Universitatea București

TEZA DE DOCTORAT

RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ÎN MATERIA CONCURENȚEI

- formă abreviată -

Autor : Valentin Mircea

Conducător Științific : Profesor Universitar Doctor Valeriu Stoica

2013

Cuprins
1. Introducere. Justificarea temei. ..................................................................................... 5
2. Istoric, evoluții recente și perspective în materia răspunderii civile delictuale. ........... 8
2.1. Apariția răspunderii civile și concepțiile tradiționale cu privire la aceasta. ................. 8
2.2. Evoluția conceptului răspunderii civile delictuale din dreptul roman până în secolul XX.
...................................................................................................................................... 8
2.3. Evoluțiile recente în domeniul răspunderii civile delictuale. ....................................... 8
2.3.1. Multiplicarea formelor de manifestare și tendințele de specializare a răspunderii civile
delictuale. ...................................................................................................................... 8
2.3.2. Apariția unor noi teorii la baza răspunderii civile delictuale. Tendințe privind o
răspundere civilă obiectivă, separată de ideea de culpă. .............................................. 9
2.3.3. Tentația teoriilor „obiective”, o privire critică și unele observații cu privire la acestea9
2.4. Concluzii și posibile evoluții ...................................................................................... 11
2.5. Răspunderea civilă delictuală în sistemul de drept român actual ............................... 13
2.5.1. Funcțiile răspunderii civile delictuale în societatea contemporană. Interacțiunea și
delimitarea răspunderii civile delictuale de răspunderea contractuală. ...................... 13
2.5.2. Interacțiunea răspundere delictuală – răspundere contractuală. ................................. 13
2.6. Specializarea răspunderii civile delictuale – o tendință și o necesitate a prezentului. 14
3. Întreprinderile și Concurența ...................................................................................... 15
3.1. Întreprinderile, subiect tipic al dreptului concurenței ................................................. 15
3.2. Concurența. Excesul și deficitul de concurență. Libera concurență și concurența loială
.................................................................................................................................... 16
4. Dreptul concurenței și raportul juridic de concurenţă ................................................ 17
4.1. Dreptul concurenței – o nouă ramură a dreptului. ...................................................... 17
4.2. Caracteristicile raportului juridic de concurență......................................................... 17
5. Dreptul concurenței, evoluții, forme și aplicarea sa privată ....................................... 18
5.1. Specificul acțiunilor în răspundere civilă delictuală în sistemul de drept din SUA. .. 18
5.2. Regulile de concurență și dezvoltarea acțiunilor private în ordinea juridică comunitară.
.................................................................................................................................... 18
5.2.1. Context ........................................................................................................................ 18
5.2.2. Dreptul privat al concurenței – produsul judecătorior CEJ ........................................ 18

5.2.3. Comisia Europeană preia ștafeta ................................................................................ 24
5.2.4. Studii și analize prealabile .......................................................................................... 24
5.3. Considerații generale cu privire la aplicarea privată a regulilor de concurență neloială și
a regulilor concurenței economice. ............................................................................. 35
5.4. ”Tensiunea” dintre aplicarea publică și aplicarea privată a regulilor de concurență. . 35
5.4.1. Ce este politica de clemență, rolul și importanța acesteia? ........................................ 36
5.5. Aplicarea ”în defensivă” a regulilor de concurență – excepția nulității absolute. ...... 37
5.5.1. Cadrul general ............................................................................................................. 37
5.5.2. Mecanismul aplicării regulilor de concurență pe cale de excepție. ............................ 37
5.6. Aplicarea ”activă” a regulilor de concurență – recuperarea daunelor produse de
încălcarea legislației concurenței și obținerea încetării comportamentelor prejudiciabile.
.................................................................................................................................... 43
6. Caracteristicile răspunderii civile delictuale care derivă din încălcarea regulilor de
concurență ................................................................................................................... 43
6.1. Aspectele specifice ale răspunderii civile delictuale pentru fapte ilicite care rezultă din
încălcarea regulilor de concurență în dreptul românesc și în dreptul comunitar. ....... 43
6.1.1. Aspecte de drept substanțial ....................................................................................... 43
6.1.2. Aspecte de drept procesual civil ................................................................................. 64
7. Aspecte de drept internațional privat .......................................................................... 79
7.1. Introducere .................................................................................................................. 79
7.2. Cadrul legal ................................................................................................................. 79
7.3. Cadrul general în ceea ce privește regulile de drept internațional privat în materia
răspunderii civile delictuale. ....................................................................................... 81
7.4. Reguli speciale în materie de răspundere civilă delictuală ......................................... 82
7.5. Reguli speciale în ceea ce privește legea de concurență aplicabilă în cazurile concurenței
economice ................................................................................................................... 82
7.6. Competența jurisdicțională de drept internaţional privat în materia faptelor juridice
ilicite care au rezultat din încălcarea regulilor de concurență. ................................... 85
7.7. Prorogarea de competenţă........................................................................................... 87
7.8. Executarea horărârilor judecătorești în cadrul Uniunii Europene .............................. 87
8. În loc de concluzii – posibile evoluţii şi soluţii la problemele întâlnite ..................... 87
8.1. Aplicarea publică și privată a regulilor de concurență – o necesară convergență, nu
concurență distructivă. ................................................................................................ 88
8.2. Perspective și obstacole – viitorul răspunderii civile delictuale în domeniul concurenței
între sub-utilizare și excese. ........................................................................................ 89
3

1. INTRODUCERE. JUSTIFICAREA TEMEI.
Am dorit să ating în cadrul lucrării mele problematica răpunderii civile – element central al
majorității raporturilor juridice civile - și m-am axat pe răspunderea civilă delictuală, ca bază a
întregii răspunderi juridice. Răspunderea civilă m-a atras și sub aspectul importanței sale sociale.
Epoca contemporană este marcată de o afirmare fără precedent în istorie a drepturilor individuale
în toate domeniile vieții. Manifestarea acestor drepturi este benefică pentru fiecare dintre noi și
pentru societate în ansamblu dar doar atâta vreme cât exercițiul individual nu lovește în
interesele legitime și drepturile altor persoane. Libertatea fără limite și fără responsabilitate
încetează să mai fie benefică și lovește, ca un bumerang, în fiecare dintre noi. Discuția despre
responsabilitate – și corolarul său juridic, răspunderea – este la fel de importantă ca și discuția
despre drepturi.
Având în vedere că domeniul răspunderii civile delictuale este unul extrem de vast, am ales să
restrâng aria de acoperire a tezei de doctorat la o sub-specie a acestei răspunderi care este încă
într-un stadiu incipient, cel puțin atunci când ne referim la Uniunea Europeană și la statele recent
intrare în Uniune, printre care se află și România. Această zonă a răspunderii delictuale este însă
una cu un mare ”potențial” de dezvoltare în următorii ani, rezultat a mai multor acțiuni
conjugate: 1) creșterea numărului de cazuri de încălcări descoperite și sancționate de autoritățile
publice de concurență, 2) conștientizarea de către victimele unor fapte contrare regulilor de
concurență a drepturilor care le revin și 3) existența unor demersuri publice susținute, la nivelul
Uniunii Europene, în vederea facilitării accesului acestor victime la recuperarea daunelor
suferite.
Astfel, în urma unui proces îndelungat de analize și consultări publice care a început în 2005,
Comisia Europeană a emis, în iunie 2013, un pachet legislativ (o propunere de directivă, o
recomandare privind acțiunile colective și un set de îndrumări privind evaluarea prejudiciilor)
menit să asigure condițiile unei dezdăunări efective și rapide a victimelor faptelor
anticoncurențiale. Este important de subliniat că multe dintre prevederile din recenta propunere
de directivă privind acțiunile private pentru recuperarea daunelor provocte de fapte
anticoncurențile cât și alte idei formulate pe perioada dezbaterilor cu privire la aceste acțiuni, au
fost deja preluate și se regăsesc în prezent în legislația românească, după modificarea amplă a
Legii concurenței nr.21/1996, republicată, care a avut loc în perioada 2010-20111. Pe de altă
parte, există încă destule impedimente în ceea ce privește exercitarea acțiunilor în despăgubiri de
către victimele comportamentelor anticoncurențiale.

1
Legea concurenței nr.21/1996, republicată, a fost modificată și completată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului
nr.75/2010, aprobată, cu modificări și completări prin Legea nr.149/2011.
5

După cum este lesne de înțeles și după cum a fost remarcat în doctrină2, concurența, ca fenomen
economic, produce daune. Sunt și vor fi întotdeauna operatori economici care pierd și chiar care
dispar cu totul de pe piață. Este vorba de un fenomen firesc de apariție, creștere, descreștere și
chiar dispariție a unor operatori economici, care asigură, de altfel vitalitate mecanismului
economic și care reprezintă superioritatea sistemului economiei de piață față de sistemele
economice controlate de stat.
Dacă fenomenele de creștere, descreștere și dispariție de pe piață au loc din ”cauze naturale” - ca
urmare a organizării superioare și eficienței crescute a celor care beneficiază, respectiv al celor
care pierd, evoluțiile se realizează în cadrul echilibrului normal al sistemului economic iar
daunele învinșilor sunt licite. Învingătorul culege roadele succesului său iar învinsul iese din
scenă. Fenomenul este firesc și chiar necesar. Dacă însă un operator economic câștigă din
încălcarea regulilor jocului, nu a calităților intrinseci și a performanței sale superioare iar alți
operatori economici sau consumatorii suferă în mod corespunzător pierderi, daunele cauzate
trebuie plătite celor afectați, astfel încât părțile să fie repuse în situația anterioră.
Obiectul acestei teze de doctorat se referă în egală măsură la faptele delictuale care rezultă din
încălcarea regulilor de concurență, cunoscute în doctrina contemporană ca și norme ”antitrust”,
prin referința la terminologia folosită în țara de origine a acestor norme – Statele Unite ale
Americii, cât și la încălcarea regulilor concurenței neloiale. Denumirea ”antitrust” nu are un
echivalent în terminologia juridică din România, astfel încât mă voi referi în continuare la
aceasta ca și ”concurența economică”, având în vedere că normele respective sunt bazate pe și
urmăresc atingerea unor obiective preponderent economice: eficiența economică în cadrul
producției și comercializării de bunuri și servicii. Prevederile legale din domeniul concurenței
economice și, respectiv, cele care combat manifestările de concurență neloială sancţionează
comportamente distincte dar unitare prin subiecții care le săvârțesc, practic două fațete ale
comportamentului pe piață al operatorilor economici. Unitatea dintre cele două reglementări este
dată astfel de faptul că ambele privesc comportamente ale profesioniștilor/întreprinderilor3 care
încalcă, într-un mod sau altul regulile unui joc corect în economie.
În sistemul de drept din România normele concurenței economice, deși par de dată mai recentă
(Legea Concurenței a intrat în vigoare în 1997), au apărut pentru prima oară, în realitate, în
art.36-38 ale Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii
autonome şi societăţi comerciale (cu formulări care trădează încă raportul neclar între concurența
economică și concurența neloială).
Formulările de mai sus arată că art.36 – ca și art.38 – din Legea nr. 15/1990 era inspirat din
articolele 85 și 86, din Tratatul Comunităților Europene, în vigoare la aceea dată – art.101 și 102

2
R.Wish (2009), pag.3-8, M-A Frison-Roche, M-S Payet, (2006), pag.380.
3
Pentru analizarea sferei subiecților acestui tip de răspundere și clarificarea terminologiei care ar trebui folosită, a se
vedea secțiunea 3.1. de mai jos.

din actualul Tratat de Funcționare a Uniunii Europene. Este interesant de remarcat, în contextul
acestei teze, că invocarea interdicțiilor din art.36 al Legii 15/1990 se putea face de orice persoană
interesată, direct în fața instanțelor judecătorești, în condițiile în care până la apariția Legii
21/1996 nu exista nicio autoritate publică împuternicită să le aplice. Este important de notat că
asigurarea respectării interdicțiilor din art.36 și 38 ale Legii nr.15/1990 se făcea, în principal,
prin mijloace de drept privat, prin ”sancțiuni prevăzute de legea civilă” înțelegându-se solicitarea
de despăgubiri de către cei afectați prin nerespectarea acestor interdicții.

2. ISTORIC, EVOLUȚII RECENTE ȘI PERSPECTIVE ÎN MATERIA RĂSPUNDERII
CIVILE DELICTUALE.
2.1. Apariția răspunderii civile și concepțiile tradiționale cu privire la aceasta.
………………………………………………………………………………………………………

2.2. Evoluția conceptului răspunderii civile delictuale din dreptul roman până în
secolul XX.
………………………………………………………………………………………………………

2.3. Evoluțiile recente în domeniul răspunderii civile delictuale.

………………………………………………………………………………………………………

2.3.1. Multiplicarea formelor de manifestare și tendințele de specializare a răspunderii civile

delictuale.
………………………………………………………………………………………………………
Codul civil român consacră în art.1349 existența unui adevărat principiu general al răspunderii
civile delictuale, cu aplicabilitate generală în orice domeniu și ramură a dreptului, mai puțin
dreptul penal.
Cu toate acestea de la începutul secolului XX, faţă de apariția unor realități sociale noi,
legiuitorul a simțit nevoia reluării acestui principiu și particularizării sale la situațiile specifice
reglementate de legile speciale.
Nu a fost vorba însă de o simplă repetiție a conceptelor deja legiferate în Codul civil ci de
crearea unor adevărate subspecii ale răspunderii civile delictuale.
Este vorba, în principal, de reglementările privind răspunderea civilă delictuală enunțate în
legislația aplicabilă accidentelor de muncă, legislația drepturilor consumatorului, legislația
privind vânzarea unor categorii de produse, legislația privind protecția mediului, legislația
privind desfășurarea activităților nucleare și legislația care reglementează activitatea și conduita
personalului din administrația publică. Desigur, pot fi identificate și alte forme de răspundere
civilă delictuală particularizate dar cele enunțate mai sus sunt cele mai frecvente și s-au aflat în
”avantgarda” specializării.

§ Materia asigurării pentru accidente de muncă este dată frecvent ca exemplu în doctrina
juridică în favoarea ideii transformării răspunderii civile delictuale într-o răspundere
obiectivă.

...........................................................................................................................................................
8

§ Materia răspunderii pentru daune cauzate de produse cu defecte, al cărei sediu al materiei
este Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte.

……………………………………………………………………………………………….........

Aceste reglementări sunt date în mod obișnuit ca exemple privind o aparentă mutație a
ansamblului răspunderii civile delictuale, marcată, în opinia susținătorilor acestei opinii, de
apariția unor noi temeiuri ale acesteia și de o accentuare a protecției victimei. Normele
menționate cuprind – este drept – formulări ale răspunderii civile delictuale în care noțiunea de
culpă nu se mai regăsește expres, ca o condiție sine qua non, și în care pare a se da prioritate
asigurării unei despăgubiri integrale și rapide a victimelor.

Observăm însă, în foarte multe acte normative de dată recentă, că principiul răspunderii civile
delictuale se regăsește, mai ales, în forma avuta în vedere de autorii Codului Civil.

Este vorba, printre altele, de răspunderea prevăzută de art.51 din Legea nr. 21/1996 a concurenței
care prevede că „Independent de sancţiunile aplicate în conformitate cu prevederile prezentei
legi, dreptul la acţiune al persoanelor fizice şi/sau juridice pentru repararea integrală a
prejudiciului cauzat lor printr-o practică anticoncurenţială prohibită de prezenta lege rămâne
rezervat”.
Un număr foarte mare de acte normative aflate în vigoare folosesc o formulare generală, de genul
„Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea disciplinară, contravențională
penală sau civilă, după caz”. Răspunderea civilă la care se referă este chiar răspunderea civilă
delictuală în modalitatea reglementată în prezent de prevederile art. 1349 și următoarele din
Codul civil. Alte cazuri particulare de răspundere civila delictuală sunt menționate în mod
indirect, prin prevederile legale care se referă la obligativitatea încheierii de asigurări de
malpraxis (pentru avocați – art. 40 din Legea 51/1995, pentru medici – art. 656 din Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătății și unele masuri adiacente).
………………………………………………………………………………………………………
2.3.2. Apariția unor noi teorii la baza răspunderii civile delictuale. Tendințe privind o
răspundere civilă obiectivă, separată de ideea de culpă.
………………………………………………………………………………………………………
2.3.3. Tentația teoriilor „obiective”, o privire critică și unele observații cu privire la acestea
Teoriile descrise mai sus, care așează la baza răspunderii civile delictuale fundamente obiective,
distincte de orice idee de culpă, sunt teorii tentante pentru orice practician al dreptului având în
vedere că ele se bazează, înainte de toate, pe simplificare – ignorarea cu totul a elementului
subiectiv, greu de identificat și de dovedit. Trăim, în prezent, într-o societate în care formulele
solemne și mecanismele juridice complicate sunt respinse pe baza unor argumente de tip
9

pragmatic: reducerea costurilor cu celeritate, eficiență. Mecanismul unei instituții juridice este,
într-adevăr, o chestiune de eficiență dar este important ca efectele pozitive ale simplificării să nu
fie depășite de eventuale efecte negative, cu privire la responsabilitatea indivizilor sau la nivelul
societății, în ansamblu. Simplu nu trebuie să însemne și simplist. Altfel spus, o plantă fără
frunze va ocupa, cu siguranță, mai puțin spațiu, dar acesta nu va mai produce nimic.

Adevărul este că răspunderea civilă delictuală, spre deosebire de răspunderea penală, are ca
centru de greutate principiul restituirii – repararea consecințelor patrimoniale – și nu principiul
retribuției, specific dreptului penal, care urmărește persoana făptuitorului4. Dar faptul că
repararea pagubei este elementul cel mai important nu poate conduce la dispariția elementelor
accesorii, cum este culpa.

Existența unei răspunderi civile pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile produse de lucruri,
inclusiv cazurile noi de răspundere civilă delictuală menționate în diverse legi, nu poate constitui
un element suficient pentru eliminarea culpei din ecuația răspunderii civile delictuale. Un astfel
de demers nu se justifică nici de lege lata nici de lege ferenda.

……………………………………………………………………………………………………..

Obiectivele sociale ale teoriilor care încearcă fundamentarea răspunderii delictuale pe cauze
obiective, desprinse de culpă, pot fi atinse și prin alte mijloace, fără a suferi efectele secundare
menționate. Protecția victimelor se poate realiza mult mai eficient prin mijloace de drept
substanțial – agravarea răspunderii pentru fapte petrecute în domenii sensibile, cum este
domeniul medical – sau de ordin procedural – crearea de prezumții legale, posibilitatea
exercitării acțiunilor în instanță colective etc.
Astfel cum remarcă profesorul Mihai Eliescu, aceste cazuri de răspundere pot fi definite – corect
– ca și cazuri de răspundere civilă delictuală indirectă5. Consider că o astfel de formulare este
mult mai aproape de litera și de spiritul reglementărilor din dreptul civil și, împreună cu folosirea
pe deplin a noțiunii de culpă, măcar sub forma greșelii sau a neglijenţei, poate acoperi în mod
satisfăcător cerințele societății din momentul de față.
În fond, doctrina juridică a îmbrățișat și a argumentat folosirea noțiunii de culpă apreciată în mod
obiectiv6, deci nu prin raportare la procesul volițional intern, ca în cazul formării
consimțământului7. În acest mod, chiar dacă poziția autorului faptei prejudiciabile este mai
dificilă, cel puțin culpa sa se va raporta la o obligație concretă, preexistentă, nu la simpla
existență fizică a celui care ar fi provocat dauna.

4
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu (1997), pag.465.
5
M.Eliescu(1972), pag. 248-255.
6
Printre alții, M.B. Cantacuzino, (1998), pag. 419, M.Eliescu (1972), pag. 187.
7
Gh.Beleiu (1992), pag. 126-128.
10

Răspunderea civilă delictuală indirectă este tot o răspundere pentru o faptă proprie și nu o formă
de răspundere delictuală obiectivă, termenul de ”indirectă” având în vedere mai degrabă raportul
de cauzalitate ca element al angajării răspunderii civile delictuale. Din această perspectivă este,
desigur, improprie și folosirea termenului de răspundere ”pentru fapta altuia” pentru a descrie
aceste tipuri de răspundere civilă delictuală.
Răspunderea civilă delictuală nu este și consider că nu poate fi transformată într-un proces
mecanic, bazat pe simpla relație cauză-efect, asemenea unui fenomen fizic. Conform expresiei
faimoase a lui Von Ihering ”Nu cauzarea unei daune conduce la obligarea reparării acelei
daune, ci vinovăția. Este o propoziție simplă, ca și cea a unui chimist care spune că nu lumina
strălucește ci oxigenul care arde în aer”8. Fenomenele sociale sunt, adesea, mai complexe decât
cele fizice, dar este de principiu că răspunderea civilă delictuală trebuie să se bazeze pe vinovăție
și nu să fie un simplu mecanism de asigurare și de redistribuire.
Cazurile de angajare a răspunderii civile delictuale indirecte sunt cele prevăzute de art. 1372
(răspunderea pentru fapta minorului și a celui pus sub interdicție), art.1373 (răspunderea
comitenților pentru prepuși), art.1375 (răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale),
art.1376 (răspunderea pentru prejudiciie create de lucruri, art.1378 (răspunderea pentru ruina
edificiului) și art.1379 (răspunderea pentru prejudiciile create prin căderea sau aruncarea unor
lucruri dintr-un imobil).
Consider că reglementările adoptate în ultimele decenii și care sunt invocate de obicei în sprijinul
teoriei răspunderii civile delictuale independenţa de ideea de culpă, pot fi fundamentate pe deplin
pe acest tip de răspundere civilă indirectă. Este lesne de remarcat, astfel, că răspunderea pentru
produsele defectuoase este în fond o răspundere pentru fapta lucrului produs de persoana
responsabilă, producător presupus a fi diligent și a lua toate măsurile pentru ca bunul său să fie
conform, întocmai ca un bonus pater familias.
……………………………………………………………………………………………………………….

2.4. Concluzii și posibile evoluții

……………………………………………………………………………………………………..
Alături de alți autori, care pledează pentru menținerea culpei, ca fundament al răspunderii civile
delictuale și a funcției preventive a acesteia9, consider că o eventuală consacrare a răspunderii
civile delictuale obiective, ca regulă generală, ar fi excesivă și ar echivala cu instituirea, prin
lege, a „vinovatului de serviciu”. Ideea ca „cineva trebuie să fie vinovat deoarece numai așa

8
R von Ihering, Das Schuldmoment im romischen Recht”, citat de U.Magnus și G.Seher în ”Fault in German Law”
în lucrarea ”Unification of Torts: Fault”, editura Wolters Kluwer, 2005, citați, la rândul lor, de V.Milutinovic
(2010), pag. 105
9
L.R.Boilă (2009), pag.423-425.
11

victima va fi protejata” sună generos – pentru unii subiecți de drept (victimele) – dar are multe
hibe și nu poate fi acceptată. Fundamentarea exclusiv obiectivă a răspunderii delictuale ar duce,
inevitabil, la creșterea artificială a numărului de litigii și a insecurității juridice a celor implicați
în activitățile sociale și economice, cu consecința descurajării acestora.
Efectele nedorite sunt excelent explicate de către Profesorul Maurice Planiol, conform căruia
răspunderea civilă trebuie să fie fundamentată pe vinovăție, altfel pot fi create situații
inacceptabile - „Orice caz de răspundere fără culpă, dacă ar fi în adevăr admis, ar fi o injustiție
socială. Ar fi in dreptul civil echivalentul a ceea ce este în dreptul penal condamnarea unui
nevinovat”10.
La rândul său, profesorul George Ripert a susținut ideea conform căreia trebuie evitată, cel puțin
terminologic, noțiunea de „răspundere civilă delictuală obiectivă” deoarece aceasta ar evoca
reîntoarcerea la răzbunarea privată11.
Prin prisma celor de mai sus, opinez că, având în vedere neajunsurile teoriilor alternative
formulate până în prezent, culpa trebuie să rămână la baza răspunderii civile delictuale. În
consecință resping afirmația conform căreia aceasta ar fi bazată în prezent, pe „multitudinea
fundamentelor juridice”12. Chiar dacă există o specializare a ipotezelor de răspundere civilă,
multitudinea de forme nu echivalează însă cu apariția unor noțiuni și instituții distincte, cu toate
că acest lucru este clamat la apariția fiecărui nou caz de răspundere delictuală, legiferat în mod
expres. Dreptul funcționează prin concepte și noțiuni unitare, sinteze ale unei multitudini de
situații practice, nu prin înmulțirea exponențială a acestora. Aplicarea răspunderii civile
delictuale în situații și în contexte diferite îmbracă, așadar, haine aparte dar, de cele mai multe
ori, rămâne așezată pe același fundament.
Pe de altă parte, nu contestăm existența unor limitări ale rolului culpei în cadrul instituției
răspunderii civile delictuale dar acestea își au originea mai degrabă în modul în care principiile
acesteia sunt formulate de lege lata.

Pledez pentru menținerea rolului culpei nu din vreo nostalgie, ci în sensul redescoperii și
utilizării în practica juridică a vechii înțelepciuni a dreptului civil. Din fericire, rolul vinovăției
în aplicarea regulilor răspunderii este consacrat și de noul Cod civil, care, în art. 16 statuează, cu
forță de principiu de drept, că „Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai
pentru faptele sale săvârșite cu intenție sau din culpă”.

10
Maurice Planiol, apud I.Stoenescu (1939), pag. 6.
11
G.Ripert (1925), pag. 196.
12
L.R. Boilă (2009), pag. 73.
12

2.5. Răspunderea civilă delictuală în sistemul de drept român actual
2.5.1. Funcțiile răspunderii civile delictuale în societatea contemporană. Interacțiunea și
delimitarea răspunderii civile delictuale de răspunderea contractuală.
………………………………………………………………………………………………………
2.5.2. Interacțiunea răspundere delictuală – răspundere contractuală.
Potrivit art.1350, alineat 3 din noul Cod Civil Român, ”Dacă prin lege nu se prevede altfel,
niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta
în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile”.
În doctrina de drept civil s-a apreciat în mod constant că nu este posibilă cumularea celor două
tipuri de răspunderi iar existența răspunderii contractuale exclude posibilitatea invocării, între
părțile la un contract, a răspunderii delictuale13.

………………………………………………………………………………………………………

Există și autori care susțin legitimitatea aplicării ambelor forme de răspundere dar
acceptabilitatea este limitată, de obicei, la existența unei opțiuni între cele două forme de
răspundere, astfel încât victima prejudiciului să fie într-o poziție cât mai avantajoasă14.
…………………………………………………………………………………………………….
Fără a nega valabilitatea argumentelor prezentate mai sus, există destule argumente în sensul în
care cumulul celor două forme de răspundere ar trebui, totuși, admis, evident fără a conduce la
unificarea acestora și invocarea ambelor fundamente juridice pentru a susține aceeași pretenție.
Un prim argument ține de faptul că răspunderea contractuală operează pe baza unor prevederi
anterioare – ex ante - producerii prejudiciului, de unde și dificultatea evaluării corecte a
cuantumului prejudiciului. Răspunderea delictuală se raportează și construiește mecanismul său
de despăgubire ulterior producerii faptului prejudiciabil – ex post – ceea ce conferă posibilitatea
evaluării mai corecte a întinderii daunei. Sau, altfel spus, este mai ușor să vizualizezi istoria
faptelor și efectelor care au condus la producerea prejudiciului decât să le prevezi. Or, dacă
funcția avută în vedere de cele două forme de răspundere este repararea prejudiciului, cumulul
acestora nu poate fi exclus. În plus în cadrul răspunderii delictuale, victima poate invoca
solidaritatea autorilor unei fapte prejudiciabile, pe când în materie contractuală acest lucru ar
trebui prevăzut în mod specific. Răspunsul corect la întrebarea dacă poate fi admis cumulul între
răspunderea civilă delictuală și răspunderea contractuală ține, așadar, și de funcția atribuită
mecanismului răspunderii – de compensare sau de prevenire a faptelor prejudiciabile.
Un al doilea argument ține de faptul că răspunderea delictuală poate să se refere la acțiuni ale
autorului faptei prejudiciabile care nu au nicio legătură cu prevederi ale contractului. Ar fi

13
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, A.Băicoianu (1997, vol.II), pag.471, M.Eliescu (1972), pag.62.
14
R.Bălănescu, Al.Băicoianu (1943), pag.82.
13

excesiv să se considere că, odată încheiat un contract între două persoane, toate interacțiunile
între acestea vor fi guvernate de prevederile contractului, fără a exista un nexus între aceste
interacțiuni și contract (dacă o parte la un contract de vânzare-cumpărare produce un accident
rutier soldat cu daune pentru cealaltă parte, ar fi excesiv și chiar absurd de a cere ca acțiunea în
pretenții a victimei să se întemeieze pe contract).
Există și o altă situație care trebuie avută în vedere, deoarece poate fi des întâlnită în materia
dreptului concurenței, având în vedere dispozițiile art.49 din Legea Concurenței – aceea în care
anumite prevederi contractuale sunt lovite de nulitate absolută pentru încălcare unor norme de
ordine publică și nu pot fi, deci, invocate pentru a genera o formă de răspundere contractuală.
Desigur, în astfel de cazuri nu este vorba de un cumul sau conflict real între răspunderea
delictuală și cea contractuală, având în vedere lipsa de efecte juridice a clauzelor contractuale
lovite de nulitate absolută. Trebuie însă acordată mare atenție unei astfel de situații atunci când
nulitatea absolută privește doar o parte a clauzelor, dar contractul în ansamblul său, rămâne
valabil și pe deplin aplicabil între părți. În aceste cazuri linia de demarcație între răspunderea
delictuală și cea contractuală este extrem de subțire.

În ceea ce mă privește, consider că problema cumulului (sau conflictului) între răspunderea

delictuală și răspunderea contractuală este, de cele mai multe ori, o falsă problemă. Este evident
că nu poate fi permis, în cadrul sistemului de drept românesc, victimei unui prejudiciu să obțină,
prin cumul, o reparație superioară prejudiciului său efectiv dar folosirea alternativă sau chiar
împreună a celor două forme nu trebuie exclusă de plano. Victimei nu i se poate permite, în
egală măsură, să renunțe complet la invocarea răspunderii contractuale, fără motive justificate,
dar strict în ceea ce privește modul de realizare a obligațiilor contractuale. Aceste obligații
trebuie să fie, la rândul lor, valabile, deci neafectate de cauze de nulitate absolută cum sunt cele
din art.49 al Legii concurenței. Acesta trebuie să fie sensul prevederii din art.1350, alineat (3) al
Codului Civil. Existența unei interdicții totale a aplicării alternative sau distincte, în funcție de
datele cazului, ar fi excesivă și ar putea da naștere la rezultate nedorite din punct de vedere
social, cum ar fi evitarea despăgubirii integrale pentru fapte comise din culpă, chiar gravă, a
autorului pe simplul motiv că faptul prejudiciabil s-a produs în contextul unui contract semnat
între cele două părți. Pentru a nu se ajunge la astfel de consecințe nedorite ar trebui avut în
vedere că între părți pot exista, simultan, mai multe raporturi juridice, fie contractuale, fie
născute pe tărâm delictual.
……………………………………………………………………………………………………

2.6. Specializarea răspunderii civile delictuale – o tendință și o necesitate a prezentului.

………………………………………………………………………………………………………
Astfel de dezvoltări particulare pot fi constatate, de exemplu, în cadrul dreptului mediului
(răspunderea poluatorului), în dreptul consumatorilor (răspunderea pentru produse defectuoase),
în dreptul maritim și în dreptul medical. Este vorba în general de acele domenii în care fie
14

daunele produse pot fi considerabile și extrem de greu de reparat (cum este cazul dauneor
produse de accidente nucleare), fie victimele nu au capacitatea și cunoștințele necesare pentru a
urmări în mod eficient, recuperarea daunelor suferite – răspunderea medicală sau răspunderea
pentru viciile produselor. În astfel de cazuri este mult mai importantă prevenția, decât repararea –
improbabilă – a consecințelor faptei delictuale odată ce aceasta se produce. Funcția preventivă a
răspunderii patrimoniale este expres formulată în acte normative care guvernează regimul unor
astfel, cum este Convenția de la Viena privind securitatea nucleară din 199415.
………………………………………………………………………………………………………

3. ÎNTREPRINDERILE ȘI CONCURENȚA
3.1. Întreprinderile, subiect tipic al dreptului concurenței
Dreptul concurenței economice folosește pentru a defini subiecții supuși regulilor sale termenul
de ”întreprindere” însă face acest lucru într-un sens propriu, care nu corespunde cu accepțiunea
din noul Cod civil sau din alte ramuri ale dreptului. După cum voi arăta mai departe, noțiunea de
”întreprindere” acoperă o sferă foarte largă de subiecți de drept, probabil cea mai extinsă cu
putință.
Conform unei practici constante a Comisiei Europene şi a Curţii Europene de Justiţie
întreprinderea, în formularea din dreptul comunitar, cuprinde orice entitate, indiferent de statutul
său juridic sau modalitatea de finanţare, care este angajată în activităţi economice16. Nu are
relevanţă nici dacă entitatea este constituită ca o organizaţie non-profit17. Chiar şi autorităţile
publice pot fi încadrate în noţiunea de întreprindere în măsura în care sunt angajate în activităţi
economice18, cu condiţia, totuşi, ca activităţile economice să nu fie chiar modalitatea de
exercitare a atribuţiilor lor de putere publică19.

…………………………………………………………………………………………………….

La prima vedere concurența, ca fenomen economic, ar trebui să se manifeste doar între

persoanele care au acest scop, sunt organizate corespunzător și care desfășoară în mod constant
activități pe piață, făcând toate aceste lucruri în scopul obținerii de profit, aspect esențial. Dacă
așa ar sta lucrurile, sfera subiecților de drept care pot fi autori ai unor prejudicii ca urmare a
săvârșirii unor fapte anticoncurențiale ar trebui să fie relativ ușor de încadrat.

15
D.Anghel, ( 2010), pag.117.
16
Curtea Europeana de Justiţie, cazul C41-90, Hofner and Elser; Decizia Comisiei Europene 1986/398/EEC în cazul
Polypropylene – caz IV/31.149.
17
Curtea Europeana de Justiţie, caz 96/82, IAZ International Belgium.
18
Decizia Comisiei Europene 1990/456/EEC, Spanish Courrier Service.
19Oliver Castendyk, Egbert Dommering, Alexander Scheuer, “European Media Law”, Kluwer Law International,
2008, pag. 128.

15

În principiu, ar fi vorba de profesioniștii activităților economice, astfel cum sunt aceștia definiți
de art.3 din Codul civil.
………………………………………………………………………………………………………
Dreptul concurenței prezintă însă particularitatea că ia în considerare întreprinderea, nu în
virtutea formei juridice a acesteia și nici măcar o obiectivului general urmărit de aceasta, ci a
substanței economice și a modului de manifestare, chiar dacă este vorba doar de cazuri izolate.
………………………………………………………………………………………………………
Raportul juridic de concurenţă este în principiu un raport juridic de drept privat, cel puţin în ceea
ce priveşte obligaţia de a repara prejudiciul creat. Existenţa unor sancţiuni care pot fi aplicate de
către autorităţile naţionale de concurenţă sau de alte autorităţi publice în sarcina persoanelor care
se fac vinovate de încălcarea regulilor liberei concurenţe nu schimbă caracterul acestui raport
juridic. Sancţiunile aplicate de autorităţile publice în astfel de cazuri sunt fie sancţiuni
contravenţionale (sancţiunile prevăzute de art.50-52 din Legea Concurenței nr. 21/1996 şi de
art.4 din Legea nr. 11/1991), fie sancţiuni penale (art. 5 din Legea nr. 11/1991 și art.60 din Legea
Concurenței nr.21/1996).

3.2. Concurența. Excesul și deficitul de concurență. Libera concurență și concurența

loială
.........................................................................................................................................................
Având în vedere cele exprimate anterior, o încercare de definire, din punct de vedere juridic,
priveşte concurenţa ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor ce incumbă întreprinderilor
care activează pe aceeaşi piaţă sau pe pieţe conexe în raporturile dintre acestea şi dintre ele
şi furnizori sau client, şi care impun ca beneficiul unei întreprinderi să nu se realizeze în
dauna altei întreprinderi sau a clienţilor săi.
În plan juridic, regulile liberei concurenţe pot fi considerate, aşadar, o expresie fidelă a adagiului
latin “honeste vivere, neminem laedere, suum cuique tribuere” pe care Ulpian le aşeză ca
fundamente ale insesi ştiinţei dreptului.
1. Sediul materiei în ceea ce privește cadrul liberei concurențe se află în:

§ Art. 135, alineatele 1) si 2) din Constituția României

“(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă.
(2) Statul trebuie să asigure:
[...] libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru
valorificarea tuturor factorilor de producţie;”

§ Legea nr. 11/199120 privind combatarea concurenţei neloiale.

20
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 24/30.01.1991.
16

 § Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată, cu modificările și completările
ulterioare21.

§ Art.101-108 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, parte integrantă a

dreptului intern.

………………………………………………………………………………………………………

4. DREPTUL CONCURENȚEI ȘI RAPORTUL JURIDIC DE CONCURENŢĂ

4.1. Dreptul concurenței – o nouă ramură a dreptului.
………………………………………………………………………………………………………

Prin formele sale de manifestare se poate vorbi, însă, de dreptul concurenței ca o ramură nouă de
drept, cu atât mai mult cu cât acesta îmbracă în prezent forme deosebit de complexe. În opinia
doamnei profesoare Emilia Mihai22, dreptul concurenței este caracterizat de următoarele
trăsături: este un drept economic (are finalitate economică și folosește multe concepte economice
și chiar un mod de analiză economic), este un drept evolutiv, în funcție de teoriile economice
considerate valabile într-o anumită perioadă, este un drept compozit (reunește elemente ale
dreptului civil, administrativ, penal), este un drept intersubiectiv și este un drept intervenționist.

4.2. Caracteristicile raportului juridic de concurență

Raporturile juridice care rezultă din regulile de concurență menționate mai sus, sunt, în principiu
raporturi juridice de drept privat. Acestea impun norme de conduită direct în sarcina
participanților la mecanismele economiei de piață, cu privire la atitudinea fiecăruia față de
concurenți și clienți.

Practic fiecare întreprindere are simultan dreptul de a fi protejată faţă de excesele și deficitele de
concurență şi este obligată să se abţină de la implicarea în astfel de activități. Încălcarea acestei
obligaţii dă naştere în favoarea victimei la dreptul la dezdăunare iar în sarcina autorului a
obligaţiei de a asigura repararea prejudiciului.

……………………………………………………………………………………………………..

Raportul juridic de concurenţă este astfel, de principiu, un raport juridic de drept privat cel puţin
în ceea ce priveşte obligaţia de a repara prejudiciul creat. Existenţa unor sancţiuni care pot fi
aplicate de către autorităţile naţionale de concurenţă sau de alte autorităţi publice în sarcina
persoanelor care se fac vinovate de încălcarea regulilor liberei concurenţe, nu schimbă caracterul
acestui raport juridic. Sancţiunile aplicate de autorităţile publice în astfel de cazuri sunt fie

21
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 742 din data de 16 august 1996.
22
E.Mihai (2004), pag.4-5.
17

sancţiuni contravenţionale (sancţiunile prevăzute de art.50-52 din Legea Concurenței nr. 21/1996
si de art.4 din Legea nr. 11/1991), fie sancţiuni penale (art. 5 din Legea nr. 11/1991).

………………………………………………………………………………………………………

5. DREPTUL CONCURENȚEI, EVOLUȚII, FORME ȘI APLICAREA SA PRIVATĂ

5.1. Specificul acțiunilor în răspundere civilă delictuală în sistemul de drept din SUA.
……………………………………………………………………………………………………..

5.2. Regulile de concurență și dezvoltarea acțiunilor private în ordinea juridică

comunitară.
5.2.1. Context
……………………………………………………………………………………………………

Regulile privind concurența din tratatele constitutive ale Comunităților și, ulterior, Uniunii
Europene sunt inspirate din legislația din SUA dar diferă totuși de acestea. Aplicarea lor este
dominată de autorități publice, reguli mult mai rigide și un intervenționsim care nu se regăsește
dincolo de Oceanul Atlantic. Preeminența, în Uniunea Europeană, a sistemului public de punere
în aplicare a regulilor de concurență, este explicată de influența exercitată asupra acestor norme
de doctrină de sorginte germană a ordoliberalismului.

Ordoliberalismul este varianta germană a neoliberalismului, dezvoltată în anii 30 ai secolului XX

de către un colectiv de economiști și juriști reuniți în cadrul Școlii de la Freiburg - Walter
Eucken, Franz Böhm, Alexander Rüstow, Wilhelm Röpke and Alfred Müller-Armack. În aceeași
linie de gândire se încadrează și marele gânditor și economist Friedrich von Hayek. Tot din
Școala de la Freiburg a făcut parte și Ludwig Erhard, administrator al zonelor de ocupație ale
Franței, Marii Britaniei și SUA din Germania și, din 1963 cancelar al Republicii Federale
Germania. Ordoliberalismul a stat la baza realizării economiei sociale de piață și al
spectaculosului reviriment economic al RFG, după distrugerile provocate de cel de-al doilea
război mondial.

.........................................................................................................................................................

5.2.2. Dreptul privat al concurenței – produsul judecătorior CEJ

Acțiunile private privind repararea prejudiciilor produse de încălcări ale regulilor de concurență
au o istorie în dreptul european, chiar dacă nu atât de succes ca cea din Statele Unite ale
Americii, așa că orice demers actual în acest sens nu pleacă de la zero. Ordinea juridică
comunitară nu a exclus niciodată - și nu putea exclude de plano - solicitările de despăgubiri,

18

având în vedere că acestea sunt expresia unui drept fundamental la dezdăunare, drept recunoscut
în favoarea victimelor de către sistemele de drept din Uniunea Europeană.

…………………………………………………………………………………………………….

Curtea de Justiție a trecut însă cu îndrăzneală și inteligență peste această linie, statuând că dreptul
comunitar este de directă aplicare în ordine juridice ale Statelor Membre, iar persoanele private –
consumatori sau întreprinderi afectate – au un drept substanțial, născut direct în baza dispozițiilor
din tratatele constitutive, de a solicita daune pentru prejudiciile ce le vor fi fost cauzate de prin
nerespectarea acestor norme23.

……………………………………………………………………………………………………..

Cu toate că aceștia și-au desfășurat activitatea departe de luminile rampei, rolul judecătorilor
Curții Europene de Justiție în consolidarea construcției comunitare și în integrarea socială și
economică a Uniunii este foarte important. Aceștia au interpretat tratatele constitutive în spiritul
și nu doar în litera lor și au îndrăznit să meargă mai departe acolo unde factorii de decizie
politică nu îndrăzneau să meargă și să treacă praguri socotite de netrecut de către oricine
altcineva implicat în construcția Uniunii Europene. După o faimoasă expresie24 ”Ascunsă în
ducatul de poveste al Luxemburgului și binecuvântată, până de curând, cu o ignorare benignă
din partea altor puteri și a presei, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a croit un cadru
constituțional pentru o Europă de tip federal.25”

Din păcate, Curtea Europeană de Justiție se poate pronunța doar în baza unui mecanism destul
de greoi, acela al chestiunilor prejudiciale ridicate exclusiv de către instanțele naționale26și acesta
este modalitatea în care CEJ a deschis calea pentru recuperarea de către victimelor
comportamentelor anticoncurențiale a daunelor suferite27. Părțile private din litigii în care este

23
În ceea ce privește aplicarea directă a normelor din tratatele constitutive în ordinile juridice naționale și impactul
jurisprudenței CEJ asupra evoluției Uniunii Europene, vezi J.Constantinesco, (2006).
24
Eric Stein, “Lawyers, Judges, and the Making of a Transnational Constitution”, în American Journal of
International Law, nr.75/1981.
25
Pentru o analiză de ansamblu a rolului judecătorilor de la CEJ și ai instanțelor naționale în realizarea unei Uniuni
Europene mai integrate, a se vedea și R.Lecourt (2005).
26
Nici măcar o autoritate națională de concurență nu poate să de adreseze direct Curții Europene de Justiție – prin
extensie nici măcar Comisia Europeană – după cum a statuat chiar CEJ în cauza ”Syfait” (Cauza C-53/03, Syfait and
others vs.GlaxoSmithKline), finalizată cu Decizia din data de 31 mai 2005.
27
După cum remarcă A.Komninos (2008), pag.xiii, prima chestiune prejudicială care s-a aflat pe rolul CEJ a privit
clarificarea unor aspecte privind aplicarea regulilor de concurență comunitare în contextul unei acțiuni private –
cauza ”Robert Bosch” (cauza 13/61 - Kledingverkoopbedrijf de Geus en Uitdenbogerd vs. Robert Bosch și NV
Maatschappij tot Voortzetting Van de Zaken der Firma Willem Van Rijn, finalizată prin decizia din data de 6 aprilie
1962).

19

invocată aplicarea directă a prevederilor art.101 sau 102 din TFUE nu se pot adresa direct
instanței comunitare, lucru care ar trebui introdus într-o viitoare reglementare a competențelor și
procedurii acesteia. Precizez, de asemenea, că aspectele prin care instanța comunitară a netezit
calea acțiunilor în daune nu se regăsesc doar în dispozitivul deciziilor menționate mai jos, ci și în
considerentele care au dus la emiterea acestora – având în vedere că este vorba de hotărâri de
interpretare a normelor juridice din tratate, raționamentele din considerente sunt considerate a
avea o forță similară constatărilor din dispozitivul hotărârilor.

……………………………………………………………………………………………………..

Decizii esențiale ale CEJ pentru evoluția acțiunilor private

§ Cauza Van Gend en Loos - nr. 26/62, finalizată cu Decizia CEJ din 5 februarie 1963.

……………………………………………………………………………………………………..

Înțelesul și efectele acestei hotărâri:

CEJ a statuat, în această decizie, pentru prima dată, că există o ordine juridică comunitară,
supranațională și că în cadrul acesteia persoanele individuale au drepturi și obligații pe care le
pot opune Statelor Membre și, mai mult de atât, pe care le pot invoca în raporturile juridice
dintre ele28. Cu alte cuvinte, normele juridice comunitare au aplicabilitate directă față de toți
subiecții de drept din cadrul Comunităților / Uniunii Europene.
În același timp, Curtea de Justiție a statuat că dreptul și obligația de a aplica normele din Tratat
în cazurile concrete care implică exercitarea unor drepturi ale unor persoane private aparține
exclusiv instanțelor naționale. Această nouă competență recunoscută instanțelor judecătorești
naționale a făcut ca în doctrină judecătorii naționali să înceapă să fie desemnați sub titulatura de
judecători comunitari de drept comun.

§ Cauza BRT vs. SABAM – nr. 127/73, Belgische Radio en Televisie vs.SABAM
(”Société Belge des Auteurs, Compositeurs et Éditeurs”) and NV Fonior, finalizată cu
Decizia CEJ din 27 martie 1974.

……………………………………………………………………………………………………

Înțelesul și efectele acestei hotărâri:

Cauza BRT vs. SABAM, deși nu se referă în mod direct la apecte care țin de recuperarea unor
prejudicii, se află la fundația acțiunilor în despăgubiri ale persoanelor private afectate de fapte
anticoncurențiale și, într-un cadru mai larg, reprezintă o decizie care a contribuit, alături de
decizia CEJ din cauza Van Gen en Loos, menționată anterior, la întărirea ideii că Uniunea

28
V.Milutinovic (2010), pag.2.
20

Europeană este o comunitate a tuturor cetățenilor, nu doar a Statelor Membre, aceștia având
drepturi conferite direct prin tratatele constitutive.

§ Cauza Francovich, nr.C-6/90 și C-9/90, finalizate prin Decizia CEJ din data de 19
noiembrie 1991.

…………………………………………………………………………………………………….

Înțelesul și efectele acestei hotărâri:

Hotărârea din cauza Francovich a statuat principiul fundamental al răspunderii patrimoniale, a
Statelor Membre, pentru nerespectarea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unei prevederi din
tratate. Prin această hotărâre, împreună cu alte hotărâri ale Curții de Justiție în cauze inițiate
chiar de către Comisia Europeană contra unor State Membre pentru întârzierea sau nepunerea în
aplicare a normelor de drept comunitar29, instanța comunitară a confirmat existența unui
principiu al răspunderii Statelor Membre pentru nerespectarea dreptului comunitar. Pentru a
ajunge la acest rezultat, Curtea de Justiție de la Luxemburg s-a folosit de abilitatea sa de a da un
maxim de sens și de aplicabilitate prevederilor din tratatele fundamentale ale Uniunii Europene –
acestea nu făceau referire inițial, în cuprinsul lor, la posibilitatea ca Statele Membre să fie ținute
responsabil, material, pentru astfel de încălcări ci permiteau Curții doar să constate
neconformitatea, fără alte consecințe. Conform unei expresii din doctrină, Curtea de Justiție a
procedat la o „deviere funcțională” a competenței care îi fusese acordată, astfel încât să
faciliteze sarcina particularului care, în susținere cererii sale de despăgubiri în fața judecătorului
național, să se poată baza pe hotărârea emisă de Curte30.

§ Cauzele reunite Brasserie du Pêcheur/Factortame, nr.C-46/93 și C-48/93, finalizate

prin Decizia CEJ din data de 5 martie 1996.

……………………………………………………………………………………………………..

Înțelesul și efectele acestei hotărâri:

Am inclus în mod voit pasaje mai largi din această hotărâre în lucrare deoarece aceasta, alături
de hotărârea CEJ în cauzele menționate anteriore – mai ales în cauza Francovich – stă la baza
creării unui adevărat sistem de răspundere a Statelor Membre pentru încălcarea normelor
comunitare31. Este util să observăm precizia și finețea cu care Curtea de Justiție decelează, în
interacțiunea dintre normele dreptului comunitar și normele de drept național, interpretarea

29
A se vedea, de exemplu, Decizia CEJ în cauza C309/84, Comisia vs.Italia.
30
Leontin-Jean Constantinesco, L’applicabilite directe dans le droit de la CEE, Libraire Generale de Droit et de
Jurisprudence, 1970, pag.140.
31
V.Milutinovic (2011), pag.62.

21

menită să asigure deplină aplicare și întâietate dreptului comunitar. În această decizie, ca și în
alte cazuri, Curtea de Justiție dovedește o preocupare maximă de a asigura preeminența dreptului
comunitar în fața unui mozaic de reguli de drept național care ar fi avut întâietate în condițiile
invocării de către Statele Membre a autonomiei lor procedurale. Curtea de Justiție evită cu
dibăcie să se pronunțe într-o materie atât de delicată cum era autonomia procedurală prin
subsumarea acesteia unui principiu de necontestat – acela că normele juridice comunitare, ca
orice norme juridice, trebuie să fie aplicate efectiv.
Trebuie notat faptul că, prin faptul că instanța comunitară constată că evaluarea și intervenția
prealabilă ale Comisiei Europene și chiar ale Curții nu sunt absolut necesare pentru aplicarea
prevederilor din tratate, au fost create condițiile pentru descentralizarea aplicării normelor
comunitare de concurență, începând cu 2003, după cum voi detalia mai jos. Cu alte cuvinte, pare
a constata Curtea de Justiție, normele de drept comunitar nu sunt exclusiv norme de drept public,
aplicate exclusiv sau măcar prioritar de către autorități publice, ci sunt norme de drept privat,
aflate la dispoziția tuturor subiecților de drept din Uniunea Europeană.

§ Cauza Stergios Delimitis, nr.C-234/89, Stergios Delimitis vs. Henninger Bräu AG,
finalizată cu Decizia CEJ din 28 februarie 1991.

………………………………………………………………………………………………………
Înțelesul și efectele acestei hotărâri:
Considerentele CEJ din cauza Delimitis stabilesc un principiu important pentru aplicarea unitară
a dreptului comunitar: acela că dreptul comunitar trebuie interpretat de o manieră coerentă iar o
decizie a unei instanțe naționale nu poate contraveni unei decizii avute în vedere sau adoptate de
Comisia Europeană. Rezultă, practic, și o supremație a Comisiei Europene în ceea ce privește
aplicarea regulilor de concurență din Tratat. Nu este sigur că CEJ a dorit să instituie o ierarhie a
autorităților care aplică regulile de concurență din Tratat dar cu siguranță a avut în vedere că
deciziile în această materie ale Comisiei sunt supuse controlului său judiciar, în vreme ce
hotărârile adoptate la nivelul Statelor Membre nu sunt. Prin asigurarea preeminenței Comisiei
Europene Curtea de Justiție a asigurat, până la urmă, că ea însăși va fi în măsură să asigure o
aplicare coordonată și coerentă a normelor privin concurența.

§ Cauza Courage vs.Crehan (Cauza C-453/09, Courage Ltd vs. Bernard Crehan)

………………………………………………………………………………………………………

Înțelesul și efectele acestei hotărâri:

Prin această cauză a fost consacrată pe deplin existența unui drept al persoanelor private, care ar
deriva direct din tratatele constitutive ale Uniunii Europene de a fi dezdăunate pentru prejudiciile
produse de încălcarea din respectivele dispoziții (actualele art.101 și 102 TFUE). Aspect destul
de important, acest aspect a fost recunoscut chiar și părților la un acord sau practică
22

anticoncurențială, cu condiția, totuși, ca partea la contract să nu fie principala responsabilă pentru
încheierea acestuia în forma care contravine prevederilor din tratate – aceasta înseamnă, teoretic,
că dreptul la despăgubiri ar putea fi exercitat și de un participant, cu rol minor, la un cartel dar nu
de inițiatorul sau liderul cartelului.

§ Cauza Manfredi vs.Lloyds Assicurazioni (Cauzele reunite C-295-298/04, Vincenzo

Manfredi vs.Lloyds Adriatico Assicurazioni), Decizia din data de 13 iulie 2006.

…………………………………………………………………………………………………….

Înțelesul și efectele acestei hotărâri:

În cauza Manfredi Curtea de Justiție a avut oportunitatea de a completa cadrul de aplicare al
dreptului la despăgubiri al persoanelor private afectate de încălcarea normelor de concurență din
tratate. Astfel, Curtea constată că remediile aflate la dispoziția victimelor trebuie să includă atât
dauna efectivă cât și beneficiul nerealizat. Ca și în decizia din cauza Brasserie du
Pecheur/Factortame, Curtea nu neagă posibilitatea ca autorii prejudiciilor să fie obligați la plata
de daune punitive dar nu intră în detaliu cu privire la utilitatea acestora pentru a asigura efectiva
aplicare a normelor dreptului comunitar.

§ Cauza Pfleiderer (cauza C-360/09) finalizată prin Decizia CEJ din 14 iunie 2011.

…………………………………………………………………………………………………..

Înțelesul și efectele acestei hotărâri:

Cauza Pfleiderer a tranșat, în favoarea victimelor unor comportamente anticoncurențiale
sancționate în prealabil de către Comisia Europeană, problema accesului acestora la documente
din dosarul de investigație al Comisiei, necesare pentru ca acțiunea în pretenții să aibă șanse de
succes. În mod particular, problema ridicată privea documentele depuse la dosarul de
investigație de întreprinderile beneficiare ale politicii de clemență, modalitate particulară prin
care participanții la acorduri sau practici interzise sunt exonerate de plata amenzii
contravenționale în anumite condiții - în esență dacă denunță existența faptei autorităților de
concurență și dacă aduc probe care să contribuie la dovedirea încălcării. Având în vedere că
documentele furnizate de întreprinderile care aplică pentru politica de clemență sunt adesea
probe valoroase pentru acțiunile în recuperarea daunelor, inclusiv sau mai ales împotriva înseși
întreprinderii care le furnizează în mod voluntar, Comisia Europeană manifestă o precocupare
maximă pentru ca întreprinderile respective să nu piardă motivația de a mai denunța cartelurile la
care participă. Este important de notat că politica de clemență reprezintă, în prezent, principalul
instrument prin care sunt descoperite cartelurile, încălcări cu efecte grave asupra consumatorilor
dar care sunt, de regulă secrete și, de aceea, greu de identificat.
..........................................................................................................................................................

23

5.2.3. Comisia Europeană preia ștafeta
……………………………………………………………………………………………………

Până la emiterea de către CEJ a deciziei în cauza Courage vs.Crehan, demersurile Comisiei
Europene și ale Parlamentului European s-au limitat la monitorizarea practicii și evaluarea
legislației naționale. Se remarcă, de altfel, faptul că, în această perioadă inițiativă a aparținut mai
degrabă Parlamentului European decât executivului comunitar. Din păcate, dincolo de titulatura
sa, Parlamentul European nu a avut și nu are nici în prezent competența de a emite reglementări
uniforme privind recuperarea daunelor, aplicabile în ansamblul Uniunii Europene. Odată ce
Comisia Europeană, motivată de decizia CEJ, a preluat inițiativa, lucrurile au început să aibă o
evoluție mai rapidă – probabil și mai eficientă, dar acest aspect este încă insuficient probat.
Intervenția Comisiei a coincis cu un moment de cotitură în organizarea activităților de aplicare a
regulilor de concurență din Tratat – Comisia a realizat că este aproape imposibil ca o aplicare
eficientă a acestora să se facă doar pe baza eforturilor proprii și a decis să procedeze la
descentralizarea aplicării acestor reguli, către autoritățile naționale de concurență și către
instanțele judecătorești din Statele Membre. Este probabil ca decizia Comisiei Europene de a
interveni să fi fost motivată în mare măsură și de preocuparea acesteia de a evita interferențele
dintre aplicarea privată a regulilor de concurență și propriile activități în domeniu, după cum voi
arăta ma jos.

5.2.4. Studii și analize prealabile

5.2.4.1. Raportul Ashurst (2004)32 – ”Studiu privind condițiile acțiunilor în despăgubiri în
cazul încălcărilor regulilor CE de concurență” –
Acesta este primul studiu realizat la comanda Direcției Generale de Concurență din cadrul
Comisiei Europene, prin care aceasta încearcă să sintetizeze problemele specifice ridicate în cele
25 State Membre (la acel moment) prin aplicarea directă a normelor de concurență din Tratat.
Raportul a fost pregătit de firma de avocatură britanică Ashurst, în coordonarea Profesorului
Denis Waelbroeck de la College of Europe din Brugges.

……………………………………………………………………………………………………..

32
Disponibil la adresa de internet
http://ec.europa.eu/competition/antitrust/actionsdamages/comparative_report_clean_en.pdf
24

5.2.4.2. Cartea Verde privind acțiunile în daune pentru încălcarea normelor CE antitrust
2005 (la care mă voi referi în continuare în forma abreviată de ”Cartea Verde privind
acțiunile private)”33.

………………………………………………………………………………………………………
Cartea Verde, în practică, un chestionar la care au fost invitați să răspundă toți cei interesați –
întreprinderi, State Membre, autorități publice, universitari, avocați etc, își propunea să clarifice
următoarele aspecte:
- Accesul la probe, inclusiv standardul de probă și sarcina probei.
- Condițiile privind vinovăția și legătura de cauzalitate.
- Cuantficarea daunelor, inclusiv aspectul specific al răspunderii indirecte – solicitarea de
despăgubiri de către întreprinderi care nu sunt direct afectate de fapta anticoncurențială.
- Facilitarea introducerii de acțiuni în despăgubiri de către mai mulți consumatori care au
suferit fiecare, individual, o daună relativ redusă, prin posibilitatea de a formula acțiuni
colective și măsuri care să reducă costurile judiciare ale acestora.
- Reglarea posibilelor interferențe dintre acțiunile private și acțiunea publică, mai ales în ceea
ce privește politica de clemență.
- Legea aplicabilă unor asemenea litigii și determinarea instanțelor competente să soluționeze
acțiunile privind acordarea de despăgubiri.
- Necesitatea exisenței unor termene de prescipție speciale.

………………………………………………………………………………………………………

5.2.4.3. Rezoluția Parlamentului European din 2007

Dovadă a importanței deosebite pe care dreptul concurenței în ansamblu și compensarea
victimelor unor fapte anticoncurențiale le au pe agenda publică a Uniunii Europene, dezbaterea
declanșată de Cartea Verde a cuprins chiar și Parlamentul European care a emis, la data de 25
aprilie 2007, ulterior închiderii perioadei puse la dispoziția publicului pentru a formula
răspunsuri și propuneri, o rezoluție de susținere a acțiunilor în despăgubiri34.
În această rezoluție Parlamentul European, fără a avea puterea de a emite de unul singur norme
cu putere de lege în acest domeniu, a ținut să își afirme punctul de vedere prin formularea unor
puncte de vedere cu privire la fiecare dintre întrebările cuprinse în Cartea Verde. În plus
Parlamentul European și-a manifestat interesul de fi informat și de a fi implicat în procesul de

33
Disponibilă la adresa de internet http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:52005DC0672:EN:NOT
34
Disponibilă la adresa de internet
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=TA&language=EN&reference=P6-TA-2007-152

25

co-legiferare cu privire la importantul domeniu al concurenței și, cel legat indisolubil de acesta,
al daunelor private.

........................................................................................................................................................

5.2.4.4. Cartea Albă privind acțiunile în daune pentru încălcarea normelor CE antitrust (la care
mă voi referi în cele ce urmează ca la ”Cartea Albă privind acțiunile private)”35.
………………………………………………………………………………………………………
Principalele obiective ale Cărții Albe, care a sintetizat concluziile și poziția Comisiei Europene
în urma consultării declanșate de Cartea Verde privind acțiunile private sunt sintetizate în cele ce
urmează:
ü cazurile de încălcare a normelor antitrust care produc daune prezintă o serie de caracteristici,
adeseori tratate neadecvat de normele consacrate în materie de răspundere și procedură civilă.
Acest fapt dă naştere la o incertitudine juridică majoră. Aceste particularităţi vizează analiza
foarte complexă necesară din punct de vedere faptic şi economic, frecventa inaccesibilitate la
probele de importanţă capitală, precum şi tăinuirea acestora de către pârâţi, şi adeseori, o
balanţă nefavorabilă pentru reclamanţi între risc şi despăgubire.
ü Principalul obiectiv al Cărții Albe este de a ameliora condiţiile juridice privind exercitarea
de către persoanele prejudiciate a dreptului garantat de Tratat la măsuri reparatorii pentru
toate prejudiciile suferite ca urmare a încălcării normelor de concurenţă ale UE. Prin urmare,
principiul călăuzitor absolut este despăgubirea integrală. În dreptul românesc răspunderea
integrală, inclusiv acoperirea prejudiciului viitor și a celui eventual sunt norma de bază în
materie de răspundere civilă delictuală, așa cum prevede art.1385 din Codul Civil.

………………………………………………………………………………………………………

Principalele apecte, analizate în procesul de consultare și ale căror rezultate au fost cuprinse în
Cartea Albă erau:

§ orice persoană (cumpărător direct sau indirect) poate să ceară despăgubiri pentru
prejudiciul suferit, atunci când există o legătură cauzală între prejudiciu și încălcarea
normelor concurenței;
§ persoanele vătămate de încălcarea dreptului concurenței au dreptul la despăgubire integrală
pentru prejudiciul suferit. Despăgubirea integrală include despăgubirea pentru daunele
efective, pierderea de profit și dobânda;
§ la cererea uneia dintre părți, instanța națională poate dispune ca cealaltă parte (sau terții) să
divulge categorii de informații bine definite, care pot fi utilizate ca probe. Dispoziția

35
Disponibilă integral, inclusiv în limba română, la adresa de internet
http://ec.europa.eu/competition/antitrust/actiondamages/index.html.
26

 instanţei naţionale privind divulgarea informațiilor trebuie să fie proporțională cu obiectivul
cererii. Cu toate acestea, declarațiile date de către întreprinderi (dezvăluiri făcute în cadrul
unui program de clemență) nu pot fi divulgate;
§ în cazul în care cumpărătorul direct a transferat (parțial) clienților săi (cumpărători indirecți)
prejudiciul rezultat din încălcarea normelor (supraprețul), pârâtul poate invoca acest
transfer drept mijloc de apărare împotriva unei cereri de despăgubire intentată de către
cumpărătorul direct. Invers, pentru a se susține introducerea cererilor de despăgubire
intentate de către cumpărătorii indirecți, se facilitează dovedirea faptului că supraprețul a fost
transferat acestora;
§ instanțele naționale care judecă cereri în despăgubire pentru încălcarea normelor antitrust nu
se pot opune unui act constatator, adoptat de către o autoritate în domeniul concurenței
dintr-un stat membru, prin care se confirmă încălcarea normelor concurenței;
§ în statele membre care nu dispun de un sistem de răspundere strict reglementat, se prezumă
existența culpei numai în momentul în care s-a stabilit existența unei încălcări a normelor
concurenței. Cu toate acestea, în eventualitatea unei erori scuzabile, pârâtul poate fi
exonerat;
§ persoanele vătămate de încălcarea dreptului concurenței pot să recurgă la mecanisme de
reparație colectivă. Acțiunile în despăgubire pot fi introduse de către entități reprezentative
sau prin participare voluntară la o acțiune colectivă;
§ acțiunile în despăgubiri pentru cazurile de încălcare a normelor antitrust pot fi
intentate în decurs de cinci ani din momentul în care se poate considera în mod întemeiat
că persoana vătămată are cunoștință atât de încălcarea normelor antitrust, cât și de prejudiciul
cauzat de această încălcare. În cazul în care autoritatea din domeniul concurenței
investighează acest fapt de încălcare a normelor concurenței, persoanele vătămate pot
introduce o acțiune în despăgubire în cel mult doi ani de la data la care autoritatea
respectivă a adoptat o decizie definitivă;
§ posibilitatea ca instanțele naționale să transfere pârâtului care a obținut câștig de cauză
totalitatea cheltuielilor sau o parte din acestea ar trebui analizată din perspectiva celor mai
bune practici existente în statele membre;
§ pentru protejarea programelor de clemență ale autorităților europene din domeniul
concurenței, beneficiarii imunității ar trebui să răspundă numai pentru prejudiciul pe
care l-au cauzat, și nu pentru întregul prejudiciu creat de încălcarea normelor concurenței36.

Analiza efectuată a dus la formularea unor soluţii concrete care au fost propuse spre încorporare
în legislațiile naționale ale Statelor Membre:

36
Conform Rezumatului analizei impactului Cartea Albă privind acțiunile în despăgubire pentru cazurile de
încălcare a normelor antitrust ale CE, disponibil la adresa de internet http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:52008SC0406:EN:NOT

27

ü Calitatea procesuală activă: cumpărătorii indirecţi şi acţiunile colective în despăgubire.
Dreptul la despăgubire ar trebui să fie disponibil și pentru cumpărătorii indirecți, şi anume
consumatorii finali care, fără să fi avut o legătură directă cu autorul încălcării, ar fi suferit
totuşi prejudicii importante, întrucât s-a repercutat asupra lor un suprapreţ impus în mod
ilegal.
ü În ceea ce privește acţiunile colective în despăgubire, Comisia a considerat că sunt absolut
necesare mecanismele care să permită cumularea cererilor individuale formulate de
persoanele prejudiciate de încălcarea normelor antitrust. Consumatorii individuali, dar şi
întreprinderile mici, cu precădere din categoria celor care au suferit pagube ocazionale şi de
valoare relativ mică, ar fi, de multe ori descurajaţi de a introduce o acţiune individuală pentru
pagube, din cauza costurilor, a întârzierilor, a elementelor incerte, a riscurilor şi a
constrângerilor. Prin urmare, în prezent, multe din aceste persoane prejudiciate rămân
nedespăgubite. În rarele ocazii în care o multitudine de acţiuni individuale sunt introduse în
legătură cu aceeași infracţiune, se constată apariţia unor ineficiente de natură procedurală atât
pentru reclamanţi și pentru pârâţi, cât şi pentru sistemul judiciar în egală măsură. Prin
urmare, Comisia a propus combinarea a două mecanisme complementare de reparative
colectivă care să poată soluţiona corect problemele în materie de încălcare a normelor de
concurenţă:
- acţiuni pe bază de mandat, introduse de entităţi specializate, cum ar fi asociaţiile
consumatorilor, organismele de stat sau asociaţiile profesionale, în numele persoanelor
prejudiciate efectiv identificate sau, în cazuri mai degrabă restrânse, care ar putea fi
identificate. Aceste entităţi sunt fie (i) desemnate a priori, în mod oficial, fie (ii)
certificate ad hoc de către un stat membru pentru a introduce o acţiune în legătură cu o
anumită încălcare a normelor de concurenţă, în numele câtorva dintre membrii acestora
sau în numele tuturor membrilor, precum şi
- acţiuni colective pe bază de consimţământ prealabil explicit, în care persoanele
prejudiciate decid în mod expres să grupeze cererile pe care le-au formulat ca urmare a
prejudiciului şi să intenteze o singură acţiune în justiţie. Având în vedere că entităţile
competente nu vor putea sau nu vor dori să urmărească fiecare cerere, este necesar ca
aceste două tipuri de acţiune să se completeze una pe cealaltă pentru a asigura o reparaţie
colectivă eficientă a persoanelor prejudiciate de încălcarea normelor de concurenţă. În
plus, este important ca persoanele prejudiciate să nu fie private de dreptul lor de a
introduce o acţiune individuală în despăgubiri, dacă doresc acest lucru. Cu toate acestea,
este necesar să fie introduse măsuri de protecţie, în aşa fel încât să se evite acordarea mai
multor despăgubiri pentru acelaşi prejudiciu. Aceste propuneri vizând acţiunile în
despăgubire în domeniul încălcărilor normelor de concurenţă fac parte din iniţiativa mai
amplă a Comisiei de a consolida mecanismele reparatorii colective în UE şi pot fi
dezvoltate în continuare în acest context.

28

 ..........................................................................................................................................................

ü În ceea ce privește accesul la probe: divulgarea inter partes

Cazurile în domeniul concurenţei presupun examinarea unui volum extrem de mare de date
empirice. Multe din probele-cheie necesare pentru dovedirea unui caz de prejudiciu cauzat de
încălcarea normelor de concurenţă sunt adeseori tăinuite şi, întrucât acestea sunt deţinute de pârât
sau de către terţi, ca regulă reclamantul nu le cunoaşte în detaliu.
Pe de o parte este esenţial să se rezolve această asimetrie structurală a informaţiei şi să se
amelioreze accesul persoanelor prejudiciate la probe relevante, pe de altă parte este la fel de
important să se evite efectele negative determinate de obligaţiile constrângătoare și extrem de
extinse privind divulgarea probelor, inclusiv riscul unor abuzuri.
Prin urmare, Comisia a propus ca în cadrul UE să se asigure un nivel minim de divulgare inter
partes în cazurile de despăgubire în urma încălcării normelor antitrust ale CE. Dacă se ia drept
punct de plecare abordarea din Directiva privind proprietatea intelectuală (Directiva
2004/48/CE), accesul la probe ar trebui să vizeze stabilirea faptelor și să se bazeze pe un control
jurisdicţional strict al temeiniciei cererii de despăgubire şi al proporţionalităţii cererii de
divulgare. Prin urmare, Comisia a propus:
• ar trebui ca, în condiţii specifice, instanţele naţionale să aibă competenţa de a dispune ca părţile
sau terţii să divulge categorii bine precizate de probe pertinente;
• condiţiile pentru emiterea unei dispoziţii de divulgare ar trebui să prevadă că reclamantul:
– a prezentat toate faptele şi mijloacele de probă de care dispune ca regulă, cu condiţia ca acestea
să constituie temeiuri plauzibile pentru a se bănui că a suferit un prejudiciu în urma unei încălcări
a normelor concurenţei de către pârât;
– a demonstrat, cu succes în faţa instanţei, că este în imposibilitatea de a aduce probele solicitate,
deși a depus toate eforturile posibile;
– a menţionat categorii suficient de precise de probe care pot fi dezvăluite; precum şi
– a demonstrat instanţei că măsura de divulgare avută în vedere este nu doar pertinentă pentru
cazul respectiv, ci şi necesară și proporţională;
• ar trebui să se acorde o protecţie adecvată declaraţiilor date de întreprinderi în cadrul măsurilor
de clemenţă, precum si investigaţiilor efectuate de către autoritătile din domeniul concurenţei;
• pentru a se preveni distrugerea probelor pertinente sau refuzul de a se supune unei dispoziţii de
divulgare, instanţele naţionale ar trebui să fie împuternicite să impună sancţiuni suficient de
descurajatoare, inclusiv opţiunea de a stabili prezumţii defavorabile în acţiunile civile în
despăgubiri.

ü În ceea ce privește forţa obligatorie a deciziilor adoptate de autorităţile naţionale din

domeniul concurenţei.
Atunci când Comisia Europeană constată o încălcare a articolului 101 sau 102 din Tratatul de
Funcţionare a Uniunii Europene, persoanele prejudiciate de încălcarea normelor antitrust pot să
29

 se întemeieze, pe baza jurisprudenţei consacrate şi a articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul
1/2003, pe decizia respectivă, ca probă decisivă în acţiunile civile în despăgubiri. În cazul
deciziilor adoptate de autorităţile naţionale din domeniul concurenţei, în care se constată o
încălcare a articolului 101 sau 102, norme similare există doar în câteva state membre.
Comisia nu vede nici un motiv pentru care o decizie definitivă întemeiată pe articolul 101 sau
102, adoptată de o autoritate naţională în cadrul Reţelei europene din domeniul concurenţei
(REC), precum şi decizia finală a instanţei de recurs care susţine decizia ANC, sau o decizie a
Comisiei prin care ea însăsi constată o încălcare, nu ar trebui acceptate de fiecare stat membru
drept probă decisivă a încălcării normelor de concurenţă în acţiunile în civil introduse ulterior
pentru cazurile de încălcare a normelor concurenţei.
O normă în acest sens ar permite garantarea unei aplicări mai coerente a articolelor 101 si 102 de
către diverse organisme naţionale, precum şi creşterea certitudinii juridice. De asemenea, aceasta
ar creşte în mod sensibil eficacitatea și eficienţa procedurală a acţiunilor în despăgubiri privind
încălcarea normelor antitrust: Dacă pârâţii pot contesta faptul că au încălcat articolul 81 sau 82,
fapt stabilit într-o decizie a autorităţii naţionale de concurenţă şi, eventual, confirmat de către o
instanţă de recurs, instanţele sesizate de o acţiune în despăgubiri au obligaţia de a reexamina
faptele şi chestiunile juridice examinate deja şi evaluate de către o autoritate public specializată
(şi o instanţă de recurs).

ü În ceea ce privește cerinţele de existenţă a culpei

În cazul în care s-a dovedit încălcarea articolului 101 sau 102, statele membre adoptă abordări
diferite cu privire la cerinţa conform căreia, pentru a se obţine despăgubiri, este necesar să existe
o culpă.
În unele state membre, existenţa unei culpe nu este necesară pentru a se obţine reparaţia daunelor
cauzate de o încălcare a normelor concurenţei sau presupun irefutabil existenţa unei culpe în
cazul în care s-a dovedit că normele concurenţei au fost încălcate. Comisia consideră că, din
perspectiva politicii în domeniu, nu există motive de a se opune acestei abordări.

În ceea ce privește celelalte state membre, jurisprudenţa Curţii de Justiţie privind condiţiile
răspunderii civile pentru încălcările normelor direct aplicabile ale tratatului, cum ar fi articolele
101 și 102, precum și principiul eficacităţi, indică faptul că ar trebui limitată cerinţa privind
existenţa culpei, prevăzută de legislaţiile naţionale. Comisia consideră că nu există motive pentru
ca cei care au încălcat normele să fie exoneraţi de răspundere pe motiv că nu există culpă, în alte
situaţii decât cele în care pârâtul a comis o eroare ce poate fi scuzabilă.
Prin urmare, Comisia propune o măsură menită să clarifice acest aspect pentru toate statele
membre care cer dovedirea culpei, şi anume:
• atunci când persoana prejudiciată a demonstrat că au fost încălcate prevederile articolului 101
sau 102, persoana care se face vinovată de încălcarea normelor trebuie să răspundă pentru
daunele create, în afara situaţiei în care aceasta din urmă poate demonstra că încălcarea normelor
a fost rezultatul unei erori cu adevărat scuzabile;
30

 • o eroare poate fi scuzabilă în cazul în care o persoană cu discernământ care a depus toate
diligenţele posibile nu ar fi fost în măsură să conștientizeze că acţiunea sa a determinat o limitare
a concurenţei.

ü În ceea ce privește daunele și evaluarea acestora

Curtea Europeană de Justiţie a subliniat faptul că persoanele prejudiciate trebuie să primească
drept despăgubire totală cel puțin valoarea reală a prejudiciului suferit. Prin urmare, dreptul la
despăgubire totală acoperă nu numai prejudiciul efectiv produs de o creştere a preţului în dauna
concurenţei, ci şi pierderea de profit ca urmare a reducerii vânzărilor, incluzând dreptul la
dobândă din momentul producerii prejudiciului și până la repararea acestuia.
Din motive de certitudine juridică și pentru creșterea gradului de conștientizare în rândul
eventualelor persoane care încalcă normele concurenţei, dar și al persoanelor prejudiciate,
Comisia propune codificarea într-un instrument legislativ comunitar a acquis-ului comunitar
existent care vizează aria de cuprindere a daunelor pe care le pot recupera persoanele prejudiciate
de încălcarea normelor de concurenţă.
După ce se clarifică aria de cuprindere a daunelor trebuie să se calculeze valoarea acestora.
Calculul include o comparaţie cu situaţia economică a persoanei prejudiciată într-un scenariu
ipotetic pe o piaţă concurenţială, ceea ce adeseori este un exerciţiu laborios. Calculul poate
deveni extrem de dificil sau chiar imposibil din punct de vedere practic dacă se urmărește cu
stricteţe calcularea cu precizie a valorii exacte a prejudiciului suferit. În plus, cerinţele referitoare
la precizia calculului pot fi disproporţionate faţă de valoarea daunei suferite.
Prin urmare, pentru a facilita calcularea daunelor, Comisia are în vedere să stabilească un cadru
cu linii orientative pragmatice, fără caracter obligatoriu, pentru cuantificarea daunelor în cazuri
de încălcare a normelor antitrust, de exemplu prin metode aproximative de calcul sau norme
simplificate de estimare a pierderii.
Este de reţinut că în documentul elaborat de Comisia Europeana nu se propune introducerea
daunelor punitive (treble damages/punitive damages) specifică actiunilor în repararea
prejudiciilor din Statele Unite ale Americii, acolo unde acţiunea aceasta cunoaşte o dezvoltare
remarcabilă. Soluţia este mai degrabă o expresie a conservatorismului sistemului juridic
European – cum este cazul şi cu acţiunea colectivă (class action) cu toate că acordarea de daune
punitive ar fi de dorit şi ar creşte eficienţa cel putin cu privire la comportamentele
anticoncurenţiale considerate de mare pericol (hard core)-fixare de preţuri sau împărţire de pieţe.
În fond, sancţiunile aplicate de autorităţile publice cu competenţe în aceste domenii pot fi
considerate un “substitut de răspundere” având în vedere faptul că atât comportamentul ilicit cât
şi consecinţele păgubitoare se produc, de regulă, între agenţi economici.

..........................................................................................................................................................

31

5.2.4.5. Stadiul actual – pachetul de reglementări al Comisiei Europene din iunie 2013.
În iunie 2013, după 5 ani de la elaborarea concluziilor la consultarea publică – Cartea Albă
privind despăgubirile – Comisia Europeană a făcut pasul decisiv spre fixarea cadrului legislativ
în care acțiunile pentru dezdăunarea victimelor faptelor anticoncurențiale ar trebui să se
desfășoare. Mai concret, Comisia a adoptat un ”pachet legislativ” format din:

- o propunere de directivă – privind anumite norme care guvernează acțiunile în

despăgubire în temeiul dreptului național în cazul încălcărilor dispozițiilor dreptului
concurenței al statelor membre și al Uniunii Europene,
- o recomandare privind principii comune aplicabile acțiunilor colective în încetare37 și în
despăgubire introduse în statele membre în cazul încălcării drepturilor conferite de
legislația Uniunii, și
- o comunicare a Comisiei privind cuantificarea prejudiciilor în acțiunile în despăgubire
întemeiate pe încălcarea articolului 101 sau 102 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, însoțit de un ghid practic pentru cuantificarea prejudiciului în acțiunile în
despăgubire întemeiate pe încălcări ale articolului 101 sau 102 din Tratatul Privind
Funcționarea Uniunii Europene.

Recomandarea, comunicarea și ghidul practic emise de către Comisia Europeană nu vor avea
forță obligatorie directă dar vor fi deosebit de utile pentru victimele faptelor anticoncurențiale și
pentru instanțele judecătorești. Recomandare privind acțiunile colective tinde la o armonizare și
promovare a acțiunilor în instanță care să permită mai multor reclamanți să acționeze în comun și
ar trebui implementate în sistemele de drept naționale până la data de 26 iulie 2015 (cu toate
acestea nu există o sancțiune pentru nerespectarea acestui termen).
Dintre cele 3 documente emise de către Comisia Europeană în iunie 2013 cea mai importantă
este de departe propunerea de directivă care va fi supusă aprobării Parlamentului European și
Consiliului European în perioada următoare și probabil va intra în vigoare în prima jumătate a
anului 2014.
Principalele prevederi ale propunerii de directivă sunt:

§ Facilitarea accesului la probe al părților în acțiunile judecătorești privind daune provocate de

fapte anticoncurențiale, inclusiv posibilitatea de a obține o încheiere interlocutory sau o
ordonanță președențială pentru a obliga o parte să pună la dispoziție documente care pot
constitui probe utile și relevante în acțiunea în depăgubire.
§ Limitarea accesului reclamanților din acțiunile în depăgubiri la documentele depuse la
autoritățile de concurență de către întreprinderile care cooperează cu acestea în cadrul
politicii de clemență. Limitarea este drastică, mai ales în comparație cu abordarea mult mai
flexibilă, caz pe caz, a Curții Europene de Justiție în cauza Pfleiderer din 14 iunie 201138.
Curtea Europeană de Justiție a statuat în cauza Pfleiderer că nu poate fi stabilită o ierarhie
între aplicarea normelor de concurență de către autorități publice și aplicarea acelorași norme

37
Măsuri asiguratorii și ordonanțe președențiale.
38
A se vedea mai sus, secțiunea 5.2.2.
32

 în cadrul unor acțiuni în depăgubiri intentate de persoane private. Comisia Europeană nu
urmează aceeași abordare iar art.6.1 din propunerea de directivă menționează că ”Statele
membre se asigură că, în scopul acțiunilor în despăgubire, instanțele naționale nu pot
dispune, în niciun moment, ca o parte în proces sau un terț să divulge oricare dintre
următoarele categorii de probe: (a) declarațiile întreprinderilor în cadrul măsurilor de
clemență; și (b) propunerile de încheiere a unei tranzacții.” Cu alte cuvinte, Comisia
Europeană nu admite nicio excepție în ceea ce privește documentele depuse în contextul unor
aplicații la clemență. Dacă o astfel de limitare va fi menținută în forma finală a directivei
rămâne de văzut dacă aceasta este conformă cu prevederile art.101 și 102 din TFUE și cu
principiul efectivității afirmat în mai multe rânduri în jurisprudența Curții Europene de
Justiție, pe acest subiect.
Mai mult, sunt prevăzute limitări în ceea ce privește furnizarea și a altor documente aflate în
dosarul de investigație al autorității publice – ”informații care au fost elaborate de o
persoană fizică sau juridică în mod specific în cadrul procedurilor desfășurate de o
autoritate de concurență” și ”informații care au fost redactate de o autoritate de concurență
în cursul procedurilor sale., acestea din urmă putând fi furnizate la cererea instanțelor
judecătorești doar la finalizarea investigației administrative. Deși pot fi înțelese motivele
celei din urmă limitări, efectul de inhibare al acestora asupra acțiunilor independente de
emiterea unei decizii de către autoritatea de concurență este evident dar este posibil ca acest
efect să fie urmărit în mod explicit de către Comisia Europeană care nu vede cu ochi buni
desfășurarea în paralel a două proceduri cu privire la aceeași încălcare a regulilor de
concurență.
§ Deciziile autorităților naționale de concurență și ale Comisiei Europene, în materie de
concurență, vor face probă deplină în fața instanțelor de drept civil cu privire la existența
faptului prejudiciabil.

§ Termenul de prescripție al acțiunilor în despăgubiri ar trebui să fie, conform propunerii de

directive, de cel puțin 5 ani iar data de la care curge acest termen este data ultimei încălcări a
regulilor de concurență în situațiile, frecvente în practică, în care încălcarea este cu caracter
de continuitate. În plus, termenul ar trebui să fie suspendat pe durata investigațiilor unei
autorități de concurență. Având în vedere că termenul de prescripție pentru sancționarea unei
fapte anticoncurențiale este, la rândul său, de 5 ani de la data ultimei încălcări (conform
art.58 din Legea Concurenței), iar acesta este întrerupt odată cu declanșarea unei investigații
cu privire la respectivele fapte, durata în care poate fi emisă o decizie a autorității publice
este, în realitate de până la 10 ani. După încetarea suspendării, prescripția nu trebuie să se
împlinească mai devreme de 1 an.

În ceea ce privește legislația în vigoare în România, acțiunile în despăgbiri pentru daune

provocate de fapte anticoncurențiale se supun unui termen de prescripție general de 3 ani.
Art.61, alineat (5) din Legea Concurenței conține o prevedere în plus față de măsurile avute
în vedere în propunerea de directive: existența unui nou termen de prescripție pentru
victimele care își bazează acțiunile în pretenții pe decizii ale Consiliului Concurenței din
România – acțiuni subsecvente. În acest caz după rămânerea irevocabilă a deciziei prin care
se constată o încălcare urmează a curge un nou termen de prescripție special cu durata de 2
ani. Nu este vorba în acest caz de o repunere în termenul de prescripție deorece aceasta este
33

 condiționată de existența unei cauze care îl împiedică pe reclamant să acționeze. Or,
acțiunile în despăgubiri pot fi introduse oricând de către victima care poate dovedi, fără
aportul elementelor din dosarul autorității publice, existența unei încălcări a regulilor de
concurență, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre fapta anticoncurențială și
prejudiciu. Dacă directiva va fi adoptată în această formă se va impune însă modificarea
prevederilor din art.61 al Legii concurenței menționate în cadrul acestei secțiuni, în
conformitate cu prevederile directivei.

§ Victimele ar trebui să fie despăgubite atât pentru prejuduciul efectiv suferit cât și pentru
pierderea de profit, la care să se adauge dobânda legală de la data încălcării și până la data
plății efective a despăgubirilor.

§ Directiva conține prevederi privind transferul prejudiciilor clienților victimelor directe ale
faptelor anticoncurențiale. Directiva propune ca prejudicial transferat să fie scăzut din
cuantumul daunelor pe care le poate primi victima direct, cu excepția situației în care
victimele indirecte s-ar afla în ”imposibilitate legală de a solicita despăgubiri pentru
prejudicial suferit”. Directiva nu oferă niciun element suplimentar pentru a defini ce
înseamnă”imposibilitate legală”: se referă la persoane fără capacitate de exercițiu sau la
victime indirecte al căror drept la acțiune s-a prescris? Ambele situații sunt imposibilități
legale dar de o natură cât se poate de diferită. Soluția reducerii cuantumului daunelor cu
sumele transferate este criticabilă pentru dificultățile pe care le creează dar cel puțin prevede
că sarcina probei că a avut loc un transfer și a valorii astfel transferate revine pârâtului –
autorul faptei anticoncurențiale. 39 Cu privire la victimele indirecte, propunerea de directivă
include exitența unei prezumții simple privind faptul că acesta a suferit un prejudiciu
contractând cu victima directă a încălcării regulilor de concurență, urmând ca prejudicial
exact să fie estimat în cursul judecății.

§ O prevedere foarte importantă – și utilă – din propunerea de directivă este aceea a includerii
în legislație a unei prezumții relative conform căreia orice cartel – înțelegerea între
concurenții în plan orizontal – a produs un prejudiciu, urmând ca nivelul acestuia să fie
stabilit în urma probatoriului administrat în cursul judecății. Prezumția pleacă de la realitatea
că orice cartel urmărește să crească prețurile, excepțiile fiind extrem de rare și, oricum,
temporare – de exemplu o reducere în comun a prețurilor este plauzibilă doar pe durate scurte
și doar pentru a sancționa un membru ”indisciplinat” al cartelului sau pentru a scoate de pe
piață un alt concurent. Din acest punct de vedere prezumția ar putea fi la fel de bine și
absolută. Este însă corect ca o asemenea prezumție să poată fi răsturnată, având în vedere că
nu toate practicile de tip cartel sunt puse în aplicare – unele nu ajung până la acel stadiu, din
diverse motive cum este intervenția autorității de concurență. Fapta săvârșită de participanții
la cartel va fi totuși supusă unei sancțiuni contravenționale și în astfel de circumstanțe
(încălcare prin obiect – per se) dar nu poate constitui o faptă cauzatoare de prejudicii.

Pe de altă parte ar fi fost util ca directiva să recomande și un nivel al supraprețului suportat

de victimele unui cartel, prin luarea în considerare a nivelelor calculate pe bază empirică în
literatura economică – un astfel de nivel ar trebui să fie în jur de 25%.

39
A se vedea mai sus, secțiune 5.2.4.3.
34

 Propunerea de directivă și documentele care o însoțesc nu explică de ce prezumția este
aplicabilă doar în cazul cartelurilor și nu și în ceea ce privește acțiunile în despăgubiri
întemeiate pe săvârșirea unui abuz de poziție dominantă, având în vedere că o astfel de faptă
anticoncurențială produce aproape întotdeauna efecte în piață (nu reprezintă, formal, o
încălcare prin obiect, chiar dacă există decizii ale CEJ care asimilează anumite fapte de abuz
de poziție dominantă încălcărilor prin obiect). În plus abuzurile de poziție dominantă
săvârșite de către întreprinderi în poziție de monopol pe piață intră în categoria încălcărilor
grave (”hard-core”) ale regulilor de concurență.

§ Directiva recomandă ca răspunderea autorilor încălcării să fie solidară, cu excepția celor care
au beneficiat de politica de clemență40, care ar urma să răspundă doar pentru daunele
provocate direct de aceștia. Această prevedere se regăsește deja în legislația românescă prin
art.61, alineat (3) din Legea Concurenței, conform căreia ”Întreprinderea care beneficiază de
imunitate la amendă nu răspunde solidar pentru participarea sa la o practică
anticoncurențială interzisă la art.5 din prezenta lege, precum și la art.101 din Tratatul de
Funcționare a Uniunii Europene, practică sancționată de autoritatea de concurență”.
Trebuie remarcat că beneficiul diviziunii nu este aplicabil decât în cazul acțiunilor în
pretenții subsecvente unei decizii de sancționare emise de o autoritate publică de concurență,
nu și în cazul pretențiilor formulate în paralel și distinct de o astfel de decizie, ceea ce este
firesc. Tot la fel de firesc este ca beneficiul diviziunii să nu fie acordat și întreprinderilor
care săvârșesc în comun un abuz de poziție dominantă (o situație rar întâlnită dar totuși
posibilă), având în vedere că politica de clemență nu se aplică acestei categorii de fapte
anticoncurențiale.

Voi reveni asupra impactului pozitiv și al insufiențelor propunerii de directivă în Titlul 6 de mai
jos, referitor la caracteristicile răspunderii civile delictuale care derivă din încălcarea regulilor de
concurență.

5.3. Considerații generale cu privire la aplicarea privată a regulilor de concurență

neloială și a regulilor concurenței economice.
…………………………………………………………………………………………………….

5.4. ”Tensiunea” dintre aplicarea publică și aplicarea privată a regulilor de

concurență.
Aplicarea privată a regulilor concurenței economice este recunoscută, apreciată și chiar stimulată
în Uniunea Europeană și în alte jurisdicții. Între aplicarea acestor reguli de către autoritățile
publice specializate și aplicarea acelorați reguli direct de către victimele încălcărilor regulilor au
apărut și persistă însă tensiuni, în sensul că existența acțiunilor private care vizează recuperarea
prejudiciilor ar putea impieta asupra acțiunii publice de detectare, investigare și sancționare a
comprtamentelor anticoncurențiale. Principalele argumente care tind să așeze acțiunile private
într-o poziție secundară și, uneori, se opun direct devoltării unei practici consistente în acest
domeniu sunt:

40
Pentru această noțiune a se vedea mai jos, secțiunea 5.3.2.
35

 a) faptul că acțiunile private urmăresc satisfacerea unor interese individuale și nu contribuie
la realizarea efectelor urmărite de acțiunea publică (inhibarea unor astfel de
comportamente),
b) posibilitatea afectării politicii de auto-denunț privind existența unor carteluri (cunoscută
sub numele de ”politica de clemență”),
c) superioritatea instrumentelor de investigare și de sancționare aflate la dispoziția
autorităților publice de concurență.

………………………………………………………………………………………………………
5.4.1. Ce este politica de clemență, rolul și importanța acesteia?
Politica de clemență reprezintă un instrument juridic, propriu dreptului concurenței, prin care
întreprinderile care denunţă existența unor înţelegeri anticoncurențiale la care au participat sau
încă participă și care aduc dovezi care contribuie la dovedirea unei încălcări a art.5, alineat (1)
din Legea Concurenței, sunt exceptate integral sau primesc o reducere a cuantumului amenzilor
care ar trebui să li se aplice pentru această participare. Clemența este un instrument care poate fi
folosit, la nivelul Uniunii Europene, doar în ceea ce privește acordurile între concurenții în plan
orizontal – cartelurile propriu-zise – în vreme ce legislația românească prezintă particularitatea
că beneficiul respectiv poate fi acordat și participanților la un acord vertical.

………………………………………………………………………………………………………

Este adevărat că interesul general are în vederea protejarea întregii mulțimi și nu a vreunui
interes individual, luat separat. Orice abordare care tinde să mențină în plan secund sau chiar să
neglijeze rolul acțiunilor private riscă să lipsească aplicarea publică a regulilor de concurență de
substanță și de spirit. Mai mult, o astfel de abordare, care presupune sacrificarea sau ignorarea
interesului individual în scopul realizării unui mai abstract interes general, este străină
principiilor care guvernează statul de drept. Logica aceasta este comună oricărui domeniu în care
aplicarea unor reguli este apanajul unei autorități publice dotată cu instrumente puternice în acest
sens iar tensiuni de genul celei care se manifestă în dreptul concurenței pot să apară în orice alt
domeniu. De exemplu, sancționarea cu amendă contravențională a unei întreprinderi care
produce un accident cu consecințe grave asupra mediului sau a populației nu face inutilă sau
măcar de importanță secundară acoperirea de către autorul accidentului a pagubelor produse
mediului și populației. Putem spune chiar că intervenția autorităților publice se suprapune
aproape întotdeauna cu existența unor interese private iar această intervenție, chiar dacă nu este
chemată să rezolve direct respectivele interese, nici nu le poate ignora sau anihila.

……………………………………………………………………………………………………....

36

5.5. Aplicarea ”în defensivă” a regulilor de concurență – excepția nulității absolute41.
5.5.1. Cadrul general
Intervenirea nulității absolute a fost recunoscută constant în practica Curții Europene de
Justiție42, dar în cea mai mare parte a timpului această sancțiune nu a atras atenția în aceeași
măsură ca amenzile contravenționale aplicate pentru încălcarea art.101, alineat (1), care se aplică
ca procente din cifra de afaceri a întreprinderilor contraveniente și care se ridică, în consecință, la
nivele foarte mari.

Nulitatea absolută este prevăzută, în mod expres și de normele de concurență de la nivelul

Uniunii Europene43 dar în cazul acestora doar în ceea ce privește practicile concertate și
înțelegerile anticoncurențiale, deci cu o sferă de aplicare mult mai restrânsă. Astfel, art.101,
alineat (2) din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene prevede că ”Acordurile sau deciziile
interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.” Este vorba de acordurile și deciziile
care fac obiectul alineatului (1) al aceluiași articol 101 – ”Sunt incompatibile cu piaţa internă şi
interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice
practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne [….]”

Prevederea din art.101, alineat (2) TFUE este direct aplicabilă în România, de regulă împreună
cu prevederea identică din art.5 al Legii Concurenței –„Sunt interzise orice înţelegeri între
întreprinderi, decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi practici concertate, care au ca obiect
sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească
sau pe o parte a acesteia [….]”.

………………………………………………………………………………………………………

5.5.2. Mecanismul aplicării regulilor de concurență pe cale de excepție.

Nulitatea absolută a actelor juridice care reprezintă, în același timp, forme de manifestare ale
unor comportamente contrare regulilor de concurență este o noțiune esențială în aplicarea privată
a regulilor de concurență. Este firesc ca încălcarea unor norme juridice care atrage, în planul
acțiunii publice, sancțiuni atât de grave să nu rămână fără consecințe imediate în planul
raporturilor juridice civile. Este interesant de remarcat, de altfel, că speța dedusă judecății Curții
de Justiție a Uniunii Europene în cauza care a condus la consacrarea aplicării private a regulilor
de concurență – cauza Courage vs.Crehan, descrisă mai sus - a constat tocmai în invocarea, ca

41
Terminologia juridică de sorginte anglo-saxonă folosește pentru a desemna invocarea regulii de concurență pe
cale de excepție formula, care a căpătat o largă acceptare în literatura de specialitate, de ”shield” = scut.
42
Cauzele Courage, Manfredi și, înainte de acestea, Brasserie de Haecht – a se vedea supra secțiunea 5.2.2.
43
Prevederea care se referă la efectele de drept civil ale unui tip de acord interzis de legislația comunitară este unicat
în cadrul Tratatului de Funcționare a Uniunii Europene. Nicio altă prevedere din Tratat nu prevede, expresis verbis,
o astfel de consecință, în cazul încălcării sale, chiar dacă intervenirea nulității absolute poate avea loc în baza
dispozițiilor din dreptul național al Statelor Membre.
37

”scut”, nulității absolute a unei clauze dintr-un contract de distribuție. În speța respectivă,
instanțele din Marea Britanie au ridicat, mai întâi, problema că dreptul englez, ca și dreptul
românesc, nu permitea unei persoane să invoce nulitatea, atunci când aceasta era provocată și de
fapta sa – ”nemo propria turpitudinem allegans”.

Curtea de Justiție a trecut peste acest impediment, arătând că, deși nulitatea absolută operează în
primul rând în favoarea unor terțe părți față de respectivul acord – alți concurenți sau
consumatorii – principiul juridic de mai sus trebuie interpretat nuanțat. În exprimarea
Avocatului General Mischo44, preluată în raționamentul CEJ din cauza Courage vs.Crehan:

”(42) Criteriul care ar trebui folosit pentru a determina dacă o parte la un contract este în
postura de încălcare este răspunderea pe care acea parte o are pentru distorsionarea
concurenței. Acolo unde are în mod real o astfel de responsabilitate, partea respectivă nu poate
beneficia de propria sa încălcare pentru a se bucura de protectie împotriva contractului așa cum
poate să facă o terță parte.”
………………………………………………………………………………………………………………….

În dreptul românesc nulitatea absolută a actelor juridice contrare regulilor de concurență este
prevăzută în mod expres de către art.49 din Legea Concurenței. Acesta prevede, astfel, că:
”Sunt nule de drept orice înţelegeri sau decizii interzise prin art. 5 şi 6 din prezenta lege, precum
şi prin art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, respectiv orice
angajamente, convenţii ori clauze contractuale raportându-se la o practică anticoncurenţială,
precum şi orice acte care încalcă prevederile art. 9 din prezenta lege.”

Se observă că există o diferență destul de mare între sfera de aplicare a nulității absolute în forma
prevăzută de legislația europeană și întinderea acestei nulități în cadrul dreptului comunitar.
Menționăm dintr-un început că nu este vorba în acest caz de vreo contradicție sau măcar
neconcordanță între cele două reglementări. Diferența de sferă de aplicare pleacă din faptul că
nulitățile absolute, ca sancțiuni civile, sunt o materie ce aparține prin esență dreptului intern al
fiecărui Stat Membru. Prevederile din TFUE se referă doar la actele juridice care se circumscriu
unor acorduri și decizii interzise (carteluri) deoarece acestea sunt considerate în mod obișnuit în
legislația și practica de concurență ca fiind cele mai grave încălcări (încălcările numite ”hard-
core”) cu efecte grave asupra mediului concurențial și asupra consumatorilor. Aceasta nu
înseamnă însă că dreptul comunitar exclude abuzul de poziție dominantă care poate îmbrăca la
rândul său forme deosebit de grave pentru piață și pentru consumatori din sfera de aplicare a
nulității absolute.

………………………………………………………………………………………………………

44
Cauza C-453/99.
38

Din fericire, în cadrul sistemului de drept din România – și din câteva alte state membre ale
Uniunii Europene - întrebarea de mai sus și posibilele răspunsuri au doar o importanță teoretică.
Legiuitorul român a completat lacuna din ordinea juridică comunitară prin includerea expresă a
abuzului de poziție dominantă (art.6 din Legea Concurenței) în sfera de aplicare a sancțiunii
nulității absolute pentru încălcări ale regulilor de concurență definită de art.49 din această lege.
Trebuie remarcat că chiar și în absența unei norme exprese nulitatea absolută a acordurilor care
se suprapun unor abuzuri de poziție dominantă ar fi putut fi dedusă din noile prevederi din Codul
civil român, fie cele menționate mai înainte, fie în baza art.1247 Cod civil (nulitatea absolută
pentru încălcarea unor norme de interes general: regulile liberei concurențe).

În schimb, în ceea ce privește nulitatea actelor juridice care contravin normelor de concurență
neloială, aceasta poate fi relativă sau absolută, după caz, în funcție de natura interesului juridic
protegiuit. Astfel, suntem de părere că actele juridice care contravin faptelor de concurență
neloială pentru care Legea Concurenței neloiale prevede sancțiunea unor amenzi
contravenționale ar trebui să fie lovite de nulitate relativă în vreme ce pentru faptele de
concurență neloială incriminate ca infracțiuni nulitatea ar trebui să fie absolută.

În plus față de prevederile din TFUE legiuitorul român a mai inclus în sfera de aplicare a
sancțiunii nulității absolute odată cu modificarea art.49 din Legea Concurenței în anul 2010 și
actele juridice care sunt contrare art.9 din Legea Concurenței nr. 21/1996 – mai exact ar fi vorba
de prevederile alineatului (1) din acest articol
…………………………………………………………………………………………………….
Acest tip de nulitate absolută se aplică doar actelor administrative și este tipic dreptului român,
având în vedere că prevederi similare art.9 din Legea Concurenței nr. 21/1996 nu se regăsesc
nicăieri în ordinea juridică comunitară. Aplicarea sancțiunii nulității absolute pentru astfel de
acte administrative este deosebit de importantă pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime
ale persoanelor afectate. Având în vedere procedura îndelungată și lipsită de o sancțiune la fel
de eficientă cum sunt amenzile contravenționale ce pot fi aplicate întreprinderilor, prevăzută de
alineatele (2) și (3) ale art.9, existența nulității absolute are potențialul de a fi folosită cu mult
mai mare succes de către persoanele afectate prin acte administrative contrare art.9, direct în fața
instanțelor de contencios administrativ.

În egală măsură, persoanele afectate prin acte administrative care sunt lovite de nulitate absolută
vor putea solicita despăgubiri autorității publice emitente și conducătorilor acestora, conform
art.8, alineat (1) din Legea contenciosului administrativ nr.554/2001 – ”Persoana vătămată într-
un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral,
nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente
sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanţa
de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului,
repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate
adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al
39

său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de
soluţionare a cererii.”

Se pune întrebarea dacă nerespectarea normelor care reglementează concurența neloială este, în
egală măsură, sancționată cu nulitatea absolută. Actul normativ aplicabil unor astfel de fapte nu
prevede, în mod expres, sancțiunea nulității. În aceste condiții, existența nulității absolute poate
fi dedusă doar din normele generale în materie de nulitate absolută din Codul Civil.
Consider că răspunsul în acest caz ar trebuie să fie afirmativ având în vedere că dinscolo de
natura privată a interesului imediat protejat, normele de concurență neloiale au în vedere tot un
interes public. Dacă nu ar fi vorba de protejarea unui interes public, nu s-ar justifica aplicarea
unor sancțiuni contravenționale sau chiar penale faptelor de concurență neloială.
Consecințele juridice ale nulității sunt guvernate în cele mai multe aspecte de către legea
națională, astfel cum a statuat CEJ45.

Astfel, nulitatea absolută a clauzelor contractuale contrare regulilor de concurență atât în baza
art.49 din Legea Concurenței cât și a TFUE operează retroactiv – ex tunc – dar și pe viitor – ex
nunc, fără ca aceasta să poată fi acoperită prin acte ulterioare sau în contextul unor împrejurări
diferite (rebus sic stantibus). În doctrina juridică străină au fost puse sub semnul întrebării
decizii ale unor instanțe naționale din Marea Britanie care au considerat că un acord lovit de
nulitate absolută poate redeveni valabil dacă dispar împrejurările economice în care această
nulitate s-a produs (de exemplu cotele de piață a unor participanți la o înțelegere
anticoncurențială scad sub pragurile de minimis prevăzute de art. 8, alineat (1) din Legea
Concurenței - 10% sau 15% în funcție de concurența, orizontală sau verticală între participanți).
O astfel de interpetare ar fi contrară caracterului nulității absolute pentru încălcarea art.101 din
TFUE, care se referă și la viitor, astfel cum rezultă acesta din jurisprudența Curții Europene de
Justiție46. Din momentul schimbării împrejurărilor care provoacă nulitatea absolută se poate
vorbi doar de un alt contract, cu efecte doar pentru viitor47. În caz contrar, dreptul victimelor la
repararea pagubelor ar fi pus în pericol – acestea nu ar putea solicita despăgubiri pe baza unui
contract care ar fi redevenit valabil și față de care sunt terți desăvârșiți.

Ca orice nulitatea absolută și cea aplicabilă pentru încălcarea normelor concurenței economice și
a normelor concurenței loiale este imprescriptibilă 48.

Fiind vorba de nulități absolute, de ordine publică, nulitățile produse de clauze și contracte
contrare regulilor de concurență pot fi invocate de orice persoană interesată dar trebuie ridicate,

45 Cauza C 319/82 – Societe de Vente de Ciments et Betons de l’Est vs. Kerpen & Kerpen Gmbh & Co KG.
46
Cauza Brasserie de Haecht II, a se vedea supra secțiunea 5.2.2.
47
A.Komninos (2008), pag.152-153, V.Milutinovic (2009).
48
Vezi A.Komninos (2008) pentru o opinie contrară, în sensul că nulitatea absolută în baza art.101, alineat (2)
TFUE ar fi supusă termenelor de prescripție prevăzute de legislația națională în ceea ce privește încălcarea normelor
de ordine publică sau, în lipsa acestora, regulilor generale de prescripție.
40

din oficiu, de către judecătorul cauzei, dacă părțile nu fac ele însele acest lucru. Invocarea
nulității absolute se poate face oricând. În ceea ce privește autoritățile publice – Comisia
Europeană sau Consiliul Concurenței, după caz – acestea nu au competența de a constata în mod
formal intervenirea nulității absolute. Din acest motiv constatarea acestei situații nu este
menționată în art.45, alineat (1) între deciziile care pot fi luate de către Consiliul Concurenței la
finalul unei investigații cu toate că o instanță de judecată va constata ulterior că acestea se
produseseră. Pe de altă parte, Consiliul Concurenței poate și trebuie să țină cont de intervenirea
nulității absolute și de efectele sale, odată ce o situație de încălcare a prevederilor art.5, 6 sau 9
din Legea Concurenței a fost constatată. Având în vedere că nulitatea absolută intervine ipso
jurem Consiliul Concurenței poate menționa acest aspect în deciziile sale și în comunicările către
public ulterioare emiterii unei decizii de încălcare a legii, similar practicii pe care o are Comisia
Europeană de a menționa cu ocazia fiecărei comunicări privind emiterea unei decizii de
sancționare că persoanele afectate pot formula cereri în justiție pentru recuperarea prejudiciilor
suferite. O astfel de mențiune, chiar dacă nu are forța obligatorie a celorlalte dispoziții din
decizie, contribuie la atenționarea părților și a terțelor persoane asupra lipsei de efecte a unui
acord contractual sau act administrativ care a fost declarat ca fiind în contradicție cu prevederile
imperative ale legislației de concurență.

Efectele nulității absolute prevăzute de art.49 din Legea Concurenței și art.101 din TFUE, pentru
normele concurenței economice, și art.1247 din Codul Civil, pentru încălcarea normelor
concurenței loiale, vor fi totale, dacă prevederea contractuală este esențială pentru existența ca
atare a contractului, sau parțiale, dacă restul contractului poate continua să existe și să fie
aplicabil în condițiile intervenirii nulității clauzei.

Una dintre cele mai importante întrebări care se pune în contextul intervenirii nulității absolute
ca urmare a încălcării unei dispoziții imperative de concurență, este în ce măsură părțile ar trebui
să fie obligate să restituie prestațiile efectuate în baza clauzelor declarate nule, în baza regulilor
îmbogățirii fără justă cauză sau în alt mod.

Răspunsul la această întrebare ar trebui să fie negativ, în ceea ce privește înseși părțile la un
acord anticoncurențial, având în vedere că nulitatea privește nerespectarea unei dispoziții de
ordine publică, foarte importantă pentru economia de piață și pentru piața internă a Uniunii
Europene. Eventual ar putea fi avut în vedere raționamentul juridic urmărit în cauza Courage
vs.Crehan și ar putea fi recunoscut un astfel de drept doar în beneficiul părții ”mai slabe” la
acord, care nu a fost în măsură să decidă liber în legătură cu încheierea acordului și includerea
clauzelor care sunt contrare normelor de concurență. Dacă unei astfel de persoane i se
recunoaște dreptul de a invoca nulitatea absolută a contractului, este de principiu că ficțiunea
juridică, de ”terță parte” trebuie dusă până la capăt, astfel încât partea respectivă să primească
valoarea a ceea ce a prestat (acesta era, în esență, și obiectul cererii lui Courage, intrat în
faliment, în opinia sa din cauza clauzelor impuse de Crehan Ltd, cauza care a ocazionat

41

pronunțarea Curții Europene de Justiție49). Valorificarea pretențiilor unor astfel de co-
contractanți, ca și al al terților propriu-ziși, se va face însă în baza dreptului la despăgubiri care
derivă direct fie din art.101 și 102 TFUE – astfel cum a statuat CEJ – fie din dispozițiile art.1349
din Codul civil român, coroborat cu art.60 din Legea Concurenței. Pentru a păstra totuși
proporțiile, ar trebui ca între cele două categorii de reclamanți să se practice, din nou, o
”discriminare”, în sensul că persoanelor co-contractante ar trebui să li se recunoască doar dreptul
de a primi dauna efectivă – ”damnum emergens” (care poate coincide cu prestația efectuată de
ea), nu și profitul nerealizat – ”lucrum cessans”.

Aplicarea regulilor de concurență în scop defensiv – ”scut” – reprezintă un instrument puternic

aflat la dispoziția părților interesate, inclusiv unii co-contractanți iar această excepție poate fi
invocată în fața oricărei instanțe, inclusiv în fața unui tribunal arbitral și chiar în faza medierii
prevăzute de Codul de procedură civilă (cu observația că, în acest caz, constatarea intervenirii
nulității absolute poate fi făcută doar de către instanța de judecată sesizată în acest sens). În ceea
ce privește constatările cu forță oficială ale instanței judecătorești, consider că o hotărâre în acest
sens trebuie să se bazeze pe analiza proprie a judecătorului, în urma administrării probelor, astfel
că nu ar putea să se regăsească într-o hotărâre de expedient prin care se confirmă o tranzacție
intervenită între părți. Dincolo de forța și utilitatea excepției nulității absolute recunoașterea sa
de către judecător nu este nici pe departe o sarcină facilă, cel puțin nu atunci când nu există o
decizie anterioară a unei autorități de concurență prin care să se fi constatat încălcarea
dispozițiilor imperative ale legislației de concurență - aplicare de tip ”stand alone” = de sine
stătătoare a regulilor de concurență. Constatarea faptului că o situație sau o clauză contractuală
contravine regulilor de concurență este adesea un demers dificil mai ales în ceea ce privește
încălcarea regulilor de concurență de tip antitrust (sarcina este ceva mai ușoară în situația în care
este vorba de încălcare unei norme de concurență neloială). Sarcina judecătorului este ușurată în
ceea ce privește unele din restricțiile de concurență considerate ”hard core” (acordul prin care
două întreprinderi convin asupra prețurilor practicate pe piață este o încălcare destul de evidentă
a art.5 din Legea Concurenței / art.101 TFUE) și devine extrem de dificilă în ceea ce privește
constatarea existenței unui abuz de poziție dominantă (care presupune analizarea unor situații de
fapt prin prisma unor precepte de natura economică). Între acestea se află o paletă largă de
situații și, dincolo de faptul că judecătorul poate invoca din oficiu o astfel de nulitate, rolul
părților interesate în invocarea nulității este unul important, în vederea furnizării informațiilor de
care judecătorul are nevoie pentru analiza sa. Nici poziția părților în proces nu este însă
întotdeauna mai favorabilă, de exemplu atunci când este vorba de persoane care sunt terțe față de
acordul a cărui nulitate este invocată și care nu au fost parte în dosarul de investigație privind
acel acord, instrumentat de Consiliul Concurenței. În astfel de situații, trebuie avut în vedere că

49
Din păcate pentru acest reclamant, acesta nu a obținut, până la urmă, despăgubirile solicitate în fața instanțelor
judecătorești din Anglia.

42

instanța de judecată poate cere formularea de observații de către Consiliul Concurenței, în
calitate de amicus curiae, în baza art.61, alineat (6) din Legea Concurenței.

5.6. Aplicarea ”activă” a regulilor de concurență – recuperarea daunelor produse de

încălcarea legislației concurenței și obținerea încetării comportamentelor
prejudiciabile.
………………………………………………………………………………………………………

6. CARACTERISTICILE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE CARE DERIVĂ DIN

ÎNCĂLCAREA REGULILOR DE CONCURENȚĂ
………................................................................................................................................................

6.1. Aspectele specifice ale răspunderii civile delictuale pentru fapte ilicite care rezultă
din încălcarea regulilor de concurență în dreptul românesc și în dreptul
comunitar.
............................................................................................................................................................

6.1.1. Aspecte de drept substanțial

6.1.1.1. Cu privire la fapta ilicită – sfera faptelor anticoncurenţiale – varietăţi.
Prevederie legale privind concurența, exprimate prin norme privind concurența ecnomică și
norme de concurență neloială, sancționează, în principal cu amenzi contravenționale, devierea
concurenților de la modalitățile firești de exercitare a jocului concurențial sau, așa cum am
menționat mai sus50, restricțiile și excesele de concurență.
Sfera faptelor anticoncurențiale este conturată, astfel, în primul rând de prevederile art.4 și 5 din
Legea Concurenței neloiale, art.5, 6 și 9 din Legea Concurenței / art. 101 și 102 din TFUE.
Menționez că toate aceste prevederi se referă la fapte care pot îmbrăca, în practică, o multitudine
de manifestări. Prevederile legale menționate cuprind, astfel, mai degrabă, categorii de fapte
contravenționale / fapte cauzatoare de prejudicii civile, nu fapte precis individualizate. Faptele
cauzatoare de prejudicii pot cunoaște o multitudine de variante. În practică există desigur fapte
anticoncurențiale întâlnite mai frecvent – de exemplu înțelegerile între concurenți care duc la
majorarea prețurilor de vânare, practicile constând în schimburi de informații între concurenți,
refuzul de furnizare a unor inputuri esențiale pentru procesul de producție al altor întreprinderi
sau practicarea unor prețuri excesive de către un monopolist (acestea din urmă fiind forme de
manifestare a unui abuz de poziție dominantă).
Prima întrebare care se pune în legătură cu sfera faptelor care pot constitui fapte cauzatoare de
prejudicii este în ce măsură o încălcare a unei prohibiții de concurență care este sancționată prin

50
A se vedea supra, secțiunea 2.2.

43

obiect poate sta în același timp și la baza răspunderii civile delictuale. După cum am văzut mai
înainte art.5 din Legea Concurenței, respectiv art.101 din TFUE, interzic anumite
comportamente ale operatorilor economici – acordurile de fixare a prețurilor, împărțire a piețelor
sau limitare a comercializării - indiferent dacă acestea au produs sau nu consecințe efective în
piață (încălcările prin obiect) în vreme ce alte comportamente constituie fapte anticoncurențiale
doar dacă au produs în mod concret efecte în piață. Încălcările prin obiect sunt mult mai precis
delimitate prin prevederi legale exprese (art.8 din Legea Concurenței), deci ar trebui să fie o
categorie mai restrânsă dar sunt considerate, în același timp, ca fiind cele mai grave încălcări ale
regulilor de concurență. Datorită caracterului grav al acestui tip de încălcări, autoritățile de
concurență din România și de pretutindeni concentrează asupra acestora marea majoritate a
resurselor. În consecință cele mai multe decizii ale autorităților de concurență pe care se pot
întemeia acțiuni subsecvente (”follow-on”) în despăgbiri vor privi acest tip de încălcări.
Pentru a răspunde la întrebarea de mai sus este important să precizăm că faptul că anumite
comportamente sunt sancționate contravențional prin simplul fapt al comiterii lor nu exclude
posibilitatea existenței unor consecințe dăunătoare. Dimpotrivă, încadrarea acestui tip de fapte în
categoria celor foarte periculoase (”hard-core”) are la bază tocmai faptul că acestea produc cel
mai adesea consecințe și daune însemnate altor întreprinderi și consumatorilor.
În consecință, răspunsul la întrebarea de mai sus trebuie să fie în sensul că încălcările, prin obiect
sau prin efecte ale regulilor de concurență pot să constituie fapte civile cauzatoare de prejudicii,
desigur, cu condiția ca astfel de prejudicii să existe în mod efectiv și să fie provocate de
respectiva încălcare. În cazul încălcărilor prin obiect ale regulilor concurenței economice –
cartelurile privind fixarea de prețuri sau împărțirea pieței – fapta poate fi pedepsită indeferent
dacă există sau nu efecte. Aceasta nu înseamnă că niciodată nu se produc efecte ci doar că
sancțiunea contravențională este aplicată și dacă acestea nu se produc ci doar riscau să se
producă.
…………………………………………………………………………………………………….

Revenind la sfera faptelor delictuale care rezultă din excese sau deficite (restricții) de concurență,
este important de avut în vedere că victimele vor putea să solicite doar acoperirea consecințelor
restricționării sau exceselor de concurență, nu și pe cele care provin din exercitarea firească a
concurenței și din organizarea și eficiența superioară ale unui concurent. În practică,
întreprinderile concurente fac adesea confuzie între pierderile suferite datorită eficienței mai
reduse față de concurenți și pierderile suferite ca urmare a unor fapte anticoncurențiale.
Motto-ul aplicării publice a regulilor de concurență în Uniunea Europeană este că aceasta
protejează concurența, ca mecanism de funcționare eficientă a jocului economic, nu pe
concurenții înșiși. Precizarea este importantă deoarece se întâmplă destul de frecvent ca, în
practică, întreprinderile concurente să încadreze în categoria de daună care trebuie reparată atât
pierderile suferite datorită eficienței mai reduse față de concurenți cât și pierderile suferite ca
44

urmare a unor fapte anticoncurențiale. Or este de principiu – și în interesul bunei funcționări a
concurenței – ca o cerere de despăgubiri care este bazată în realitate pe rezultatul unei eficiențe
superioare a presupusului autor al unei fapte anticoncurențiale să fie respinsă de plano ca fiind
inadmisibilă și, până la urmă, expresia unui abuz de drept nu exercitarea unui drept legitim.

……………………………………………………………………………………………………..
Cea mai mare dificultate în ceea ce privește sarcina probei se va întâlni de altfel în practică în
ceea ce priveșe dovedirea existenței unui abuz de poziție dominantă. Pe lângă necesitatea de a
demonstra, inclusiv cu argumente economice și tehnice, caracterul abuziv al unui comportament,
multe fapte de abuz de poziție dominantă pot coexista și se pot confunda cu fapte de concurență
neloială și, mai ales, cu dispute contractuale.
În afară de verificarea suprapunerii între fapta contravențională și fapta delictuală, în doctrina
juridică51 s-a pus întrebarea dacă existența acesteia din urmă este condiționată, în ceea ce
privește regulile concurenței economice de existența, în fiecare caz în parte, a unei afectări a
consumatorilor, pe lângă afectarea unei alte întreprinderi. O astfel de condiție ar putea rezulta
din faptul că normele antitrust au în vedere protecția consumatorilor, nu a concurenților. În
vreme ce în SUA această întrebare a primit un răspuns pozitiv - printr-o decizie a Curții Supreme
de Justiție52 în sensul că un concurent nu poate introduce o acțiune în despăgubiri bazată exclusiv
pe propria afectare, fără a dovedi și afectarea consumatorilor - în Uniunea Europeană acest
aspect nu a fost încă tranșat prin legiferare directă sau pe cale jurisprudențială dar opinia
generală este că o astfel de limitare nu ar trebui să existe, prin prisma formulărilor generale din
cauza Courage vs.Crehan și având în vedere principiile ”plein effet” (efect deplin) și ”effet utile”
(efect util) aplicabil dreptului european53. În ceea ce mă privește, consider că normele generale
care guvernează răspunderea civilă delictuală în dreptul românesc nu permit existența unei astfel
de condiții. Existența condiției ar conduce, practic, la o limitare a principiului general al
răspunderii civile delictuale (neminem laedere), care nu poate fi acceptată în lipsa unei prevederi
legale exprese în acest sens. Trebuie avut în vedere că ideea existenței condiții de afectare a
consumatorilor pentru admisibilitatea unei cereri de despăgubiri a concurenților își are originea
în Statele Membre unde nu există un principiu general de răspundere civilă delictuală ci doar
aplicații ale acestei răspunderi, cum este cazul Germaniei. În aceste state este aplicată o doctrină
juridică – ”Schutznorme”54 - care presupune că fiecare drept la acțiune în despăgubiri este
destinat și protejează interesele legitime ale unei categorii determinate de reclamanți, nu a
oricăror reclamanți. Pe de altă parte, existența unei afectări, chiar potențiale, a consumatorilor ar
putea fi avută în vedere de instanța de judecată în scopul identificării cererilor în despăgubiri
care sunt bazate pe încălcări reale ale regulilor de concurență, de cele unde prejudiciile sunt de

51
C.A.Jones (1999), pag.192-193, V.Milutinovic (2010), pag.231-237.
52
Cauza Brunswick Corp. vs. Pueblo Bowl-O-Mat, Inc., 429 U.S. 477, 489 (1977).
53
V.Milutinovic (2010), pag.236-237, A.Komninos , New Prospects for Private Enforcement of EC Competition
Law: Courage vs.Crehan and the Community Right to Damages, CML Rev nr.39 (2002), pag.464-470.
54
Pentru detalii privind această doctrină, a se vedea Raportul Ashurst, secțiunea 38.
45

fapt, datorate, eficienței superioare a întreprinderilor chemate în judecată. Acest standard este
util doar în cazul cererilor concurenților care nu sunt bazate pe o decizie anterioară a autorității
publice de concurență, având în vedere că în cazul în care o decizie de sancționare există și
rămâne definitivă și irevocabilă afectarea consumatorilor este fie prezumată (în cazul încălcărilor
prin obiect ale regulilor de concurență de tip antitrust), fie dovedită (în cazul încălcărilor prin
efecte ale regulilor de tip antitrust și în cazul faptelor de concurență neloială).

În general, încălcările regulilor de concurență se produc prin săvârșirea unei acțiuni – înțelegere,
defăimare, divulgare de informații confidentiale, contrafacere de produse. Există însă și
posibilitatea ca încălcarea regulilor de concurență să constea dintr-o inacțiune – de exemplu
refuzul nejustificat de a pune la dispoziția unei întreprinderi un produs sau serviciu care
reprezintă pentru aceasta o facilitate esențială în vederea desfășurării propriei activități, care
poate reprezenta o formă de manifestare a abuzului de poziție dominantă, interzis de prevederile
art.6 din Legea Concurenței și art.102 din TFUE.

Pentru delimitarea sferei acțiunilor și inacțiunilor care pot constitui fapte prejudiciabile este
importantă urmărirea legăturii de cauzalitate dintre acestea și prejudiciu. Este necesar, în egală
măsură, să se identifice în ce măsură dauna rezultă dintr-o prevedere contractuală valabilă, caz în
care sunt aplicabile regulile răspunderii civile contractuale sau dintr-o clauză contractuală, lovită
de nulitate, în baza art.49 din Legea Concurenței sau art.102, alineat (2) din TFUE, caz în care se
aplică regulile răspunderii civile delictuale. După cum am argumentat mai sus55 ar trebui să
existe posibilitatea ca despăgubirea în baza unei fapte prejudiciabile care rezultă din încălcarea
unei reguli de concurență ar trebui să fie permisă. Nu ar fi vorba în astfel de situații de un
adevărat cumul al celor două forme de răspundere, cel puțin nu sub aspectul cumulului
despăgubirilor, ci de o aplicare coordonată a celor două forme de răspundere.

6.1.1.2. Cu privire la autorii faptelor delictuale în dreptul concurenței.

Sfera potențialilor autori ai faptelor delictuale care derivă din încălcarea unor reguli de
concurență este, aparent, precis delimitată, fiind formată din mulțimea tuturor întreprinderilor.
Orice întreprindere se poate afla la un moment dat în situația de a săvârși o faptă
anticoncurențială și nicio astfel de întreprindere nu este, în virtutea vreunei caracteristici proprii
(cu capital privat sau public, de naționalitate română sau străină etc), imună la răspundere pentru
încălcarea interdicțiilor prevăzute de Legea Concurenței sau de Legea Concurenței neloiale. Pe
de altă parte, după cum am arătat mai înainte56 noțiunea de întreprindere este destul de largă și
poate include orice persoană fizică sau juridică implicată în activități generatoare de profit,
indiferent de statutul juridic al acesteia. Rezultă, astfel, că, practic, orice entitate implicată în

55
A se vedea supra, secțiunea 2.2.
56
A se vedea supra, secțiunea 3.1.

46

realizarea de activități economice care generează profit este potențial expusă răspunderii
contravenționale dar și răspunderii delictuale civile pentru încălcarea interdicțiilor care
guvernează realizarea activităților economice.

…………………………………………………………………………………………………….

Pe de altă parte, identificarea în mulțimea precis delimitată a întreprinderilor, a celor care trebuie
să fie ținute la repararea prejudiciului nu este neapărat o sarcină ușoară. Identificarea
întreprinderii vinovate este îngreunată de câteva trăsături proprii tot dreptului concurenței.
Principalele dificultăți pot fi provocate, pe de o parte, de însăși sfera largă a întreprinderilor, care
include și entități care pot să fie lipsite de personalitate juridică iar pe de altă parte, de situația,
specifică dreptului concurenței, în care o întreprindere poate fi responsabilă de săvârșirea faptei
anticoncurențiale alături de alte întreprinderi, care exercită asupra acesteia o influență
determinantă – conceptul de ”unitatea economică a întreprinderilor” dezvoltat de jurisprundența
Curții Europene de Justiție57.

Astfel, practica judiciară a Curții Europene de Justiție a statuat că răspunderea contravențională

pentru încălcarea regulilor de concurență de către o întreprindere cu deplină personalitate juridică
poate fi atribuită, alături de autorul direct al faptei și societății-mamă a acesteia sau oricărei alte
întreprinderi care exercită o influență determinantă asupra întreprinderii implicate direct în
săvârșirea faptei anticoncurențiale. Condiția de bază pentru intervenirea acestei răspunderi este
ca întreprinderea care a comis efectiv fapta anticoncurențială să fie lipsită, de facto, de
autonomie decizională, urmând în activitatea sa curentă politica comercială a întreprinderii care
o controlează. Dacă societatea-mamă deţine integralitatea capitalului social al unei filiale, există
o prezumţie- relativă - că aceasta exercită în mod efectiv o influenţă determinantă asupra
comportamentului filialei sale.
……………………………………………………………………………………………………
Trebuie notat că această răspundere este, în concepția Curții de Justiție a Uniunii Europene,
reținută ulterior și în dreptul pozitiv al multor State Membre, o răspundere pentru fapta proprie a
întreprinderii care exercită controlul sau influența, nu o răspundere pentru fapta altei persoane,
solidară și indivizibilă pentru întreprinderile între care este stabilită existența unității economice.
Se pune întrebarea dacă extinderea răspunderii de tip administrativ pentru săvârșirea unei fapte
anticoncurențiale poate fi extrapolată și la răspunderea civilă, pentru repararea prejudiciilor
cauzate de aceeași faptă anticoncurențială. În favoarea extinderii unității economice pledează
faptul că există aceeași logică – dacă întreprinderea-mamă este responsabilă pentru
comportamentul care a cauzat prejudiciile, atunci ar trebui să fie posibil să fie atrasă și
răspunderea sa civilă, nu doar cea contravențională. Întreprinderea-mamă este sancționată
contravențional pentru propria faptă iar în materie de concurență fapta contravențională este una

57
A se vedea, de exemplu Cazul C-97/08 P, Akzo Nobel NV (I).
47

și aceeași cu fapta civilă delictuală astfel încât întreprinderea mamă ar trebui să poată fi obligată
la plata de despăgubiri solidar și indivizibil cu întreprinderea pe care o controlează.
Un argument contrar față de această interpretare ar putea fi că unitatea economică a
întreprinderii, fiind o excepție la principiul răspunderii limitate a acționarilor trebuie să fie
interpretată limitativ, fără a putea include și răspunderea civilă delictuală. Dilema este ușor de
rezolvat în cazul acțiunilor în despăgubri subsecvente unei decizii finale și irevocabile a
autorității publice de concurență, caz în care întreprinderea-mamă este sancționată în mod
distinct și este vorba de răspunderea sa individuală. În cazul acțiunilor în despăgubiri care sunt
formulate anterior sau independent de emiterea unei decizii de sancționare contravenținală,
judecătorul ar trebuie să pună în discuție, la cerere sau din oficiu, o eventuală calitate procesuală
pasivă a acționarilor unei întreprinderi, în măsura în care există indicii suficient de puternice că
aceasta nu dispunea de autonomie decizională la momentul săvârșirii faptei anticoncurențiale.
………………………………………………………………………………………………………
În final menționez că părțile la aceeași încălcare a regulilor de concurență sunt ținute solidar și
indivizibil la repararea pagubei, conform regulii generale din art.1382 și 1383 din Codul civil, cu
excepția unora dintre întreprinderile care beneficiază de politica de clemență. În vederea
protejării în măsura maximă posibilă a celor care apelează pentru politica de clemență art.61,
alineat (3) din Legea Concurenței prevede, prin derogare de la normele din Codul civil
menționate, că întreprinderea care beneficiază de imunitate la amendă (deci nu și în cazul celor
care beneficiază doar de o reducere a cuantumului sancțiunii58) solidaritatea încetează iar aceasta
va putea invoca beneficiul diviziunii.
Având în vedere că politica de clemență este proprie normelor de concurență de tip antitrust,
beneficiul diviziunii va putea fi invocat doar în ceea ce privește faptele anticoncurențiale
interzise de Legea Concurenței, nu și în cazul celor prevăzute de Legea Concurenței neloiale.
Dacă una și aceeași cerere de despăgubiri este bazată simultan pe prevederi ale Legii concurenței
și ale Legii concurenței neloiale, va trebui să se facă distincția între cele două categorii de
prejudicii astfel produse.

6.1.1.3. Cu privire la victimele care pot solicita repararea prejudiciilor

Victimele faptelor anticoncurențiale, de tip antitrust sau de concurență neloială, pot să fie, pe de
o parte, alte întreprinderi, concurente cu autorii acestor fapte sau care se află în relații comerciale
cu autorii și, pe de altă parte, consumatorii.
…………………………………………………………………………………………………….
Din punctul de vedere al situării lor în circuitul economic pe care a avut loc propagarea unei
daune, victimele pot fi directe sau indirecte. În practica juridică s-a pus de timpuriu întrebarea
dacă ar trebui permis autorilor unor fapte anticoncurențiale chemați în judecată de către

58
Pentru detalii privind politica de clemență a se vedea supra, secțiunea 5.3.2.
48

cumpărătorii lor direcți – alte întreprinderi – să invoce lipsa de interes a reclamanților, în sensul
că paguba suferită de ei a fost transmisă mai departe (și, practic, a fost recuperată) la clienții
acestora aflați în aval în cadrul lanțului economic. În egală măsură s-a pus întrebarea dacă
oricine altcineva, în afară de cumpărătorii direcți, ar trebui să aibă dreptul să solicite despăgubiri
de la autorii încălcării. Care este sfera de aplicare, ratione materie, în ceea ce privește acțiunile
în despăgubiri care rezultă din fapte anticoncurențiale, sau, altfel spus, cine este ”reclamantul
potrivit” în cadrul acțiunilor în despăgubiri? Mai precis, această întrebare a fost formulată în
Statele Unite ale Americii, unde, în condițiile unui mare succes al acțiunilor în despăgubiri s-a
manifestat și preocuparea de a ține ”stăvilarul închis”, astfel încât să fie prevenită ”inundarea”
instanțelor judecătorești de cauze lipsite de orice merit59. Problema avea la bază existența
”facilităților” de care beneficiază reclamanții din SUA în cauze bazate pe Legea Sherman și
Legea Clayton, mai ales posibilitatea de a primi daune triple față de prejudiciul efectiv. Este
evident că această preocupare este mai puțin prezentă în Uniunea Europeană și în România –
propunerile din Cartea Albă privind acțiunile în despăgubiri și prevederile din art.61 al Legii
concurenței, care preiau cele mai importante propuneri – cu greu ar putea fi considerate ca fiind
stimulente pentru acțiunile în despăgubiri. Din acest motiv, atitudinea față de acțiunile bazate pe
prejudiciul direct și cel indirect este substanțial diferită în Uniunea Europeană față de Statele
Unite ale Americii.
……………………………………………………………………………………………………
După cum am arătat mai înainte, în lipsa unei legislații specifice și chiar a imposibilității de a
legifera cu privire la anumite aspecte, esențiale pentru existența acțiunilor în despăgubiri,
Comisia Europeană a ales calea studierii extensive a problemelor din fiecare Stat Membru, a
dezbaterilor și a încercărilor de convingere că acțiunile private trebuie să se dezvolte într-un
cadru armonizat, inclusiv în ceea ce privește aplicarea publică a regulilor de concurență. În
Cartea Albă privind acțiunile în despăgubiri, în 2008, având în vedere dezbaterile interminabile
privind cine este ”reclamantul potrivit”, Comisia preferat să se raporteze la formularea largă
folosită de CEJ în cauza Courage vs.Crehan – aceea că dreptul de a cere daune aparține oricărei
persoane păgubite – și să formuleze două propuneri cu privire la transmiterea daunei și la situația
cumpărătorilor indirecți, soluții care nu au inclus nicio formulare de genul celei create de
jurisprudența din Statele Unite ale Americii în ceea ce privește cumpărătorii indirecți. Dincolo de
reiterarea acestui principiu fundamental, Comisia Europeană a fost mai degrabă preocupată de
evitarea atât a unei supra-compensări a victimelor (care ar fi similară unei daune punitive), cât și
de existența unei posibile sub-compensări pentru daunele produse, ceea ce ar echivala cu o
îmbogățire fără justă cauză a autorilor faptei-anticoncurențiale60. Pentru a evita ambele
consecințe nedorite, Comisia Europeană a propus o abordare în ceea ce privește standardul de
probă care să nu facă nici dovedirea calității de victimă a faptei anticoncurențiale, nici apărarea

59
V.Milutinovic, pag.171-186.
60
Commission Staff Working Paper, pct.209.
49

față de pretențiile acestora, excesiv de dificile61. În propunerea sa de directivă, trimisă spre
adoptare Parlamentului European și Consiliului European în iunie 2013 Comisia Europeană face
referiri la ambele categorii de reclamanți – victime directe și victime indirecte – și se arată
preocupată atât de evitarea supra-compensării victimelor directe care au transmis integral sau
parțial prejudiciul suferit către clienții lor (victime indirecte), cât și de păstrarea neafectată a
dreptului la acțiune al acestora din urmă. După cum am arătat mai înainte62, Comisia Europeană
și Parlamentul European arată o îngrijorare exagerată față de riscul ca victimele directe să se
îmbogățească fără justă cauză în situația în care prejudiciile transmise mai departe nu ar fi
deduse din cuantumul despăgubirilor care li se cuvin. În realitate, această temere este exagerată,
în condițiile în care atât estimarea prejudiciului suferit cât și al celui transmis mai departe sunt
supuse unei marje de eroare considerabile (mai degrabă în sensul subestimării prejudiciului
efectiv) iar pe de altă parte, victima directă este întotdeauna mult mai bine situată în vederea
efectuării demersurilor în instanță împotriva autorilor încălcării și poate dovedi mult mai ușor
întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, de exemplu în ceea ce privește legătura de
cauzalitate. O abordare mai eficientă ar fi fost ca victimei directe să îi fie recunoscut dreptul de a
solicita întreaga daună suferită inițial, urmând ca diferențele transmise de aceasta clienților săi să
fie reglate între părți fie în temei contractual, fie având la bază chiar îmbogățirea fără justă cauză
invocată de instituțiile europene.
În ceea ce privește legislația din România subliniez că, odată cu modificarea și modernizarea
Legii concurenței, în 201063, a fost introdus alineatul (2) al art.61 care precizează că ”Dacă un
bun sau serviciu este achiziţionat la un preţ excesiv, nu se poate considera că nu s-a produs un
prejudiciu datorită faptului că bunul sau serviciul a fost revândut”. Formularea este
asemănătoare cu cele existente și în legislațiile altor State Membre64 și înseamnă practic că
autorul faptei anticoncurențiale nu poate bloca acțiunea în pretenții a victimei directe chir dacă
autorul poate proba că acesta a putut transmite parte a prejudiciului pe lanțul economic. Aceasta
nu înseamnă că nu este permisă invocarea de către autorul încălcării chemat în judecată de către
un co-contractant direct a faptului că reclamantul a transmis dauna către clienții săi, ci că nu
există o prezumție legală în acest sens iar situația trebuie analizată de judecător în fiecare caz în
parte. Pe de altă parte trebuie remarcat faptul că prevederea din art.61, alineat (2), legea română
a concurenței nu exclude posibilitatea ca prejudiciul să fi fost transmis de către cumpărătorul
direct, chiar și integral, către clienții săi, dar precizează că simpla transmitere a prejudiciului
direct nu exclude existența unui prejudiciu indirect – este cazul lucrum cessans. După cum am
afirmat mai înainte, cu excepția situației – foarte rare, în practică în care într-o piață cererea din
partea consumatorilor este foarte rigidă (nu se înregistrează scăderi ale volumului de vânzări ca

61
A se vedea pentru o analiză mai amplă în ceea ce privește împărțirea riscurilor între autorii și potențialele victime
ale faptelor anti-concurențiale - V.Milutinovic (2010), pag.220-221
62
A se vedea supra secțiunile 5.2.4.3. și 5.2.4.5.
63
OUG 75/2010.
64
De exemplu, art.33, alineat (3) din Legea germană contra restricțiilor de concurență (GWB).
50

urmare a unei creșteri de preț), cumpărătorul direct va prelua prețurile mărite în costul său de
producție cu consecința reducerii fie a volumului vânzărilor sale fie a marjei sale de profit. În
legislația românească nu a fost preluată nici cea de-a doua propunere a Comisiei Europene, cu
privire la transmiterea prejudiciului – existența unei prezumții relative cum că întregul prejudiciu
a fost transmis celor care au cumpărat indirect de autorul încălcării. Existența unei astfel de
prezumții nu era posibilă față de soluția juridică aleasă – aceea de a menține dreptul la acțiune al
oricărei întreprinderi de pe lanțul de distribuție, fără a face referiri la împărțirea daunei între
întreprinderi aflate la nivele diferite ale acestui lanț. Existența prezumției crea riscul ca daunele
plătite de autorii încălcării să fie superioare daunei efective și să fie afectată natura
compensatorie a acestor daune.
…………………………………………………………………………………………………….

Trebuie subliniat că pentru ca o persoană să poată invoca prejudicii care decurg dintr-o faptă
anticoncurențială nu este necesar ca între autorii faptei anti-concurențile să existe raporturi
comerciale directe, eventual doar în plan vertical (vânzător-cumpărător). În egală măsură, având
în vedere accepțiunea largă existentă în prezent, cu privire la posibilii titulari ai unei acțiuni în
despăgubiri, o astfel de cerere poate fi formulată și de către alte întreprinderi, inclusiv concurenți
ai întreprinderilor care au comis fapta anticoncurențială - acesta poate fi cazul, de exemplu, al
victimei unui boicot al unor concurenți care vizează eliminarea sa de pe piață. De asemenea, nu
este necesar ca între autorii încălcărilor regulilor de concurență și victime să fi existat raporturi
comerciale, directe sau indirecte – unele fapte anticoncurențiale contau tocmai în refuzul de a
încheia un contract (de exemplu, refuzul nejustificat al unui furnizor aflat în poziție dominantă
de a furniza o materie primă care este esențială pentru o altă întreprindere).

În cele din urmă menționez că, în baza alineatului (51) al art.61 din Legea Concurenței ”Acţiunea
în justiţie va putea fi intentată pentru consumatori şi de către asociaţiile de protecţia
consumatorilor legal înregistrate, precum şi de către asociaţiile profesionale sau patronale
pentru membrii acestora afectaţi de o practică anticoncurenţială, pe baza atribuţiilor acestora şi
a împuternicirilor primite în acest sens, după caz”. Această prevedere a fost sugerată de
Comisia Europeană în Cartea Albă privind acțiunile în despăgubiri din 2008 și a fost preluată de
legiutorul român cu ocazia modificării și completării Legii concurenței în 2010.

În ceea ce privește asociațiile de protecția consumatorilor, calitatea procesuală activă reprezintă

doar o reiterare a dreptului recunoscut acestora prin art.37, litera h) al Ordonanței Guvernului
nr.21/1992, republicată, de a formula acțiuni în justiție în numele consumatorilor.

În ceea ce privește prevederile în acest sens din Legea Concurenței precizez că în cazul
asociațiilor de întreprinderi – asociații profesionale sau patronale – reprezentarea în justiție

51

trebuie să se bazeze pe existența fie a unor prevederi în acest sens în statut, fie pe împuterniciri
exprese din partea membrilor lor65.

Un pas înainte în vederea facilitării acțiunilor victimelor ”multe și mărunte” este Recomandarea
Comisiei din 11 iunie 2013 privind principii comune aplicabile acțiunilor colective în încetare și
în despăgubire introduse în statele membre în cazul încălcării drepturilor conferite de legislația
Uniunii.

Din păcate Recomandarea este departe de a face un pas înainte decisiv în ceea ce privește
depășirea obstacolelor create de ”pasivitatea rațională” menționată anterior. Mecanismul avut în
vedere în recomandarea se referă la apariția unor ”entități reprezentative” care să orgnizeze
victimele numeroase și cu pretenții individuale în sume reduse ale unor fapte anticoncurențiale.
Preocupată, excesiv în opinia mea, de evitarea așa-ziselor excese din sistemul de drept din SUA,
Recomandarea abundă în prevederi prin care să fie interzise mecanisme cum sunt pactul de cota
litis, aderarea automată la o acțiune în pretenții a tuturor victimelor unei fapte anticoncurențiale,
cu posibilitatea ieșirii din proces ulterior (”opt-out”) sau interzicerea daunelor punitive. În mod
inexplicabil (și ne-explicat de către Comisia Europeană), entitatea reprezentativă poate fi doar
non-profit (!) și în plus ar trebui să fie supusă unei birocrații considerabile. În ansamblu,
Recomandarea cuprinde mai multe interdicții decât norme afirmative sau de încurajare a grupării
pretențiilor, astfel încât este îndoienic că va contribui la progrese semnificative în privința
acțiunilor colective.

………………………………………………………………………………………………………
6.1.1.4. Cu privire la prejudiciu. Prejudiciul direct şi prejudiciul indirect.
Cuantificarea exactă a prejudiciului produs prin faptele ilicite este, alături de demonstrarea
legăturii de cauzalitate dintre acesta și fapta delictuală, una dintre cele mai dificile etape în
cauzele care privesc dezdăunarea victimelor faptelor anticoncurențiale. Cuantificarea cu precizie
a prejudiciului este, desigur, o problemă frecvent întâlnită în orice caz de răspundere civilă
delictuală. Evaluarea, ex post, a consecințelor unei acțiuni este, de regulă greu de realizat, iar
precizia absolută este foarte greu de obținut. Cu greu se poate spune, în orice caz de răspundere
civilă delictuală că a existat o dezdăunare exact la nivelul pagubei suferite – cel mai adesea
cuantumul daunelor va fi inferior sau chiar superior prejudiciului efectiv. De aceea, trebuie să
acceptăm că orice astfel de demers va avea un grad de relativitate. În cazul răspunderii delictuale
care rezultă din fapte anticoncurențiale, la dificultatea demersului se adaugă elemente
suplimentare, care țin de specificul acestor fapte și de calitatea reclamanților.

Înainte de a intra în problematica evaluării propriu-zise, trebuie să fac câteva discuții, importante
pentru definirea naturii și întinderii despăgubirilor pentru fapte anticoncurențiale.

65
A se vedea și V.Mircea (2012), pag.242-243.
52

O primă discuție privește care este întinderea despăgubirii și dacă aceasta ar trebui să depindă de
calitatea victimelor – dacă cei păgubiți sunt operatori economici care au ca obiectiv implicit
obținerea unui profit sau sunt doar consumatori finali. În cazul în care victimele faptelor
anticoncurențiale sunt concurenți ai autorilor acestora, aceștia vor putea solicita atât daunele
efectiv suferite (damnum emergens) cât și beneficiul nerealizat (lucrum cessans) ca urmare a
faptei ilicite66. Consumatorii finali nu ar putea să solicite decât surplusul de preț plătit de aceștia
ca urmare a existenței faptei anticoncurențiale, de exemplu majorarea prețului de către
participanții la un cartel. Explicația acestei limitări ar fi că, astfel cum sunt aceștia definiți în
legislație67 (”persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care cumpără,
dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau servicii, în afara activităţii sale profesionale”),
consumatorii nu ar trebui să realizeze un profit material, ci doar să obțină satisfacerea unor nevoi
personale68. Se poate pune însă întrebarea dacă o astfel de limitare nu afectează drepturilor
acestor reclamanți și avantajează pe autorii faptelor anticoncurențiale. Se presupune, de regulă,
în literatura și practica de concurență, că orice consumator este o persoană rațională în urmărirea
satisfacerii propriilor nevoi. Este adevărat că un consumator nu este încadrat, în legislație, în
categoria entităților generatoare de profit, dar trebuie avut în vedere că este vorba de o legislație
menită să protejeze acești conumatori, considerați, de regulă, mai puțin specializați și pregătiți în
interacțiunea lor cu operatorii economici. Ar fi incorect și până la urmă contra scopului urmărit
de acțiunile în răspundere civilă delictuală ca un consumator victimă a unui fapt delictual să nu
poată pretinde paguba suferită, de exemplu printr-o folosire mai eficientă a resurselor sale
financiare. Este de notat și faptul că art.1385, alineat (3) din Codul Civil nu face vreo deosebire
între calitatea victimei și interpretează conceptul de lucrum cessans în termeni ”civili”, care nu
lasă nici un loc de dubiu: ”câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să-l realizeze”.

În consecință, în baza art.1385, alineat (3) din Codul Civil și în lumina principului efectivității
consacrat prin jurisprudența Curții Europene de Justiție, consider că răspunsul la întrebarea de
mai sus ar trebui să fie unul negativ, adică întinderea despăgubirii nu ar trebui să depindă în
funcție de cine este persoana păgubită. Este evident, de pe altă parte, că orice daună trebuie să
fie dovedită de cel care o pretinde, atfel încât consumatorul nu va putea primi despăgubiri sub
formă de lucrum cessans decât dacă și numai în măsura în care va dovedi că a suferit consecințe
suplimentare daunei efective.

A doua temă de analiză privește faptul că, potrivit regulilor răspunderii civile delictuale din
dreptul românesc, prejudiciul trebuie acoperit integral, inclusiv prejudiciul viitor, dacă

66
Cu precizarea că aceștia vor putea să solicite doar acoperirea consecințelor restricționării sau afectării concurenței,
nu și pe cele care provin din exercitarea firească a concurenței și din organizarea și eficiența superioară ale unui
concurent. În practică, întreprinderile concurente fac adesea confuzie între pierderile suferite datorită eficienței mai
reduse față de concurenți și pierderile suferite ca urmare a unor fapte anti-concurențiale.
67
Art.2, pct.2 din Ordonanța Guvernului nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, republicată.
68
V.Milutinovic (2010), pag.118.

53

producerea lui este neîndoielnică (art.1385, alineat 2 din Codul Civil) și prejudiciul eventual
(art.1385, alineat 4 din Codul Civil).

O a treia precizare este în ce măsură despăgubirea ar trebuie să fie exclusiv compensatorie – să

acopere strict pierderea suferită de victimele faptelor anticoncurențiale – sau poate include
elemente suplimentare – de restituire a beneficiilor realizate de autorii încălcărilor sau retributive
(punitive). După cum văzut și am comentat în secțiunile anterioare, tendința Comisiei Europene
este de a se opune și de a limita cât mai mult plata oricărei sume către victimele faptelor
anticoncurențiale care ar depăși cuantumul efectiv al prejudiciului suferit de aceștia. Motivația
afișată constă în evitarea îmbogățirii fără justă cauză a victimelor faptelor anticoncurențiale.
Motivația reală este evitarea suprapunerilor (și deci a unui soi de concurență) între activitatea de
aplicare a regulilor de concurență efectuată de către autoritățile publice și activitățile întreprinse
de persoane private în baza acelorași reguli.

Cel mai adesea nu există egalitate valorică între pierderea suferită de o victimă și beneficiul
autorului. Este foarte posibil ca pierderea suferită de victime să fie inferioară beneficiilor
realizate de autorii încălcării regulilor de concurență sau invers. Prejudiciul nu reprezintă un
simplu transfer valoric dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu, iar realizarea obiectivului
răspunderii civile delictuale nu poate fi realizată atât de ușor, prin realizarea unei operațiuni de
transfer în sens invers, așa cum se întâmplă, de pildă, în ceea ce privește repunerea părților în
situația anterioară în urma intervenirii rezoluțiunii unui contract. Beneficiile realizate de autorii
unei faptei anticoncurențiale sunt relativ mai ușor de evidențiat decât pierderea suferită – mai
ales în ceea ce profitul nerealizat, o daună cu grad ridicat de relativitate – și ar părea că este mai
corect ca autorilor faptelor delictuale să nu li se permită să păstreze nimic din ceea ce au realizat
ca urmare a încălcării legii, chiar dacă beneficiul se poate datora și unei folosiri mai eficiente a
sumelor obținute prin comiterea faptei (de exemplu, autorul faptei delictuale, beneficiind de
cunoștințe superioare și un tratament mai favorabil, poate obține o dobândă mai bună pentru
disponibilitățile bănești obținute prin încălcarea legii, plasate în bănci). Cât de corect ar fi ca
acestuia să i se permită să păstreze aceste câștiguri? În principiu, nu ar trebui să fie corect ca
autorul să poată beneficia de orice fructe ale faptei sale delictuale. Pe de altă parte, plata acestora
către victimele faptei anticoncurențiale ar echivala cu o supra-compensare pentru pagubele pe
care acesta le-a suferit efectiv și, deci, cu un efect punitiv, al unei răspunderi care își propune să
aibă doar o funcție compensatorie.

Este de notat, în acest context, că în Legea Concurenței a existat, până la modificarea din 2010 o
prevedere – art.59, alineat (3) – conform căreia profiturile suplimentare realizate de
întreprinderile contraveniente prin încălcarea dispozițiilor Legii Concurenței puteau fi confiscate
și se făceau venit la bugetul de stat. Prevederea a fost abrogată odată cu modificarea Legii
Concurenței în 2010 și 2011 din cauza motivului că profiturile (de fapt, veniturile) suplimentare
ale autorilor încălcărilor sunt măcar în parte sume care se cuvin celor afectați de respectivele
fapte, cu titlu de despăgubiri. Răspunsul la întrebarea de mai sus ar putea fi tranșat prin
54

recunoașterea unei funcții punitive – inhibatorii daunelor plătite de autorii faptelor
anticoncurențiale, ceea ce ar corespunde cu linia de interpretare a art.101 și 102 din TFUE de
către Curtea Europeană de Justiție. În acest context trebuie menționat că jurisprudența CEJ nu
exclude posibilitatea acordării de daune punitive, în condițiile prevăzute de legislațiile
naționale69. În acest context, recunoașterea unui cuantum al daunelor superior daunei efective a
victimei – inclusiv profitul nerealizat și dobânzi – și care să aiă ca limită superioară beneficiile
realizate de către autorii faptei delictuale, ar trebui să fie posibilă, de lege lata, în dreptul
românesc70. Recunoașterea obligației de restituire a veniturilor suplimentare, obținute în urma
încălcării se poate baza, din punct de vedere juridic, și pe regulile îmbogățirii fără justă cauză.

Existența unui nivel superior beneficiilor realizate de către autorii încălcării regulilor de
concurență (acestea ar putea fi încadrate în sfera noțiunii de ”daune punitive”) nu este însă
permisă, cel puțin în ceea ce privește dreptul românesc și nici în dreptul Uniunii Europene
perspectiva nu pare mai bună. Cu toate că daunele punitive nu sunt posibile, de lege lata în
sistemul nostru de drept utilitatea acestora pentru o materie cum este cea a dreptului concurenței
este constant susținută în literatura de specialitate– mai ales cea economică – astfel că scurte
considerente asupra ei sunt necesare.

Utilitatea daunelor punitive este susținută mai ales în ceea ce privește cartelurile – înțelegerile
între concurenții în plan orizontal – care sunt, cel mai adesea, secrete71. Or, conform unei
formule celebre privind, în general eficiența prevenției care rezultă din detectarea și sancționarea
faptelor ilegale, sancțiunea ar trebui să fie mai mare decât beneficiul la care autorul încălcării se
așteaptă, înmulțit cu gradul de probabilitate ca încălcarea să fie descoperită și sancționată72.
Plecând de la această formulă se argumentează că un nivel mai ridicat al daunelor crește
motivația potențialelor victime de a reclama existența unor astfel de încălcări. Pe de altă parte,
mai multe studii empirice au arătat că, deși dreptul concurenței cunoaște existența unora dintre
cele mai ridicate nivele ale sancțiunilor din toate ramurile de drept (între 0,5% și 10% din cifra
de afaceri a contravenientului în anul fiscal anterior sancționării), acest nivel ar rămâne inferior
beneficiilor obținute, mai ales atunci când este vorba de încălcări de durată mare. Acest calcul
este valabil și poate să fie luat în considerare în ceea ce privește acordarea sau nu a unor daune
cu caracter punitiv. De exemplu, daunele punitive ar putea fi acordate acolo unde există o
diferență evidentă între cuantumul amenzii contravenționale și beneficiile obținute de
întreprinderea care a comis fapta anticoncurențială. Există însă dezavantajul că autoritățile

69
Cauza Manfredi și cauzele reunite Brasserie du Pecheur și Factortame, menționate anterior, paragraful 90. A se
vedea, în același sens, și V.Milutinovic, pag.132-133.
70
O asemenea posibilitate există în legea concurenței din Germania (și poate că nu este întămplător că numărul de
cereri de despăgubiri a cunoscut o creștere exponențială în această țară) și în Directiva 2004/48/EC privind punerea
în aplicare a drepturilor de proprietate intelectuală.
71
Caracterul secret este de natura dar nu și de esența cartelurilor.
72
A se vedea Gary S..Becker ”Crime and punishment: an economic approach” în Essays in crime and punishment,
1974, William M. Landes, ”Optimal Sanctions for Antitrust Violations”, 50 U. CHI. L. REV. 652, 656 (1983)
55

publice de aplicare a regulilor de concurență – Consiliul Concurenței sau Comisia Europeană –
nu trebuie și nu efectuează, de regulă, vreo estimare a prejudiciului cauzat efectiv prin comiterea
restricțiilor grave de concurență (”theory of harm”), categorie în care intră tocmai cartelurile (de
regulă, secrete) care privesc fixarea de prețuri, limitarea producției sau împărțirea de piețe.
Acestea reprezintă încălcări prin obiect (per se) ale regulilor de concurență, indiferent dacă
produc vreo consecință sau nu, astfel încât sarcina autorităților publice este mult facilitată de
absența unei cerințe în acest sens în standardul de probă aplicabil. Pe de altă parte, existența sau
nu a unui prejudiciu și întinderea acestuia sunt elemente care pot fi luate în considerare în ceea
ce privește stabilirea nivelului efectiv al amenzii contravenționale. Mai mult, autoritățile de
concurență pot decide acordarea unei reduceri substanțiale a cuantumului amenzii aplicate, în
situația în care întreprinderile contraveniente se obligă să acopere toate prejudiciile cauzate de
fapta astfel sancționată. Acest lucru pote avea loc, de exemplu, în situația prevăzută de art.52 din
Legea Concurenței, conform căruia dacă ”după primirea raportului de investigaţie şi exercitarea
dreptului de acces la dosar, în condiţiile art. 44 sau în cadrul audierilor, întreprinderea
recunoaşte, în mod expres, săvârşirea faptei anticoncurenţiale şi, acolo unde este cazul, propune
remedii care duc la înlăturarea cauzelor încălcării”, aceasta poate beneficia de o reducere a
amenzii cuprinsă între 10% și 30% din nivelul de bază.
O obiecție frecventă împotriva daunelor punitive este că acestea ar duce la încălcarea principiului
juridic ne bis in idem73. Oricât de atractiv ar fi acest argument, forța sa este îndoielnică, având în
vedere că aplicarea regulilor de concurență nu este, în Uniunea Europeană, inclusiv în România,
un atribut exclusiv al autorităților publice de concurență. Curtea de Justiție a recunoscut
posibilitatea acordării de daune punitive, dacă sistemele de drept naționale prevăd asta, în cauza
Manfredi, care avea ca punct de plecare chiar o cauză națională subsecventă, fără a face vreo
referire la obligația respectării acestui principiu. Pe de altă parte, apărarea autorilor faptelor
anticoncurențiale pe baza lui ne bis in idem ar putea fi valabilă doar în ceea ce privește acordarea
de despăgubiri ulterior aplicării unei sancțiuni de către autoritatea publică (cazuri subsecvente),
nu și în cazul în care o cerere de despăgubiri este formulată în absența unei astfel de constatări a
încălcării regulilor de concurență (cazuri independente).
Comisia Europeană, reticentă, în principiu, la ideea daunelor punitive, a luat în considerare
posibilitatea acordării de daune duble – deci, punitive – în propunerile sale din Cartea Verde
privind acțiunile private din 2005. Propunerea nu a ”supraviețuit” însă consultării publice
declanșate de aceasta și nu a fost reținută în concluziile finale și propunerile Cărții Albe privind
acțiunile private din 2008.
Având în vedere caracterul lor secret, o cifră chiar și aproximativ exactă a tuturor cartelurilor
care există la un moment dat în economie este greu de estimat dar se consideră, totuși, că
procentul încălcărilor detectate ar fi cuprins între 10% și 20% din numărul total74. Precizez că

73
A se vedea, pentru o discuție amplă privind o decizie a High Court din Anglia, care a respins acordarea de daune
punitive pe baza principiului ne bis in idem, V.Milutinovic (2010), pag.128-132.
74 V.Milutinovic (2010), pag.125.
56

aceste estimări rămân, totuși, pe terenul speculației, astfel încât cu greu ar putea fi luate în
considerare în ceea ce privește regulile specifice acestui domeniu. Pe de altă parte, așa cum arătat
mai înainte, importanța care este dată acțiunilor private în Statele Unite ale Americii are în
vedere tocmai faptul că acestea sporesc șansele de detecție a faptelor secrete, iar existența
daunelor triple este un ”premiu” oferit în mod intenționat, pentru a stimula victimele să denunțe
și să ajute la sancționarea acestora. Se pare că stimularea daunelor private, mai ales prin
posibilitatea de a beneficia de un cuantum sporit al daunelor funcționează în unele jurisdicții, cu
rezultate bune dar și cu contestări, așa cum am arătat. Stimularea victimelor unor astfel de fapte
prin acordarea de daune superioare prejudiciului efectiv suferit nu contravine, în sine, niciunei
reguli etice și nu pune, în mod real, în pericol, nici un principiu fundamental al sistemelor de
drept continental. Atât vreme cât victimele nu au absolut nicio vină în comiterea faptului
prejudiciabil (deci nu se poate reține și culpa lor, concurentă), acordarea de daune în cuantum
sporit nu schimbă în mod esențial natura acestora și nu le transformă într-un mijloc de
îmbogățire a victimelor. După cum a fost remarcat în doctrină75, există un grad ridicat de
adversitate în rândul practicienilor dreptului de pe continent în ceea ce privește daunele punitive,
care s-a manifestat în proceduri de legiferare cu privire la obligațiile delictuale și inclusiv prin
respingerea, în cadrul unor proceduri de exequatur, a recunoașterii unor hotărâri judecătorești
care includ acordarea de daune punitive, emise în jurisdicții care permit acordarea acestora
(SUA), pe motivul că acestea ar fi contrare unor reguli imperative de politică publică!
Concluzionând cu privire la acest aspect, consider că daunele punitive sunt un instrument
puternic – util dacă sunt folosite cu înțelepciune și periculos dacă sunt folosite fără discernământ
- astfel încât reținerile arătate în doctrină și în practică pot fi justificate, cu condiția ca folosirea
unui astfel de instrument să nu fie respinsă de plano.

O a patra discuție privește existența sau nu a posibilității de acordare de daune morale în urma
comiterii unor fapte contrare regulilor de concurență. Daunele morale sunt acordate, de regulă,
pentru afectarea unor drepturi personale ne-patrimoniale, așa cum este dreptul la propria
imagine. În situația specifică a unui operator economic, imaginea și reputația au o valoare
patrimonială prin asocierea care este realizată de clienți între reputația unei întreprinderi și
încrederea în produsele acesteia. De aceea, despăgubiri pentru fapte cum este defăimarea
concurenților în domeniul concurenței neloiale trebuie să conducă la acordarea de daune
materiale, nu morale.

Revenind la evaluarea daunelor prejudiciilor efective produse de fapte anticoncurențiale, este

evident că orice judecător pus în fața unei cereri de acest gen va avea mari dificultăți în a aprecia
un cuantum al daunelor cât mai apropiat de realitate. După cum a fost remarcat în literatura de
specialiate, principiul de bază al evaluării oricăror daune este că acesta se bazează pe anumite

75 A.Komninos (2008), pag.211-213.
57

presupuneri / scenarii76 și formule de calcul care aduc estimarea mai aproape de adevăr, dar va fi
întotdeauna dificil de spus că se identifică cu adevărul. Or, nicio formulă de calcul nu este mai
bună decât datele empirice pe care aceasta se bazează, iar aflarea acestora este în sine un demers
dificil. Dacă datele sunt corecte iar formulele sunt aplicate corespunzător, rezultatul va fi cel
corect.
Riscul absenței unor certitudini este că, în caz de dubiu, judecătorul să oblige întreprinderile
vinovate de săvărșirea unor fapte anticoncurențiale la daune în cuantum inferior prejudiciului
real, eșuând astfel în demersul de realizare a unei despăgubiri efective și integrale, sau, mai rău,
să constate că nu este dovedită producerea vreunei daune. Sarcina probei revine victimelor
acestor fapte și, deși prejudiciile sunt produse în patrimoniul lor, dovedirea întinderii exacte nu
este facilă. Acesta a fost motivul pentru care Cartea Albă privind despăgubirile a fost urmată,
din partea Comisiei Europene, de efortul de a pune la dispoziția victimelor și a judecătorilor
recomandări și modele econometrice, care să faciliteze calcularea daunelor, prin publicarea, în
2011 a Documentului Orientativ cu privire la cuantificarea prejudiciului.
În luna iunie 2013 Comisia Europeană a emis, după o lungă perioadă de studii și analize, un
îndrumar în ceea ce privește evaluarea de către părțile la o acțiune în pretenții pentru daune
provocate de fapte anticoncurențiale și de către instanțele judecătorești competente, a
cuantumului acestor daune. Este vorba de ”Comunicarea Comisiei privind cuantificarea
prejudiciilor în acțiunile în despăgubire întemeiate pe încălcarea articolului 101 sau 102 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene” și de ”Ghidul practic privind cuantificarea
prejudiciilor în acțiunile în despăgubire întemeiate pe încălcarea art.101 și 102 din TFUE”, care
deși nu are forță obligatorie (face parte din categoria ”soft-law” – norme de recomandare) este un
instrument de lucru foarte util, de 70 de pagini pline de aspecte concrete și chiar exemple de
calculare a unor astfel de prejudicii, o foarte bună sinteză a extensivei literaturi economice și
cazurilor practice aflate până acum pe rolul instanțelor judecătorești din Europa și din SUA
(experiența americană nu a mai fost respinsă de plano, așa cum s-a întâmplat în alte situații).
Dificultatea estimării daunelor nu este specifică doar acțiunilor care rezultă din încălcări ale
normelor de concurență, iar fructele demersurilor relizate de Comisia Europeană sunt în măsură
să beneficieze și altor categorii de victime, în acțiuni bazate pe alte fapte delictuale comise de
întreprinderi. Modelele econometrice propuse de Comisia Europeană nu pot oferi, desigur, un
instrument infailibil, universal, pentru calcularea cuantumului daunelor, dar sunt în măsură să
ofere un cadru de analiză. În doctrină a fost exprimată opinia, anterior Cărții Albe privind
despăgubirile, că existența unor modele econometrice nu este de dorit înainte de judecătorii
cauzelor să capete experiență și să identifice corect toate aspectele care creează dificultăți77. Cu
ocazia consultărilor publice inițiate în 2011 de către Comisia Europeană pe tema Documentului
orientativ privind cuantificarea prejudiciilor o reticență similară a fost exprimată de către
MEDEF, asociația europeană a judecătorilor francofoni, pe motivul diversității prea mari între

76
Raphaël De Coninck, Estimating Private Antitrust Damages, în Revista Concurrences nr.1/2010, pag.39.
77
A.Komninos (2008), pag. 211.
58

sistemele de drept ale Statelor Membre78. Cu toată frumusețea ideii ca judecătorii să decidă
cuantumul daunelor ex aequo et bono, realitatea din România și din Uniunea Europeană arată că
există un ”cerc vicios” care trebuie rupt - dificultatea calculării daunelor inhibă acțiunile în
despăgubiri și astfel crearea experienței și precedentelor judiciare este mult încetinită. Modelele
economice furnizate nu sunt, probabil, perfecte, dar ele oferă măcar o bază de analiză și pot face
obiectul unor îmbunătățiri, pe baza celor constatate în practica judiciară. În plus, trebuie avut în
vedere că, cel puțin în cazul faptelor anticoncurențiale care au avut efecte în mai multe State
Membre, lipsa unor orientări în ceea ce privește evaluarea daunelor poate conduce la dezvoltarea
unor practici diferite, cu privire la aceeași faptă, ceea ce nu este de dorit. După cum a arătat și
Consiliul Concurenței în cadrul consultărilor declanșate de Cartea Verde privind despăgubirile
(2005) ”Existența unor instrucțiuni comune ar permite ca prejudiciul efectiv să fie evaluat
potrivit acelorași principii, iar repararea acestuia să se facă în mod asemănător, indiferent care
dintre instanțele naționale competente este sesizată cu soluționarea cererii în despăgubire”.
…………………………………………………………………………………………………….
O altă precizare care poate fi folosită în activitatea practică de evaluare se referă la calcularea
daunei în situația în care prejudiciul a fost transmis clienților victimei faptei anticoncurențiale
(”passing-on of overcharge”), de exemplu o întreprindere care cumpără de la membrii unui
cartel, la un preț majorat prin efectul înțelegerii între carteliști, include valoarea majorată în
prețul produselor sale, vândute către alte întreprinderi sau către consumatorii finali. După cum
am precizat mai sus Legea Concurenței recunoaște dreptul unor astfel de victime de a solicita,
totuși, plata de despăgubiri de la participanții la cartel, pe baza prezumției că acestea nu pot
absorbi pe deplin efectul creșterii artificiale a prețului. Problema victimelor cartelului care au
trasferat creșterea de preț în jos, pe lanțul economic, este, în principiu a scăderii vânzărilor și a
obținerii unui profit mai mic, care ar trebui compensat de către membrii cartelului. O asemenea
situație include aspectul particular în care nu există daună efectivă – damnum emergens – dar
există prejudiciu sub forma câștigului nerealizat – lucrum cessans. Aceeași situație se întâmplă
în cazul cartelurilor care nu conduc imediat la creșterea prețurilor79.
Tot în vederea facilitării sarcinii reclamanților există propuneri și chiar norme legale în acest
sens în unele jurisdicții, inclusiv din Uniunea Europeană, privind existența unei prezumții
relative a sporului de preț realizat de către partcipanții la o înțelegere anticoncurențială. Aceste
prezumții sunt bazate pe studiile privind sporul de preț produs de carteluri, fiind analizate sute
de carteluri de-a lungul istoriei reglementărilor de concurență, iar media acestui spor a fost
stabilită la aproximativ 20-25%. Există și carteluri în care au fost identificate creșteri artificiale

78
Disponibil la adresa de internet
http://ec.europa.eu/competition/consultations/2011_actions_damages/medef_fr.pdf
79
Aparent, nici creșterea de prețuri nu este de esența cartelului. Există, în practică, înțelegeri anti-concurențiale în
care participanții se pun de acord ca, pentru o perioadă, să reducă prețurile, de regulă pentru a provoca pierderi
financiare unui nou intrat pe piață sau pentru a demotiva / bloca intrarea unui nou operator economic pe piață.
Ulterior, prețurile sunt invariabil crescute, astfel că se produc și daune efective.
59

ale prețurilor de până la 70-80%. După cum am arătat mai înainte80, o astfel de prevedere se
justifică de lege ferenda în România.

În concluzie, calcularea daunelor efective produse de o faptă anticoncurențială rămâne un demers

mai degrabă de diligență decât de rezultat – important este ca numărul variabilelor și erorilor să
fie redus la maxim și astfel se poate obține un rezultat pe care îl putem numi optim, care poate fi
încorporat de judecător în decizia de acordare a despăgubirilor. Dincolo de orice metodologie
care va fi propusă de către Comisia Europeană în vederea cuantificării daunelor, instanțele
judecătorești vor continua să facă apel la expertize de specialitate. Judecătorii trebuie însă să țină
cont de faptul că matematica și analiza economică se pot aplica într-o gamă largă de sectoare
economice. Există însă și situații în care cuantificarea daunelor produse de fapte
anticoncurențiale sau de fapte de concurență neloială nu poate fi obținută în mod precis printr-o
simplă expertiză contabilă – acestea trebuie efectuate, dacă sunt implicate mai multe aspecte
tehnice, împreună cu persoane care înțeleg modul de funcționare al pieței în care s-au produs
fapta contrară regulilor de concurență și prejudiciul aferent. În egală măsură, judecătorii trebuie
să țină cont de caracteristicile industriei în care s-a produs prejudiciul și chiar dacă nu pot avea
rezultate extrem de precise trebuie ca măcar acestea să fie plauzibile. Judecătorii nu sunt chemați
să calculeze ei înșiși cuantumul daunelor dar este important ca ei să poată înțelege bine și să
poată verifica munca făcută de experți.
În vederea atingerii acestui obiectiv judecătorii din România pot apela la așa-numitul test
”Daubert”, dezvoltat în practica judiciară din Statele Unite ale Americii și care implică
verificarea, prima facie, a îndeplinirii a trei condiții pentru ca expertiza să fie admisibilă: a)
expertiza să fie bazată pe suficiente informații și fapte, b) expertiza este rezultatul unor principii
și metode fiabile (consacrate) și c) expertul a aplicat în mod corect principiile și metodele
elementelor de fapt ale cauzei81.

6.1.1.5. Cu privire la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

……………………………………………………………………………………………………..

Câteva elemente trebuie totuși avute în vedere în ceea ce privește evaluarea legăturii de
cauzalitate între faptă și prejudiciu în materia răspunderii civile care rezultă din săvârșirea de
fapte contrare regulilor de concurență.
Astfel, legătura de cauzalitate, care este ”liantul” între elementele răspunderii civile delictuale,
trebuie să constea într-o succesiune logică de evenimente, care trebuie urmărite din aproape în
aproape (cauza proximă), pentru a elimina pe cât posibil erorile. Dacă legătura de cauzalitate
dintre o faptă și un prejudiciu pare ilogică sau absurdă, este foarte posibil ca aceasta să nu fie
corectă. Trebuie ținut cont, totuși, de complexitatea relațiilor economice.

80
A se vedea supra, secțiune 6.1.1.1.
81
G.Niels, H.Kenkins J.Kavanagh (2011), pag.571-573.
60

Un al doilea aspect privește utilizarea metodelor de analiză economică (econometrice) în vederea
evaluării legăturii de cauzalitate. Utilitatea acestui instrument pleacă de la ceea ce menționam
mai înainte – existența, în contextul relațiilor economice, a unui număr mare de factori care pot
afecta o întreprindere sau consumatorii – astfel încât este utilă aplicarea unor formule care să
ajute la reducerea numărului de variabile prin eliminarea cauzelor care nu puteau să fie la
originea producerii pagubei. Astfel, metodele econometrice nu pot constitui prin ele însele
dovezi ale legăturii de cauzalitate, dar permit suținerea sau, dimpotrivă, infirmarea unor scenarii
de producere a prejudiciului.

6.1.1.6. Cu privire la vinovăţie.

După cum am menționat mai înainte82, în dreptul românesc răspunderea civilă delictuală rămâne
o răspundere în care este prezent și elementul subiectiv al vinovăției, fie în forma culpei, fie în
forma intenției. Situația pare să fie însă diferită în ceea ce privește acțiunile în despăgubiri
bazate pe încălcarea art.101 sau 102 din TFUE. În acest caz, majoritatea doctrinei juridice83
susține, bazându-se pe deciziile Curții de Justiție, pe demersurile Comisiei Europene și, în
ansamblu, pe existența unui interes major de a asigura compensarea victimelor
comportamentelor anticoncurențiale, că ar fi vorba de o răspundere obiectivă (denumită și
răspundere ”strictă”). Discuția din cele ce urmează nu este aplicabilă și în ceea ce privește
normele de concurență neloială, în cazul cărora având de-a face, cu siguranță doar cu norme de
fond și de procedură de drept național.
…………………………………………………………………………………………………….

În mod tradițional, vinovăția este un element al răspunderii civile delictuale de drept substanțial
astfel încât regimul său juridic va fi guvernat de dreptul comunitar, nu de dreptul național. De
notat că dreptul comunitar interzice inclusiv adăugarea de condiții de exercitare a dreptului la
acțiune, cum este vinovăția, mai restrictive decât cele cuprinse în art.101 și 102 din TFUE, având
în vedere că aceste norme sunt de directă aplicare84. Opinia autorilor menționați mai înainte este
că răspunderea civilă delictuală în dreptul comunitar este o răspundere ”strictă”, desprinsă de
ideea de vinovăție. Interpretarea este bazată pe cele statuate de către Curtea de Justiție și pe
abordările Comisiei Europene în această materie.

Primul argument în sensul că existența sau nu a unei forme de vinovăție nu ar trebui să fie
relevantă este că răspunderea civilă delictuală are ca obiectiv principal compensarea victimelor
pentru daunele suferite, astfel încât elementul subiectiv sub imperiul căreia fapta a fost produsă
nu ar avea relevanță85. Consider că realizarea compensării / reparației este doar efectul

82
A se vedea supra, secțiunile 2.3 și 2.4.
83
A.Komninos (2008), pag.194-197, V.Milutinovic (2010), pag.104-116.
84
V.Milutinovic (2010), pag.107.
85
A.Komninos (2008), pag.194-195, V.Milutinovic, pag.109.
61

mecanismului răspunderii civile delictuale dar acesta rămâne, în substanța sa, o sancțiune
specifică pentru nerespectare unor reguli de conduită, chiar dacă nu are și caracterul unei
pedepse civile86. Compensarea este, desigur, importantă, dar răspunderea delictuală nu poate fi
limitată doar la acest obiectiv. În plus, argumentul preeminenței compensării are dezavantajul că
este universal valabil, pentru orice formă de răspundere civilă delictuală, or cu toate dezvoltările
legislative moderne din utima sută de ani și toate teoriile privind existența unei răspunderi
întemeiate pe ideea de garanție a victimei sau de risc, răspunderea civilă obiectivă nu este
acceptată ca regulă de drept comun în majoritatea sistemelor de drept. Argumentul nu este
susținut nici de jurisprudența CEJ cu privire la răspunderea civilă a Statelor Membre pentru
încălcarea normelor de drept comunitar – potrivit instanței europene această încălcare ar trebui să
fie ”serioasă” pentru a atrage răspunderea87. Autorii care susțin acest argument încercă să explice
condiționarea răspunderii civile de faptul că, atunci când este vorba de o răspundere a statelor,
aceasta ar fi necesară pentru a proteja sfera de discreție legislativă a Statelor Membre. Putem să
ne punem întrebarea de ce sferă de discreție legislativă poate fi vorba atunci când este vorba de
norme din TFUE care sunt de directă aplicare în ordinile juridice ale Statelor Membre și de la
care nu se poate deroga decâtcel mult în sensul unei răspunderi agravate ?

Un al doilea argument prezentat în susținerea ideii existenței unei răspunderi ”stricte” este
presupusa existență a unei enumerării a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru comiterea
de fapte anticoncurențiale în cauza Manfredi88 a Curții Europene de Justiție. Este vorba, mai
precis, de paragraful 61 al Deciziei CEJ din data de 16 iulie 2006, care afirmă că ”Rezultă că
orice individ poate cere să fie compensat pentru paguba suferită atunci când există o legătură de
cauzalitate dintre această pagubă și un acord sau o practică concertată interzise de art.81 CE”.
Precizez că acest paragraf face parte din aceea secțiune a deciziei menționate care răspunde la o
întrebare a instanței de trimitere cu privire la modul de aplicare a legăturii de cauzalitate, fără a
pune nicio întrebare cu privire la relevanța elementului vinovăției. Mai exact, întrebarea era
aceasta: ”Articolul 81 CE trebuie interpretat în sennul ca permițând oricărui individ să se bazeze
pe nevalabilitatea unui acord sau practici concertate interzise în baza acestui articol și, acolo
unde există o legătură de cauzalitate între acest acord sau practică concertată şi paguba
suferită, să solicite daune pentru această daună ?” Motivația unei asemenea întrebări era că, în
cauza aflată pe rolul instanței judecătorești din Italia, prejudiciul invocat nu rezulta din însuși
acordul anticoncurențial, care fusese declarat ilegal și sancționat de autoritatea italiană de
concurență, ci din contractul – valabil – de asigurare de răspundere civilă obligatorie pentru
autoturisme. Reclamantul era un terț desăvârșit față de acordul anticoncurențial, dar susținea că

86
I.D.Romoșan (1999), pag.61. De notat totuși că, chiar dacă nu este o pedeapsă, în practica și doctrina privind
răspunderea pentru fapte anti-concurențiale este susținută existența unui efect disuasiv, similar pedepselor.
87
Cauza CEJ Brassererie du Pecheur / Factortame, paragrafele 46, 51 și 55.
88
Cauzele CEJ reunite 295/04 până la 298/04.
62

dauna sa rezultă din înțelegerea dintre mai mulți asigurători concurenți de a menține un nivel
ridicat al primelor de asigurare.
Nici din acest context, nici din orice altă formulare a deciziei din cauza Manfredi nu rezultă că
instanța europeană ar fi avut în vedere să statueze sau măcar să treacă în revistă, din rațiuni de
claritate sau din alt motiv, toate elementele răspunderii civile delictuale care rezultă din fapte
anticoncurențiale, contrare normelor imperative din TFUE. Paragraful 61 al deciziei, atât de des
invocat, se referă la legătura de cauzalitate și atât89. În concluzie, absenței unei referiri oarecare
la o formă de vinovăție, de către CEJ, i se acordă o valoare străină de natura cauzei și de regulile
de drept comun în materie de răspundere civilă delictuală, în cel mai bun caz o valoare exagerată.
În fața regulii de drept comun că vinovăția este un element intrinsec al răspunderii civile
delictuale, orice derogare și, deci, excludere, a acestui element, ar fi trebuit să se facă printr-o
statuare expresă din partea Curții de Justiție, nu pe cale de interpretare de către doctrină.

În fine, un al treilea argument este desprins din propunerile formulate de Comisia Europeană în
Cartea Verde privind acțiunile în despăgubiri (2005). Plecând de la ideea excluderii cu
desăvârșire a elementului vinovăției90, Comisia a propus, până la urmă, în Cartea Albă privind
acțiunile în despăgubiri (2008) o soluție apropiată de cea propusă de Assimakis Komninos – ca
Statele Membre care prevăd în sistemele lor de drept condiția existenței unei forme de vinovăție
să răstoarne sarcina probei, astfel încât pârâtul să dovedească existența unei ”erori scuzabile”91,
cu precizarea că este vorba de erori de fapt, nu erori de drept.

Trebuie remarcat că chiar și unii dintre autorii care susțin existența unei răspunderi obiective își
dau seama de consecințele nedorite pe care neluarea în considerare a elementului vinovăției le
poate avea, în situația faptelor care nu constituie încălcări evidente ale regulilor de concurență,
așa cum este cazul celor mai multe fapte de abuz de poziție dominantă92. A.Komninos propune o
soluție, inspirată din directivele europene privind răspunderea producătorilor pentru produsele
defecte care nu ia în calcul elementul vinovăției dar care permite producătorului să poată dovedi
existența unor cauze de exonerare de răspundere. Aceasta ar presupune ca răspunderea obiectivă
să opereze în cazul faptelor grave de concurență (restricțiile ”hard-core”, cum este fixare prețului
sau împărțirea piețelor), iar în cazul altor fapte întreprinderile care au săvârșit fapta să poată
invoca intervenirea unor cauze de exonerare. Autorul nu specifică care ar putea fi cauzele de
exoneare – în cazul răspunderii pentru defecte, acestea sunt prevăzute direct și limitativ de
directivele europene. În orice caz, soluția pe care o oferă nu este practică, având în vedere că,
așa cum am arătat mai sus, la secțiunea 1, faptele anticoncurențiale cunosc o varietate foarte

89
A se vedea, în același sens, T.Eilmansberger, ”The Green Paper on Damage Actions for Brech of the EC Antitrust
Rules and Beyond: Reflections on the Utility and Feasibility of Stimulating Private Enforcement through Legislative
Action (2007), CML Rev 431,
90
Paragraful 2.2 din Cartea Verde privind acțiunile în despăgubiri.
91
Paragraful 2.4 din Cartea Albă privind acțiunile în despăgubiri.
92
A.Komninos (2008), pag.196.
63

mare de forme de manifestare, iar granița dintre încălcările evidente și cele ne-evidente este
dificil de stabilit.

Ca argument final împotriva existenței unei răspunderi civile obiective, trebuie avut în vedere că,
la stabilirea gradului de vinovăție al pârâților trebuie să se țină cont și de existența unor cauze
exterioare acestora, cum este însuși comportamentul victimelor sau existența unor cauze de forță
majoră. Or dacă cuantumul efectiv al daunei este stabilit și în funcție de contribuția victimei și de
vinovăția acesteia, cum poate fi calculată contribuția fiecărei părți la producerea prejudiciului
dacă vinovăția autorului faptei nu este luată în considerare?
……………………………………………………………………………………………………

6.1.2. Aspecte de drept procesual civil

6.1.2.1. Forța juridică a deciziei autorității de concurență de constatare a existenței unei fapte
anticoncurențiale
Existența unei hotărâri a unei autorități publice de concurență prin care este constată existența
unei încălcări a regulilor de concurență este un indiciu puternic pentru consumatori și alte
persoane care au cumpărat de la autorii încălcărilor, cu privire la existența unei fapte care le-a
cauzat prejudicii și oferă elemente utile în ceea ce privește întinderea acesteia, cu precădere
atunci când este vorba de comportamente secrete, cum este cazul majorității cartelurilor
(asimetrie informațională”). Chiar și în situația comportamentelor publice sau cunoscute în alte
modalități, contrarietatea acestora cu normele de concurență nu este întotdeauna evidentă pentru
cei mai puțin avizați. În unele cazuri decelarea unui comportament anticoncurențial într-o
multitudine de comportamente ale autorilor încălcării necesită existența unor informații care sunt
doar în posesia acestor autori sau care pot fi procurate din alte surse din piață, dar nu sunt
disponibile în mod facil victimelor comportamentelor (de exemplu, date aflate în posesia unor
autorități publice). Acesta este, de altfel, și motivul principal pentru care acțiunile subsecvente
unei hotărâri a unei autorități publice (”follow-on”) sunt – și probabil vor rămâne și în viitor –
mai numeroase decât acțiunile de sine stătătoare (”stand-alone”). În acest context, s-a pus
întrebarea dacă o hotărâre care constată o faptă anticoncurențială poate fi invocată în ceea ce
privește dovedirea existenței unui delict civil, suprapus exact peste conturul faptei
contravenționale. Mai exact, întrebarea este dacă aceasta poate constitui singura probă sau doar
una dintre probe93.

Problema care se pune, deci, în cazul acțiunilor în despăgubiri subsecvente unei decizii a
autorității publice de concurență – Comisia Europeană, Consiliul Concurenței sau altă autoritate
de concurență dintr-un Stat Membru - este în ce măsură constatarea de către aceasta a existenței
faptei anticoncurențiale echivalează cu constatarea existenței și a faptei delictuale cauzatoare de

93
V.Milutinovic (2010), pag. 243.

64

prejudicii. Răspunsul la această întrebare este foarte important având în vedere că cele mai multe
acțiuni privind plata de despăgubiri sunt de așteptat să apară în urma unei decizii emise de
autoritatea publică (acțiuni ”follow-on”). Trebuie avut în vedere că faptele anticoncurențiale nu
sunt, de multe ori, ușor de identificat (ca accidentele rutiere, de exemplu), având în vedere atât
caracterul secret al unora (cartelurile), cât și aspectele tehnice ale altora (de exemplu, abuzurile
de poziție dominantă). De aceea, este util de știut în ce măsură acțiunea în răspundere civilă
delictuală poate fi bazată direct pe decizia de aplicare a sancțiunii contravenționale, așa cum o
nouă plantă poate fi obținută din altoirea plantei deja crescute.
Răspunsul ar fi trebuit să fie unul afirmativ în măsura în care prejudiciul civil se produce
nemijlocit datorită încălcării unei reguli de concurență. Practic, comportamentul întreprinderii
care încalcă regula de concurență se va materializa, în același timp, într-o faptă contravențională,
supusă sancțiunii aplicate de către autoritatea publică, și o faptă delictuală, pe baza căreia este
atrasă răspunderea civilă a respectivei întreprinderi. Dacă răspunderea civilă nu decurge din
însăși încălcarea regulii de concurență nu se mai poate vorbi, desigur, de plata de despăgubiri
cauzate de această faptă ci, eventual, din săvârșirea altei fapte delictuale.
.........................................................................................................................................................

Instanța civilă investită cu acțiunea în despăgubiri va putea lua în considerare decizia autorității
publice și înainte de pronunțarea cu caracter definitiv și irevocabil a instanței de contencios
administrativ asupra sa dacă decizia autorității nu este suspendată expres de către instanța de
comtencios administrativ până la soluționarea cauzei. Decizia autorității publice rămâne valabilă
și până la recunoașterea sa în ultimă instanță, având în vedere că este vorba de un act
administrativ care beneficiază, până la o eventuală anulare și în absența unei suspendări exprese
de către intanță, de prezumția de legalitate și prezumția de veridicitate.
…………………………………………………………………………………………………….

Luarea în considerare a forței obligatorii a hotărârii autorității de concurență este justificată,

înainte chiar de exercitarea controlului judecătoresc, de procedurile urmate în cadrul procedurii
de investigație, în ceea ce privește dreptul la apărare al întreprinderilor. Astfel, conform art.44 al
Legii Concurenței, constatarea încălcării nu se poate face decât în urma trimiterii către
întreprinderile acuzate a unei copii a raportului de investigație și acordării unui termen de cel
puțin 30 de zile în care întreprinderile să depună observații cu privire la temeinicia constatărilor
din raport și probe în apărarea lor. În scopul pregătirii acestei apărări, orice întreprindere acuzată
de săvârșirea faptei anticoncurențiale are dreptul să să aibă acces la toate probele din dosarul de
investigație pe care se fundamentează acuzațiile și la orice alte documente relevante, cu excepția
documentelor confidențiale aparținând altor întreprinderi și a corespondenței cu Comisia
Europeană sau autorități de concurență din ale State Membre, în cadrul procedurii de consultare
cu acestea. De asemenea, orice întreprindere acuzată de comiterea unei fapte anticoncurențiale,
poate cere, în baza art.43 din Legea Concurenței, audierea sa în fața Plenului Consiliului
65

Concurenței sau a unei comisii de soluționare formată din 3 membri ai Plenului. O astfel de
audiere poate fi decisă și din oficiu, de către Consiliul Concurenței, în vederea lămuririi unor
împrejurări. Tot în vederea respectării dreptului la apărare al întreprinderilor acuzate, art.36,
alineat (8) din Legea Concurenței a introdus, începând din 2010, o noțiune cunoscută sub
titulatura de ”privilegiu legal” care interzice folosirea ”comunicărilor dintre întreprinderea sau
asociaţia de întreprinderi investigate şi avocatul acestora, realizate în cadrul şi în scopul exclusiv
al exercitării dreptului la apărare al întreprinderii” ca și probă în dovedirea existenței unei
încălcări a regulilor de concurență. Astfel de documente pot fi însă invocate de către
întreprinerea însăși în vederea apărării sale94.
Nu în cele din urmă, competența de aplicare a unei sancțiuni aparține Plenului Consiliului
Concurenței, format din 7 membri, persoane cu pregătire și experiență în domeniul economic,
juridic și de concurență (art.17 și art. 20 din Legea Concurenței), sau unei comisii de soluționare
formate din doar 3 membri ai Plenului (conform art.20, alineat 41 din Legea Concurenței), ceea
ce conferă o rigoare sporită procesului de analiză care conduce la aplicarea unei sancțiuni.

…………………………………………………………………………………………………….

O situație particulară în ceea ce privește forța unei hotărâri prealabile a autorității de concurență
este cea a hotărârilor prin care Consiliul Concurenței, Comisia Europeană sau o altă autoritate de
concurență dintr-un Stat Membru, acceptă și conferă forță juridică angajamentelor formulate de
întreprinderile investigate în vederea înlăturării situației care a condus la declanșarea
investigației. O astfel de posibilitate este prevăzută de art.462 din Legea Concurenței și de art.9,
alineat (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului și ea implică emiterea unei hotărâri
prin care nu mai este constată existența unei încălcări, ci doar a unei situații în măsură să
genereze probleme de concurență. Rațiuea de a fi a angajamentelor – procedură comună tuturor
legislațiilor de concurență din Uniunea Europeană, inclusiv în ceea ce privește normele de
concurență din TFUE – este de a restabili mai rapid mediul concurențial, concomitent cu
realizarea unei economii de procedură, având în vedere caracterul laborios și durata mare
necesară finalizării unei investigații.
Sub condiția respectării angajamentelor propuse, întreprinderile care beneficiază de o astfel de
măsură, nu sunt sancționate contravențional dar nerespectarea angajamentelor poate duce,
conform art.51, alineat (1), litera e) și art.53 din Legea Concurenței la plata unei amenzi
contravenționale de până la 10% din cifra de afaceri a întreprinderii care a comis încălcarea.
Hotărârile prin care se conferă forță juridică angajamentelor nu pot fi folosite în dovedirea
existenței unei fapte anticoncurențiale generatoare de daune civile, având în vedere că nu există
nicio astfel de constatare în cuprinsul hotărârii. Procedurile de angajamente nu conduc doar la
suspendarea executării unei sancțiuni, ci a înseși procedurii de investigație – nu sunt similare
unei suspendări condiționate a executării pedepsei ci sunt mai degrabă un ”armistițiu” între
autoritatea publică și întreprinderile investigate. Conflictul hotărârilor emise în cadrul unei

94 Pentru detalii privind ”privilegiul legal”, a se vedea V.Mircea (2012), pag.141-143.
66

proceduri de angajamente cu acțiunile în despăgubiri este accentuat de faptul că angajamentele
sunt acceptabile mai degrabă în cazurile de abuz de poziție dominantă și, în general, în cazurile
care nu reprezintă posibile încălcări grave ale legislației de concurență, adică tocmai acele
încălcări care sunt mai greu de dovedit în absența analizei efectuate de autoritatea publică.
Soluția cea mai bună pentru a compensa faptul că analiza autorității de concurență nu este dusă
până la capăt ar fi ca repararea prejudiciilor produse prin situația respectivă să facă obiectul
unuia dintre angajamentele propuse de întreprinderi. Art.462 din Legea Concurenței prevede că
angajamentele trebuie să conducă la ”înlăturarea situaţiei care a determinat declanşarea
investigaţiei”. Or, nu se poate vorbi de înlăturarea completă a situației în condițiile în care
prejudiciile cauzate de comportamentul întreprinderilor care au propus angajamente, persistă.
Nu ar putea fi acceptat ca realizarea obiectivului de politică publică să se realizeze în detrimentul
impertivului de a asigura compensarea victimeor comportamentelor care au făcut obiectul
acțiunii publice. În ceea ce privește dreptul comunitar, ar fi afectat principiul efectivității (effet
utile) al normelor de concurență din TFUE, pe care se întemeiează, în egală măsură, și acțiunea
publică și acțiunile private.
...........................................................................................................................................................
O altă situație particulară este cea a recunoașterii exprese de către o întreprindere a săvârșirii
unei fapte anticoncurențiale, în cadrul legal creat de art.52, alineat (2) din Legea Concurenței95 -
”În cazul contravenţiilor prevăzute la art. 51 alin. (1), dacă, după primirea raportului de
investigaţie şi exercitarea dreptului de acces la dosar, în condiţiile art. 44 sau în cadrul
audierilor, întreprinderea recunoaşte, în mod expres, săvârşirea faptei anticoncurenţiale şi,
acolo unde este cazul, propune remedii care duc la înlăturarea cauzelor încălcării, acest fapt va
fi reţinut drept circumstanţă atenuantă specială sub forma colaborării în cadrul procedurii
administrative şi va determina diminuarea cuantumului amenzii cu un procent cuprins între 10%
şi 30% din nivelul de bază determinat potrivit instrucţiunilor, adoptate potrivit prevederilor alin.
(1), inclusiv atunci când acesta este stabilit la minimul prevăzut de lege”. Fiind vorba de o
mărturisire extrajudiciară, valoarea acestei recunoașteri va fi evaluată de la caz la caz de către
judecător, în baza dispozițiilor art.350 din Codul de procedură civilă. Valoarea recunoașterii ca
mărturisire a faptului prejudiciabil trebuie evalută cu maximă atenție, pentru a nu demotiva
întreprinderile să folosească acest instrument, important în ceea ce privește evitarea contestării
ulterioare în instanța de contencios administrativ a hotărârii autorității de concurență și cu efecte
negative asupra motivațiilor care au stat la baza includerii acestei norme în Legea Concurenței:
punerea în aplicare mai rapidă a hotărârii și folosirea mai eficientă a resurselor autorității de
concurență. În ceea ce mă privește consider că recunoașterea faptei anticoncurențiale nici nu
poate fi echivalată, în lipsa unei referiri exprese a întreprinderii care recunoaște, cu o mărturisire

95
Această procedură este cunoscută în legislația și doctrina din Uniunea Europeană și din alte jurisdicții sub
termenul de ”settlement„ care ar putea fi tradusă în limba română tot prin ”angajament”. Având în vedere că
procedura prevăzută de art.52, alineat (2) nu are, totuși, toate caracteristicile unei proceduri de ”settlement”,
folosirea termenului de recunoaștere este cea mai potrivită și de natură a evita confuzia cu procedurile de
angajamente prevăzute de art.462 din Legea concurenței.
67

extrajudiciară a faptei cauzatoare de prejudicii civile. Este adevărat că orice faptă
anticoncurențială produce, în principiu, daune dar pentru a putea fi considerată mărturisire
extrajudiciară, ar fi necesar ca recunoașterea să se refere în mod cât se poate de specific la
daunele produse reclamanților din respectivul litigiu. O astfel de situație poate fi întâlnită în
cazul unei întreprinderi care recunoaște săvârșirea unui abuz de poziție dominantă care a fost
săvârșit față de o anumită întreprindere sau un grup specific de întreprinderi. Ca și faptele de
concurență neloială, cu care se aseamănă, abuzul de poziție dominantă este o faptă ”direcționată”
către anumite victime, astfel că sfera acestora este precis delimitată și, adesea, restrânsă, chiar și
la o singură victimă. Același raționament este valabil și cu privire la faptele de concurență
neloială – deși legea specifică – Legea nr.11/1991 – nu prevede expres acordarea vreunei
reduceri a sancțiunii în caz de recunoaștere a săvârșirii faptei, aceasta este oricând posibilă și
poate determina individualizarea unei sancțiuni mai reduse, pe baza colaborării cu autoritatea de
concurență.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că prevederea din art.52, alineat (2) din Legea concurenței
ia în considerare ca, pe lângă recunoaștere, să fie propuse și ”remedii”. Aceste remedii ar trebui
să constea tocmai în asumarea, de către întreprinderile care doresc să beneficieze de reducerea
cuantumului amenzii contravenționale, a obligației de reparare a prejudiciului, în situațiile în care
autoritatea de concurență este în măsură să constate existența unor daune civile și nivelul
acestora96.

Se pune întrebarea în ce măsură potențialii reclamanți în cereri în despăgubiri pot interveni în

folosul autorității de concurență în litigiile care opun pe aceasta autorilor încălcării cu privire la
validitatea deciziei de sancționare. Confruntate cu astfel de solicitări, Tribunalul General și,
ulterior, Curtea Europeană de Justiție au refuzat, în câteva cauze recente, să considere că o terță
persoană are calitate procesuală și poate interveni într-un astfel de litigiu doar fiindcă hotărârea
Comisiei care face obiect al litigiului ar putea sta și la baza unei acțiuni ulterioare, privind plata
de despăgubiri97. În cauzele menționate, Schenker AG, având ca obiect de activitatea transportul
de marfă, în calitate de client al mai multor companii de transport cargo aerian, sancționate de
către Comisia Europeană, prin mai multe decizii din data de 9 noiembrie 2010 pentru încheierea
unei înțelegeri anticoncurențiale ce viza fixarea prețurilor a dorit să intervină în cauzele aflate pe
rolul Curții Europene de Justiție, în care companiile sancționate solicitau anularea deciziilor de
sancționare. Schenker și-a bazat cererea pe cele statuate chiar de CEJ în cauzele Courage
vs.Crehan și Manfredi, privind dreptul său de a solicita daune și pe faptul că, fiind un client al
participanților la cartel, pe perioada acestuia, va putea solicita plata de despăgubiri. Instanța

96
Acest lucru este posibil mai ales în cazul încălcărilor legislației de concurență (antitrust) prin efecte, inclusiv în
cazul unui abuz de poziție dominantă.
97
Ordonanțele Președintelui CEJ din 8 iunie 2012 în cauzele reunite C-596/11 P (Schenker v KLM), C-598/11 P
(Schenker v Cathay Pacific Airways), C-600/11 P (Schenker v Lan Airlines), C-602/11 P (Schenker v Deutsche
Lufthansa), C-590/11 P (Schenker v Air France-KLM), C-589/11 P (Schenker v Air France).

68

comunitară a respins toate cererile de intervenție ale Schenker pe motivul, formal, că aceasta nu
se încadrează în sfera peroanelor a căror intervenție este în mod normal admisă în cauzele Curții
Europene de Justiție. Conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție, persoanele a căror
intervenție poate fi admisă, în baza art.40 din Regulamentul CEJ, sunt:
- Entitățile juridice care fac parte din aceeași unitate economică cu o întreprindere
sancționată și care pot să răspundă solidar și indivizibil cu aceasta pentru amendă și
pentru daunele civile98.
- Concurenți direcți ai întreprinderii care a fost acuzată de săvârșirea unui abuz de poziție
dominantă99.
- Asociații de întreprinderi sau clienți care s-au opus acordurilor presupus
anticoncurențiale100.
- Părți care au paticipat activ în procedurile administrative în fața Comisiei sau care au
depus plângeri care au condus la declanșarea investigației de către Comisie și adoptarea
deciziei contestate101.
- Asociații care reprezintă un număr mare de operatori economici active în sectorul
economic și al căror obiect de activitate include protecția membrilor săi, în condițiile în
care cazul poate ridica aspecte de principiu care afectează funcționarea acelui sector, iar
interesele membrilor asociației ar putea fi afectate în mod considerabil de respectiva
decizie.102

În continuarea, Curtea Europeană de Justiție a arătat că revizuirea judiciară a deciziilor

administrative de sancționare nu ar avea ca scop “să facă posibile sau să faciliteze formularea de
acțiuni civile în sistemele de drept naționale, așa cum sunt acțiunile în despăgubiri”. Mai mult –
iar acest aspect merită nota, ca un aspect esențial al acțiunilor private – instanța comunitară
apreciază că rezultatul litigiului care se referă la decizia de sancționare nu poate afecta, în vreun
fel dreptul acesteia la dspăgubiri deoarece ”Trebuie subliniat, în această privință, că adoptarea
unei decizii care confirmă participarea întreprinderilor (pârâte în acțiunea în despăgubiri, n.n.)
într-un cartel nu este o condiție necesară sau suficientă pentru reușita unei acțiuni în
despăgubiri”103.
……………………………………………………………………………………………………..

98
Ordonanța din 17 februarie 2010 în cauza T-587/08 (Fresh Del Monte Produce vs. Comisia), și Ordonanța
Președintelui Camerei a 5-a din 2 iulie 2010 în cauza T-384/09 (SKW Stahl-Metallurgie Holding și SKW Stahl-
Metallurgie vs. Comisia).
99
Ordonanța Președintelui în cauza T-65/98 R (Van den Bergh Foods vs. Comisia).
100
Ordonanța Președintelui în cauza 71/74 INTERV. (Nederlandse Vereniging voor de Fruit-en
Groentenimporthandel și Frubo vs. Comisia).
101
Ordonanța Președintelui în cauza T-65/98 R (Van den Bergh Foods vs. Comisia).
102
Ordonanța Președintelui Primei Camere în cazul T-253/03 (Akzo Nobel Chemicals și Akcros
Chemicals vs. Comisia).
103
Paragraful 25 al Ordonanței Președintelui din cauza C-596/11 P.
69

Aceasta înseamnă că admiterea sau nu a unei cereri de intervenție rămâne o chestiune de
apreciat, de la caz la caz, de către judecătorul cauzei.
………………………………………………………………………………………………………
6.1.2.2. Accesul la probe
………………………………………………………………………………………………………

Trebuie să precizez mai întâi că orice persoană, interesată sau nu, are acces la deciziile emise de
Comisia Europeană sau de Consiliul Concurenței, având în vedere că o versiune neconfidențială
(din care au fost eliminate informațiile confidențiale, cu caracter de secret de afaceri) este
întotdeauna publicată pe pagina de internet a fiecăreia dintre aceste autorități104. Aceste
documente fiind publice, nu se pun probleme deosebite în ceea ce privește accesul la ele.

În ceea ce privește dreptul românesc, accesul reclamanților la probele din dosarul de investigație
se face în baza prevederii generale din art.298 al Codului de procedură civilă – Obligația
autorității sau instituției publice de a prezenta un înscris – și a normei speciale din art.61, alineat
(4) din Legea Concurenței, conform căreia ”Atunci când există o decizie a Consiliului
Concurenţei prin care este sancţionată o practică anticoncurenţială, în soluţionarea cererilor
privind acordarea de despăgubiri, instanţele vor putea solicita Consiliului Concurenţei
documentele din cadrul dosarului care a stat la baza emiterii deciziei. În acest scop, primind
aceste documente, instanţele vor asigura respectarea confidenţialităţii informaţiilor
reprezentând secrete de afaceri, precum şi a altor informaţii calificate drept confidenţiale.”

Accesul reclamanților privați la aceste documente este elementul esențial care poate determina
succesul sau insuccesul unei cereri privind acordarea de despăgubiri. Nu este, desigur, o situație
perfectă dar este o realitate care trebuie luată în considerare. Având în vedere importanța sa,
chestiunea accesului la dosarul de investigație al autorității publice este elementul cel mai
dezbătut în doctrina juridică și în jurisprudența Curții Europene de Justiție și a instanțelor
naționale, încă de când existența dreptului la despăgubiri pentru săvârșirea unei fapte
anticoncurențiale a fost afirmată în jurisprudența europeană105. Dezbaterea continuă și în
prezent, iar Curtea Europeană de Justiție este, la momentul redactării acestei lucrări, în faza
emiterii unor decizii importante ca răspuns la întrebări preliminare formulate de mai multe
instanțe naționale. Trebuie avut în vedere că prevederea legală din art.61, alineat (4) din Legea
Concurenței este valabilă doar în cazul cererilor privind acordarea de despăgubiri, nu și atunci
când instanța trebuie să se pronunțe cu privire la intervenirea nulității absolute, în baza art.49 din

104
În cazul Consiliului Concurenței la adresa de internet http://www.consiliulconcurentei.ro/ro/documente-
oficiale/concurenta/decizii.html, iar pentru Comisia Europeană la adresa de internet
http://ec.europa.eu/competition/antitrust/cases/index.html.
105
În Statele Unite ale Americii, regula 26 (b) din Federal Rules of Civil Procedure, prevede existența unui drept
extins de acces la orice documente ale autorităților publice și persoanelor private, deopotrivă dar este interesant de
remarcat că nu există nici pe departe discuțiile și frământările din Uniunea Europeană !
70

Legea Concurenței. În acest din urmă caz, instanța judecătorească va putea să se folosească de
prevederile art.298 din Codul de procedură civilă și va putea să solicite furnizarea de către
Consiliul Concurenței a unui punct de vedere, în calitate de amicus curiae, cu privire la situația
dedusă judecății, în baza art.61, alineat (6) din Legea Concurenței.

Problematica accesului la dosarul de investigație reprezintă cea mai mare zonă de conflict între
aplicarea publică și aplicarea privată a regulilor de concurență, la care m-am referit mai înainte,
mai ales în ceea ce privește accesarea documentelor și informațiilor furnizate benevol de către
întreprinderi în cadrul mecanismului de clemență.

Având în vedere că documentele furnizate de întreprinderile care aplică pentru politica de

clemență sunt adesea probe valoroase pentru acțiunile în recuperarea daunelor, inclusiv sau mai
ales împotriva înseși întreprinderii care le furnizează în mod voluntar, Comisia Europeană
manifestă o preocupare maximă pentru ca întreprinderile respective să nu piardă motivația de a
mai denunța cartelurile la care participă. Este important de notat că politica de clemență
reprezintă în prezent principalul instrument prin care sunt descoperite cartelurile, încălcări cu
efecte grave asupra consumatorilor dar care sunt, de regulă secrete și, de aceea, greu de
identificat.

În cauza Pfleiderer Curtea Europeană de Justiție pare să fi înclinat balanța - periculos, în opinia
Comisiei Europene și a unor practicieni ai dreptului concurenței - în favoarea reclamanților care
solicită acordarea de daune private și a refuzat, astfel, să sacrifice, ab initio, realizarea unor
interese care sunt, aparent, doar private – compensarea pentru daune – în favoarea interesului
public al identificării comportamentelor anticoncurențiale ascunse. Este de notat și faptul că
această decizie a fost adoptată într-un complet lărgit – Marea Cameră – alcătuit din 13 judecători
ai CEJ, o situație extrem de rară pentru o cauză de concurență.

În exprimarea CEJ ”Dispozițiile dreptului Uniunii în materie de înțelegeri și în special

Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare
a normelor de concurență prevăzute la articolele 101 TFUE și 102 TFUE trebuie interpretate în
sensul că nu se opun ca o persoană prejudiciată printr-o încălcare a normelor de concurență ale
Uniunii Europene și care urmărește să obțină daune interese să aibă acces la documentele
referitoare la o procedură de clemență care îl privește pe autorul încălcării. Revine totuși
instanțelor statelor membre, în temeiul dreptului lor național, sarcina de a determina condițiile
în care acest acces trebuie acordat sau refuzat, prin evaluarea comparativă a intereselor
protejate de dreptul Uniunii.”

După cum se poate constata, Curtea Europeană de Justiție folosește o formulare negativă,
reținută – ”Dispozițiile dreptului Uniunii …..nu se opun ca o persoană prejudiciată…….să aibă
acces la documentele referitoare la o procedură de clemență care îl privește pe autorul
încălcării”. Această formulare ar pute fi suficientă pentru a spulbera unul dintre tabu-urile
71

Comisiei Europene – faptul că documentele depuse benevol de aplicanții la politica de clemență
sunt inaccesibile unor terțe părți. Din punctul de vedere al Comisiei Europene, dispariția acestei
garanții poate avea efecte negative asupra motivării întreprinderilor de a mai denunța existența
unor carteluri, cu impact asupra descoperirii și sancționării înțelegerilor anticoncurențiale. La
rândul său, având în vedere preferința victimelor pentru acțiuni în despăgubiri subsecvente unei
decizii de sancționare a faptei din partea autorității de concurență, eliminarea paravanului care
protejează aplicanții la clemență se poate răsfrânge negativ asupra înseși acțiunilor private care
urmăresc repararea consecințelor acestor fapte106.

Decizia CEJ din cauza Pfleiderer nu conține niciun set de criterii în funcție de care instanțele
naționale ar putea lua decizia cea mai bună, ci face trimitere la „evaluarea comparativă a
intereselor protejate de dreptul Uniunii”. Este de așteptat/de dorit ca instanța comunitară să
precizeze, în viitor, mecanismul de evaluarea comparativă107, eventual cu luarea în considerare a
practicii și problemelor concrete întâlnite de judecătorii naționali.
Din formularea, destul de laconică a instanței comunitare prin coroborare cu alte decizii ale CEJ
sau dispoziții normative în vigoare, putem, totuși trage câteva învățăminte:
- În primul rând, după cum s-a remarcat în doctrină, interesul privat al întreprinderii care a
beneficiat de politica clemență, de a evita repararea consecințelor dăunătoare ale faptei
săvârșite, nu intră în sfera intereselor protejate de dreptul comunitar, care ar putea
justifica refuzul accesului reclamanților la documentele depuse de aceasta108.
- Pe de altă, accesul la dosarul de documentele depuse voluntar de întreprinderea care a
beneficiat de politica de clemență trebuie să se facă cu respectarea caracterului
confidențial al informațiilor de afaceri, așa cum prevede, de exemplu, art.61, alineat (4)
din Legea Concurenței, având în vedere și faptul că dreptul UE protejează acest
caracter109.
- Nu în cele din urmă rezultă că informațiile confidențiale ale întreprinderilor, cu caracter
de secret de afaceri, nu sunt supuse aceluiași drept de acces, astfel că protecția acordată
acestor informații este superioară documentelor depuse în cadrul politicii de clemență110.

106 Este interesant de remarcat că instanţa de trimitere, din Bonn, Germania, a cărei întrebări a stat la baza
pronunţării CEJ în cauza Pfleiderer, a respins, în cele din urmă, solicitarea reclamanţilor de a avea acces la
documentele depuse de întreprinderile care beneficiaseră de politica de clemenţă.
107În același sens, Gianni di Stefano, Access of Damage Claimants to Evidence Arising out of EU Cartel Investigations:

A Fast-evolving Scenario, Global Competition Litigation Review nr. 3/2012, editura Sweet & Maxwell, pag.102.
108 Caroline Cauffman, Access to leniency related documents after Pfleiderer, Maastricht European Private Law

Institute Working Paper No. 2012/3, pag.10, disponibilă la adresa de internet http://ssrn.com/abstract=2004958.
109 C.Caufmann, op.cit, pag.11.
110
Același lucru rezultă din refuzul Comisiei Europene de a acorda acces la informații confidențiale și în alte cazuri
ale Comisiei Europene – de exemplu Decizia din data de 28 iunie 2012 în cauza C-404/10 P (Editions Odile Jacobs
SAS vs. Comisia) - de a acorda acces unor terțe persoane care pretindeau că sunt vătămate de autorizarea unei
concentrări economice.
72

În ceea ce privește elementele pe care instanța națională ar trebui să le ia în considerare în
efectuarea evaluării comparative, acestea ar trebui să reprezinte o evaluare prima facie a valorii
probatorii pe care documentele depuse în cadrul mecanismului de clemență ar putea să le aibă în
ceea ce privește succesul acțiunii în despăgubiri – ar trebui să fie vorba de documente și
informații care pot constitui probe relevante și pertinente. În plus, accesul la conținutul dosarului
de investigație ar trebui recunoscut doar pentru acele documente și informații care nu sunt
accesibile reclamanților în alte modalități, inclusiv prin solicitarea prezentării acestora de către
pârâți. Această regulă consider că este aplicabilă oricărui document din cadrul dosarului de
investigație – ar fi nefiresc, de exemplu, ca reclamantul care a fost și el parte și a depus
documente în cursul investigației, în calitate de victimă a faptei anticoncurențiale sau de co-
contractant lipsit de libertate de decizie111 – să solicite inclusiv prezentarea acestora.
De asemenea, documente, inclusiv cele depuse în cadrul politiciii de clemență, ar trebui să poată
fi solicitate direct întreprinderii care a depus respectivele documente. Teoretic, această
posibilitate nu ar exista în baza art.293 din Codul de procedură civilă, care prevede, limitativ,
condițiile în care partea adversă poate fi obligată de către judecător să prezinte un înscris. Astfel,
conform alineatului (2) al prevederii legale menționate ”Cererea de înfățișare va fi admisă, dacă
înscrisul este comun părților din proces, dacă însăși partea adversă s-a referit în proces la acest
înscris, sau dacă, după lege, ea este obligată să înfățișeze înscrisul”. La prima vedere, victimele
unor fapte anticoncurențiale nu ar putea cere înfățișarea unor înscrisuri care sunt în posesia
autorilor încălcării dacă acestea nu îndeplinesc, de exemplu, condiția de a fi comune celor două
părți, ceea ce pentru victimele care sunt terți afectați de o faptă anticoncurențială reprezintă un
obstacol de netrecut. În baza deciziei Curții Europene de Justiție din cauza Pfleiderer, înfățișarea
documentelor deținute de pârât, inclusiv cele depuse în cadrul mecanismului de clemență, ar
trebui să fie posibilă112. Decizia CEJ din cauza Pfleiderer nu distinge în funcție de
entitatea/persoana care deține documentele utile cauzei atunci când se referă la dreptul celor care
solicită daune interese de a avea acces la documentele referitoare la o procedură de clemență.
Decizia aceasta este o expresie a principiului efectivității și principiul echivalenței, aplicabile în
dreptul UE, care impun inclusiv ca exercițiul dreptului la despăgubiri să nu fie efectiv imposibil
sau dificil de realizat de prevederi ale dreptului național. În baza acestor principiii instanțele
judecătorești din România ar trebui să solicite prezentarea de către pârâții din acțiunile în
despăgubiri și a documentelor care nu îndeplinesc condiția de a fi comune părților la litigiu.
Baza juridică poate fi chiar partea finală a art.293, alineat (2) din Codul de procedură civilă – ”
dacă, după lege, ea este obligată să înfățișeze înscrisul” – având în vedere că deciziile Curții
Europene de Justiție au forță obligatorie, similar legii, pentru toate instanțele naționale.

Trebuie să menționez că chiar și în cadrul favorabil creat de cele statuate de Curtea Europeană de
Justiție în cauza Pfleiderer reclamanții din cererile în despăgubiri nu pot avea acces în continuare

111
A se vedea cauza Courage vs.Crehan, care recunoaște și unor co-contractanți, aflați în poziție de inferioritate
economică față de o altă întreprindere, dreptul de a solicita despăgubiri.
112
În același sens, C.Cauffman, op.cit, pag.12.
73

la documentele interne ale autorității de concurență și la corespondența acesteia cu Comisia
Europeană sau cu o altă autoritate de concurență din cadrul Rețelei Europene de Concurență.

Conflictul dintre politica de clemență și posibilitatea victimelor de a asigura repararea

prejudiciilor suferite poate fi, cel puțin, atenuat, dacă se acordă accesului la dosarul de
investigație un caracter subsidiar – documentele și datele din acesta ar trebui puse de către
instanța de judecată la dispoziția celor vătămați doar în măsura în care documentele și datele nu
se regăsesc deja în dosarul cauzei sau în posesia părților. În toate situațiile, pentru a putea
discerne între probele deja disponibile și cele care pot fi găsite în cadrul dosarului de investigație,
instanța va trebui să dispună prezentarea în întregime a dosarului autorității de concurență.

………………………………………………………………………………………………………

Odată cu elaboararea de către Comisia Europeană a propunerii de Directivă a Parlamentului

European și a Consiliului privind anumite norme care guvernează acțiunile în despăgubire în
temeiul dreptului național în cazul încălcărilor dispozițiilor dreptului concurenței al statelor
membre și al Uniunii Europene din iunie 2013, accesul la documentele aflate în posesia
autorităților de concurență este pe punctul de a primi un ”duș rece”.

Conform propunerii de directivă, sfera documentelor la care ar fi putut avea acces victimele
faptelor anticoncurențiale va fi redusă considerabil. În primul rând, propunerea de directivă
include prevederea unei protecții absolute pentru două categorii importante de documente:
declarațiile întreprinderilor referitoare la clemență și propunerile de încheiere a unei tranzacții (în
realitate propunerile de angajamente, prevăzute în legislația din România de art.462 din Legea
Concurenței).

În al doilea rând, Comisia Europeană propune Parlamentului și Consiliului European o protecție

temporară, cu privire la documentele pe care părțile le-au pregătit în mod specific în scopul
procedurilor de asigurare a respectării legislației la nivel public (cum sunt răspunsurile părții la
cererile de informații ale autorității) sau pe care autoritatea de concurență le-a redactat în cursul
procedurilor (cum este raportul de investigație) care nu pot fi comunicate, la cererea unei instanțe
de judecată decât după emiterea unei decizii finale de către autoritatea de concurență.

Este destul de evident că prin aceste prevederi Comisia Europeană dorește să contracareze
potențialele efecte negative ale accesului la probe asupra politicii sale de clemență și a altor
mecanisme alternative de soluționare a cazurilor de concurență. Fără să ofere multe explicații și
mulțumindu-se să afirme supremația interesului aplicării publice a normelor de concurență,
Comisia Europeană adoptă o poziție rigidă și mult diferită de cea a Curții Europene de Justiție în
cauza Pfleiderer. Soluția propusă de CEJ pare totuși cea mai rezonabilă și realizează un acord
între aplicarea publică și cea privată a regulilor de concurență, fără a sacrifica interesele niciunei
dintre acestea, printr-o analiză de la caz a caz. Se pare însă că autoritatea administrativă a
Uniunii Europene nu are suficientă încredere în atenția judecătorilor naționali care vor trebui să
74

se pronunțe cu privire la astfel de aspecte, cu toate că în cauza aflată pe rolul unei instanțe din
Germania în cadrul căreia a fost formulată întrebarea preliminară către CEJ în cauza Pfleiderer,
cererea de acces la documentele formulate de către aplicanții la clemență a fost respinsă.

…………………………………………………………………………………………………….

6.1.2.3. Termenul de prescripție

Acțiunile în despăgubiri sunt supuse termenului general de prescripție prevăzut de art. 2517 din
Codul Civil pentru acțiunile patrimoniale, de 3 ani de la data producerii la care păgubitul a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba și pe cel care răspunde pentru producerea ei.
Având în vedere că, de regulă, faptele anticoncurențiale sunt fapte cu executare succesivă,
termenul de prescripție va începe să curgă de la data încetării încălcării – care corespunde, de
cele mai multe ori, cu data la care întreprinderea este informată cu privire la deschiderea unei
investigații de către autoritatea publică de concurență.

În afară de termenul general, Legea Concurenței din România a preluat și propunerea din Cartea
Albă privind acțiunile în despăgubiri și a prevăzut existența unui termen special de prescripție
suplimentar, de 2 ani după emiterea unei hotărâri de constatare a încălcării de către autoritatea de
concurență. Trebuie observat că acesta este un termen special, distinct de termenul general de 3
ani, și nu o repunere a victimelor în termenul de prescripție în cazurile în care acesta a expirat
anterior finalizării investigației. Nu este vorba în acest caz de o repunere în termenul de
prescripție deorece aceasta este condiționată de existența unor motive temeince care l-ar
împiedica pe reclamant să acționeze, conform art.2522 din Codul civil. Or, acțiunile în
despăgubiri pot fi introduse oricând de către victima care poate dovedi, fără aportul elementelor
din dosarul autorității publice, existența unei încălcări a regulilor de concurență, a unui
prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre fapta anticoncurențială și prejudiciu

Nefiind o repunere în termen care ar opera doar pentru persoanele care ar fi fost împiedicate să
acționeze acest nou termen beneficiază tuturor persoanele afectate de respectiva faptă
anticoncurențială și care preferă să solicite daune printr-o acțiune succesivă (”follow-on”)
deciziei administrative. Opinez că, în acest caz, termenul de prescripție curge de la data la care
decizia de sancționare este făcută publică de către autoritatea de concurență, prin intermediul
paginii sale de internet și al mass-media, așadar de la un moment obiectiv. Dacă termenul
general de 3 ani nu s-a epuizat până la rămânerea definitivă și irevocabilă a deciziei de
sancționare contravențională, ne vom putea afla în prezența a două termene de prescripție, cu
privire la aceeași acțiune, termene care ar curge în paralel, ceea ce ar fi inacceptabil. Soluția ar fi
ca păgubiților care solicită plata de daune fără a se baza pe decizia autorității de concurență
(acțiuni ”stand-alone”) să li se aplice termenul general de prescripție, care va curge de la data la
care au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna și pe cel care a cauzat-o, iar celor care
introduc cererea privind acordarea de despăgubiri după rămânerea definitivă și irevocabilă a
75

deciziei de sancționare (acțiuni ”follow-on”) să li se aplice termenul special de prescripție de 2
ani prevăzut de art.61, alineat (6) din Legea Concurenței.

Termenele de prescripție pentru petenții care rezultă din fapte prevăzute de Legea Concurenței,
care afectează consumatorii nu pot fi modificate convențional, în sensul restrângerii, dar nici al
extinderii. Această concluzie rezultă din art.2515, alineat (5) din Codul civil, care exclude din
sfera de aplicare a modificării prin acord a termenelor de prescripție drepturile supuse legislației
privind protecția consumatorilor. După cum am arătat mai înainte, legislația de concurență de tip
antitrust are ca obiectiv final protejarea consumatorilor de efectele negative ale încălcării
regulilor de concurență, astfel că aplicarea acestei limitări apare pe deplin justificată, cu atât mai
mult cu cât prevederea legală din alineatul (5) al art.2515 se referă, generic, la ”legislația” de
protecție a consumatorilor.
Acțiunilor în daune care rezultă din săvârşirea de fapte de concurență neloială li se va aplica
întotdeauna termenul general de prescripție de 3 ani care va începe să curgă în baza regulii
prevăzute de art.2528 din Codul Civil de la momentul în care cel păgubit a cunoscut sau ar fi
trebuit să cunoască atât existența daunei cât și pe cel care a cauzat-o. Având în vedere că, așa
cum am mai spus, faptele de concurență neloială sunt adesea ”direcționate”, iar autorii și
victimele sunt cunoscuți sau pot fi cunoscuți cu relativă ușurință, momentul de la care începe să
curgă termenul de prescripție ar trebui să fie cel al producerii prejudiciului, în cazul faptelor de
concurență neloială evidente – de exemplu defăimarea - și de la momentul cunoașterii acestei
fapte, în cazul celor ascunse - de exemplu, contrafacerea.
În ceea ce privește nulitatea absolută care rezultă din art.49 al Legii concurenței, aceasta va
putea fi invocată oricând, conform art.12502, alineat (2), pct.3 din Codul civil.

Odată cu intrarea în vigoare a Directivei privind anumite norme care guvernează acțiunile în
despăgubire în temeiul dreptului național în cazul încălcărilor dispozițiilor dreptului concurenței
al statelor membre și al Uniunii Europene, la orizontul anului 2014, prevederile menționate mai
sus vor trebui modificate pentru a corespunde celor impuse prin această directivă.

Astfel, conform art.10, pct.4 din proiectul de directivă ”Statele membre se asigură că termenul
de prescripție pentru introducerea unei acțiuni în despăgubire este de cel puțin cinci ani” iar
potrivit pct.5 al aceluiași articol ”Statele membre se asigură că termenul de prescripție este
suspendat în cazul în care o autoritate de concurență desfășoară acțiuni în scopul investigației
sau proceduri cu privire la o încălcare la care se referă acțiunea în despăgubire. Suspendarea
încetează cel mai devreme la un an după ce decizia privind încălcarea rămâne definitivă sau
procedurile încetează în alt mod.”

76

6.1.2.4. Competența instanțelor judecătorești și acțiunile colective în instanță
Competența materială în primă instanță în ceea ce privește cererile de despăgubiri aparține fie
judecătoriei (pentru pretențiile de până în 200.000 lei), fie tribunalului, pentru pretențiile
superioare acestei valori, în conformitate cu prevederile art.94 și 95 din Codul de procedură
civilă. În conformitate cu prevederile art.106, alineat (1) din același act normativ, judecătoria va
rămâne competentă să judece cauza și dacă ulterior cuantumul pretențiilor suferă modificări. O
astfel de situație se poate întâlni destul de frecvent în cazul acțiunilor în despăgubiri care derivă
din fapte anticoncurențiale, având în vedere dificultatea estimării corecte a prejudiciilor produse
de acestea.
În ceea ce privește competența teritorială, aceasta este fie a instanței în a cărei rază teritorială se
află sediul sau domiciliul pârâtului sau al unui dezmembrământ al unei persoane juridice,
conform art.107-112 din Codul de procedură civilă, fie a instanței în raza căreia s-a produs fapta
cauzatoare de prejudicii sau s-a produs prejudiciul, în baza art.113, alineat (1) din Codul de
procedură civilă. Dacă sunt mai mulți pârâți, cererile de despăgubiri se introduc, conform
art.112, alineat (1), la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia. În conformitate cu
prevederile art.126, alineat (1), părțile pot alege, prin convenție, și o altă instanță care să fie
competentă.
………………………………………………………………………………………………………

În ultimii ani, problematica acțiunilor colective a depășit granițele domeniului concurenței, iar
demersurilor în acest sens li s-au alăturat și Direcția Generală privind Piața Internă și Protecția
Consumatorilor și Direcția Generală de Justiție și Afaceri Interne din cadrul Comisiei Europene.
Acestea au derulat împreună, în intervalul 4 februarie – 30 aprilie 2011 o consultare publică
privind soluțiile care ar trebui adoptate, la care a participat și autorul acestei lucrări113.
Concluziile dezbaterii au fost însușite și de Parlamentul European, prin Rezoluția din 2 februarie
2012 referitoare la o abordare europeană coerentă în materie de acţiuni colective în
despăgubire114.
………………………………………………………………………………………………………
În rezoluția Parlamentului European se remarcă aceeași preocupare – contraproductivă, în opinia
mea – de a nu ”importa” mecanisme tipice dreptului din SUA, în pofida eficienței dovedite a
acestora, sub argumentul că acestea nu fac parte din tradiția sistemelor de drept din Uniune și că
”ar încălca drepturile oricărei victime care ar lua parte la procedură fără să știe, fiind însă
obligată să respecte hotărârea instanței”(!?).
În ceea ce privește dreptul românesc, acesta a preluat deja din propunerile Comisiei Europene și
conține în prezent suficiente prevederi legale care să faciliteze acțiunile judecătorești comune ale
victimelor faptelor anticoncurențiale. Mai întâi trebuie amintit că, distinct de propunerile

113
A se vedea contribuția mea în cadrul Consultării Comisiei Europene în anexa 3.
114
Disponibilă la adresa de internet http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-//EP//TEXT+TA+P7-
TA-2012-0021+0+DOC+XML+V0//RO
77

Comisiei Europene, noul Cod de procedură civilă român reglementează, în articolele 59 și 60,
co-participarea procesuală. Astfel, conform art.59 ”Mai multe persoane pot fi împreună
reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligație comună, dacă
drepturile sau obligațiilor lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură”.
Condițiile de aplicare a co-participării, prevăzute de art.60, exprimă prudența legiuitorului și fac
ca acțiunea desfășurată în comun să fie, cel mult, un nucleu al unei adevărate acțiuni colective.
Din fericire, în ceea ce privește cererile privind acordarea de despăgubiri pentru încălcări ale
prevederilor Legii concurenței există și prevederea specială din art.61, alineat (51) din această
lege care conferă capacitate de reprezentare și pentru ”[…] asociaţiile de protecţia
consumatorilor legal înregistrate, precum şi de către asociaţiile profesionale sau patronale
pentru membrii acestora afectaţi de o practică anticoncurenţială, pe baza atribuţiilor acestora şi
a împuternicirilor primite în acest sens […]”. În ceea ce privește asociațiile de protecția
consumatorilor reprezentative – potrivit art.32 și 33 ale Ordonnaței Guvernului nr.21/1992,
republicată (”OG 21”), calitatea procesuală a acestora derivă, după cum menționat și mai sus, din
dispozițiile at.47 din OG 21 care mai conține și prevederea, deosebit de utilă, că astfel de acțiuni
sunt scutite de la plata taxei de timbru. Asociațiile respective vor avea însă nevoie, în continuare,
de împuterniciri exprese din partea celor vătămați, ceea ce este în măsură să îngreuneze
coagularea mai multor victime, cel puțin în ceea ce privește daune produse consumatorilor, prin
esență mai numeroși și mai atomizați. Potrivit art.40 din OG 21, Ministerul Public poate
interveni în acțiunile civile care privesc drepturile consumatorilor, inclusiv acțiunile în
despăgubiri. Ministerul Public nu poate intenta însă astfel de acțiuni civile – nu poate acționa ca
parens patriae – așa cum se întâmplă în Statele Unite ale Americii, de exemplu, unde procurori
generali ai statelor federale pot intenta astfel de acțiuni. Având în vedere aceste prevederi și
nivelul încă redus al culturii de concurență și al culturii juridice în rândul populației, este de
așteptat ca acțiuni în despăgubiri pentru fapte contrare art. 5 sau 6 din Legea Concurenței,
respectiv art.101 sau 102 din TFUE, să fie introduse, pentru început, în fața instanțelor
judecătorești din România, mai degrabă de către întreprinderi prejudiciate, fie individual, fie în
mod colectiv, în cadrul unor asociații.
În acest an Comisia Europeană, printr-o cooperare a Direcției Generale de Justiție și Afaceri
Interne, a Direcției Generale de Concurență și a Direcției Generale pentru Protecția
Consumatorilor a făcut ceea ce se dorește a fi un pas înainte în vederea facilitării acțiunilor
victimelor ”multe și mărunte” prin emiterea Recomandării Comisiei din 11 iunie 2013 privind
principii comune aplicabile acțiunilor colective în încetare și în despăgubire introduse în statele
membre în cazul încălcării drepturilor conferite de legislația Uniunii.

Din păcate Recomandarea este departe de a face un pas înainte decisiv în ceea ce privește
depășirea obstacolelor create de ”pasivitatea rațională” menționată anterior. Mecanismul avut în
vedere în recomandarea se referă la apariția unor ”entități reprezentative” care să orgnizeze
victimele numeroase și cu pretenții individuale în sume reduse ale unor fapte anticoncurențiale.
Preocupată, excesiv în opinia mea, de evitarea așa-ziselor excese din sistemul de drept din SUA,
78

Recomandarea abundă în prevederi prin care să fie interzise mecanisme cum sunt pactul de cota
litis, aderarea automată la o acțiune în pretenții a tuturor victimelor unei fapte anticoncurențiale,
cu posibilitatea ieșirii din proces ulterior (”opt-out”) sau interzicerea daunelor punitive. În mod
inexplicabil (și ne-explicat de către Comisia Europeană), entitatea reprezentativă poate fi doar
non-profit (!) și în plus ar trebui să fie supusă unei birocrații considerabile. În ansamblu,
Recomandarea cuprinde mai multe interdicții decât norme afirmative sau de încurajare a grupării
pretențiilor, astfel încât este îndoienic că va contribui la progrese semnificative în privința
acțiunilor colective.

Din fericire însă Recomandarea nu împiedică adoptarea la nivel național a unor mecanisme
juridice mai eficiente care să ajute într-adevăr victimele dispersate să își adune pretențiile și
forțele în vederea recuperării prejudiciilor cauzate de fapte anticoncurențiale. Aceste mecanisme
nu trebuie să fie neapărat împrumutate din sistemul juridic nord-american dar folosirea
instrumentelor care s-au dovedit a fi de succes nici nu trebuie respinsă de plano. Până la urmă,
posibilitatea organizării rapide și simplificate a unui număr mare de persoane prejudiciate este o
expresie a liberului acces la justiție al acestor persoane care s-ar dovedi a fi imposibil în absența
acțiunilor colective.

……………………………………………………………………………………………………..

7. ASPECTE DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT

7.1. Introducere
…………………………………………………………………………………………………….
7.2. Cadrul legal
În ceea ce privește competența jurisdicțională de drept internațional privat, sediul materiei pentru
obligațiile extracontractuale îl reprezintă, în prezent, art.2641 și următoarele din Codul Civil
intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, care fac trimitere la cadrul normativ al Uniunii
Europene. În materiile care nu sunt acoperite de reglementări ale Uniunii Europene se aplică
”legea care se aplică fondului raportului juridic civil prexistent între părți, dacă nu se prevede
altfel prin convenții internaționale sau prin dispoziții speciale”.

Prevederile relevante și de interes în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală sunt cele
cuprinse în art.5, pct. 3 din Regulamentul Consiliului European nr. 44/2001 privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (numit în cele ce
urmează “Regulamentul Bruxelles I”115). Legea română nu distinge în privința competenței în
materia faptului juridic civil licit și cea a faptului juridic civil illicit, spre deosebire Regulamentul

115
Regulamentul 44/2001 a implementat în acquis-ul comunitar Convenția Convenția de la Bruxelles privind
competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială din 1968 și a fost publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene L 12 of 16.1.2001
79

Bruxelles I, tratează în mod distinct competența în ceea ce privește acțiunile izvorâte din fapte
juridice ilicite, respectiv acțiunile întemeiate pe fapte juridice ilicite, în cadrul art.5, punctul 3 –
“în materie delictuală și cvasidelictuală, în fața instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă
să se producă fapta prejudiciabilă.”116 Relevant este și pct. 4 al art. 5 din Regulamentul
Bruxelles I care prevede competența “în cazul unei acțiuni civile în despăgubiri sau în restituire
născută în temeiul săvârșirii unei infracțiuni, în fața instantei sesizate cu privire la acțiunea
publică, în măsura în care, conform legislației interne, instanța în cauză este competentă numai
în materia acțiunii civile”.

În privința Regulamentului Bruxelles I, acesta stabilește, cu titlu de principiu, competența

instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului, indiferent de naţionalitatea acestuia. Prin excepţie
de la această regulă, în cazul litigiilor izvorâte din delicte şi cvasi-delicte competenţa aparţine
instanţei de la locul unde fapta ilicită s-a produs sau riscă să se producă (art.5, pct. 3).
Regulamentul 44 înlocuieşte Convenţia de la Bruxelles din 1968 care continua totuşi să se aplice
în privinţa teritoriilor statelor care sunt excluse de la aplicarea regulamentelor în conformitate cu
Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (de exemplu, teritoriile de peste mări ale Franţei).
În privința normei conflictuale materiale, sunt aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr.
864/2007 al Parlamentului European şi Consiliului European privind legea aplicabilă obligaţiilor
necontractuale (“Roma II”)117, numit în cele ce urmează ”Regulamentul Roma II”. Regulamentul
Roma II se aplică în Uniunea Europeană, cu excepția Danemarcei, începând cu anul 2009 și
cuprinde norme conflictuale în domeniul civil și comercial, cu excluderea, printre altele, a
situațiilor care derivă din raporturi de familie, cecurile si biletele la ordin, daunele nucleare,
dreptul societăților comerciale, atingerile aduse personalității, inclusiv calomnia.

Regulamentul Roma II se aplică conflictelor de legi în categoria numită generic ”non-

contractuală” (delictuală și cvasi-delictuală) în materie civilă și comercială, incluzând
răspunderea pentru produse, gestiunea de afaceri și culpa in contrahendo.

Regulile de competență stabilite prin Regulamentul Roma II în ceea ce privește legea aplicabilă
delictelor civile sunt:
a. legea statului unde se produce prejudiciul;
b. legea statului unde ambele părți erau în mod obișnuit rezidente, atunci când s-a produs
prejudiciul;
c. legea statului cu care cazul are o legatură evidentă, mai apropiată decât cu alte state.

116
Este de remarcat că Regulamentul 44 a fost înglobat în dreptul intern anterior aderării României la Uniunea
Europeană, prin Legea nr. 187/2003, privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a
hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, abrogată înainte de
aderarea Romaniei la Uniunea Europeană, prin OUG 119/2006, intrată în vigoare pe 26.12.2006.
117
Publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europne L 199 of 31.7.2007.
80

Regula de bază în ceea ce privește competența de drept internațional privat este, așadar, aceea a
locului unde se produce prejudiciul (direct), fără a ține cont de prejudiciile indirecte sau alte
elemente, cu excepţia siuațiilor menționate la literele b) şi c) de mai sus.
Spre deosebire de Regulamentul Bruxelles I, Regulamentul Roma II are o aplicare universală,
adică nu se aplică doar în relațiile dintre Statele Membre. În plus, Regulamentul Roma II
permite o determinare voluntară de competenţă, după ce fapta prejudiciabilă s-a produs. Cu toate
acestea, dreptul UE se va aplica întotdeauna, chiar dacă părţile au convenit asupra unei jurisdicţii
în afara Uniunii Europene, dacă toate elementele faptei prejudiciabile, inclusiv prejudiciul, sunt
situate pe teritoriul Uniunii. Alegerea voluntară de competentă nu este posibilă în cazurile
derivând din încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală.

În cazul încălcărilor regulilor concurenţei economice sau concurenței neloiale legea aplicabilă
este, de regulă, aceea a ţării în care concurenţa sau interesele consumatorilor pot fi afectate, cu
excepţia cazului în care comportamentul anticoncurențial afectează doar interesele unui anume
concurent, caz în care se va aplica regula generală privind determinarea competenţei. În cazul
încălcării regulilor concurenței economice, se aplică legea din ţara în care pieţele sunt afectate
sau pot fi afectate. Când legea aplicabilă ar fi cea din mai multe jurisdicţii reclamantul care
introduce acţiunea în ţara de domiciliu/sediu a pârâtului poate face alegerea acelei ţări cu
condiţia ca şi piaţa din respectiva ţară să fie afectată.

7.3. Cadrul general în ceea ce privește regulile de drept internațional privat în materia
răspunderii civile delictuale.
Practica internaţională şi reglementările în domeniu au consacrat de-a lungul timpului ca soluţie
pentru soluţionarea litigiilor care izvorăsc din delicte civile, inclusiv privind obligaţiile aferente
(dezdăunarea victimei) ca fiind legea locului unde fapta a fost săvârşită– lex loci delicti comissi.

Alte soluţii, susţinute în reglementările unor state şi în doctrină, au în vedere legea forului, care
susţine, în esentă, aplicarea întotdeauna a legii naţionale, în considerarea caracterului imperativ
al normelor juridice care reglementează raspunderea civilă delictuală (susţinută de o parte a
doctrinei franceze) şi legea proprie delictului, preluată dupa o teorie similară în materie de lege
aplicabilă obligaţiilor contractuale, care susţine aplicarea legii care, în urma analizării mai multor
factori relevanţi, are cea mai mare legătură cu delictul (susţinută, în principal, de autori anglo-
saxoni).118

………………………………………………………………………………………………………

Trebuie remarcat faptul că art.5, punctul 3 din Regulamentul Bruxelles I se referă la locul unde s-
a produs sau risca să se producă fapta prejudiciabilă, spre deosebire de art.10, pct. 8 din Codul de

118
I.P.Filipescu, A. I. Filipescu (2007), pag. 367-370.
81

procedură civilă român care se referă doar la locul săvârşirii delictului, acest din urmă caz având
un înțeles mai restrâns.

Aceasta înseamnă că atunci când competenţa instanţelor române este dată de efectele produse în
România, se aplică regula generală privind stabilirea instanţei competente din art. 5, teza a II-a
din Codul de Procedură Civilă. Dacă atât delictul cât şi prejudiciul se produc în România, sunt
aplicabile prevederile art. 10, pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Trebuie remarcată și formularea din art. 5, pct. 3, care se referă şi la competența instanței
judecătorești de la “locul unde risca să se producă fapta prejudiciabilă”; aceasta nu are
echivalent în dreptul intern și poate extinde foarte mult aria jurisdicțiilor potențial competente.

Definiţii mai exacte ale “locului unde s-a produs sau risca să se producă fapta prejudiciabilă”
sunt date de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie. În acest sens, sunt relevante următoarele
decizii, cu precizarea că unele decizii sunt emise în baza predecesoarei Regulamentului
Bruxelles I – Convenţia Comunităţilor Europene privind jurisdicţia şi punerea în executare a
hotărârilor în materie civilă şi comercială de la Bruxelles din 1968, pe care regulamentul
respectiv a incorporat-o în dreptul UE119:

§ Decizia în cazul 189/87 - Kalfelis vs. Schroder – [……………………..]

§ Decizia în cazul 21/76 – Bier vs. Mines de Potasse d’Alsace [……………….].

§ Decizia în cazul C-68/93 – Shevil vs. Press Alliance SA [………………….].

§ Decizia din 16 iulie 2009 în cazul C-189/08 [............................].

............................................................................................................................................................

7.4. Reguli speciale în materie de răspundere civilă delictuală

Regulile speciale în materia competenţei jurisdicţionale sunt stabilite prin convenţiile
internaţionale la care este parte România, în conformitate cu art. 63, alineat (2) din Regulamentul
Bruxelles I.

……………………………………………………………………………………………………..

7.5. Reguli speciale în ceea ce privește legea de concurență aplicabilă în cazurile

concurenței economice
……………………………………………………………………………………………………..

119
Menţionez că în unele cazuri este aplicabilă şi Convenţia de la Lugano; este vorba de acele situaţii în care pârâtul
îşi are domiciulul sau sediul în ţările membre ale European Free Trade Association – Elveţia, Norvegia şi Islanda.
82

Precizez că în contextul uniformității regulilor de concurență în ansamblul Statelor Membre ale
Uniunii Europene și a aplicării directe în fiecare dintre acestea a regulilor de concurență din
TFUE, există motive puternice să considerăm că în ceea ce privește legea aplicabilă unei fapte
concurențiale nu mai sunt în discuții aspecte de drept internațional privat ci aceasta este o
discuție care ține de dreptul intern al Uniunii Europene, la rândul său parte componentă a ordinii
juridice interne din fiecare State Membru. Această poziție este susținută și de recentele inițiative
(iunie 2013) ale Comisiei Europene, de edictare a unei directive privind acțiunile în despăgubiri
care rezultă din comportamente anticoncurențiale și de existența celorlalte norme, cu forță
obligatorie sau supletivă, care fac parte dintr-un adevărat pachet legislativ menit să conducă la o
aplicare uniformă a acestui tip de acțiune în ansamblul Uniunii Europene.

În consecință, conflictele privind legea aplicabilă sau cele privind instanța competentă să
soluționeze o cerere în despăgubiri între sistemele juridice ale Statelor Membre nu sunt tratate în
acest capitol al lucrării. În plus trebuie avut în vedere că Regulamentul Roma II conține
prevederi speciale în ceea ce privește obligațiile necontractuale care derivă din fapte de
concurență neloială și din restricționări ale concurenței, sancționate de art.101 și 102 din TFUE.

Astfel, potrivit, alineatului (1) al art.6 al Regulamentului Roma II, ”Legea aplicabilă obligațiilor
necontractuale care decurg dintr-un act de concurență neloială este legea țării în care sunt sau
pot fi afectate relațiile concurențiale sau interesele colective ale consumatorilor.”

În mod similar, în cazul restricțiilor de concurență (normele antitrust), potrivit alineatului (3),
pct.a din articolul 6 ”Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din restrângerea
concurenței este legea țării în care piața este sau poate fi afectată.”

Regulamentul Roma II precizează, în art.6, alineatul (3), litera a ce se înțelege prin locul în care
piața, respectiv relațiile concurențiale sau interesele consumatorilor pot fi afectate: ”În cazul în
care piața este sau poate fi afectată în mai multe țări, reclamantul care solicită despăgubiri în
fața instanței de la domiciliul pârâtului poate alege de asemenea să îşi întemeieze cererea pe
legea instanței sesizate, cu condiția ca piața din respectivul stat membru să fie printre cele
afectate direct şi substanțial de restrângerea concurenței din care decurge obligația
necontractuală pe care se întemeiază cererea; în cazul în care reclamantul cheamă în justiție în
fața acelei instanțe mai mulți pârâți, în conformitate cu normele aplicabile privind competența,
reclamantul îşi poate întemeia cererea numai pe legea respectivei instanțe dacă restrângerea
concurenței pe care se întemeiază acțiunea împotriva fiecăruia dintre pârâți afectează de
asemenea în mod direct şi substanțial piața statului membru al instanței respective.”

Aceste norme derogă la regula generală aplicată obligațiilor care decurg din fapte juridice, care
ar fi comandat, conform art.4, alineat (1) din Regulamentul Roma II, ca legea aplicabilă să fie
legea țării în care s-a produs prejudiciul. Prevederile derogatorii instituie o normă conflictuală
directă și unilaterală. Norma conflictuală este unilaterală deoarece, așa cum a fost remarcat în

83

doctrină, ea este circumscrisă raporturilor juridice apărute în interiorul Uniunii Europene, nu și
celor care sunt guvernate de legile altor state120.

O problemă distinctă este reprezentată de aplicarea normelor de concurență din TFUE într-un caz
în care există elemente de extraneitate care exced cadrul Uniunii Europene. În doctrina juridică a
fost exprimată opinia că articolele 101 și 102 din TFUE ar conține o regulă de conflict unilateral
indirect121. Regula este unilaterală, în sensul că aplicarea sa este impusă prin dispozițiile din
TFUE dacă există o legătură suficient de strânsă cu teritoriul comunitar și se consideră că este
indirectă deoarece nu este prevăzută expres ci rezultă din interpretarea normelor comunitare și
din jurisprudența Curții Europene de Justiție122. După cum s-a arătat în doctrina, în acest caz nu
au relevanță criteriile prin care un anumit comportament anticoncurențial este supus legilor
naționale sau regulilor din TFUE, în funcție de afectarea sau nu a comerțului pe piața internă a
Uniunii Europene123. În realitate, în materie de drept internațional privat, aspectul relevant este
dacă un comportament care este supus de principiu unui regim legal din afara UE și are efecte și
pe teritoriul acesteia (indiferent dacă este afectat sau nu comerțul pe piața internă).

Ideea că este necesară existența unor efecte ale comprtamentului anticoncurențial pare să excludă
din start aplicarea normelor de concurență din Uniune Europeană unor activități care sunt
anticoncurențiale per se dar care nu au produs efecte, cel puțin nu în Uniune. Aceasta ar
conduce la concluzia – ciudată – că din punctul de vedere al faptelor săvârșite în afara pieței
interne a UE, regulile de concurență din TFUE ar privi doar încălcările prin efecte, nu și cele prin
obiect. În realitate, o astfel de distincție nu există și este important de notat, pentru evitarea
unei concluzii cum este cea menționată mai sus că încălcările sancționate prin însuși obiectul lor
(per se) nu exclud existența unor efecte ci doar au în vedere că simpla comitere a faptei, chiar și
în absența efectelor, este suficientă pentru a determina aplicarea unei sancțiuni contravenționale.
În cazul încălcărilor sancționate prin obiect, existența sau nu a unor efecte pe piață are relevanță
în ceea ce privește individualizarea sancțiunii contravenționale.

Pe lângă acest argument, în doctrină se arată că regulile de concurență comunitare ar rămâne

aplicabile încălcărilor săvârșite în afara teritoriului Uniunii Europene, în condițiile absenței
efectelor acestora asupra pieței interne, având în vedere că sunt norme juridice de aplicare
imediată care protejează un obiectiv de interes general și de maximă importanță124.

120
A.Komninos (2008), pag.256.
121
A. Komninos (2008), pag.239.
122
Observăm, totuși, că însuși dreptul la acțiune pentru recuperarea daunelor produse de fapte anticoncurențiale nu
era inițialprevăzut expres în legislația comunitară, ci a apărut din practica Curții Europene de Justiție. Nu se poate
spune însă că acest drept ar fi fost ”indirect”, formulare care poate pune oricum în dubiu forța juridică a unei reguli
juridice.
123
A.Komninos (2008), pag.240.
124
A.Komninos (2008), pag.241.
84

7.6. Competența jurisdicțională de drept internaţional privat în materia faptelor
juridice ilicite care au rezultat din încălcarea regulilor de concurență.
……………………………………………………………………………………………………..
Competența jurisdicțională în ceea ce privește acțiunile în justiție pentru recuperarea daunelor
produse de comportamente anticoncurențiale este stabilită de Regulamentul Bruxelles I.
Astfel, cazurile privind recuperarea unor daune produse de fapte delictuale, competența aparține,
conform art.5, alineat (3) din Regulamentul Bruxelles I, pot fi deduse judecății în fața instanței
judecătorești de la locul unde fapta cauzatoare de prejudicii a avut loc sau ar fi putut avea loc.
Locul unde delictul a avut loc sau ar fi putut avea loc este fie locul unde fapta din care rezută
dauna a avut loc, fie locul unde s-a produs prejudiciul, la alegerea reclamantului. Prin formularea
sa largă, art.5 (3) din Regulamentul Bruxelles I putea lăsa posibilități largi de ”forum shopping”
– alegerea instanței mai favorabile, chiar dacă aceasta nu avea cea mai strânsă legătură cu cauza.
Pentru a restrânge această posibilitate, Curtea Europeană de Justiție a restrâns, prin câteva decizii
de speță, posibilitatea reclamantului de a alege în mod discreționar instanța în fața căreia va
formula cererea de despăgubiri. Astfel, în decizia din cauza Dumez France SA and Tracoba
SARL vs. Hessiche Landesbank et al125 CEJ a statuat că prin ”locul unde fapta cauzatoare de
prejudicii a avut loc” trebuie să se înțeleagă locul unde efectele acestei fapte s-au produs în mod
direct, cu privire la o persoană care este victimă imediată a respectivei fapte.
Tot Regulamentul Bruxelles I conține prevederi speciale în ceea ce privește conexarea mai
multor cauze având același obiect într-una din instanțele competente – art.6, pct.1 și 3 – și cu
privire la litispendență – art.27 si 28.
Astfel, art.6, pct.1 prevede că ”atunci când există mai mulți pârâți, în fața instanței domiciliului
oricăruia dintre aceștia, cu condiția ca cererile să fie atât de strâns legate între ele încât să fie
oportună instrumentarea și judecarea lor în același timp, pentru a se evita riscul pronunțării
unor hotărâri ireconciliabile în cazul judecării separate a cauzelor;”
Art.6, pct.3 prevede că ”în cazul unei cereri reconvenționale rezultate în urma aceluiași contract
sau fapt pe care s-a bazat cererea principală, în fața instanței sesizate prin cererea principală;”
În ceea ce privește litispendența, Regulamentul Bruxelles I aplică regula clasică a suspendării
cauzei până la soluționarea conflictului de competență.
După cum s-a remarcat în doctrină126, această din urmă prevedere este imporantă în acele situații
în care într-un litigiu pornit pe bază contractuală, pârâtul înțelege să invoce nulitatea acestuia și
char să ceară daune pe această bază, similar situației din primul caz în care Curtea Europeană de
Justiție s-a pronunțat cu privire la daunele private care rezultă din fapte anticoncurențiale (cauza
Courage vs.Crehan).
Curtea Europeană de Justiţie a încercat să rezolve problemele privind multitudinea de jurisdicții
posibile, în cazuri în care a fost sesizată, care priveau înţelegeri de tip cartel cu privire la preţuri
şi cantităţi livrate încheiate şi desfăşurate între societăţi situate în cele mai diverse jurisdicţii, din

125
Cauza C-220/88.
126
A.Komninos (2008), pag.253-254.
85

SUA până în Europa şi Japonia, dar care aveau ca punct comun afectarea teritoriului comunitar
şi, deci, producerea de prejudicii în cadrul Uniunii Europene. Curtea Europeană a statuat, astfel,
că înţelegerile anticoncurențiale îcheiate în afara Uniunii Europene, dar care afectau piaţa
comună cădeau sub jurisdicţia organelor de la nivelul Uniunii – Comisia şi Curtea Europeană de
Justiţie.
Menţionez că acestă atribuire de competenţă priveşte în principal aspectul de drept public al
încălcării legislaţiei – constatarea şi aplicarea de către Comisia Europeană a unei amenzi
contravenţionale – iar în ceea ce priveşte aspectele de drept privat, constând în formularea de
acţiuni în justiţie de către victimele respectivelor comportamente – întreprinderi concurente şi
consumatori – pentru a recupera prejudiciile produse acestora, pot exista unele dificultăţi
practice, legate de formularea din art. 5, pct. 3 din Regulamentul 44. În acest caz, sunt mai de
folos prevederile din legile naţionale în materia competenţei jurisdicţionale de drept internaţional
privat.
Jurisprudenţa care a marcat piaţa de hotar în acest domeniu a constat în decizia în cazul 89/95 -
Wood Pulp din 1988, iar argumentaţia folosită de instanţa comunitară este menţionată ca
reprezentând “doctrina efectelor”. Doctrina efectelor nu este consacrată de nicio prevedere legală
la nivelul Uniunii Europene şi rămâne un cadru general, Curtea Europeană de Justiţie fiind şi ea
mai reţinută în a crea un set de criterii standard de apreciere a nivelului de legături sau de efecte
asupra teritoriului comunitar, astfel încât competenţa organelor Uniunii Europene să fie stabilită
fără dubiu. Teoria este însă admisă în prezent în cvasi-totalitaea jurisdicţiilor (o exceptie notabilă
este Marea Britanie, care aplică însă principiul forum non conviens).

Explicitări ale Doctrinei efectelor există însă în jurisprudenţa ulterioară a Comisiei Europene şi a
Curţii Europene de Justiţie pe această temă: cazul Nestle/Perrier (concentrare economică), cazul
C-306/96 – Javico, cazul C-126/97 – Benetton, cazul T-102/96 – Gencor.

Spre deosebire de norma conflictuală din dreptul internaţional privat, care determină în mod
precis jurisdicţia care este competentă, prin referire la elemente uşor de identificat, determinarea
competenţei conform Doctrinei Efectelor se face în funcţie de mai multe elemente de fapt –
efectele economice produse asupra pieţelor din alte jurisidicţii – care la rândul lor nu fac decât să
creeze o prezumţie relativă cu privire la competenţa sub aspect al dreptului internaţional privat.
O aplicaţie a Doctrinei efectelor în legislaţia internă a statelor găsim în cazul Elveţiei – art. 137,
alin. 1 din Legea eleveţiană cu privire la dreptul internaţional privat prevede că: “Cererile bazate
pe afectarea concurenţei vor fi guvernate de legea statului în ale cărui pieţe s-au produs efectele
directe asupra victimei”.
Existenţa cartelurilor internaţionale şi sancţionarea lor simultană în mai multe jurisdicţii aduce în
discuţie şi respectarea principiului unicităţii sancţiunii (non bis in idem). Există cateva situaţii de
mare răsunet în ultimii ani în care încălcări ale legislaţiei în domeniul concurenţei au fost
pedepsite cu egală asprime şi fără a ţine cont una de cealaltă, de autorităţi de concurenţă din UE,

86

SUA , Japonia şi Canada – cartelul vitaminelor (Vitamins Cartel) şi cartelul producătorilor de
conducte submarine – Marine Hose Cartel (acesta din urmă în 2009)127.
.........................................................................................................................................................
Din punct de vedere al dreptului internaţional privat, cele mai relevante sunt acţiunile de
despăgubiri care au la bază încălcări ale prevederilor privind concurenţa din tratatele
fundamentale, în principal art.101-109 din Tratatul de Funcţionare al Uniunii Europene. Trebuie
remarcat aici că dreptul la despăgubiri apare şi în cazul societăţilor comerciale lezate de
acordarea de ajutoare de stat unor societăţi concurente ale acestora. În acest caz, nu există o faptă
ilicită a societăţii care a beneficiat de ajutorul de stat, dar aceasta a profitat de acesta, sporindu-şi
veniturile, concomitent cu scăderea veniturilor societaţilor care nu au beneficiat de astfel de
forme de ajutor. În acest caz, putem vorbi mai degrabă de o răspundere civilă pe bază cvasi-
delictuală – îmbogăţirea fără justă cauză.
...........................................................................................................................................................

7.7. Prorogarea de competenţă

………………………………………………………………………………………………………

7.8. Executarea horărârilor judecătorești în cadrul Uniunii Europene

………………………………………………………………………………………………………

8. ÎN LOC DE CONCLUZII – POSIBILE EVOLUŢII ŞI SOLUŢII LA PROBLEMELE

ÎNTÂLNITE
”Orice lucrare a omului are, fatalmente, caracterul unei opere neterminate”128.
În încercarea de a completa enunțul domnului profesor Valeriu Stoica, aș spune că această
lucrare este un drum pe care încerc să îl schițez pentru toți cititorii interesați de acest subiect,
drum pe care aceștia îl vor parcurge apoi singuri, supunând judecății lor critice considerentele,
analiza și concluziile mele. Este prima lucrare pe această temă, atât în ceea ce privește subiectul
specializat al concurenței economice, cât și în ceea ce privește analizarea uneia dintre varietățile
răspunderii civile delictuale – ce mai adesea aceasta este tratată din prisma dreptului comun chiar
dacă există capitole în lucrări de specialitate care se apleacă cu mai mare atenție asupra daunelor
produse de fapte delictuale în materia dreptului mediului sau a malpraxisului medical.

127
G. Hirsch, F. Montag, F.J. Sacker (2008), pag.111.
128
V.Stoica (1997), preambul.

87

Pe lângă aspectele tehnice care conturează un caracter distinct pentru răspundere civilă delictuală
în domeniul dreptului concurenței, abordarea temei a fost cu atât mai dificilă cu cât practica în
domeniu, în ceea ce privește normele de concurență de tip antitrust, este aproape inexistentă în
România iar în materie de concurență neloială ne confruntăm atât cu o cazuistică firavă cât și cu
o legislație desuetă. În conecință lucrarea a fost scrisă mai degrabă cu fața spre viitor, pe
fundamentul evoluțiilor istorice din alte jurisdicții, din SUA până la bogata experiență a Uniunii
Europene, din care face parte acum și România. Am încercat să schițez un drum în care acest tip
de acțiuni, absolut necesare pentru sănătatea economiei, să nu mai parcurgă erorile deja comise
de alții ci să învețe din acestea.
După cum se poate remarca, materia concurenței, cu aplicarea sa publică și privată, este în plină
ascensiune prin intensificarea activității autorităților publice și creșterea gradului de cunoaștere
al potențialelor victime cu privire la drepturile și posibilitățile pe care le au. Din această
perspectivă cgiar dacă lucrarea este scrisă cu fața spre viitor nu este nici pe departe exclusiv
teoretică – considerațiile făcute și soluțiile propuse se doresc a fi utile în activitatea practică de
compensare a victimelor faptelor anticoncurențiale și a faptelor de concurență neloială.
8.1. Aplicarea publică și privată a regulilor de concurență – o necesară convergență, nu
concurență distructivă.
Într-o materie cum este cea a soluţionării litigiilor izvorâte din comiterea de prejudicii cea mai
pertinentă concluzie care poate fi trasă la finalul acestei lucrări este aceea că globalizarea
afacerilor şi circulaţia persoanelor între ţări creează provocări noi unui mecanism juridic vechi,
ale cărui mecanisme îşi au originea în antichitate. Nu doar ideile de afaceri circulă liber peste
granițe și jurisdicții dar și ideile și conceptele juridice care oferă soluții potrivite la neajunsurile
și excesele afacerilor din prezent. Viteza în care graniţele economice şi ale libertăţii personale
dispar nu este însă egalată de viteza cu care sistemele de drept se adaptează schimbării. Cu tot
efortul de elaborare de reguli juridice aplicabile universal răspunderea juridică pentru comiterea
de fapte juridice ilicite rămâne fragmentată la nivel internaţional, după cum rămâne fragmentată
și în cadrul Uniunii Europene. Realitatea pieței interne a Uniunii Europene este mult mai
avansată decât realitatea unui spațiu juridic în care să fie aplicate norme și concepte similare sau
identice, cu precădere în zona dreptului privat, de care ține și răspunderea civilă delictuală. O
astfel de stare de lucruri nu este de natură să protejeze interesele victimelor, in efortul acestora de
a işi recupera prejudiciile suferite şi nu asigură nici funcţionarea funcţiei preventive a răspunderii
civile delictuale.

Cadrul ideal de manifestare a acţiunilor privind prejudiciile create prin fapte civile delictuale în
caz de pluralitate de jurisdicţie ar trebui să fie acela al facilitării accesului victimei la justiţie dar
fără a afecta inutil pe autorul faptului juridic delcitual, ceea ce poate inhiba iniţiativa economică.
Corolarul unui astfel de cadru ar trebui să fie claritatea şi previzibilitatea astfel încât persoane
fizice şi operatori economici să îşi modeleze comportamentele în mod corespunzator și să poată
ști cât mai clar ce obligații le incumbă – nu numărul obligațiilor juridice este principala problemă
88

a societății contemporane, ci claritatea lor, mai ales în condițiile în care nerespectarea regulilor
poate atrage consecințe financiare deosebit de grave. În materia tratată în această lucrare este
esenţială uniformizarea în ceea ce priveşte elementele componente ale răspunderii civile
delictuale – fapta, legatura de cauzalitate, prejudiciu, culpa.

Concret acest lucru ar însemna în cazul răspunderii civile delictuale ca instanţa competentă să
rămână cea de la locul producerii faptei ilicite sau al prejudiciului – având în vedere legătura
stransă cu cauza generatoare a litigiului – dar cu oferirea posibilităţii alegerii pentru victima
prejudiciului atât între aceste două foruri cât şi în favoarea unei alte jurisdicţii (de exemplu, cea
de la domiciliul său) dacă instanţele astfel competente nu dau satisfacţie şi nu duc la recuperarea
prejudiciului.

Este de notat că există convenţii internaţionale în materia competenţei jurisdicţionale care pun
accentul pe locul producerii faptei prejudiciabile – cazul competenţei jurisdicţionale de drept
internaţional privat în cazul daunelor nucleare – ceea ce poate fi şi o expresie a dorinţei de a
păstra sub control naţional soluţionarea litigiilor în domenii sensibile şi considerate esenţiale
pentru statele respective.

Nu în cele din urmă, este importantă asigurarea recunoaşterii şi executării cu celeritate a

hotărârilor judecătoreşti în alte state decât cele în care au fost emise, ceea ce impune
simplificarea în continuare a procedurilor de exequatur.

În ceea ce privește aspectele de fond Uniunea Europeană în ansamblu și legiuitorul român, în

particular, ar trebui să nu ezite să folosească instrumente juridice a căror eficiență este verificată
prin activități de zeci de ani în alte jurisdicți, desigur cu condiția să nu intre în contradicție
flagrantă cu concepte și principii juridice fundamentale ale sistemului de drept al UE, respectiv
cel român.

………………………………………………………………………………………………………

8.2. Perspective și obstacole – viitorul răspunderii civile delictuale în domeniul

concurenței între sub-utilizare și excese.
Răspunderea civilă delictuală în cadrul specific al dreptului concurenţei este în prezent o acţiune
în stadiu incipient cu o foarte posibilă înmulţire a cazuisticii în perioada următoare (“frumoasa
din pădurea adormită”).

Având în vedere prejudiciile considerabile care rezultă din săvârşirea unor fapte ilicte în materie
de concurenţă, recuperarea acestora nu este un simplu imperativ justiţiar sau formal juridic, ci are
în vedere repunerea părtilor în situaţia anterioară și este absolut necesară pentru sănătatea
economiei. Aplicarea de sancțiuni administrative poate fi un bun inhibator al unor
comportamente anticoncurențiale în viitor dar nu poate face nimic în ceea ce privește repunerea
părților în situația anterioară. Având în vedere și durata mare a inestigațiilor autorităților publice,
89

succesul activității publice de asigurare a aplicării regulilor de concurență poate fi rezumat în
butada ”operația a reușit dar pacientul a murit”, ceea ce înseamnă că fără mecanisme eficiente de
stopare și de recuperare a prejudiciilor mecanismul juridic al aplicării regulilor de concurență nu
își atinge de fapt obiectivul, acela de a asigura stoparea și prevenirea unor fapte similare. Cel
puţin sancţiunile contravenţionale prevăzute de Legea nr. 21/1996 sunt de natură să impună
respect, prin cuantumul lor semnificativ, de până la 10% din cifra de afaceri de la finalul anului
fiscal precedent aplicării amenzii. În practică s-a constatat însă că chiar şi un asemenea nivel al
amenzii nu reprezintă o sancţiune reală şi nu produce nici efectul inhibator dorit în condiţiile
unor comportamente anticoncurenţiale care s-au prelungit pe perioade îndelungate, uneori de 10-
15 ani.

În ceea ce priveste forma acestei forme de răspundere specială, aceasta rămâne o răspundere
civilă delictuală bazată pe culpă.
Complexitatea vieţii sociale şi economice contemporane se remarcă nu doar pe tărâmul
răspunderii civile delictuale, ci şi în alte domenii ale dreptului, cum este dreptul penal sau alte
ramuri ale dreptului civil – de exemplu, drepturile reale. Aceasta nu înseamnă că trebuie acum
ca toate noţiunile aferente acestor ramuri să fie modificate sau înlocuite. Astfel de demersuri
reprezintă mai degrabă expresia unor teoretizări excesive, fără a aduce mari beneficii practice.
Obiectivele teoriilor care încearcă fundamentarea răspunderii delictuale pe cauze obiective,
desprinse de culpă, pot fi atinse şi prin alte mijloace. Protecţia victimelor se poate realiza mult
mai eficient prin mijloace de drept substanţial – agravarea răspunderii pentru fapte petrecute în
domenii sensibile, cum este domeniul medical – sau de ordin procedural – crearea de prezumţii
legale, posibilitatea exercitării acţiunilor judecătoreşti colective (class action) etc.

Astfel cum remarca profesorul Mihai Eliescu, aceste cazuri de răspundere pot fi definite – corect
– ca şi cazuri de răspundere civilă delictuală indirectă129. Consider că o astfel de formulare este
mult mai aproape de litera şi de spiritul reglementărilor dreptul civil şi, împreună cu folosirea pe
deplin a noţiunii de culpă sub forma greşelii sau neglijenţei, poate acoperi în mod satisfăcător
cerinţele societăţii din momentul de faţă.
În fond, doctrina juridică a îmbrăţişat şi a argumentat folosirea noţiunii de culpă apreciate în mod
obiectiv130, deci nu prin raportare la procesul voliţional intern, ca în cazul formării
consimţământului131.
Răspunderea civilă delictuală indirectă operează pe baza unor prezumţii legale relative sau
irefragabile prin care răspunderea pentru un fapt prejudiciabil este transferată unei alte persoane,
în interesul victimei.

129
Mihai Eliescu (1972), pag. 9; L.R. Boilă (2009), pag. 248-255.
130
Printre alţii, M. B. Cantacuzino, (1998), pag. 419, Mihai Eliescu (1972), pag. 187.
131
Gh.Beleiu (1992), pag. 126-128.
90

Consider ca reglementările adoptate în ultimele decenii şi care sunt invocate de obicei în sprijinul
teoriei răspunderii civile delictuale independentă de ideea de culpă, pot fi fundamentate pe deplin
pe acest tip de răspundere civilă indirectă. Este lesne de remarcat, astfel, că răspunderea pentru
produsele defectuoase este în fond o răspundere pentru fapta lucrului produs de persoana
responsabilă, producător presupus a fi diligent şi a lua toate măsurile pentru ca bunul său să fie
conform, întocmai ca un bun pater familias. Legea nr.240/2004 privind răspunderea
producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte prevede de altfel, în articolele 7
si 8 cauze de exonerare pentru producător, astfel încât teoria garanţiei nu poate funcţiona în acest
caz. Este vorba, mai degrabă de existenţa unor prezumţii legale. În sprijinul acestei opinii aduc şi
faptul că situaţiile de răspundere indirectă expres reglementate de Codul civil şi recunoscute ca
atare în doctrină şi jurisprudentă pot provoca prejudicii mai grave decât cele provocate de un
produs cu defecte. Or, dacă protecţia victimei este cea care trebuie să primeze, principiul acesta
nu ar mai fi respectat prin includerea culpei în cazul răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului, de exemplu şi al neincluderii acesteia în cadrul răspunderii pentru produsele cu
defecte.

91

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Limba română
CĂRȚI
1. Ilie Stoenescu, Evolutia ideii de răspundere civilă, Bucureşti, Editura Curierul Judiciar,
1939, pagina 6.
2. Matei B.Cantacuzino, Elementele Dreptului Civil, Editura All Beck, 1998.
3. Constantin Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de Drept
Civil Român, vol.II, Editura All, 1997.
4. Mihai Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972.
5. Gh.Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Casa de Editura și Presă Șansa, 1992.
6. Liviu Pop, Contribuții la studiul obligațiilor civile (culegere de studii), Editura Universul
Juridic, București, 2010.
7. Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă subiectivă, Editura CH Beck, 2009.
8. Rosetti Bălănescu, Al.Băicoianu, Drept Civil Român. Studii de Doctrină și
Jurisprudență, Editura Socep, 1943.
9. Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Teză de doctorat, București, 1997.
10. Flavius A.Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei
(coordonatori), Noul Cod civil. Comentariu pe articole – art.1-2664, Editura C.H. Beck,
2012.
11. Ion Turcu, Noul Cod civil. Legea nr.287/2009. Cartea V.Despre obligații art.1164-1649,
Editura C.H.Beck, 2011.
12. Ion Dogaru (Coordonator), Drept civil.Idei producătoare de efecte juridice, Editura All
Beck, 2002.
13. Emil Molcuț, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, București, 2007.
14. Valentin Mircea, Legislația concurenței. Comentarii și explicații, C.H. Beck, 2012.
15. Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale. Concurența patologică.
Monopolismul, Editura Lumina Lex, București, 1993.
16. Octavian Căpățînă, “Dreptul concurentei comerciale. Partea generala”, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 1998.

92

 17. Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale: partea generală, Editura Lumina
Lex, 1998.
18. Emilia Mihai, Dreptul concurenței, Editura All Beck, 2004.
19. Octavian Manolache, Regimul juridic al concurenței în dreptul comunitar, Editura All,
1997.
20. Calin M.Costin, Dreptul european al concurenței, Editura Argonaut, 2008.
21. Gheorghe Gheorghiu, Manuela Niță, Dreptul concurenței interne și europene: curs
universitar, Editura Universul Juridic, 2011.
22. Titus Prescure, Curs de dreptul concurenței comerciale, Editura Rosetti.
23. Mihai Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, București, 1972.
24. Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă subiectiva, Editura CH Beck, 2009.
25. Gheorghe Popescu, Evoluția gîndirii economice, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2009.
26. Ludwig von Mises, Capitalismul si dusmanii sai. Ce inseamna laissez-faire ?, Editura
Nemira, Bucuresti, 1998.
27. Friedrich A.Hayek, Constituția libertății, Editura Institutul European, Iași.
28. Ion P.Filipescu, Andrei. I. Filipescu – Tratat de Drept International Privat, Editura
Universul Juridic, 2007.
29. Dana Apostol Tufan, Drept Administrativ, volumul I, Editura All Beck, 2003.
30. Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă delictuală subiectivă, Editura C.H. Beck,
2009.
31. Ana-Maria Mateescu, Daunele interese în materie comercială, ediția a 2-a, Editura
Hamangiu, 2009.
32. Valeriu Stoica, Dragos Paul Aligica, Reconstrucția dreptei, Editura Humanitas, 2009.
33. Ioan-Dorel Romosan, Vinovăția în dreptul civil român, Editura All Beck, 1999.
34. Doina Anghel, Răspunderea juridică privitoare la protecția mediului. Privire specială
asupra răspunderii civile, Editura Universul Juridic.

ARTICOLE
1. Ion Băcanu, ”Libera concurență în perioada de tranziție spre economia de piață” în
Dreptul nr.9-12/1990.
2. Tiberiu Savu, ”Obiectivele şi competenţele Uniunii Europene consacrate de Tratatul de
la Lisabona” în Revista Română de Drept Comunitar nr. 1/29.02.2008
93

 3. Raluca Dinu, ”Politica în materia concurenței” în Revista de Drept Comunitar nr.
1/27.02.2009.
4. Șerban-Alexandru Stănescu – ”Prorogarea competentei jurisdictionale de drept
internațional privat român” în Curierul Judiciar nr.12/2005.
5. Șerban-Alexandru Stănescu – ”Competența jurididictională de drept internațional privat
a instanțelor române în materia faptului juridic civil”, în Analele Universității București,
2005, partea a III-a.
6. Valentin Mircea, ”Rolul libertăților economice fundamentale ale Uniunii Europene în
crearea pieței interne” în Analele Universității București nr.I (ianuarie-martie) 2011.

Limba engleză
CĂRȚI

1. Friedrich A.Hayek, Constituția libertății, Editura Institutul European, 1997.

2. Assimakis P. Komninos, EC private Antitrust Enforcement. Descentralised application
of EC Competition Law by National Courts, Hart Publishing, 2008.
3. Veljko Milutinovic,The right to damages under the EU Competition Law, Wolters
Kluwer, 2010.
4. Carole Murray, David Holloway, Daren Timson – Hunt – Export Trade: The Law and
Practice of International Trade, editia a 11-a, Londra, Sweet & Maxwell Publishing
House, 2007.
5. Marianne Moody Jennings, Business and the Legal Environment, second edition, PWS-
Kent Publishing Company, 1998.
6. Philipp E. Areeda / Herbert Hovenkamp, Fundamentals of Antitrust Law, Aspen
Publishers, 2003, pag.107-120.
7. Herbert Hovenkamp, The Antitrust Enterprise: Principle and Execution, Harvard
University Press, 2005.
8. Doris Hildebrand, The Role of Economic Analysis in the EC Competition Rules,
Kluwer Law International, 2002.
9. Roger J. Van der Bergh, Peter D. Camesasca – European Competition Law and
Economics: A Comparative Perspective, editia a 2-a, Sweet & Maxwell, 2006.

94

 10. Gunnar Niels, Helen Jenkins, James Kavanagh, Economics for Competition Lawyers,
Oxford University Press, 2011.
11. Prof. Dr. Gunter Hirsch, Dr. Frank Montag, Prof. Dr. Franz Jurgen Sacker –
“Competition Law: European Community Practice and Procedure”, Sweet & Maxwell
Publishing House, 2008.
12. W.Kip Viscusi, Joseph E.Harrington, John M.Vernon – Economics of regulation and
antitrust, MIT Press, 2005.
13. Phedon Nicolaides, Mihalis Kekelekis, Philip Buyskes, State Aid Policy in the
European Community. A guide for practitioners, Kluwer Law International, 2005.
14. Andrea Biondi, Piet Eeckhout, James Flynn (editori), The Law of State Aid in the
European Union, Oxford University Press, 2003.
15. William H. Barringer, James. P. Durling – The use of section 301 to address
anticompetitive practices in foreign markets, în UCLA Journal of International Law and
Foreign Affairs, nr.1/1996
16. Mario Monti - A New Strategy for the Single Market – at the service of Europe’s
economy and society. Report to the President of the European” – by Mario Monti la
adresa de internet http://ec.europa.eu/bepa/expertises/visitor-
programs/mario_monti/index_en.htm.
17. Massimo Motta, Competition Policy. Theory and Practice, Cambride University Press,
ediția a 12-a, 2009.
18. Simon Bishop, Mike Walker, The Economics of EC Competition Law: Concepts,
Application and Measurement, University Edition, Sweet & Maxwell, ediția a 3-a, 2010.
19. F.M.Scherer, Competition Policies for an Integrated Economy, Brookings Institution,
Washington DC, 1994.
20. Richard Wish, Competition Law, Oxford University Press, 2009.
21. Richard A. Posner, Antitrust Law, University of Chicago Press, 1976.
22. Richard A.Posner, The economics of justice, Harvard University Press.
23. Wouter Wils, The optimal enforcement of the EC Antitrust Laws – Essays in Law and
Econmics, Wolters Kluwer, 2002.
24. Peter D. Cameron, Competition in Energy Markets. Law and Regulation in the
European Union, second edition, Oxford University Press, 2007.
25. C.A. Jones, Private Enforcement of Antitrust Law in the EU, UK and USA, Oxford
University Press, 1999.

95

 26. Kellyn Bacon (editor), European Community Law of State Aid, Oxford University Press.
27. Stephen B.Presser, Piercing the Corporate Veil, West (Thomson Reuters), 2011.

ARTICOLE
1. Henry Hansmann, Reinier Kraakman, Toward Unimited Shareholder Liability for
Corporate Torts, Yale Law Journal, 1991.
2. Assimakis Komninos, New Prospects for Private Enforcement of EC Competition Law:
Courage vs.Crehan and the Community Right to Damages, CML Review nr.39 (2002).
3. Gianni De Stefano, Access of Damage Claimants to Evidence Arising out of EU Cartel
Investigations: A Fast-evolving Scenario, Global Competition Litigation Review nr.
3/2012, Sweet & Maxwell.
4. Gary S.Becker,”Crime and punishment: an economic approach” în Essays in crime and
punishment, 1974.
5. William M. Landes, ”Optimal Sanctions for Antitrust Violations”, 50 U. CHI. L. REV. 652, 656
(1983).

6. Sonja E.Keske, Group Litigation in European Competition Law. A Law and Economics
Perspective, Intersentia, 2010.
7. John Matheson, The Limits of Business Limited Liability: Entity Veil Piercing and
Successor Liability Doctrines, în Mitchell Law Review, 2004-2005.
8. Otto Gierke, Natural Law and the Theory of Society: 1500 to1800, Boston, Beacon
Press, 1950.
9. Richard Coy, "Grotius," în Leo Strauss and Joseph Cropsey (editori) History of Political
Philosophy, The University of Chicago Press, 1987.
10. Paul E. Sigmund, Natural Law in Political Thought, Cambridge, Winthrop Publishers,
Inc., 1971.
11. Karel Van Miert, The Role of Competition Policy today, Competition Policiy
Newsletter, vol 1, No.3.
12. Wouter Wils, ”Should the private enforcement be encouraged in Europe?”, World
Competition: Law and Economics Review, vol.26, nr.3/2003, pag.473-488.
13. Valentin Mircea, ”The Private Enforcement of the Competition Rules in the European
Union – A New Starting Line?” în Competition Policy International, septembrie 2013,
pag.1-4.

96

 14. John M.Connor, Bob Lande,” Cartels as rational business strategy: crime pays”, în
Cardozo Law Review, vol.34, noiembrie 2012, pag.427-490.
15. Eric Stein, “Lawyers, Judges, and the Making of a Transnational Constitution”, în
American Journal of International Law, nr.75/1981.
16. T.Eilmansberger, ”The Green Paper on Damage Actions for Brech of the EC Antitrust
Rules and Beyond: Reflections on the Utility and Feasibility of Stimulating Private
Enforcement through Legislative Action (2007), CML Rev 431.

17. The Private Competition Enforcement Review, 2010, 2011, 2012.

MATERIALE DISPONIBILE PE INTERNET

1. William Smith, ”A Dictionary of Greek and Roman Antiquities”, John Murray, London,
1875 apud “Lacus Curtius – Into the Roman World” -
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/home.html.
2. Ronald H.Coase, ”The Nature of the Firm”, Economica, Volumul IV, nr.16, noiembrie
1937 - http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1468-0335.1937.tb00002.x/full.
3. Stephen.B.Presser, James Zainaldin, ”Piercing all the veils: applying an established
doctrine to a new business order”, The Journal of Corporation Law,
University of Iowa Journal of Corporation Law, vor.32, nr.3, 2007 -
http://www.freepatentsonline.com/article/Journal-Corporation-Law/166988811.html.
4. Caroline Cauffman, Access to leniency related documents after Pfleiderer, Maastricht
European Private Law Institute Working Paper No. 2012/3, disponibilă la adresa de
internet http://ssrn.com/abstract=2004958.

Limba franceză
CĂRȚI

1. George Ripert, La régle morale dans les obligations civiles, Librarie Generale de Droit
et de Jurisprudence, Paris, 1925.
2. Leontin-Jean Constantinesco, ”L’applicabilité directe dans le droit de la CEE”, Editura
Brulyant, 2006.
3. Jacques Mestre, Marie-Eve Pancrazi, Droit commercial, Libraire Generale de Droit et
de Jurisprudence, 25-eme edition, 2001.
97

 4. Marie-Anne Frison-Roche, Marie-Stephane Payet, Droit de la concurrence, Dalloz,
2006.
5. Robert Lecourt, ”L’Europe des juges”, Editura Brulyant, ediția a II-a, 2005.
6. Anne-Lise Sibony, Le juge et le raisonnement economique en droit de la concurrence,
Librarie Generale de Droit et de Juriprudence, 2008.
7. Louis Vogel, Droit europeen de la concurrence, volumele 1-3, LawLex, 2006.

ARTICOLE
1. Catherine Prieto, Les enseignements de l’experience americaine en matiere de private
enforcement, Concurrences nr.4/2008, pag.50-63.

Limba italiană

Antonio Verrilli, “Diritto dell’ Uniune Europea”, XIV edizione, Edizioni Giuridiche
Simone, 2006.

98