vegetative o arie viscerală şi prin
fibre nervoase somatice un dermatom (o suprafaţă delimitată a tegumentelor).
În cazul unui viscer afectat, impulsurile plecate de la acest nivel sunt
  p ro ie ct at e d e c en tr ii s up er io ri t al am ic i p e z on e s om at ic e d e l a t eg um en te
(MacKenzie şi Head). Astfel se explică senzaţiile de hiperestezie sau durere
  proiectate pe tegumentele abdomenului, pe direcţia viscerului subiacent, sau pe
zone tegumentare situate la distanţă, în cazul afecţiunilor organelor din cavitatea
abdominală.
Pentru masajul (reflex) diverselor organe abdominale, zonele reflexogene
sunt:
• epigastru pentru stomac;
• flancul drept abdominal pentru colonul ascendent;
• flancul stâng abdominal pentru colonul descendent;
• fosa iliacă stângă pentru colonul sigmoid;
• zona ombilicală pentru intestinul subţire;
• hipogastrul pentru vezica urinară;
• hipocondrul drept pentru ficat, vezica biliară;
• hipocondrul stâng pentru splină.

Masajul reflex al acestor zone se efectuează din decubit dorsal, cu genunchii

î n f le xi e ş i u şo r d ep ăr ta ţi ş i c on st ă î n n et ez ir i a le r eg iu ni i a bd om in al e î n
întregime, apoi netezirile se aplică în special pe zona în care este localizată

32
 

afecţiunea (disfuncţia). Aceste manevre aplicate pe diferite zone ale abdomenului

normalizează funcţiile motorii şi secretorii ale aparatului digestiv, absorbţia şi pe
cele de evacuare ale căilor biliare şi intestinale. Indicaţia este pentru dischineziile
  b il ia re , t ul bu ră ri le d e m ob il it at e g as tr ic ă, c on st ip aţ ii le a to ne ş i p to ze a le
viscerelor.

Masajul zonelor reflexe iniţiat de Dicke are la bază excitaţiile produse în

  piele prin masaj, care la rândul lor, pe cale reflexă determină reacţii în organele
situate la depărtare de locul masat. Ţesutul conjunctiv al pielii constituie punctul
de plecare, transmiterea informaţiilor spre analizatorii centrali făcându-se prin
intermediul sinapselor. Masând ţesutul conjunctiv se obţine un efect reflex în
teritoriul şi organele care corespund părţii din derma masată. Teritoriile ţesutului
c on ju nc ti v a le d er me i n u s un t s tr ic t d el im it at e, e fe ct el e i ra di in d î n z on el e
învecinate şi chiar la depărtare (ex. zona inimii şi zona stomacului ajung până la
D9-D10 deşi au zona de maxim efect situată la D1-D2 pentru inimă şi D5 pentru
stomac).
Câteva exemple de zone reflexe ale ţesutului conjunctiv pentru diferite
organe:
•  pleură - plămâni, D3-D10;

• rinichi - uretră, D9-D2, L1-L2;

• organe sexuale, D10-L1;
• duoden, D6-D10;
• apendice şi colon ascendent, D9-D12;
• inimă, D1-D2;
• stomac, D5-D9;
•  pancreas, D 7-D9;

• ficat, D9-D10;
• colon descendent, D9-D1.

Înainte de a se efectua masajul se face un control minuţios al zonei ce

urmează a fi tratată, prin palpare. Astfel se pun în evidenţă zonele cu contractură
mărită, hipotonicitatea, zonele de umflătură şi şanţurile, aspectul şi consistenţa
ţesuturilor. Palparea se execută cuprinzând suprafeţele interesate cu pulpa
 policelui şi indexului.

Masajul de acest tip, iniţiat de Dicke, se începe întotdeauna în regiunea

sacrată (construcţia de bază). În cazul în care ţesutul interesat se găseşte în
regiunea construcţiei de bază, se masează în sus şi în jos faţă de aceasta, până se
atinge pragul de reacţie, răspunsul. La acest prag se ajunge repetând de trei ori
masajul regiunii şi de două ori pe cel al construcţiei de bază. Dicke intercaleză în
acest masaj al spatelui şi câteva manevre “echilibratoare”, pe partea anterioară a
toracelui. După procedura de bază care determină o ameliorare, relaxare şi o
reacţie generală bună, se masează numai zona afectată.
Masajul zonelor reflexe duce la ameliorări importante şi chiar la vindecare.

33
 

Zonele reflexogene ale suprafeţei corpului

Sauna . Procedură de origine finlandeză, constă în folosirea aerului uscat la

temperaturi foarte ridicate, de la 40 °-100 °C, în absenţa (relativă) a umidităţii.
Spaţiul destinat saunei este o încăpere ai cărei pereţi sunt placaţi în interior 
cu lemn de pin care are calitate izotermă şi de absorbţie a umidităţii, împiedicând
formarea condensului. Căldura este obţinută de la o sursă electrică prevăzută şi cu
generator de ozon.
Iniţial, organismul este supus aerului fierbinte, pe parcurs aplicându-se un
şoc termic prin turnarea apei (0,5 l) peste pietrele încinse. Această operaţiune se
 poate repeta la interval de 2 minute. În continuare se recomandă automasajul prin

34
 

folosirea unor nuiele elastice (biciuiri) sau executat cu o mănuşă aspră. După
aceasta urmează aplicarea duşului rece sau imersia în apă cu gheaţă.
În practica sportivă este recomandată atât în scop igienic cât şi terapeutic
 pentru efectele sedati ve şi decongenstionante.
În terapie se indică în afecţiuni reumatismale, sechele posttraumatice,
obezitate, în tratamentul acneei.
Contraindicaţiile saunei sunt în afecţiunile cardiace, tuberculoză şi stările
infecţioase acute.
Folosirea saunei necesită respectarea indicaţiilor privind dozarea frecvenţei
acestora, temperaturii suportabile şi duratei transpiraţiei.

3. CONTRAINDICAŢIILE MASAJULUI
Din prezentarea efectelor fiecărui procedeu de masaj, a celor clasice
  principale şi secundare, a celor asociate cu hidro şi termoterapia, se remarcă
importanţa masajului ca mijloc de influenţare a sănătăţii organismului.
Folosit în scop igienic (profilactic), legat de activitatea sportivă sau în
terapie, independent sau asociat cu alte mijloace, aplicat de către o persoană
calificată sau sub formă de automasaj, acest mijloc al kinetoterapiei îşi găseşte
mereu utilitatea în viaţa omului.
Pe lângă multiplele indicaţii pe care le are, masajul este contraindicat în
unele situaţii, fapt de care trebuie să se ţină cont de către cei care îl practică.
Contraindicaţiile msajului sunt grupate în:
• totale şi definitive;
•  parţiale;

• temporare.
Contraindicaţiile totale şi definitive se referă la prezenţa tumorilor maligne,
indiferent de localizarea şi stadiul lor de dezvoltare. Aceleaşi contraindicaţii le au
şi unele afecţiunile psihice.
Contraindicaţiile parţiale se referă la aplicarea masajului pe anumite regiuni
ale corpului şi la folosirea anumitor manevre (alegerea manevrelor în funcţie de
scop sau de un anumit diagnostic).
Masajul se aplică numai când pielea este perfect sănătoasă. Afecţiunile pielii
datorate factorilor fizici, chimici sau infecţioşi impun contraindicarea temporară a
masajului. De asemenea, petele pigmentare congenitale sau dobândite (nevi
  pigmentari) trebuie evitate în aplicarea masajului pentru a nu fi lezionate. Lezarea
accidentală a acestora prin executarea manevrelor de masaj pot degenera în
n eo pl as me c ut an at e c u e vo lu ţi e r ap id ă. A lt e z on e a le c or pu lu i p ig me nt at e
constituţional cum sunt areolele mamare, sunt de asemenea exceptate de la
aplicarea oricăror manevre de masaj.
Contraindicaţiile temporare (locale sau generale) privesc fazele acute ale
î mbolnăvi ri lor sau anumi te int er val e de t imp de l a debut ul acestor a.
Contraindicaţiile temporare şi locale ale masajului sunt în cazul:
• rupturilor şi hematoamelor musculare;
• artritelor;
• osteitelor şi osteomielitelor;
• varicelor inflamate şi voluminoase.
În aceste situaţii masajul poate fi indicat pe zonele sănătoase ale corpului în
  perioada acută a afecţiunilor enumerate, iar după remiterea acestei faze, masajul
constituie un mijloc important în recuperare.
Masajul general are contraindicaţii temporare în:

35
 

• afecţiuni neuro-psihice (meningo-encefalite, accidente vasculare

cerebrale acute, etc.);
• afecţiuni acute ale aparatului respirator (pneumonii, pleurezii, T.B.C.
 pulmonar activ, pneumotor ax);
• afecţiuni ale aparatului cardio-vascular (infarct miocardic acut, agnor 
instabil, tulburări severe de ritm şi de conducere, hipertensiune arterială,
anevrisme de aortă, miocardite, endocardite, insuficienţă cardiacă
decompensată);
•  boli de sânge (leucemii acute, hemofilie, purpurele, etc.);

• afecţiuni ale aparatului digestiv (perforaţii, penetraţii, hemoragii

digestive, pancreatite acute, colicistite acute, hepatite virale acute, ciroze
hepatice decompensate vascular sau parenchimatos);
• afecţiuni uro-genitale (glomerulo-nefrite acute, pielonefrite acute,
insuficienţe renale acute şi cronice decompensate, inflamaţii acute ale
uterului şi anexelor, hematurii macroscopice);
• infecţii generalizate (septicemii).
În practica masajului mai există situaţii în care acesta este contraindicat din
alte motive decât cele prezentate, legate de specificul sau stadiul unor boli. Dintre
acestea amintim hipersensibilizarea (gâdilarea) şi încordarea reflexă neuro-
musculară declanşate unor subiecţi la atingerea cu mâinile maseurului. În aceste
cazuri se indică automasajul.
Indicaţiile şi contraindicaţiile masajului sunt de competenţa medicului
specialist, mai ales în privinţa aplicării în scop terapeutic şi în legătură cu practica
sportivă.

TEMA nr.3
 Prezentaţi clasificarea masajului în funcţie de scop.
 Indicaţiile şi contra indicaţiile masajului.
Sauna-descrieţi instalaţia şi efectele care se produc prin acest procedeu

4. REGULI METODICE PENTRU PRACTICAREA MASAJULUI

Pentru practicarea corectă a masajului din punct de vedere tehnic, se
recomandă alegerea unor poziţii cât mai comode, atât pentru subiect cât şi pentru
maseur. Subiectul (pacientul), pe parcursul şedinţei de masaj trebuie să aibă o
 poziţie comodă care să îi asigure relaxarea musculară şi o stare de confort psihic.
Maseurul, prin poziţia de lucru, trebuie să asigure o abordare corectă a zonei de
m as at , f ăr ă e fo rt i nu ti l, p en tr u a p ut ea e fe ct ua c u c ea m ai m ar e e fi ci en ţă
 precedeele, prin calităţile sale de bun specialist să poată obţine efectele specifice
fiecărei manevre. Un bun maseur trebuie să adapteze procedeele de masaj fiecărei
  părţi a corpului în funcţie de caracteristicile anatomice, să realizeze îmbinarea
acestora pentru a obţine efectele cele mai potrivite scopului propus. Astfel,
manevrele de la începutul şedinţei de masaj vor fi simple, executate cu supleţe,
uşoare, fără variaţii de sens, ritm şi intensitate, pentru pregătirea organismului. Pe
  p ar cu rs ul ş ed in ţe i s ol ic it ar ea c re şt e c a r it m ş i i nt en si ta te , u rm ân d a po i o
descreştere treptată pentru ca în final acestea să aibă un caracter liniştitor. Această
36
 

curbă ascendentă şi descendentă a intensităţii manevrelor se repetă pe fiecare

segment sau regiune a corpului. Intensitatea, numărul de repetări, ritmul de
execuţie al manevrelor depind de sensibilitatea subiectului şi de scopul urmărit.
Durata şedinţei este în funcţie de necesitate dar şi de preferinţe. Manevrele lungi,
liniştitoare, calmante necesită un timp mai lung, iar după aplicarea acestuia se
recomandă ca subiectul să rămână în repaus un timp (20-30 minute). Pentru
masajul stimulent, excitant, manevrele vii, scurte, executate cu intensitate crescută
este necesar timp mai scurt. După masajul stimulent este indicată executarea unor 
exerciţii de respiraţie şi mişcări de înviorare, efectele cumulate ale acestora
 permiţând reluarea în condiţii optime a oricărei activităţi.
Efectele masajului unei şedinţe se resimt imediat dar nu au o durată mare
(câteva ore).
În masajul terapeutic, obţinerea unor efecte de durată necesită continuitate,
numărul şedinţelor (10-12) şi a seriilor în care se reiau după unele pauze, sunt
stabilite de medic (de preferinţă executate de acelaşi maseur care cunoaşte
 pacientul), iar în unele situaţii se recomandă şi automasajul. Uneori, masajul poate
fi executat de doi tehnicieni la acelaşi subiect. În acest caz ei trebuie să lucreze
simultan, cât mai apropiat în ce priveşte efectuarea manevrelor ca formă, ritm şi
intensitate, pe suprafeţe simetrice ale corpului aceleiaşi persoane.

5. METODA MASAJULUI PARŢIAL

Masajul parţial se aplică pe suprafeţe bine determinate din punct de vedere
anatomic şi funcţional cum sunt regiunile trunchiului, segmentele membrelor,
capul, faţa. Masajul local se adresează unei porţiuni de piele, unui grup de muşchi,
unui tendon sau unei articulaţii. Manevrele şi metodele de aplicare diferă în
funcţie de forma şi structura fiecărei regiuni sau segment al corpului, de scopul
urmărit. Alegerea manevrelor şi alternarea lor depinde şi de experienţa celui care
le aplică, a maseurului.
Masajul regiunilor trunchiului constă în prelucrarea celor trei regiuni
distincte: spatele, peretele toracic şi abdominal. Datorită conformaţiei anatomice şi
rolurilor funcţionale diferite, aceste regiuni se masează întotdeauna separat.
•   Masajul spatelui . Pe spate se aplică toate procedeele principale de masaj şi

o parte din cele ajutătoare. Această regiune întinsă, plană şi aproape netedă (cu
excepţia coloanei vertebrale şi a omoplaţilor) este acoperită de o dermă mai groasă
ş i m ai p uţ in s en si bi lă , ţ es ut ul c on ju nc ti v ş i a di po s e st e s la b r ep re ze nt at ,
musculatura este plată şi dispusă în mai multe straturi, iar circulaţia sângelui
redusă şi divers orientată.
Poziţia celui care masează este în stând sau aşezat pe un scaun cu înălţime
 potrivită, cu mâna îndemânatică spre pacient.
Cel masat este în decubit ventral cu capul răsucit într-o parte, membrele
superioare întinse pe lângă corp.
•   Masajul peretelui toracic . Peretele toracic se deosebeşte ca structură de

regiunea spatelui dar şi prin rolul său esenţial în respiraţie. Pielea acestei regiuni
este mai fină şi mai sensibilă, ţesuturile subcutanate mai reduse pe părţile laterale
şi pe linia mediană. O deosebire esenţială este la acest nivel al trunchiului între
  bărbaţi la care se remarcă muşchii pectorali bine dezvoltaţi şi femei la care
  predomină relieful glandelor mamare. Pentru masajul acestei regiuni se recomandă
  poziţia decubit dorsal cu capul uşor ridicat, rezemat pe un plan înclinat. Pentru
masajul părţilor laterale, se ridică braţele, mâinile se aşează sub ceafă sau pe
creştet. Pentru masajul zonelor laterale se răsuceşte puţin trunchiul spre partea

37
 

opusă regiunii pe care se aplică masajul. Executantul stă în picioare sau aşezat cu
mâna îndemânatică spre banchetă.
•   Masajul peretelui abdominal . Peretele abdominal este o adevărată centură

constituită din muşchi plani şi supli, legaţi între ei prin puternice formaţiuni
fibroase. Pielea la acest nivel este subţire, moale şi elastică. La unele persoane
 prezintă o mare sensibilitate cu caracter specific, care împiedică deseori aplicarea
manevrelor de masaj. Persoanele predispuse la obezitate, bine hrănite şi sedentare
 prezintă sub piele straturi abundente de grăsime, cute groase şi moi care modifică
forma şi funcţiile centurii abdominale, musculatura fiind predispusă la atonie şi
insuficienţă funcţională. Circulaţia sângelui la acest nivel este divers orientată.
Manevrele de masaj specifice acestei zone sunt netezirea, fricţiunea, vibraţiile şi
  percuţiile uşoare. Manevrele mai puternice nu se pot aplica datorită lipsei
suportului osos. Poziţia celui masat şi a maseurului este aceeaşi ca la masajul
 peretelui toracic. Pentru a obţine o relaxare mai eficientă a muşchilor abdominali,
membrele inferioare ale pacientului sunt flectate din articulaţiile coxo-femurale şi
genunchi, iar picioarele se sprijină pe tălpi.
•   Masajul membrelor inferioare şi al regiunii fesiere . D up ă m as aj ul
trunchiului, în cadrul masajului general urmează masajul membrelor inferioare
care se poate executa fie pe segmente, fie pe toată lungimea lor începând cu partea
  posterioară. Membrele inferioare sunt mai lungi, mai groase şi mai puternice decât
membrele superioare, adaptate funcţiilor statice şi dinamice specifice lor. Oasele şi
a rt ic ul aţ ii le s un t m ar i ş i r ez is te nt e, m uş ch ii v ol um in oş i ş i t on ic i. M as aj ul
membrelor inferioare pe partea posterioară se execută din poziţia decubit ventral.
U neo ri , p en tr u m as aju l p ăr ţi i l at er al e a c oa ps ei ş i g am be i, p ac ie nt ul s e
  poziţionează în decubit lateral. Poziţia maseurului este în stând sau aşezat în
  partea segmentului asupra căruia aplică masajul sau la capătul banchetei pentru
masajul segmentelor apropiate. Ordinea aplicării masajului este următoarea:
 plantă, gambă, coapsă, regiunea fesieră.
•   Masajul membrelor superioare . Volumul muşchilor şi al ţesuturilor moi

este mai redus decât cel al membrelor inferioare, adaptate pentru mişcări ample şi
de abilitate, mai mult decât pentru cele de forţă şi rezistenţă. Pentru masajul
acestor segmente, pacientul este aşezat în decubit dorsal cu capul uşor ridicat pe
 plan înclinat. Executantul stă în picioare sau aşezat în partea segmentului pe care
îl masează în ordinea următoare: mână, antebraţ, braţ, umăr.
•  Masajul capului . La aceast ă r egi une, masajul pr ezint ă anumi te
 particularităţi legate de conformaţia anatomică cât şi de influenţele pe care dorim
să le exercităm asupra acesteia. Pielea capului este groasă şi bine întinsă. Între
  piele şi oasele craniului există un strat foarte subţire de ţesuturi fibro-elastice şi
musculare, care îi permit un anumit grad de mobilitate. Aceste ţesuturi sunt
străbătute de o reţea bogată de vase sanguine şi limfatice, precum şi de ramificaţii
ale nervilor periferici. Vasele se ramifică în diferite direcţii: din mijlocul frunţii
spre tâmple şi în sus spre creştet, din creştet spre părţile laterale şi înapoi spre
ceafă. Muşchii sunt foarte subţiri, plaţi şi se inseră pe piele şi pe oasele craniului.
Ramificaţiile nervilor provin din nervii cranieni şi cervicali. Masajul capului poate
fi executat pe toată suprafaţa, pe frunte, pe creştet, pe părţile laterale şi pe partea
 posterioară, global sau strict localizat. Poziţia pacientului poate fi aşezat pe un
scaun scund sprijinindu-şi fruntea sau bărbia pe mâinile proprii sau pe un plan de
sprijin potrivit de înalt, cu spatele spre maseur, care este în stând sau aşezat pe un
scaun mai înalt. Pentru masajul frunţii şi al părţii anterioare a capului, maseurul
stă în spatele pacientului care îşi sprijină capul pe pieptul acestuia. Masajul
capului mai poate fi executat şi din diverse poziţii de decubit (dorsal, ventral,

38
 

lateral) în funcţie de zona pe care se aplică (partea occipitală sau laterală a

capului).
•   Masajul feţei . Este o formă specială de masaj practicată în cosmetică şi în

scop terapeutic. În acest masaj se folosesc o serie de procedee clasice adaptate la

 particularităţile morfologice şi funcţionale ale acestei regiuni. Manevrele exercită
o acţiune circulatorie şi trofică, tonică şi stimulentă asupra pielii şi ţesuturilor 
subcutanate.
Masajul cosmetic se aplică în special la femei în scopul păstrării aspectului
sănătos şi proaspăt al pielii sau pentru corectarea unor imperfecţiuni.
Masajul terapeutic al feţei are drept scop tratarea modificărilor inestetice şi
de tonus ale ţesuturilor (cute, riduri), al urmelor unor boli de piele sau accidente la
nivelul feţei (cicatrice, aderenţe, pareze).
Masajul cosmetic se aplică asociat cu unele preparate (unguente, creme,
soluţii, loţiuni) cu proprietăţi fiziologice şi terapeutice. În activitatea sportivă este
util în unele cazuri de accidentări ale feţei survenite în activitate (ex. box).
  Nervul facial (a şaptea pereche de nervi cranieni) este un nerv mixt cu
intermediarul Wrisberg, cunoscut sub numele de 7-bis. El se divide în două ramuri:
temporo-facial şi cervico-facial.
Ramul temporo-facial se distribuie muşchiului auricular anterior, muşchilor 
f eţ ei e xt er ne a p av il io nu lu i f ro nt al ul ui , s pr ân ce no su lu i, p ir am id al ul ui ,
orbicularului pleoapelor, zigomaticelor, ridicătorului aripilor nasului şi buzei
superioare, caninului, transversului nasului, dilatatorului narinelor şi jumătatea
supraorbicularului buzelor.
Ramul cervico-facial inervează rizoriul, buccinatorul, jumătatea interioară a
orbicularului buzelor, moţul bărbiei, triunghiularul buzelor şi pielosul gâtului.
  Nervul facial este nervul mimicii şi al expresiei (ridicătorul pleoapei
superioare nu depinde de nervul facial ci de nervul oculomotor comun).
Paralizia (pareza) nervului facial, centrală sau periferică este destul de
frecventă, cauzele care o determină fiind numeroase. Leziunea nervului se poate
  produce la orice nivel pe traiectul său anatomic, de aici derivând intensitatea şi
forma clinică a paraliziei, de la caz la caz. În paralizia (pareza) de facial, faţa
apare cu un aspect asimetric de partea bolnavă, cutele frunţii sunt şterse, ochiul nu
  poate fi închis nici în timpul clipitului, nici în somn. Secreţia lacrimală este
abundentă, muşchii feţei sunt imobili, şanţul nazo-genian este şters, comisura
  bucală coborâtă. Bolnavul nu poate sufla, fluiera. Paralizia facială periferică “a
frigore”, unilaterală, de natură infecţioasă sau virotică, are în general o evoluţie
favorabilă legată de precocitatea aplicării tratamentului, cât şi de natura şi locul
leziunii nervoase.
În tratamentul de recuperare al parezelor de facial, masajul şi exerciţiile
selective pentru muşchii feţei au un rol deosebit de important. Masajul în acest caz
este de două feluri, extern şi intern (intrabucal). El se realizează prin manevre de
netezire şi fricţiune în ritm lent, simetric pe ambele părţi (pentru a preveni
hemispasmul). Ca mod de abordare, se începe cu regiunea intersurcilienilor, apoi
canalul nazo-genian, aripile nasului, buza superioară, trecând apoi pe bărbie, de-a
lungul maxilarelor, urcând spre ureche unde masajul se face mai insistent şi se
termină în zona sprâncenelor. Masajul frunţii se realizează începând dinspre
tâmple, se alunecă cu presiuni lejere ale degetelor către axa de simetrie a feţei,
revenind către tâmple. Se ridică apoi degetele către rădăcina părului, executând un
masaj transversal. Acelaşi masaj este refăcut în sens invers şi se termină prin
întinderea pielii din zona unghiului extern al ochiului.

39
 

•   Masajul gâtului . L a a ce st n iv el e st e n ec es ar s ă d el im it ăm c el e d ou ă

regiuni, anterioară şi posterioară care se deosebesc ca structură şi funcţii:

- regiunea anterioară a gâtului se caracterizează printr-o mare complexitate
anatomică şi funcţională, fiind străbătută de conducte organice importante ca
traheea şi esofagul, de vase mari de sânge ca arterele carotidei şi venele jugulare,
canale limfatice şi trunchiuri nervoase. De asemenea sunt situate complexe
formaţiuni ganglionare şi glandulare, ganglionii limfatici cervicali, tiroida şi
  parotidele, precum şi formaţiunea reflexogenă “glomus carotidian”. Pe aceste
structuri anatomice sensibile nu se execută decât neteziri, fricţiuni şi vibraţii
uşoare în sensul circulaţiei sanguine de retur.
Poziţia indicată pentru cel masat este cea de decubit dorsal cu capul ridicat
sau şezând rezemat cu capul în uşoară extensie;
- regiunea posterioară a gâtului prezintă muşchi de-a lungul coloanei
vertebrale cervicale dispuşi în mai multe straturi. Manevrele folosite sunt cele
clasice de netezire, fricţiune, frământat, tapotament şi vibraţii, manevre folosite în
masajul spatelui, adaptate ca intensitate acestei zone mai sensibile din apropierea
capului.
Poziţia celui masat este de decubit ventral cu capul uşor în flexie, cu fruntea
rezemată pe dosul mâinilor sau poziţia şezând pe un scaun scund cu fruntea
sprijinită înainte pe un plan potrivit de înalt cu spatele la maseur, care este aşezat
 pe un scaun mai înalt s au în picioare.
 
MASAJUL GENERAL
M as aj ul g en er al a l ţ es ut ur il or d e l a s up ra fa ţa c or pu lu i s e e fe ct ue az ă
 prelucrând pe rând toat e segmentele anatomice.
Din practică şi dintr-o îndelungată experienţă s-a ajuns la concluzia că
succesiunea regiunilor şi segmentelor în cazul masajului general este determinată
de cele două poziţii fundamentale folosite în toate împrejurările: decubit ventral şi
decubit dorsal. Cea mai practică metodă respectă următoarea ordine de efectuare a
masajului segmentelor în cadrul masajului general:
• din decubit ventral se efectuează masajul spatelui, al regiunii fesiere, al

 piciorului pe faţa plantară, al gambei şi coapsei pe partea dorsală;

• din decubit dorsal se masează membrele inferioare pe partea anterioară în

ordinea: picior, gambă, coapsă;

• din decubit dorsal rezemat pe plan înclinat se continuă cu masajul peretelui

abdominal, al toracelui, membrelor superioare (mână, antebraţ, braţ) şi se încheie

cu masajul gâtului.
Masajul capului şi al feţei în cadrul masajului general este opţional.

6. MIJLOACE AJUTĂTOARE ÎN APLICAREA MASAJULUI

În practica masajului, pentru executarea cu uşurinţă a manevrelor, se aplică
 pe piele diferite pulberi fine, uleiuri, creme.
Pulberile folosite pot fi de origine minerală, vegetală sau animală. Cel mai
frecvent este folosit talcul (silicat de magneziu hidratat), pulbere de origine
m in er al ă. G ra nu le le a ce st ei p ul be ri a u f or mă r om bo id al ă, i ar f eţ el e f oa rt e
lunecoase asigură alunecarea cu uşurinţă a mâinilor maseurului pe suprafaţa
 pudrată. Talcul este inofensiv pentru ţesuturi, nu este alterabil şi nu se combină cu
a lt e s ub st an ţe c hi mi ce . Î n t im pu l m as aj ul ui a bs oa rb e s ec re ţi il e s eb ac ee ş i
sudoripare. Prin manevrele de masaj şi prin procesul de descuamare a pielii, aceste

40
 

  particule de talc sunt îndepărtate treptat, pielea rămânând curată după executarea
m as aj ul ui . T re bu ie m an ev ra t c u a te nţ ie î nt ru câ t e st e i ri ta nt p en tr u c ăi le
respiratorii.
Pulberile de origine vegetală ca: amidonul de grâu, de orez, nu sunt decât
întâmplător folosite în practica masajului, întrucât în contact cu transpiraţia
fermentează, producând acid lactic şi butiric care sunt iritanţi pentru ţesuturi.
Pudrele de natură organică cum sunt sărurile acizilor graşi cu metalele, se
utilizează mai ales în masajul cosmetic şi în terapia afecţiunilor dermatologice,
s ub f or ma u no r m ix tu ri ( cu l ic hi de ) s au c re me ( cu g ră si mi ). D in tr e a ce st ea
amintim: palmilatul de aluminiu, miristratul de zinc.
Grăsimile utilizate în masaj sunt de origine animală, vegetală şi minerală.
Cea mai uitlizată este lanolina, grăsime de origine animală obţinută prin extracţia
şi purificarea lipidelor din lâna de oaie, care are o mare penetrabilitate epidermică.
Alte grăsimi animale ca: cetaceum sau spermancetum (obţinută din substanţele
grase conţinute în cavităţile pericraniene ale unor specii de balene), axungia
(grăsime de porc din jurul epiploonului, care conţine stearină), oleum jecoris
( un tu ra d e p eş te , f oa rt e b og at ă î n v it am in e) n u s e f ol os es c c a a ta re c i s un t
conţinute în diverse creme sau pomezi.
Dintre grăsimile minerale, cel mai frecvent folosită este vaselina cu amestec
de hidrocarburi extrase din reziduri de hidrocarburi rezultate din distilarea
  petrolului, oleul de lanolină şi oleul de parafină în combinaţie cu lanolina şi alte
substanţe active sunt folosite în terapie.
Grăsimile de origine vegetală ca uleiul de măsline, uleiul de in, uleiul de
ricin, nu sunt folosite ca atare ci în combinaţie cu alte substanţe pentru obţinerea
unor creme şi pomezi folosite în cosmetică şi dermatologie.
Cremele constituie amestecuri de grăsimi minerale, vegetale sau animale cu
diferite cantităţi de apă (soluţii apoase) la care se adaugă pudră în diferite
  proporţii (10-20%) pentru creşterea consistenţei, cât şi diferite substanţe active.
Efectul acestora poate fi calmant, emolient şi răcoritor.
Pomezile sunt amestecuri de grăsimi minerale şi animale la care se adaugă
 pudre inerte pentru creşterea consistenţei (10-15%) şi pentru a deveni aderente la
suprafaţa pielii. În consistenţa acestora se includ diverse substanţe active, în
funcţie de scopul pentru care sunt folosite. Efectul emolient asupra straturilor de
la suprafaţa corpului îndepărtează scoamele. Stratul impermeabil creat prin
aplicare pomezilor împiedică produsele de secreţie ale pielii să ajungă la suprafaţă,
împiedică evaporarea apei, determină creşterea vasodilataţiei şi favorizează
schimburile dintre substanţele medicamentoase aplicate şi ţesuturi.
Maseurul trebuie să cunoască proprietăţile substanţelor pe care le poate
utiliza în funcţie de scopul masajului aplicat, componenţa, efectele acestora,
termenul de valabilitate, pentru a obţine cele mai bune rezultate şi a nu produce
efecte negative asupra organismului.
C re me le ş i p om ez il e, î n m ul te s it ua ţi i, c on ţi n s ub st an ţe c hi mi ce c u
  proprietăţi farmacodinamice. Acestea pătrund în piele proporţional cu gradul de
concentraţie în care sunt încorporate (conform legii lui Fick). Pielea, uşor 
 permeabilă la apă, permite substanţelor solide traversarea ei prin difuziune pasivă
sau prin transport activ, pe cale transepidermică şi pe cale transfoliculară.
S ub st an ţe le l ip of il e ş i h id ro fi le p ăt ru nd p e c al e t ra ns ep id er mi că , i ar c el e
liposolubile pe cale transfoliculară.
Viteza de transport prin piele se numeşte “clearence”-ul pielii. În acest mod
s ub st an ţe le c on ţi nu te î n c re me ş i p om ez i ( un gu en te) d et er mi nă a cţ iu ni
farmacodinamice asupra organismului.

41
 

7. AUTOMASAJUL
A ut om as aj ul e st e m as aj ul a pl ic at p ro pr ie i p er so an e. Î n c om pa ra ţi e c u
masajul executat de un specialist sau o persoană iniţiată în tehnica de aplicare a
acestuia, automasajul prezintă anumite inconveniente:
• nu asigură o relaxare perfectă a ţesuturilor;

• nu permite o bună circulaţie sanguină;

• unele poziţii sunt incomode;

• unele regiuni sunt greu abordabile (spatele);

• cere efort fizic din partea celui în cauză.

Cu toate aceste neajunsuri automasajul s-a dovedit a fi o metodă de lucru

eficientă cu condiţia respectării unor cerinţe. În primul rând este necesară
cunoaşterea procedeelor de masaj şi influenţele lor asupra organismului, adaptate
l a p ar ti cu la ri tă ţi le ş i n ec es it ăţ il e p ro pr iu lu i c or p. F ăr ă a c un oa şt e t eh ni ca
m an ev re lo r ş i f ăr ă a î nţ el eg e m ec an is mu l a cţ iu ni lo r n u s e p oa te p ra ct ic a
automasajul. Pentru o execuţie corectă şi fără eforturi inutile trebuie cunoscute
  poziţiile cele mai comode pentru abordarea diferitelor zone ale corpului. Aceste
 poziţii trebuie să asigure stablitatea corpului şi relaxarea musculară, să facă
accesibile aplicării manevrelor regiunile şi segmentele corpului pe care vrem să le
masăm şi să permită executarea a cât mai multe manevre. De asemenea, trebuie să
e vi te o bo se al a ş i s tâ nj en ir ea m ar il or f un cţ ii , î n s pe ci al r es pi ra ţi a. S un t
recomandate poziţiile cu bază mare de sprijin, derivate din poziţiile de bază
(decubit, pe genunchi, şezând, stând).
Aplicarea manevrelor începe cu membrele inferioare, din poziţia şezând
(picior, gambă, coapsă), se continuă cu regiunea spatelui din aşezat sau stând,
regiunea peretelui abdominal şi a toracelui din decubit dorsal cu trunchiul sprijinit
 pe plan înclinat, apoi membrele superioare şi la final cu zona cervicală. Gradarea
şi combinarea procedeelor de automasaj trebuie să respecte metodica de lucru a
masajului, începând manevrele cu manevre pregătitoare de netezire uşoară, se
creşte progresiv intensitatea prin manevre de fricţiune, frământat, tapotament,
vibraţii, după care scade treptat şi se încheie prin manevre liniştitoare de cernut,
rulat, scuturări şi neteziri. Se urmăreşte aceeaşi curbă a intensităţii prezentată la
metodica masajului şi se respectă la automasajul fiecărei regiuni în parte.
A ut om as aj ul s e e xe cu tă c u c al m, f ăr ă g ra bă ş i c u s up le ţe î n m iş ca re .
Persoanele în vârstă trebuie să evite lucrul din poziţii cu capul în jos. Durata
şedinţei de automasaj variază după preferinţe şi necesităţi.
Pentru obţinerea efectelor stimulente, manevrele se execută cu vigoare, rapid
şi durează între 5-15 minute în automasajul parţial, iar cel extins între 20-30
minute.

42
 

Pentru obţinerea manevrelor liniştitoare se execută manevre în ritm lent,

uşoare şi lungi, pe o durată de 5-20 minute în automasajul parţial şi de 40 de
minute în automasajul extins. Se recomandă ca după automasajul fiecărei regiuni
sau segment să se execute o serie de mişcări active simple pentru mobilizarea
articulaţiilor, să se execute câteva mişcări de respiraţie şi de relaxare pentru a
combate tendinţa de blocare a toracelui şi de încordare exagerată a unor grupe
musculare implicate în aplicarea masajului. Automasajul trebuie executat în
condiţii de igienă, atât în ce priveşte spaţiul în care se efectuează, cât şi igiena
corpului. Acesta se execută de obicei diminea ţa sau seara în legătură cu baia, duşul
sau spălatul. }edinţele de automasaj aplicate în cursul zilei se recomandă a fi
efectuate la 2-3 ore după masă sau cu jumătate de oră înainte de mesele principale
  pentru a nu tulbura funcţiile digestive şi schimburile nutritive. Pentru executarea
automasajului, ca şi pentru executarea masajului, se folosesc de obicei substanţe
care, aplicate pe piele, o fac mai netedă şi mai alunecoasă.
Contraindicaţiile automasajului sunt în general aceleaşi prezentate la
capitolul masaj.
Indicaţiile automasajului se referă la scopul în care este recomandat,
respectând cele trei mari direcţii: igienic, sportiv şi terapeutic.
 Automasajul igienic asigură obţinerea şi păstrarea unei bune condiţii fizice
  prin prevenirea efectelor nefavorabile ale surmenajului şi activarea marilor funcţii
ale organismului. Se recomandă în special persoanelor cu regim de mişcare redus,
sedentarilor, precum şi persoanelor în vârstă. Automasajul executat în scop igienic
se asociază de obicei cu procedeele simple de călire a organismului ca: băi de
soare, aer şi apă.
  Automasajul sportiv este legat de practicarea exerciţiilor fizice şi sportului.
Se practică cu scopul de a pregăti organismul pentru efortul care urmează, înainte
d e c on cu rs p en tr u a m ăr i e fe ct el e î nc ăl zi ri i ş i p re gă ti ri i p si hi ce , î n t im pu l
concursurilor (în pauze) pentru a menţine încălzirea şi starea psihică optimă, cât şi
după concurs, în scopul grăbirii refacerii potenţialului energetic al organismului.
Se poate practica şi peste costumul de sport.
Automasajul este şi un mijloc de odihnă activă care reface organismul mai
  bine şi mai repede decât odihna pasivă. La sportivi automasajul poate fi aplicat
după încetarea efortului sau poate fi amânat pe mai târziu (după câteva ore) dacă
sportivul este prea obosit. În aceste condiţii efectul va fi mai bun decât dacă
automasajul ar fi aplicat în faza acută a oboselii.
 Automasajul terapeutic s e î ns cr ie î n c ad ru l t er ap ie i c om pl ex e d e c ar e
 beneficiază o afecţiune. Selectarea şi adaptarea procedeelor folosite este dictată de
afecţiune, automasajul putând fi general, regional sau local. Cu toate efectele sale
favorabile de întreţinere a stării generale a organismului, valoarea automasajului
nu trebuie exagerată pentru a nu se crea impresia că el ar putea înlocui efectele
exerciţiilor fizice. Cele mai bune efecte ale automasajului se obţin prin asocierea
lui cu gimnastica şi unele sporturi ca înotul, atletismul, jocurile.

8. PRESOPUNCTURA
Presopunctura, cel mai simplu mijloc de a trata o afecţiune, are la bază
  presiunea (frecvent folosită în manevrele de masaj), care se realizează cu vârful
degetului. Aceasta se aseamănă cu acupunctura, manevră chinezească milenară,
d eo se bi re a c on st ân d î n a cee a c ă î n a cu pu nc tu ră s e f ol os es c ac e, i ar î n
 presopunctură vârful degetului.

43
 

Avantajul presopuncturii constă în faptul că se poate folosi şi sub formă de

autotratament. Din acest considerent, presopunctura poate fi efectuată în diverse
situaţii, pe anumite puncte, de către orice persoană aflată în diverse ipostaze ca:
•   bolnav - indiferent de vârstă, manevră asociată altor prescripţii medicale sau ca

metodă unică de tratament;

• orice maseur - folosind atât masajul clasic, cât şi metoda presopuncturii;
• sportiv sau antrenor - pentru menţinerea unei forme fizice bune, combaterea
oboselii, diminuarea durerii după traumatisme, învingerea stărilor psihice
negative (tracul);
• artist - prevenirea tracului, reglarea ritmului respirator şi stimularea muşchiului
diafragm (cântăreţi);
• cosmetician - masajul anumitor puncte din zona feţei previne şi diminuează
ridurile;
• conducători auto - în anumite situaţii se poate interveni pentru rezolvarea unor 
 probleme de urgenţă;
• orice persoană care (cunoaşte tehnica şi indicaţiile) doreşte să ajute pe cineva
în caz de îmbolnăvire.
Pentru toate aceste situaţii este necesară o bună înţelegere a mecanismelor 
 presopuncturii, variantă modernă a micromasajului chinezesc.
  Noţiunile de acupunctură, micromasaj, gimnastică energetică şi alimentaţie
e ne rg et ic ă s un t n ec es ar e c el ui c ar e p oa te ş i d or eş te s ă f ol os ea sc ă m et od a
  presopuncturii ca mijloc terapeutic independent sau asociat celorlalte forme de
masaj.
Î n l it er at ur a d e s pe ci al it at e s e î nt âl ne sc d es tu l d e f re cv en t t er me ni i
acupressing şi akupressur, derivaţi din acupuncture, termeni improprii întrucât
metoda nu foloseşte acul. Cea mai corectă denumire a metodei la care ne referim,
este cea de presopunctură (presiune asupra punctului). Diferiţi autori folosesc
termeni ca: digitopresură sau digitopunctură, care nici ei nu sunt relevanţi, întrucât
  punctele pot fi masate cu unghia degetului sau cu alte instrumente speciale sau
ocazionale ca: baghetă de lemn, de sticlă, capătul unui stilou, obiecte ce prezintă
un capăt rotunjit.
Dacă presopunctura poate fi efectuată de către orice persoană, micromasajul
(chinezesc), fiind mai complicat, necesită pregătire de specialitate, întrucât el se
adresează atât punctelor cât şi meridianelor.
Conform medicinei tradiţionale chineze, tot ce există în univers este energie
“Energia este indisociabilă materiei” afirmă Einstein după 5000 de ani, aşadar 
acest concept străvechi dăinuie.
Prin corp circulă neîntrerupt energii care provin din cosmos şi de pe Pământ
(aer şi alimente). Acestea au o bipolaritate INN şi IANG şi circulă prin organism
în mod ciclic. Orice dereglare în scurgerea energiilor se manifestă prin boală, iar 
întreruperea acestui circuit înseamnă încetarea vieţii. După acelaşi concept,
energia cosmică pătrunde în corp prin tălpi, urcă spre cap, coboară apoi, mişcare
continuă, alternantă, între cei doi poli:
• cap - polul IANG;
• membre inferioare - polul INN.
Energiile care circulă prin corpul omenesc, conform medicinei tradiţionale
chineze sunt de trei feluri:
1.   Energia Zong  - p ri ma e ne rg ie a o mu lu i, t ra ns mi să d e p ro cr ea to ri ,
comparată cu suportul informaţiei genetice de care depinde diferenţierea celulelor 
şi dezvoltarea ulterioară a embrionului.

44
 

2. Energia Iong  - energia de nutriţie, este atribuită aerului inspirat şi

alimentelor. Această energie, conform conceptului amintit, circulă de la un organ
la altul îndeplinind rolul de a le transporta în organism, de producere a sângelui şi
lichidelor organice. Perturbarea acesteia determină îmbolnăviri grave. Scăderea
energiei Iong, cât şi a energiei Zong favorizează instalarea bătrâneţii. Se consideră
că energia Iong circulă prin meridianele principale după un orar fix, având maxima
activitate în fiecare meridian timp de două ore, aspect deosebit de important în
 practica acupuncturii (periodicitate denumită pendula energetică).
3.   Energia Wei - considerată energia care protejează organismul împotriva
agresiunilor externe, asemănată cu sistemul imunologic de apărare a organismului.
Calitatea sa este apreciată după starea de sănătate a pielii (aspectul pielii).
Aceste energii: Zong, Iong şi Wei, sunt repartizate la om în funcţie de vârstă
în mod diferit. Ele au perioade de maximă intensitate şi scad odată cu înaintarea în
vârstă.
Evitarea îmbolnăvirilor şi instalarea timpurie a bătrâneţii se pot realiza
conform conceptului chinezesc prin gimnastică şi alimentaţie energetică, prin
masaj şi acupunctură.
Excesul de energie şi vidul de energie sunt noţiuni care stau la baza întregii
 patologii tradi ţionale chineze.
Energia, pentru fiziolog este prezentată prin metabolismul celular, iar 
totalitatea moleculelor constituie materia.
Medicina tradiţională chineză are ca obiectiv principal menţinerea circulaţiei
energiei în mod continuu şi armonios. La fiinţele vii această energie prezintă în
  permanenţă două feţe INN şi IANG sau doi poli - negativ şi pozitiv. Aceşti doi
termeni INN şi IANG (imposibil de tradus în cadrul gândirii filosofice taoiste)
sunt două contrarii care coexistă în permanenţă, se condiţionează şi se întrepătrund
aşa cum sunt reprezentate în simbolul bipolarităţii.

Simbolul bipolarităţii (după Sabin Ivan)

A ce st e c on tr ar ii I NN ş i I AN G s e g ăs es c p re tu ti nd en i: î n t oa te f ii nţ el e v ii ,
îngemănate, opuse şi complementare, chiar dacă una din ele domină iar cealaltă
este redusă. Când una din ele dispare, se produce moartea.

Simbolurile energiei INN şi IANG sunt:

INN simbolizează IANG simbolizează

•  pământul • cerul
• noaptea • ziua
• materia • energia
• întunericul • lumina
• frigul • căldura
• golul •  plenitudinea

45
 

• liniştea • zgomotul
• repausul • mişcarea
• feminitatea • masculinitatea

O mu l, a fl at î nt re c er ş i p ăm ân t, î mp ru mu tă d e l a f ie ca re s im bo lu ri le
respective, astfel:
• capul - IANG;
• trunchiul - IANG şi INN;
• membrele inferioare - INN;
•  partea stângă a corpului - IANG;

•  partea dreaptă a corpul ui - INN;

•  partea anterioară a corpului - INN;

•  partea posterioară a corpului - IANG.

A rm on ia d in c or pu l o me ne sc e st e d at ă d e a rm on ia c el or d ou ă f or ţe ,
  perturbarea lor însemnând boală, iar dispariţia uneia dintre ele echivalând cu
moartea.
 Energiile circulă în corp de-a lungul unor canale invizibile (imaginare)
numite meridiane la occidentali (-Georges Soulié de Morant 1875-1955), iar la
chinezi denumite Tching. Denumirea de meridiane este atribuită prin analogie cu
meridianele globului pământesc, care sunt tot nişte linii imaginare.
Energiile circulă în mod armonios, cu cea mai strictă regularitate, prin corp
existând o vastă reţea de canale care se leagă între ele.
Energia Iong (de nutriţie) circulă prin cele 24 de meridiane (câte 12 pentru
fiecare jumătate de corp) care se numesc meridiane principale. Fiecare meridian
 principal are un traseu intern, prin care se face legătura directă cu organul pe care
îl deserveşte şi altul extern, cu sediul în piele. Aceste meridiane poartă numele
organului cu care este în legătură energetică, cu excepţia meridianului “Vase-sex”
şi “Trei focare”. Acestea au legături energetice cu funcţiile organismului. Primul,
Vase-sex, are legătură cu funcţiile organelor genitale şi ale inimii, iar al doilea cu
funcţiile aparatului respirator, digestiv şi genito-urinar.

Cele 12 meridiane principale, perechi, sunt:

• meridianul plămânului (P);
• meridianul intestinului gros (IG);
• meridianul stomacului (S);
• meridianul splină-pancreas (SP);
• meridianul cordului (C);
• meridianul intestinului subţire (IS);
• meridianul vezicii urinare (V);
• meridianul rinichiului (R);
• meridianul Vase-sex (VS);
• meridianul Trei focare (TF);
• meridianul vezicii biliare (VB);
• meridianul ficatului (F).
În afară de cele 24 de meridiane principale, în corp există nenumărate alte
m er id ia ne s ec un da re , c ar e a u l eg ăt ur i a tâ t î nt re e le c ât ş i c u m er id ia ne le
  principale. Dintre acestea exemplificăm: meridianele curioase şi meridianele
tendino-musculare. Dintre meridianele curioase, mai importante sunt:

46
 

- meridianul vasului de concepţie (VC), situat pe linia mediană anterioară a

corpului (de la pubis până la bărbie);
- meridianul vasul guvernor (VG), situat pe linia mediană posterioară, de la
coccis la gingia superioară (după ce înconjoară capul).
Aceste meridiane secundare, (VC) şi (VG), realizează mica circulaţie a
energiilor, intervenind numai la nevoie, pentru reglarea energiilor atunci când se
 produc perturbări în medianele principale.
Meridianele principale realizează marea circulaţie a energiilor în corp.
Meridianele tendino-musculare sunt situate deasupra pielii, exact pe traseul
meridianelor principale care se află în piele.
Scurgerea energiilor prin meridian este comparată de unii autori cu un curent
de apă între două maluri, cu influxul nervos sau scurgerea curentului electric.
Fiecare meridian are un număr fix de puncte, stabilit în urmă cu mii de ani şi
neschimbat până în zilele noastre. Aceste puncte, prezente de la naştere, persistă
toată viaţa şi sunt situate în mici depresiuni ale pielii. Dispariţia lor se produce
atunci când pe locul respectiv survin modificări (bătături, cicatrice, tumori, grefon
de piele).
Din punct de vedere terapeutic, cele mai importante sunt punctele situate la
extremităţile membrelor, sub coate şi sub genunchi. În afara punctelor situate pe
meridiane, pe piele se mai găsesc alte 400 de puncte numi te puncte extrameridiane.
Mai mult de jumătate dintre acestea sunt situate pe pavilionul urechii, folosite
 pentru acupunctură.
Un punct are o suprafaţă de cca. 4mm 2 , iar în profunzime prezintă un orificiu
 prin care intră în piele vase şi nervi .
Punctele folosite în acupunctură au proprietăţi electrice, o rezistenţă
electrică scăzută (Dinier, Niboyet şi Grall). Descoperirea acestor proprietăţi
electrice au condus la ideea construirii unor aparate electronice cu ajutorul cărora
 punctele pot fi detect ate uşor şi precis.
Localizarea punctelor din piele şi de pe meridiane folosite în acupunctură, în
lipsa acestor aparate sunt localizate cu ajutorul unor măsurători şi a unor repere
anatomice.
Pe fiecare meridian se găseşte un număr fix de puncte cu acţiuni diferite
(dispersie, tonifiere, transfer de energie de la un meridian la altul, etc.).
Denumirea acestor puncte de pe meridiane este dificil de tradus din limba
chineză.
În medicina occidentală punctele se notează cu iniţiala meridianului căruia îi
aparţine, la care se adaugă un număr de ordine (numărul 1 reprezentând punctul
care se află la locul de unde începe traseul extern al meridianului), ex. F1 -
meridianul ficatului (F), iar 1, numărul de ordine al punctului pe acest meridian.
Stimularea punctelor se face prin diferite mijloace:
- cu acul - confecţionat din oţel inoxidabil, aur sau argint, având lungimea
de 1-10 cm, iar grosimea de 0,2-0,3 mm;
- maxa - căldura locală obţinută prin arderea frunzelor uscate de peliniţă,
modulate în forma unui cilindru foarte subţire (în chineză Kao);
- prin masaj;
- prin curent electric special - Sarladière, medic din armata lui Napoleon,
considerat părintele analgeziei prin acupunctură şi electropunctură, a fost primul
care a stimulat punctele cu ajutorul curentului electric;
- câmpuri magnetice;

47
 

- vibraţii sonore - J. Lamy a conceput un aparat special pentru stimularea

  punctelor cu ajutorul sunetelor, prin intermediul unui vibrator punctiform
confecţionat din aur sau argint (fonoforeză);
- injectare cu diverse substanţe (ser fiziologic, vitamina C, Boicil, etc.).
Tehnica presupune respectarea punctelor (prezentate în planşe, manuale,
diverse lucrări de specialitate) care pot fi găsite prin urmărirea unor repere
anatomice (oase, muşchi, tendoane) şi prin unele măsurători. Pentru măsurători
(stabilirea reperelor), în China este folosită unitatea de măsură numită CUN, care
este apreciată cu ajutorul degetului mare al pacientului, astfel:
1 CUN = grosimea degetului mare al pacientului;
2 CUN = grosimea degetelor arătător şi mijlociu de la mâna pacientului;
3 CUN = grosimea degetelor arătător, mijlociu, inelar şi mic de la mâna
 pacientului.
După localizarea punctului urmează masarea acestuia cu vârful degetului sau
cu unghia, prin manevră de dispersie sau tonifiere.
Manevrele de dispersie se execută în afecţiunile provocate de exces de
energie (hiperemie, tahicardie).
Masajul se execută cu vârful degetului aplicat oblic, apăsând uşor, în sens
opus mişcării acelor de ceasornic. Efectul va fi de înroşire a pielii, scădere a
sensibilităţii şi a tonusului muscular.
Manevrele de tonifiere se folosesc pentru afecţiunile datorate lipsei de
energie (hipotonie, bradicardie). Presiunea se execută cu vârful degetului sau cu
unghia, aplicate vertical. Mişcarea circulară se execută în sensul mişcării acelor de
ceasornic, energic, în ritm viu. Efectul este de paloare a tegumentului la locul
aplicării, creşterea sensibilităţii şi a tonusului muscular local.
Durata unei şedinţe este de 5-10 min. (timp în care scade durerea).
În funcţie de necesitate manevra poate fi repetată până la 3 şedinţe pe zi (3
şedinţe de presopunctură echivalează cu o şedinţă de acupunctură).
În cazul tratamentului prin presopunctură, o cură cuprinde 10-15 şedinţe
după care se face o pauză de 2 săptămâni, apoi se reia cura (cu 10-15 şedinţe).
Presopunctura poate fi aplicată şi în caz de urgenţă, ocazional.
Contraindicaţiile presopuncturii sunt pentru:
•  bolnavii cu afecţiuni cardiace şi psihice (grave);

• subiecţii obosiţi sau slăbiţi;

•  persoane în stare de ebrietate (cu excepţia manevrelor specifice pentru

tratarea alcoolismului);
• gravidele în ultimul trimestru de sarcină;
•   pacienţii care au folosit recent medicamente tranchilizante, cortizon,

care au fost trataţi cu raze X sau hipnoză.

În cazul în care subiectul prezintă o stare “de rău” în timpul aplicării
 presopuncturii, aceasta se întrerupe imediat.
În concluzie putem aprecia că presopunctura executată corect, cu răbdare,
 poate fi eficientă ca tratament în multe suferinţe.
În urma statisticii efectuate de renumitul profesionist Pedro Chan reiese că
  p re so pu nc tu ra o bţ in e 7 5% r ez ul ta te p oz it iv e î n m ig re ne , i ns om ni i, d ur er i
reumatice, tulburări psihice minore şi de 65% în cazul afecţiunilor aparatului
genital şi digestiv.

8.1. SCURTĂ INCURSIUNE ÎN MEDICINA TRADIŢIONALĂ

Tehnica REIKI
48
 

Aceasta se consideră ca fiind o metodă precisă care are puterea să conecteze

energia universală la puterile înnăscute de tămăduire a trupului. Această artă a
vindecării nu se realizează prin manipulări ale trupului sau segmentelor sale, ci
  prin presiuni extrem de blânde şi prelungite, care pot dura, în raport cu scopul
urmărit, între 5 şi 45 de minute.
Practic, şedinţa de Reiki, extrem de simplă ca metodologie, se reduce la
aplicarea palmelor pe aria cutanată corespunzătoare organului sau manifestărilor 
clinice ale acestuia şi menţinerea lor nemişcate în limita unor durate de timp
  prestabilite sau până la obţinerea rezultatelor dorite, dar fără a depăşi 40-45 de
minute. Lucrările de specialitate, ce prezintă această metodă de tratament, dau şi
hărţile de aplicare a tehnicii atât pentru pacienţi cât şi pentru autotratament.

Tehnica SHIATSU  
Tehnică japoneză (SHI=degete, ATSU=presiune), denumeşte astfel un mod
de tratament executat prin presiuni digitale sau manuale asupra unor puncte
determinate de pe suprafaţa corpului, corespunzând unor proiecţii cutanate ale
unor suferinţe organice.
Tehnica Shiatsu, denumită şi terapie manuală, este prin esenţa ei total
inofensivă în caz de eşec terapeutic, adică sub nici o formă nu poate prin ea însăşi
să agraveze starea pacientului, atât timp cât diagnosticul şi stadiul de evoluţie al
  bolii impuneau alte priorităţi terapeutice. De asemenea, rezultatele obţinute în
tratamentul durerii, chiar şi în fazele avansate ale bolii canceroase, s-au dovedit a
fi de mare eficienţă. Literatura de specialitate oferă hărţi detaliate privind
afecţiunile ce beneficiază de tratament Shiatsu, precum şi topografia cutanată a
 punctelor asupra căror a trebuie să se acţioneze.

Podoterapia  
Prin această metodă de tratament se înţelege obţinerea unor beneficii
terapeutice prin masarea unor anumite zone de pe faţa plantară a labei piciorului,
  punctele de la nivelul degetelor şi extremităţilor terminale ale metacarpienelor 
corespunzând capului şi organelor senzoriale de la acest nivel, bolţii plantare
fiindu-i atribuite organele interne toracice şi abdominale superioare, în timp ce
ariei calcaneene i-au revenit organele din partea inferioară a abdomenului,
membrele inferioare, segmentul terminal al coloanei vertebrale şi vezica urinară.

49
 

Automasajul CHI
{şi sprijină mecanismele de acţiune ce intervin în vindecarea organului
  bolnav, pe stimularea energiei vitale, atribuind stress-ului cea mai păgubitoare
intervenţie în dereglarea stării de sănătate. {nsuşi autorul lansează un avertisment
în care spune că el (autorul) nu oferă nici criterii de diagnostic şi nici sugestii de
tratament, ci doar mijloacele de intensificare a vitalităţii şi sănătăţii, în scopul de
a corecta dezechilibrările organismului şi mai afirmă: “{n caz de boală este
necesar să se consulte un medic”.
Plecând de la această afirmaţie, care exclude orice comentariu asupra locului
şi importanţei pe care o are practica masajului în scop igienic şi profilactic, se
  poate trage concluzia că pentru menţinerea unei bune stări de sănătate, pentru a
grăbi revenirea la normal a organismului după parcurgerea unei stări de boală, ca
şi pentru creşterea capacităţii de efort, inclusiv în sportul de performanţă,
cunoaşterea regulilor de aplicare a masajului este mai mult decât o necesitate.
Aceasta, nu numai pentru kinetoterapeuţi, profesorii din educaţia fizică şcolară
sau antrenori, ci chiar pentru cetăţeanul de rând aflat de multe ori în situaţia de a
nu-şi putea rezolva o situaţie de sănătate, deşi procedeele descrise mai sus îi erau
la îndemână.

BIBLIOGRAFIE
1. B ăl te an u V . - Caiet metodic de kinetoterapie (partea I), Masajul şi
automasajul , Ed. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994

50
 

2. Bălteanu V. - Curs de kinetoterapie , Ed. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 1994

3 . Belc S. - Masajul tălpilor - formă de reflexoterapie , E d. M ed ic al ă,
Bucureşti, 1991
4 . C or du n M . - Masajul (tehnici şi aplicaţii în sport) , Ed. Ministerului
Tineretului şi Sportului, Bucureşti, 1992
5 . Deleanu M., Kohn I. - Masaj - Gimnastică corectivă - lucrări practice , Ed.
Universitas, Timişoara, 1978
6 . Dotte P., Mollon G. -  Les manoeuvres des massages , E.M.C., Paris, 1969
7 . Drăgan I., Petrescu O. - Masaj - automasaj , Ed. Editis, Bucureşti, 1993
8 . Ionescu N.A. - Masajul , Ed. Stadion, Bucureşti, 1970
9 . Ivan S. -  Presopunctura şi alte mijloace naturiste , Ed. Medicală, Bucureşti,
1994
10. Libby Barnett, Maggie Chambers -  Reiki , Ed. Antet, Oradea, 1997
11. Mantak Chia - Stimulaţi-vă energia vitală , Ed. Antet, Oradea, 1994
12. Marcu V. - Masaj şi kinetoterapie , Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983
13. Saionji Masayuki - Miracolul secolului XX sau terapia de îndreptare a
c ox al el or p ri n m as aj ş i p re so pu nc tu ră  , E d. C en tr ul d e E sp er an to ,
Timişoara, 1994
14. Vlad T. - Cultură fizică medicală (curs) , Ed. Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi,
1972

51