Eseu cu privire la relatia dintre doua personaje dintr-un roman interbelic realist-obiectiv

Ion de Liviu Rebreanu

Primul roman publicat de Liviu Rebreanu (în 1920),,,Ion", este realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii
române interbel ce. Considerat de E. Lovinescu,,cea mai puternică creație obiectivă a literaturi române",,,Ion" înfăţişează universul rural în
mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă. Nucleul acestei opere se află în nuvelele anterioare, ,,Zestrea" şi,,Ruşinea“, iar sursele de
inspirație sunt trei experiențe de via ale autorului receptate artistic: gestul țăranului care a sărutat pământul, vor- bele lui Ion al Glanetaşului
şi bătaia primită de la tatăl ei de o fată cu zestre din cauza unui țăran sărac.
Opera literară,,Ion" este un roman prin amploarea acțiunii, desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict complex,
personaje numeroase specie şi prin realizarea unei imagini complexe asupra vieții.
Aparține curentului realist prin: tematica socială, obiectivitatea perspec- tivei narative, construirea personajelor în relație cu mediul în
care acestea curent trăiesc, alegerea unor personaje tipice pentru o categorie socială, tehnica deta- literar liului semnificativ, veridicitatea,
stilul sobru, impersonal.
Tema romanului este problematica pământului, analizată în condițiile social- economice ale satului ardelenesc de la începutul
secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ şi consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea
pământului, este completată de tema iubirii şi de tema destinului.
Romanul este alcătuit din două părți:,,Glasul pământului" şi „Glasul iubirii". Simetria compoziției evidențiază temele romanului, dar
şi cele două patimi ale personajului principal. De asemenea, titlurile celor 13 capitole sunt rezumative (,,Iubirea", "Ruşinea", "Nunta",
"Sărutarea", "Ştreangul") semnificative; discursul narativ are un „Început" şi un,,Sfârşit", ca şi destinul protagonistului al cărui nume dă titlul
cărții.
Prin tehnica planurilor paralele este prezentată viața țărănimii si a intelectualității sătești. Planul țărănimii are în centru destinul lui
Ion, iar planul intelectualității satului, pe cei doi,,stâlpi" ai comunității: preotul și învăţătorul. Cele două planuri narative se întâlnesc, încă de
la începutul romanului, în scena horei, numită de Nicolae Manolescu,,o horă a soartei". Prin tehnica contrapunctului, o anumită temă,
moment esențial sau conflict sunt înfățișate în cele două planuri (nunta țărănească a Anei cu Ion corespunde, în planul intelectualității, nunții
Laurei cu George Pintea, în capitolul „Nunta", iar conflictul dintre Ion și Vasile corespunde conflictului dintre intelectualii satului).
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul tradițional, unde averea condiționează respectul comunității. Drama
lui Ion este drama țăranului sărac. Mândru şi orgolios, conştient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este pus în situația de a alege între
iubirea pentru Florica şi averea Anei. Conflictul exterior, social, între Ion al Glanetașului şi Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior
dintre glasul pământului" şi „glasul iubirii". Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o situație-limită, pentru că se manifestă succesiv, nu
simultan.Conflictele secundare au loc între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion şi George Bulbuc, pentru Ana.
Conflictul tragic din- tre om şi pământul-stihie este provocat de iubirea pătimaşă a personajului pentru pământ (scena în care Ion sărută
pământul este sugestivă) şi de iluzia ca l poate stapâni,dar se incheie ca orice destin uman prin intoarcerea in această matrice universală
Abordarea personajelor ca tipologii (,,exponenți ai clasei şi generației" - G. Călinescu) este specifică realismului. De asemenea,
importanța acordată relației lor cu mediul. Stratificarea socială pune în lumină conflictele dintre țăranii săraci şi cei înstăriți, importanța
deținerii pământului în satul tradițional.
1a. Ion este personajul principal. Realizat prin tehnica basoreliefului, domi- nă celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile,
Florica, George). Aces- tea îi pun în lumină trăsăturile. Tipologia personajului se reliefează și prin tehnica contrapunctului: imaginea lui Ion
cel sărac este realizată în contrast cu imaginea lui George Bulbuc, flăcăul bogat; Ion o iubeşte pe Florica, dar o ia pe Ana de nevastă, în timp
ce George o vrea pe Ana, dar o ia pe Florica.
Mai multe tipologii realiste se regăsesc în construcția protagonistului. Din punctul de vedere al statutului social, el este tipul țăranului
sărac, a cărui patimă pentru pământ izvorăşte din convingerea că averea îi asigură demnitatea şi respectul în comunitate. Din punct de vedere
moral, Ion este tipul arivistului fără scrupule, care foloseşte femeia ca mijloc de parvenire. Psihologic, este ambițiosul dezumanizat de
lăcomie.

1b. Ana, fata cu zestre, dar fără noroc, naivă,,,o fire tăcută și oropsită“, lip- sită de iubirea părintească, este o victimă fără apărare în
fața arivistului Ion. Criticul E. Lovinescu afirmă: „Prinsă la mijloc, în lupta pentru pământ dintre Ion și socrul său, Vasile Baciu, biata Ana e
o tragică victimă". În ochii tatălui și ai bărbatului ei, ea nu reprezintă o ființă umană, ci doar garanția proprietății asupra pământurilor.

Ana și Ion sunt personaje cu trăsături antitetice: blândețe - brutalitate, devotament - egoism, iubire - interes, caracter slab - caracter
tare.
Exponent al țărănimii prin dragostea pentru pământ, Ion se individualizează prin modul de a-l obține: o batjocoreşte pe Ana şi o
împinge la spânzurătoare.
O secvența semnificativă pentru relatia dintre Ion si Ana,o reprezinta momentul in care Ion îşi urmăreşte scopul cu viclenie şi
tenacitate, o joacă pe Ana la horă, o cheamă la poartă, o ignoră câteva zile, o seduce şi apoi se înstrăinează. Sarcina Anei devine vizibilă,
fata îndură ruşinea, iar Vasile Baciu este silit astfel să accepte căsătoria. Cu toate acestea, Ion dă dovadă de naivitate, deoarece, fără o
foaie de zestre, nunta nu îi aduce și pământul. Este rândul socrului să se arate viclean.
La nuntă, Ion are un al doilea moment de ezitare. Nu o iubeşte pe Ana şi se gândeşte să fugă în lume cu Florica, dar îşi aminteşte de
pământuri, aşa că renunță:,,- Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!...". Cum Ana este însărcinată, Ion o joacă pe Florica şi o
îmbrăţişează, închipuindu-şi că este mireasa lui. Ana tresare,,ca muşcată de viperă", plânge şi, presimţindu-şi nenorocirea, rosteşte vaierul
repetat de acum înainte: „Norocul meu, norocul meu!".
După nuntă, Ana este bătută și alungată fără milă de soţ şi de tată. După un timp, la intervenția preotului Belciug, Vasile trece tot pământul
pe numele ginerelui. Brutalitatea față de Ana este înlocuită de indiferență.Ana îşi înțelege condiția de victimă a luptei celor doi bărbați.
Lipsită de iubirea părintească, crezuse că Ion o iubeşte. Dragostea este înlocuită de sentimente precum vinovăţie, ruşine şi dezgust, iar Ana
găseşte în sinucidere singura soluție de ieșire din suferință. La înmormântare, Ion şi Vasile îngenunchează de o parte şi de cealaltă a
cosciugului,,ca doi vinovați".
Sinuciderea Anei și apoi moartea lui Petrișor, fiul lor, nu-i trezesc lui Ion regrete.Dezumanizarea personajului reiese, pe parcursul
întregului roman,din atitudinea față de Ana.
Modalitățile de caracterizare în romanul realist pun în evidență trăsăturile personajului principal, atât în mod direct (de către
narator:,,iute şi harnic, ca mă-sa“, „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil“, de alte personaje: Vasile Baciu îl face „hoț“ și „tâlhar“
la horă, sau prin intermediul autocaracte- rizării:,,Mă moleşesc ca o babă nǎroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie..."),
cât şi indirect, prin fapte, limbaj, atitudini, comportament, relații cu alte personaje, gesturi, vestimentație.
Gândurile personajului despre dorința de a avea pământ sunt redate în stil indirect liber de către narator: „Toată istețimea lui nu
plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult, mult..."), prin vorbele sale: „Cât pământ, Doamne!", sau prin monolog
interior:,,Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie...".Pentru Ion, Ana nu este decât un mijloc de a-şi atinge scopul, fapt reflectat în
comportamentul său față de ea. La horă, este tandru (o,,strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar și mai prelung" decât ceilalți
flăcăi), apoi devine batjocoritor, indiferent sau brutal, lovind-o cu ,,cu sânge rece".
Construite prin tehnica contrapunctului, Ana și Florica reprezintă cele două patimi ale personajului principal: pământul și iubirea.
Ana e bogată și urâtă, iar Florica, săracă şi frumoasă. Cresc amândouă orfane. Portretele lor sunt realizate în antiteză, din perspectiva
flăcăului care le compară la horă, la coasă sau la nuntă. Despre Ana gândeşte la coasă: „Cât e de slăbuță și de urâțică!... Cum să-ți fie
dragă?...", o priveşte,,văzând-o cum se legăna în mers, ca o trestie bolnăvicioasă", în timp ce Florica apare,,cu fața rumenă, plină şi zâmbi-
toare, apropiindu-se ca o ispită".
În concluzie, relația Ion-Ana urmărește procesul de dezumanizare al sătenilor în contextul obsesiei pentru stare socială, Ion
fiind ”o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de inteligenţă" (E. Lovinescu), iar în care femeia este plasată pe un plan inferior,
devenind un mijloc de îmbogățire, G. Călinescu considerând despre Ana că „Odată criza erotică trecută ea încetează de a mai
însemna ceva pentru feminitate.”