ASPECTE METODOLOGICE PRIVIND INVESTIGAREA

INFRACŢIUNII DE TÂLHĂRIE

1. PROBLEME CE TREBUIE LĂMURITE DE CĂTRE ORGANELE DE URMĂRIRE

PENALĂ CU OCAZIA CERCETĂRII INFRACŢIUNII DE TÂLHĂRIE

1.1. Locul şi timpul săvârşirii tâlhăriei

În contextul cercetării infracţiunilor de tâlhărie, stabilirea locului şi timpului cât mai exact al
comiterii faptei constituie o premisă şi un punct de plecare în identificarea şi prinderea autorilor, precum
şi în recuperarea prejudiciului cauzat.

Astfel, cunoaşterea locului şi timpului săvârşirii tâlhăriei poate fi influenţată de o serie de factori,
cum ar fi:

– dacă victima nu sesizează în timp util poliţia;

– dacă ea nu este aptă să furnizeze date despre autori, număr, semnalmente, direcţia în care au
dispărut sau se presupune că se află, ori dacă există alte motive temeinice care fac inutile acţiunile directe
de căutare şi urmărire;

– dacă victima nu poate sesiza poliţia, sesizarea fiind făcută de o altă persoană, după o durată de timp
mai mare de la comiterea faptei;

– cel mai important lucru, dacă starea de sănătate a victimei permite, aceasta va însoţi echipa de
cercetare la faţa locului.

Lămurirea locului şi timpului săvârşirii tâlhăriei prezintă importanţă din mai multe considerente ce
trebuie avute în vedere pe parcursul cercetărilor, cum ar fi 1:

– Locul comiterii faptei.

Locul comiterii faptei oferă cele mai multe posibilităţi pentru identificarea, relevarea, fixarea şi
ridicarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, interpretarea şi valorificarea acestora în scopul
elucidării anumitor împrejurări ale cauzei.

– Cunoaşterea timpului şi locului săvârşirii tâlhăriei.

Cunoaşterea timpului şi locului săvârşirii tâlhăriei constituie un indiciu valoros pentru formarea
corectă a cercului de bănuiţi. În funcţie de locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, organele de
cercetare penală trebuie să-şi îndrepte în primul rând atenţia asupra persoanelor ce domiciliază, îşi au

1
C-tin, Aioaniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin Pletea, I.E. Sandu, Tratat de metodică criminalistică, vol. I, Ed.
Carpaţi, Craiova, 1994, p. 167-170.
reşedinţa ori îşi desfăşoară activitatea în apropierea acestuia sau în zona limitrofă. În cercul de bănuiţi vor
fi incluse în primul rând persoanele cu trecut infracţional ori predispuse să comită fapte de natură penală –
cunoscuţi infractori condamnaţi pentru fapte penale comise cu violenţă sau furturi, elemente parazitare,
gazdele de infractori, tăinuitorii, minori fugiţi din centre de reeducare sau proveniţi din familii
dezorganizate. De asemenea, în cercul de bănuiţi vor fi incluse şi persoanele ce frecventează anumite
locuri din zonă, care îşi au anturajul sau cercul de prieteni în vecinătatea locului unde s-a comis fapta,
infractori voiajori ce se deplasează în alte localităţi decât cele de domiciliu pentru a comite fapte penale.

– Cunoaşterea locului unde s-a desfăşurat activitatea ilicită.

Cunoaşterea locului unde s-a desfăşurat activitatea ilicită şi, în principal, a timpului, constituie
punctul de plecare în identificarea eventualilor martori oculari. În categoria martorilor oculari pot fi
incluse atât persoanele care au perceput în mod direct prin propriile simţuri activităţile infracţionale
desfăşurate şi pot furniza date despre făptuitori – înainte, în timpul şi după comiterea faptei, precum şi
persoanele care au luat la cunoştinţă în mod indirect de săvârşirea faptei, având cunoştinţă despre locurile
şi persoanele care au valorificat produsele infracţiunii, eventualii instigatori sau complici.

– Declaraţiile martorilor şi ale părţii vătămate.

Pornind de la locul şi timpul săvârşirii tâlhăriei, organele de cercetare penală au posibilitatea să

verifice – prin activităţi ulterioare – declaraţiile martorilor şi ale părţii vătămate. Prin audierea martorilor
se poate stabili dacă fapta a existat sau persoana vătămată a încercat acoperirea altei fapte prin alertarea
poliţiei, veridicitatea declaraţiilor persoanei vătămate privind cele petrecute în timpul infracţiunii sau în
descrierea semnalmentelor autorului, dacă martorii ascultaţi în cauză aveau posibilitatea să vadă sau să
audă faptele sau împrejurările comiterii infracţiunii, să aprecieze buna sau reaua-credinţă a martorilor sau
dacă aceştia ar avea vreun interes în cauză.

– Înlăturarea „alibiurilor”.

Odată cunoscut locul şi timpul săvârşirii infracţiunii, există posibilitatea să se stabilească activităţile
desfăşurate de suspect în perioada critică, iar prin activităţile de urmărire penală desfăşurate să se
administreze probatoriile necesare în vederea înlăturării „alibiurilor” invocate de către făptuitori.

– Stabilirea proprietăţii bunurilor.

Cunoaşterea locului şi timpului săvârşirii tâlhăriei oferă organelor de urmărire penală posibilitatea de
a verifica dacă bunurile sau valorile – despre care victima pretinde că a fost deposedată – se aflau sau nu
în patrimoniul persoanei fizice sau juridice în momentul în care a fost sesizată săvârşirea infracţiunii.

În practica judiciară s-au întâlnit destul de frecvent cazuri în care anumite persoane încearcă să
„justifice” delapidări, neglijenţe în serviciu sau alte neglijenţe săvârşite anterior, cheltuieli nejustificate
făcute şi care nu pot fi acoperite, încercarea de a acoperi lipsuri preexistente în gestiune; astfel, în aceste
situaţii aceste persoane invocă o aşa-zisă infracţiune de tâlhărie, iar pentru întregirea tabloului
infracţional, reclamanţii îşi provoacă unele leziuni ca să întărească ideea săvârşirii infracţiunii. În alte
cazuri persoana vătămată încearcă să obţină o dezdăunare mai mare exagerând urmările faptei a cărei
victimă a fost.

– Darea în urmărire operativă a bunurilor şi valorilor sustrase.

 Importanţa stabilirii locului şi timpului săvârşirii infracţiunii se explică şi prin faptul că face posibilă
darea în urmărire operativă a bunurilor şi valorilor sustrase. În cursul cercetărilor atenţia organelor de
cercetare penală trebuie să se îndrepte spre locurile unde de obicei ar putea fi ascunse sau valorificate
bunurile sustrase ca urmare a săvârşirii tâlhăriei, ştiut fiind faptul că de foarte puţine ori autorul îşi
păstrează bunul furat. Astfel, o atenţie deosebită trebuie acordată persoanelor ce valorifică bunurile
rezultate ale tâlhăriilor – tăinuitorii, caselor de amanet, consignaţii, chiar şi unele locuri de valorificare,
cum ar fi târguri, oboare, gări, autogări, talciocuri.

– Evidenţierea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor.

Lămurirea problemei locului şi timpului săvârşirii tâlhăriei oferă posibilitatea evidenţierii cauzelor,
condiţiilor şi împrejurărilor care au determinat sau favorizat săvârşirea faptelor şi, în consecinţă, luarea
măsurilor de prevenire corespunzătoare. Cunoaşterea cu exactitate a locului unde s-a săvârşit tâlhăria
permite orientarea organelor judiciare asupra activităţilor viitoare ce trebuie întreprinse în cauză cu
influenţă directă asupra activităţii de cercetare a locului faptei ori a activităţilor de investigare la locul
faptei privind identificarea martorilor oculari, identificarea autorilor infracţiunii, identificarea pe traseul
parcurs de făptuitor după comiterea faptei, a eventualelor bunuri provenite din infracţiune ori bunuri
proprii ale infractorilor pierdute sau altor activităţi ce s-ar putea întreprinde pentru descoperirea autorilor,
probarea vinovăţiei acestora şi, pe cât posibil, recuperarea prejudiciului cauzat prin tâlhărie.

1.2. Principalele moduri de operare folosite de autori pentru săvârşirea infracţiunilor de

tâlhărie
O privire retrospectivă asupra fenomenului infracţional din ultimii ani evidenţiază o multitudine de
moduri de operare (metode şi mijloace) folosite de infractori pentru săvârşirea faptelor de tâlhărie.

Din studiul modurilor de operare rezultă o creştere a agresivităţii infractorilor care atacă victimele cu
deosebită brutalitate, neţinând în niciun moment seama de faptul că ar putea interveni vătămarea gravă a
integrităţii corporale sau sănătăţii persoanelor, ori chiar decesul acestora.

Indiferent de structura participanţilor la comiterea tâlhăriilor, procedeele folosite de aceştia

corespund în mai mică sau mai mare măsură între ele: agresivitate necontrolată, niciun fel de respect
pentru fiinţa umană, săvârşirea concomitentă şi a infracţiunilor de viol ori perversiuni sexuale dacă
victimele sunt femei sau chiar copii.

Cele mai frecvente moduri de operare constatate în cazul infracţiunilor de tâlhărie în ultimii ani,
sunt :
2

a) atacarea şi jefuirea persoanelor care transportă valori monetare. Pentru infractori nu contează cui
aparţine maşina ori sumele de bani, pentru ei important este ca în autovehicul să se afle o sumă cât mai
mare de bani ori alte valori;
b) atacarea şi jefuirea persoanelor care transportă sau mânuiesc valori monetare: patroni, oameni de
afaceri, vânzători, casieri, factori poştali, agenţi comerciali;
c) atacarea şi jefuirea partenerilor după efectuarea unor tranzacţii financiare ilicite sau licite;
d) identificarea, urmărirea şi atacarea persoanelor care în urma unor tranzacţii au obţinut sume mari
de bani;
e) atacarea şi jefuirea taximetriştilor;
f) atacarea şi jefuirea în locuinţele lor, a persoanelor despre care au informaţii că deţin bunuri sau
valori deosebite.

2
Al. Mircea, N. Borcan, T. Poenaru, op. cit., p. 96.
 Identificarea persoanelor care deţin bunuri sau valori deosebite la domiciliu se realizează prin
activităţi investigative executate personal de către infractori sau prin intermediul complicilor acestora
trimişi anume în acest scop. Informaţii preţioase pot furniza şi alte categorii de infractori, cum ar fi:
prostituate, bişniţari, escroci, traficanţi, proxeneţi.

Infractorii pot culege informaţii preţioase şi ca urmare a comportamentului neindicat al viitoarelor

victime, cum ar fi: afişarea unei opulenţe deosebite, dezvăluirea din orgoliu în public că posedă valori sau
sume mari de bani. Uneori infractorii se orientează în alegerea viitoarei victime după ocupaţia acesteia
sau după aspectul locuinţei sau după poziţia acesteia (izolată sau în afara localităţii).

Săvârşirea infracţiunii se realizează de regulă noaptea, când tâlharii pătrund în locuinţă cu ajutorul
cheilor potrivite, prin escaladare sau prin efracţie ori printr-o diversiune care determină victima să
deschidă uşa la intrare. Pentru a afla locul unde sunt ascunşi banii, bijuteriile sau alte valori, tâlharii
recurg la schingiuirea victimelor. Nu sunt puţine situaţiile când victimele decedează ca urmare a
agresiunilor aplicate;

g) atacarea victimelor care dorm în corturi ori în autovehicule staţionate pe timpul nopţii în parcări
situate în localităţi ori în afara acestora;

h) jefuirea copiilor şi tinerilor în apropierea şcolilor, cinematografelor, discotecilor sau locurilor de

joacă;

i) atacarea şi jefuirea persoanelor aflate sub influenţa alcoolului sau în stare de ebrietate;

j) aducerea victimelor în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra ori a-şi exprima dorinţa;

k) acostarea viitoarelor victime în gări, autogări, aerogări şi sub pretextul găzduirii ori conducerii
acestora la adresele căutate le agresează şi jefuiesc în locurile favorabile;

l) simularea viciului homosexualităţii şi acostarea perverşilor în WC-uri publice ori în alte locuri;

m) atacarea şi jefuirea persoanelor care poartă asupra lor arme sau muniţii – paznici, poliţişti,
militari, pădurari;

n) atacarea paznicilor de la diverse obiective ori a altor persoane aflate în incinta acestora pentru a
sustrage bunuri sau diverse valori;

o) riposta prin violenţă sau ameninţări în momentul surprinderii în flagrant. Această ripostă a devenit
un element definitoriu pentru criminalitatea judiciară a ultimilor ani. Importanţa cunoaşterii modului în
care făptuitorul a intrat în posesia bunurilor sau valorilor este evidenţiată şi prin aceea că oferă
posibilitatea determinării activităţilor specifice care urmează a fi întreprinse pentru administrarea
probelor, astfel3:

1) Cunoscând modul de operare, organele de cercetare penală vor proceda, de îndată, la formarea
cercului de bănuiţi. Identificând modul de operare folosit de autori la comiterea tâlhăriei şi având în
vedere persoanele care au mai comis anterior astfel de fapte, folosind acelaşi mod de operare sau mod de
operare asemănător, organele de cercetare penală vor forma imediat un cerc de bănuiţi.
3
C-tin. Aioaniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin. Pletea, I.E. Sandu, op. cit., p. 171.
 2) Faptul că prin activităţile ulterioare întreprinse în cauză sunt descoperite asupra persoanelor
bănuite sau la domiciliul acestora instrumentele folosite – sau care ar fi putut fi folosite la comiterea
faptei – ori bunuri, rezultat al tâlhăriei constituie premiza identificării făptuitorului. Raportarea modului
de operare la cercul de bănuiţi, duce la restrângerea acestuia, cu implicaţie directă asupra operativităţii
finalizării cauzei.

3) Lămurirea modului de operare prezintă importanţă deosebită şi sub aspectul asigurării unei
încadrări juridice a faptei. Având în vedere constatările făcute la faţa locului şi în urma declaraţiilor
persoanei vătămate şi a martorilor şi a altor activităţi judiciare întreprinse se poate realiza un tablou de
ansamblu asupra modalităţii faptice de comitere a tâlhăriei cu răsfrângere directă asupra încadrării
juridice a faptei.

4) Cunoaşterea modului de operare folosit la săvârşirea tâlhăriei poate conduce la lămurirea unor
împrejurări negative care s-ar putea ivi pe parcursul activităţilor de cercetare.

Uneori, pe parcursul procesului penal se pot observa unele aspecte ale infracţiunii care contrastează
cu constatările făcute până atunci, cum ar fi: inadvertenţe în declaraţiile persoanei vătămate sau
martorilor, omisiuni sau exagerări în declaraţiile acestora sau chiar înscenarea comiterii faptei, aspecte ce
pot fi lămurite cunoscând în detaliu modul sau mijloacele folosite la comiterea tâlhăriei.

5) Cunoaşterea modului de operare folosit la comiterea tâlhăriei determină luarea operativă a

măsurilor de identificare şi ridicare a obiectelor ce au servit la comiterea faptei. Modul de operare poate fi
conturat şi în funcţie de obiectele şi instrumentele folosite de autor la săvârşirea faptei, dar se pot lua şi
măsuri de identificare şi ridicare ori urmărire a acestora ce duc la probarea vinovăţiei autorului sau
prezenţei acestuia în locul comiterii infracţiunii în timpul critic.

Problema lămurii modului de operare folosit la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie este atributul
organelor de cercetare penală care au avut în lucru sau au soluţionat cauze de tâlhărie anterior, prin care s-
a urmărit continuu lămurirea modalităţii faptice de comitere a infracţiunii şi a mijloacelor folosite, precum
şi cunoaşterea în detaliu a persoanelor ce au comis astfel de fapte sau pretabile să comită asemenea fapte,
cunoaşterea mediilor infracţionale, anturajele infractorilor, complicilor şi instigatorilor, gazdelor de
infractori şi tăinuitori.

1.3. Bunurile şi valorile care au fost sustrase, precum şi celelalte urmări ale săvârşirii
infracţiunii
Bunurile şi valorile ce formează obiectul activităţii ilicite îmbracă o diversitate de forme şi tipuri.
Lămurirea acestei probleme se impune, pe de o parte pentru a stabili natura bunurilor, obiect al
infracţiunii, cuantumul prejudiciului cauzat persoanei vătămate şi consecinţele acestuia, iar pe de altă
parte, pentru a stabili urmările faptei asupra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii victimei infracţiunii.

Practica judiciară demonstrează că, specific infracţiunii de tâlhărie este faptul că autorii acestei
infracţiuni urmăresc să-şi însuşească pe nedrept bunuri sau valori de dimensiuni mici, dar având valoare
pecuniară mare, pe care apoi să le poată valorifica uşor, cum ar fi bijuterii, sume de bani, telefoane
mobile.
 Nu trebuie neglijat faptul că atunci când tâlhăria este comisă într-o locuinţă sau în dependinţe ale
acesteia, obiectul infracţiunii poate să constea şi în electrocasnice, electronice, tablouri de valoare şi a
altor categorii de bunuri, ce necesită însă un efort conjugat al mai multor autori, putând exista în acest fel
o pluralitate de infractori, diferind contribuţia acestora, precum: coautori, instigatori ori complici.

Bunurilor sau valorilor, obiect al tâlhăriei, trebuie să le fie identificate caracteristicile individuale
pentru a putea fi individualizate. Caracteristicile fiecărui bun se obţin din audierea persoanei vătămate
care este cea mai indicată să dea detalii organelor de cercetare; de asemenea se pot cere victimei să pună
la dispoziţie organelor de anchetă diferite înscrisuri ale obiectelor, cum ar fi: certificate de garanţie,
fotografii ale acestora, diferite serii, contracte de vânzare-cumpărare.

Determinarea bunurilor şi valorilor sustrase şi caracteristicile acestora de individualizare este

necesară pentru4:

– darea acestora în urmărire;

– identificarea lor asupra făptuitorilor ori altor persoane care au intrat în posesia lor;

– restabilirea situaţiei anterioare, prin restituirea lucrurilor părţii vătămate;

– verificarea dacă bunurile sau valorile reclamate ca furate se găseau în patrimoniul părţii vătămate în
momentul comiterii tâlhăriei;

– aprecierea dacă pretenţiile civile formulate sunt justificate ori cei păgubiţi încearcă să obţină o
despăgubire mai mare decât s-ar cuveni de drept;

– corecta individualizare a faptei şi reliefarea cauzelor, condiţiilor şi împrejurărilor care au favorizat

săvârşirea infracţiunii;

– asigurarea unei încadrări juridice corespunzătoare, ţinând cont de faptul că formele agravate ale
tâlhăriei sunt condiţionate de consecinţele deosebit de grave care s-au produs prin fapta ilicită.

În practica de urmărire penală s-au întâlnit frecvent situaţii când asupra unor persoane cercetate au
fost descoperite bunuri şi valori, pe care acestea nu le-au putut justifica, însă persoanele prejudiciate nu au
depus plângere sau nu au sesizat organele de cercetare penală, fie din motive personale, religioase,
sociale. Având în vedere că în cazul infracţiunii de tâlhărie există şi sesizarea din oficiu, organele de
cercetare penală trebuie să depună toate diligenţele pentru identificarea persoanei prejudiciate, iar mai
mult, în raport cu persoana păgubită, în unele cazuri se stabileşte competenţa organelor ce trebuie să
efectueze cercetarea şi judecarea cauzei.

Lămurirea cuantumului prejudiciului cauzat prezintă relevanţă sub aspectul consecinţelor pe care le-a
produs fapta, în funcţie de aceasta apreciindu-se formele agravate ale tâlhăriei, respectiv consecinţele
deosebit de grave cu toate implicaţiile ce decurg din acestea.

Obiectul material în cadrul elementelor constitutive ale infracţiunii de tâlhărie ocupă un rol esenţial,
deoarece, autorul, în realizarea hotărârii sale infracţionale urmăreşte deposedarea şi însuşirea pe nedrept a
bunurilor şi valorilor aflate în posesia victimei. Lămurirea problemei bunurilor sau valorilor, obiect al
4
C-tin. Aioniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin Pletea, I.E. Sandu, op. cit., p. 173-174.
tâlhăriei, are în vedere latura patrimonială a acestei infracţiuni, ştiut fiind faptul că este o infracţiune
complexă, trebuie lămurită şi problema violenţelor, ameninţărilor sau constrângerilor, acţiunea, mijloc
prin care s-a ajuns la scopul principal urmărit de autor: sustragerea bunurilor.

În cazul în care tâlhăria a fost comisă prin constrângere sau prin ameninţări, acestea trebuie dovedite
cu ocazia audierii persoanei vătămate, martorilor, învinuiţilor sau inculpaţilor, reconstituirilor sau a altor
activităţi judiciare care se vor efectua în cauză. Însă, de cele mai multe ori, victima este deposedată de
bunuri prin violenţă, care lasă pe corpul persoanei vătămate urme ce pot fi constatate printr-un certificat
medico-legal emis de către medicul legist competent. Astfel, prin dispunerea unei constatări sau expertize
medico-legale, organele de cercetare legală trebuie să aibă în vedere şi să lămurească următoarele aspecte:

– existenţa leziunilor pe corpul victimei, natura acestora şi mecanismul de formare;

– data producerii leziunilor şi numărul de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare;

– dacă leziunile au fost provocate de un obiect sau instrument, care este natura acestuia;

– în cazul survenirii morţii, data producerii acesteia şi modul în care a survenit.

1.4. Destinaţia bunurilor şi valorilor sustrase şi posibilitatea de recuperare a prejudiciului cauzat

Recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiunea de tâlhărie reprezintă o sarcină pe care organele de
cercetare penală trebuie să o urmărească pe toată durata cercetărilor. Astfel, pe lângă identificarea
autorilor şi dovedirea vinovăţiei acestora, organele judiciare au obligaţia recuperării prejudiciului şi
restabilirii situaţiei anterioare săvârşirii tâlhăriei.

Cunoaşterea destinaţiei bunurilor şi valorilor sustrase oferă posibilitatea descoperirii lor în locurile
unde au fost ascunse sau depozitate ori asupra persoanelor ce au intrat, într-un mod sau altul, în posesia
lor5.

Lămurirea acestei probleme prezintă importanţa din mai multe considerente:

a) Oferă garanţia restabilirii situaţiei anterioare – prin restituirea bunurilor sau valorilor persoanelor
prejudiciate. Restituirea bunurilor este o măsură procesuală cu caracter real şi provizoriu ce poate fi luată
pe parcursul urmăririi penale în vederea reparării în natură a pagubei produse prin infracţiune 6.

Dacă organul de urmărire penală constată că lucrurile ridicate de la suspect sau inculpat sau de la
orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe
nedrept din posesia sau deţinerea sa, poate dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate.
Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea
definitivă a unei hotărâri judecătoreşti în cauză.

b) Asigură, pe lângă repararea pagubei, şi un important mijloc de probă în dovedirea vinovăţiei

făptuitorului.

5
C-tin Aioaniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin Pletea, I.E. Sandu, op. cit., p. 176.
6
A.L. Lorincz, op. cit., p. 369.
 c) Permite stabilirea bunei sau relei-credinţe a persoanelor care au achiziţionat bunurile, reaua-
credinţă constituind temei pentru extinderea cercetărilor şi pentru fapte sau făptuitori (complicitate la
tâlhărie, tăinuire).

d) dă posibilitatea descoperirii şi ridicării, pe lângă bunurile ce fac obiectul cauzei aflate în lucru şi a
altor obiecte ori valori provenite din tâlhării anterioare şi a căror autori nu au fost încă descoperiţi.

Stabilirea destinaţiei bunurilor şi valorilor sustrase se realizează în special în funcţie de

caracteristicile fiecăruia de individualizare, imediat după ce au fost întreprinse primele măsuri în cauză.
Atributul stabilirii destinaţiei obiectelor rezultat al tâlhăriei revine în principal organelor de cercetare
penală, care prin diverse activităţi specifice pot proceda la efectuarea de percheziţii sau ridicarea de
obiecte de la persoanele suspecte, precum şi la darea acestora în urmărire.

În cazul în care autorul infracţiunii a fost identificat şi i s-a probat vinovăţia, dar acesta nu mai are
bunurile rezultat al tâlhăriei, iar acestea nu mai pot fi recuperate, în cursul urmăririi penale, procurorul
poate lua una dintre măsurile asigurătorii prevăzute de lege (sechestru penal, inscripţia ipotecară sau
poprirea), constând în imobilizarea bunurilor mobile sau imobile ale suspectului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente, în vederea recuperării pagubei produse prin infracţiune 7.

1.5. Identificarea, urmărirea şi prinderea autorilor

După efectuarea primelor activităţi, imediate, în cazul săvârşirii unei infracţiuni de tâlhărie, apare
problema identificării şi prinderea autorilor ce durează pe întreg parcursul procesului penal ori a
instrumentării unei cauze penale, problemă în jurul căreia gravitează şi de a cărei bună şi corectă realizare
se leagă toate celelalte probleme ce trebuie elucidate în cauză şi celelalte activităţi ce urmează a fi
întreprinse.

Astfel, în marea majoritate a cazurilor, de identificarea şi prinderea autorilor ţine recuperarea

prejudiciului cauzat prin infracţiune, a bunurilor sau valorilor sustrase, precum şi destinaţia ulterioară a
acestora, stabilirea unor aspecte privind locul şi timpul comiterii faptei, a modului de operare folosit de
făptuitori sau a unor activităţi judiciare care se pot realiza numai în prezenţa acestuia, cum ar fi:
recunoaşteri dintr-un grup preconstituit de persoane, reconstituiri ale infracţiunii, care pot fi în întregime
sau privind numai anumite aspecte ale faptei, confruntări, dispunerea de constatări medico-legale.

Problematica identificării, urmăririi şi prinderii autorului tâlhăriei este diferită, în funcţie de momentul în
care a fost prins acesta, sau a perioadei de timp care s-a scurs din momentul epuizării actului infracţional şi
momentul în care infractorul a fost descoperit şi prins.

Astfel, în cazul unei infracţiuni flagrante, când autorul este imobilizat sau prins în timpul comiterii
faptei sau imediat după aceasta de către persoana vătămată, de martori oculari sau de alte persoane
alarmate de strigătul public, activitatea organelor judiciare este mult uşurată de faptul că, odată prins
făptuitorul, acestea trebuie să realizeze probatoriul, specific infracţiunii flagrante, în vederea stabilirii
vinovăţiei şi tragerii infractorilor la răspundere penală.

Mult mai dificil este atunci când, autorul tâlhăriei nu este identificat, iar de la momentul comiterii
faptei s-a scurs o perioadă de timp considerabilă. În aceste cazuri, organele de cercetare trebuie să depună
o intensă muncă de cercetare, investigare şi valorificare a diferitelor date şi informaţii obţinute în munca
de poliţie prin coroborare cu toate datele avute până atunci la dosarul cauzei.

7
A.L. Lorincz, op. cit. p. 362.
 De cele mai multe ori, dacă s-a scurs o perioadă de timp de la comitere, descoperirea autorului se
realizează prin identificarea ori prinderea acestuia în alte cauze penale şi apoi se extind cercetările şi
asupra cauzei privind tâlhăria, dar şi prin identificarea bunurilor sustrase sau cele corp delict folosite la
săvârşirea faptei descoperite la diverse persoane sau chiar la autor, ceea ce constituie un punct de plecare
în identificarea infractorilor.

În identificarea autorilor, o dificultate aparte apare în cazul în care infractorii sunt voiajori şi comit
infracţiuni pe raza altor localităţi decât cele de domiciliu sau reşedinţă, a persoanelor care comit
infracţiuni pentru a-şi asigura doza zilnică de stupefiante, în speţă consumatorii de droguri, precum şi în
cazul dromomanilor – persoane care locuiesc pe străzi, în canale, gări, în gurile de metrou, care de obicei
nu au acte de identitate şi care, în marea lor majoritate, nu se află în bazele de date ale poliţiei.

1.6. Cauzele şi împrejurările care au determinat, favorizat ori înlesnit săvârşirea tâlhăriei
În general toţi infractorii, inclusiv tâlharii, trec la săvârşirea faptelor antisociale numai atunci când
sunt siguri de reuşită. Ei examinează şi apreciază dacă pot acţiona ori nu, în funcţie de existenţa unor
fisuri în sistemul de apărare al viitoarelor victime. Într-o exprimare mai forţată, se poate afirma că
vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor sunt societatea şi viitoarele victime care nu iau măsuri eficiente de
securitate şi de descurajare a infractorilor.

Este adevărat că ar fi o utopie să se creadă în posibilitatea extirpării totale a criminalităţii, dar

stăpânirea fenomenului infracţional este un obiectiv ce poate fi atins numai printr-o amplă conjugare a
eforturilor societăţii – reprezentată prin organisme anume abilitate – şi ale fiecărui cetăţean. Evidenţierea
principalelor condiţii şi împrejurări care determină ori favorizează săvârşirea tâlhăriilor demonstrează,
fără niciun dubiu, că identificarea şi luarea măsurilor de înlăturare a lor pot conduce la un regres
substanţial şi rapid al numărului şi gravităţii acestor fapte. Aceste condiţii pot fi:

a) de ordin legislativ:

– sancţiuni blânde şi regim penitenciar care nu asigură reeducarea şi recuperarea socială sigură a
infractorilor (îndeosebi a minorilor şi infractorilor primari);

– imperfecţiuni în reglementarea judiciară a activităţilor ce ţin de paza şi apărarea bunurilor;

– neclarităţi în ceea ce priveşte dreptul persoanelor abilitate şi inclusiv al cetăţenilor victimizaţi de a

riposta prin forţă (inclusiv prin folosirea armelor), atunci când sunt atacaţi de tâlhari;

– insuficiente garanţii juridice care să protejeze proprietatea publică şi privată împotriva hoţilor şi
tâlharilor.

b) de ordin economico-social:

– pe prim plan se situează şomajul şi sărăcia tot mai accentuată a unor largi pături sociale;

– scăderea producţiei şi productivităţii muncii, blocajul financiar şi alte elemente ce ţin de activitatea
firmelor, instituţiilor bugetare şi financiare ce pun în imposibilitatea de a putea aloca ori obţine fonduri
pentru a-şi crea sisteme eficiente de pază şi apărare;

– nivelul scăzut de cultură şi gradul din ce în ce mai scăzut de şcolarizare a unei părţi a populaţiei;

– comportamentul neadecvat al persoanelor cu atribuţii în domeniul depozitării şi transportului de

valori monetare;

– deficienţe ale sistemelor de pază şi apărare.

 c) comportamentul neindicat al victimei potenţiale. Teoretic, orice persoană fizică poate deveni
victimă a infracţiunii de tâlhărie. Cu toate acestea, din practică rezultă că infractorii acţionează frecvent
numai asupra unor categorii de persoane şi anume, asupra acelora care nu iau măsuri eficiente pentru paza
şi protecţia bunurilor şi valorilor proprii ori, prin comportamentul total neindicat, aproape că îndeamnă pe
tâlhari să le atace.

Principalele aspecte ale comportamentului neindicat al victimei potenţiale sunt:

– nerespectarea prevederilor legale referitoare la pază şi apărarea bunurilor şi valorilor;

– absenţa sistemelor de pază şi apărare;

– deficienţa în organizarea şi funcţionarea sistemelor de pază şi alarmare;

– comportamentul neadecvat al persoanelor ce au atribuţia pe linia asigurării pazei şi apărării

proprietăţii publice şi private;

– nerespectarea prevederilor legale privind depozitarea şi transportul valorilor monetare;

– comportamentul neindicat al persoanelor fizice (consumul exagerat de alcool, alegerea întâmplătoare a

partenerilor de afaceri, afişarea opulenţei în diverse ocazii, neluarea unor măsuri minime de protecţie proprie
ori a bunurilor şi valorilor de care dispun).

2. ACTIVITĂŢILE CARE SE ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

2.1. Cercetarea la faţa locului

= Activitatea procesuala si de tactica criminalistica al carei obiect il

constituie perceperea nemijlocita a locului unde s-a savarsit infractiunea ,
descoperirea,relevaea, fixarea,ridicarea si examinearea urmelor si a mijloacelor
materiale de proba precum si a precizarii pozitiei si a starii acestora.
În cazul infracţiunii de tâlhărie, pentru a se realiza identificarea făptuitorilor şi descoperirea celorlalte
urmări ale infracţiunii, imediat după primirea plângerii victimei sau sesizării faptei de către o altă
persoană atunci când victima este în imposibilitate de a reclama ca urmare a vătămărilor grave la care a
fost supusă se impune efectuarea cercetării locului unde s-a produs infracţiunea.

Pentru a nu se pierde urmele infracţiunii şi respectiv, pentru a se crea posibilitatea identificării

autorului, precum şi dovedirii nevinovăţiei se impune ca activitatea de cercetare la faţa locului să fie
efectuată imediat după sesizarea cazului şi, dacă este posibil, cu participarea victimei.

Dată fiind multitudinea modalităţilor de săvârşire a infracţiunilor de tâlhărie şi a diversităţii

împrejurărilor în care se comit astfel de fapte, în accepţiunea de „loc al faptei” se includ, în general,
următoarele:

– locul în care s-au aflat bunurile şi valorile sustrase;

– itinerarul parcurs de către infractori în momentul imediat premergător ajungerii la locul unde a avut
loc fapta;

– locul unde făptuitorii s-au ascuns şi au pândit victima;

 – itinerarul parcurs de autorii infracţiunii după desfăşurarea activităţii ilicite şi pe care au fost
urmăriţi de către persoanele vătămate, martori oculari, paznici sau alte persoane;

– locurile unde au fost ascunse sau depozitate obiectele sau valorile provenite din tâlhărie;

– locurile unde s-au ascuns făptuitorii după săvârşirea infracţiunii – pentru a scăpa de urmărire, în
condiţiile concrete ale săvârşirii faptei 8.

-Caile de acces precum si cele folosite de faptuitor pt a parasi locul faptei

-Locul unde persona vatamata a fost amenintata, lovita imobilizata si deposedata de
bunuri
-Itinerariul pe care s-a deplasat victima pt a scapa de agresiune
-Locul unde a fost transportata si abandonata vicitima

O importanta desebita sa acorda cercetarii urmelor , in special a celor latente +

microurmele care sunt de regula imposibil de evitat de a se lasa de catre faptuitori.
O categorie speciala de urme care pot fi intalnite la locul faptei o constituie urmele
biologice, mai ales ca firele de par si urmele de sange, pot fi descoperite atunci cand intre
victima si agresor a avut loc o agresiune.
Urmele constatate vor fi descrise in PV de CFL, fotografiate, ridicate si exploatate in
conditii de laborator.
Obiectele purtatoare de urme de dimensiuni reduse vor fi ridicate pt cercetari in
laborator iar cele mari vor fi puse in custodie la fata locului.
Firele de par au o valoare identificatoare mai redusa in compaatie cu alte urme
produse de alte parti ale corpului, pot furniza informatii despre varsta aporximativa, stare
de sanatate, sex , imprejurarile in care s-au desprins de la locul insertiei, zona corpului de
unde au fost desprinse.
Urmele de sange au o valoare deosebita datorita posibilitatilor de adetermina regiunea
anatomica sau organele de la care provin, determinarii prezentei alcoolului, a efectuarii
profilului genetic. La cercetarea urmelor de sange se porneste de la studiul suporturilor pe
care se pot forma.
Din practica a rezultat ca urmele pot fi gasite:
-pe corpul si imbracamintea victimei si a agresorului
-obicete presupuse a fi fost folosite la savarsirea faptei
-Pe drumul parcurs de victima si agresor daca prezinta leziuni

8
C-tin, Aioniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin Pletea, I.E. Sandu, op. cit., p. 181.
 -Locul unde a fost descoperita victima etc.
De cele mai multe ori urmele de sange se gasesc pe corpul si imbracamintea oamenilor
(victima/agresor).
Pe corpul victimei urmele de sange trebuie cautate ori de cate ori s-au produs leziui ale
pielii, tesuturilor si organelor.
Pe imbracaminte urmele de sange vor fi examinate cu atente sporita, avand in vedere
ca pot fi spalate sau sterse cu anumite substante chimice.
O atentie deosebita se acorda tuturor categoriilor de urme biologice descoperite la fata
locului dar si celorlate categorii de urme descoperite : obiecte de imbracaminte/resturi ale
castora intalnite in zona intercriminis pt ca pot prezenta urme utile identificarii precum
cele enumerate anterior. In vederea examinarii ulterioare acestea vor fi mai intai descrise
in Pv de cfl , fotografiete si ridicate si exploatate in conditii de laborator urmand ca
organul de urmarire penala as exercite si sa solicite specialistiilor criminalisti prin
ordonanta crearea unor mij. probatorii.
La cercetarea talhariilor savarsite in loc deschis, in special in mediul rural, trebuie
acordata atentie sporita unor cat. speciale de urme constituite de pulberi uscate de natura
mixta, organica sau anorgaica. Firele de praf se depun in straturi de diferite grosimi,
uneori aproape invizibile pe corpul si nbracamintea victimei, pe obiectele din jur, in
incaperi sau in alte locuri deschise. Valoarea de idetificare a urmelor de praf este mai
redusa in comparatie cu alte cat. de probe si mij. mat de proba, dar pot ajuta la
identificarea persoanei , deoarce prin analiza de laborator se poate stabili provenienta ,
arealul, locul prin care au trecut persoanele de la care provin.
Praful de natura organica=resturi vegetale/animale
Anorganica=Particule de substate minerale sau alte tipuri de substante anorganice
Valoarae de identificare a microurmelor este ma redusa deoarece pot contribui doar la
det. grupei, provenientei vegetative sau animale , la restrangerea sferei de obiecte sau
persoane de la cer provin.
Toate cat de urme trebuie cautate la fata locului:urme de picioare, dinti, buze ....
La locul unde s-au gasit bunurile se efectueaza cercetari pentru identificarea bunurilor,
inventarierea si descrierea lor, apoi se dispune ridicarea in vederea restituirii pers
prejudiciate chiar daca au fost vandute unor alte persoane se procedeaza la recuperara lor
si ulterior la restituire, dupa terminarea urmaririi penale si a actului de judecata.
Pornind de la datele pe care le oferă natura locului faptei, observarea şi interpretarea modului de
operare, activitatea ilicită desfăşurată de infractori, precum şi succesiunea acţiunilor întreprinse în câmpul
infracţional, organele de cercetare penală au posibilitatea să delimiteze suprafaţa de cercetat şi să
stabilească metodele concrete de cercetare.
 Pentru observarea şi interpretarea modului de operare, organele de cercetare penală trebuie să
stabilească locul de unde va începe cercetarea, modul în care se va face aceasta, pentru a nu scăpa
examinării nicio urmă sau mijloc material de probă.

În situaţia în care la cercetarea de la faţa locului participă şi victima, aceasta are posibilitatea să arate
cum a fost declanşată agresiunea, mişcarea făptuitorului în câmpul infracţiunii, locul concret şi
împrejurările în care s-a produs fapta. Prin această participare a victimei se creează o imagine mai clară
asupra urmelor pe care putea să le lase, precum şi a eventualilor martori care puteau să vadă autorul,
unele aspecte în legătură cu agresiunea, să audă ţipetele victimei.

Specificul infracţiunii de tâlhărie în care s-a întrebuinţat violenţa pentru comiterea furtului constă în
aceea că, în cadrul agresiunii, în vederea înfrângerii rezistenţei victimei, cu precădere în situaţia în care
există o opoziţie semnificativă din partea acesteia pe lângă urmele de violenţă lăsate pe corpul victimei şi
ruperea unor lucruri din vestimentaţia acesteia, creează dezordine în câmpul infracţiunii şi respectiv o
serie de urme traseologice, digitale, dentare, biologice.

Totodată, victima prin acţiunea de apărare poate să rupă prin mişcare sau cu unghiile bucăţi din
pielea autorului sau din vestimentaţia acesteia, să-i smulgă fire de păr, nasturi sau alte obiecte care pot fi
găsite la faţa locului.

În plus, cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi găsite obiecte sau instrumente folosite de autor la
agresarea şi imobilizarea victimei (precum cuţitul cu care a ameninţat-o, tăiat-o sau maltratat-o), la
deschiderea uşilor sau altor operaţiuni, acte, înscrisuri, pierdute sau abandonate, de către făptuitori.

În situaţia în care victima a rămas la locul faptei şi starea sănătăţii acesteia permite şi nu necesită
îngrijiri medicale, trebuie să se examineze şi să se evidenţieze leziunile existente pe corpul ei,
dimensiunile, forma şi amplasarea lor, poziţia iniţială în care a fost găsită. Totodată se va proceda la
examinarea amănunţită a ţinutei vestimentare şi a încălţămintei.

În cazul în care victima a fost pusă în stare de inconştienţă ori în imposibilitate de a se apăra prin
folosirea de substanţe narcotice cu ocazia cercetării la faţa locului se vor căuta ambalaje, recipiente, tifon,
tampoane de vată, cârpe, purtând urmele unor astfel de substanţe.

Atunci când făptuitorii au fost prinşi la faţa locului se impune examinarea amănunţită a corpului
acestora şi a ţinutei vestimentare în vederea identificării leziunilor pe care le prezintă – create de victimă
în acţiunea sa de a se apăra – urme luate de pe corpul şi hainele victimei – urme de sânge, microfibre
textile, precum şi urme luate de la locul comiterii tâlhăriei cum ar fi microparticule de sol, lemn, metal,
vopsea.

De asemenea, se va examina îmbrăcămintea şi încălţămintea făptuitorilor în vederea descoperirii

rupturilor – generate de lupta cu victima, bunurile şi valorile, obiect al tâlhăriei, obiectelor, instrumentelor
ori substanţelor folosite la săvârşirea faptei.

Pe baza iterpretarii urmelor descoperite in campul infractional organul de urmarire penala al

politiei judiciare va putea sa extraga primele concluzii privind modul de operare inca din
momentul efectuarii cercetarii faptei , sa efectueze primele primele versiuni referitoare la natura si
la posibilitatile comitere a faptei.
 Pentru asigurarea desfăşurării în bune condiţii a cercetării, organul de urmărire penală poate interzice
persoanelor care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte
persoane înainte de terminarea cercetării.

2.2. Identificarea şi ascultarea martorilor. Audierea persoanei vătămate

O contribuţie esenţială în lămurirea anumitor aspecte ale unei cauze penale o are declaraţia
martorilor, aşa-numita probă testimonială care are caracterul de probă firească, inevitabilă de instrument
necesar în cunoaşterea împrejurărilor săvârşirii infracţiunilor 9.

Martorii pot fi identificaţi din rândul persoanelor care au perceput unele episoade ale faptei, care au
văzut la infractori bunuri provenite din tâlhărie, care au procurat acestora diverse instrumente, folosite
ulterior la comiterea faptei, care au primit sau cumpărat anumite bunuri din cele sustrase ori care cunosc
preocupările infractorilor, modul cum şi-au petrecut timpul în perioada critică, anturajul, felul de viaţă.

Ascultarea martorilor are drept scop stabilirea acelor împrejurări, episoade ale tâlhăriei, care au fost
percepute direct în momentul săvârşirii lor, precum şi identificarea autorului – din rândul persoanelor
incluse în cercul de bănuiţi ori a celor văzute la faţa locului 10. Prin prezentarea lor la asa numita
identificare de grup.

Audierea martorilor se poate diferentia in sensul ca unii au perceput direct o serie de acte sau
episoade infractionale , in timp ce altii au vazut bunurile sustrase de infractor la alte pers ori le-au
cumparat chiar ei.

Cunoasterea pers care urmeaza a fi ascultate e necesara pt stabilirea tacticii care va fi folosite
in audiere. Cunoasterea presupune obtinerea si analizarea unor date despre pers ce urmeaza a
fiascultate. Prezinta importanta gradul de dezvoltare al gandirii, staerea sanatatii la mom
perceperii, mediul in care traiesc , profesia, varsta , antecendente pen si contrav.

Sub aspect psihilogic marturia consta in perceperea si memorarea involuntara a unor fape si
imprejurari si in reproducerea acestora in fata organelor judiciare. Se formeaza in 3 etape
succesive: Perceperea , Memorara si Reproducerea.

Daca exita un nr mare de pers detinatoare de inf e posibila o selectare a martorilor pe baza
calitatii datelor pe care le detin , a personalitatii, a biectivitatii si pozitiei acestora fata de cauza.
Dupa stabilirea acestora urmeaza determinarea ordinii de audiere (martorii prinipali care au
perceput direct vor fi audiati inaintea celor indirecti care au obtinut date de la altii).

Se vor parcurge in mod obligatori cele 3 etape ale ascularii ( cand se se asculta propri zis) :
Verificarea Identitatii acestora , Relatarea Libera(spontane), Ascultarea dirijata.

La relatarea libera martorul trebuie sa fie lasat sa expuna ceea ce a perceput in modul sau de
ordonare a ideilor, se creaza astfel si posibilitatii studierii si cunoasterii mai bune a acestora.

9
A.L. Lorincz, op. cit., p. 262.
10
C-tin Aioniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin Pletea, I.E. Sandu, op. cit., p. 192-193.
 O atenţie deosebită trebuie acordată stabilirii calităţii procesuale, martori sau învinuiţi, a persoanelor
care au primit de la infractori bunuri provenite din infracţiune ori care au procurat făptuitorilor obiecte
folosite ulterior la săvârşirea infracţiunii. Cunoaşterea de către persoanele menţionate a provenienţei
bunurilor primite, cumpărate sau procurate constituie temei pentru tragerea acestora la răspundere penală
sub aspectul infracţiunilor de tăinuire sau complicitate la tâlhărie.

Dacă situaţia permite, martorii oculari trebuie să fie identificaţi chiar cu ocazia cercetării la faţa
locului. Practica judiciară demonstrează că ascultarea acestora la faţa locului oferă date deosebit de
preţioase pentru organele de cercetare penală. Acest fapt se datorează pe de o parte impresiilor
„proaspete” din memoria martorilor, aflaţi încă sub imperiul emoţiilor cauzate de evenimentul perceput,
iar pe de altă parte, datorită faptului că depoziţiile lor nu au suferit niciun fel de alterări generate de
„contribuţia” unor persoane interesate ori estompate de trecerea timpului.

Cu ocazia audierii martorilor trebuie să fie lămurite următoarele probleme principale:

– locul unde s-a aflat în momentul perceperii celor relatate;

– distanţa de la locul unde s-a aflat şi locul unde s-a comis fapta sau vreun episod al acesteia;

– condiţiile de timp, atmosferice şi de vizibilitate în care au perceput;

– acţiunile desfăşurate de făptuitori în acel moment şi mişcarea acestora în câmpul infracţional;

– modul în care făptuitorii au intrat în posesia bunurilor sau valorilor, loviturile aplicate victimei,
obiectul sau instrumentul cu care au lovit;

– acţiunile victimei de a se apăra şi a scăpa de agresori;

– semnalmentele făptuitorilor şi ţinuta vestimentară, eventual dacă îi cunoaşte numele prenumele,

porecla, ori alte date de identificare;

– starea victimei după comiterea tâlhăriei, existenţa leziunilor pe corpul victimei, zona în care erau
dispuse, dacă a discutat cu persoana vătămată şi conţinutul discuţiilor purtate;

– dacă autorii aveau asupra lor obiecte sau instrumente folosite la comiterea faptei, descrierea lor,
tipul şi genul lor;

– mijlocul de transport folosit de către făptuitori: culoare, tip, marcă, eventual numărul de
înmatriculare;

– direcţia din care au venit şi direcţia în care s-au deplasat autorii tâlhăriei;

– alte persoane care mai cunosc despre săvârşirea infracţiunii şi împrejurările în care au luat la
cunoştinţă despre aceasta, în mod direct sau din surse mediate;

– posibilitatea de a recunoaşte pe autorii faptei în situaţia în care i-ar revedea.

-Daca aveau asupra lor obiecte colete, geamantante rucsac

Cu ocazia pregatirii audierii martorilor nu se va omite stabilorea pozitiei acestora fata de fapta
respectiva si a raporturilor pe care le au cu persoana vatamata sau faptuitori(de multe ori unii din
martori sunt complici ai autorului ori tainuitori)
 Apreciera declaratilor martorilor se efectueaza in cadrul examinarii si aprecierii intregului
material probatoriu , presupunand u studiu comparativ al faptelor stabilite inclusiv prin
intermediul martorilor cat si un studiu al calitatii surselor directe sau indirecte din care provin
faptele.

In procesul de formare al declaratiei pers vatamate o imp deosebita o are reproducerea

faptelor in fata organelor judiciare. In cazul pers vat ascultare se face cu ocazia cercetarii la fat
locului sau la un mom cat mai apropiat de comiterea faptei(mai ales daca e posibil ca pers sa moara
in urma lovit primite). E necesar sa se tina seama de stare accentuata de tulburare psihica datorita
careia se poate ajunge la exagerari privind nr , infatisarea sau constitutia agresorlor.

Denaturarile involuntare se datoreaza starii sub care pers vat a perceput faptele ( alterarea,
ingrosarea, supradimensionarea consecintelor faptei , exagerarea gravitatii si aprejudiciului
suferit). Se manifesta intr_un singur sens acela al prezentarii inconstient exagerate a imprejurarilor
care i-au produs vatamari si privesc de regula activitatea materiala prin care s-a comis fapta,
faptuitorul , consecintele efectelor.

Aprecierea duratei de timp a activitatii materiale prin care s-a realizat infractiunea sau a
latorimprejurari legate de infractiune se caracterizeaza prin mari fluctuatii manifestandu-se fara
exceptie tendinta de supraevaluare a tot ce tine de autor.

Denaturarile de rea credinta a celui vatamat constituie igrosari a elementelor faptelor iar
cauzele acestora pot fi diverse : inrautatirea situatiei faptuitorului si crearea unei pozitii procesuale
mai bune, dorinta de razbunare , dorinta de a obtine foloase materiale.

Daca pers a suferit leziuni si e internata intr-o unit medicala va fi audiata in prezenta
medicului iar declaratile acesteia vor fi privite cu unele rezerve datorita starii de tulburare.

Cand vat au fost de o gravitate iesita din comun si duc la deces, in pragul morii , reuseste
uneori in prag de moarte sa relateze organelor inf ftagmentate despre fapta.

În ceea ce priveşte persoana vătămată, în cazul sesizării organelor de cercetare penală cu comiterea
unei infracţiuni de tâlhărie, dacă starea sănătăţii victimei permite, aceasta va depune o plângere ce trebuie
să cuprindă: numele, prenumele, domiciliul şi calitatea pe care o are, data şi ora comiterii faptei, natura şi
descrierea acesteia, semnalmentele autorului sau alte date care să conducă la identificarea făptuitorului,
date cu privire la martori sau alte mijloace de probă, când sunt cunoscute, şi semnătura.

De regulă, în cazul infracţiunii de tâlhărie, imediat după primirea plângerii de către organele de
urmărire penală, este necesară ascultarea sumară a persoanei vătămate pentru obţinerea unui minim de
date în vederea direcţionării cercetărilor, inclusiv la faţa locului şi elaborării versiunilor.

În unele situaţii, victimele, imediat după comiterea faptei, se află încă sub stare de şoc, spaimă,
durere fizică, nu-şi amintesc sau omit aspecte importante pentru rezolvarea cauzei. Totodată, necesitatea
deplasării cât mai operative pentru cercetarea la faţa locului, prejudiciază insistarea pe anumite aspecte la
primirea plângerii.

Astfel, se impune ca după scurgerea unui timp rezonabil, respectiv după ce victima s-a liniştit din
starea de stres, să fie ascultată, insistându-se pe completarea datelor referitoare la împrejurările comiterii
faptei, semnalmentele autorului (după metoda portretului vorbit), martori sau alte probe care pot fi
stabilite în cauză.
 Prin participarea victimei la cercetarea la faţa locului este posibil să-şi reamintească unele aspecte
importante, să revină asupra unor afirmaţii şi astfel să se ajungă la obţinerea de date cât mai exacte şi
complete11.

Ascultarea victimei în aceste împrejurări se impune şi pentru folosirea mijloacelor criminalistice de

identificare a autorului sau pentru formarea portretului acestuia.

Persoanei vătămate trebuie să i se aducă la cunoştinţă că are posibilitatea să opteze, fie pentru
calitatea procesuală de parte civilă, dacă solicită recuperarea prejudiciului cauzat şi daune morale sau
parte vătămată, când renunţă la pretenţiile civile de dezdăunare, dar participă la procesul penal, în calitate
de martor. De asemenea, are posibilitatea de a fi asistată de un apărător pe toată durata procesului penal la
activităţile procesuale ce o privesc.

În urma audierii, din declaraţiile părţii vătămate trebuie să rezulte următoarele:

– numele, prenumele, ocupaţia, calitatea procesuală pe care o are;

– împrejurările în care a fost victima tâlhăriei;

– bunurile şi valorile care i-au fost sustrase, caracteristicile acestora de identificare, provenienţa lor,
locurile unde se aflau bunurile;

– modul în care a fost ameninţată, lovită sau pusă în imposibilitatea de a se apăra de către agresor şi
felul în care a încercat să se apere, eventualele urme lăsate pe corpul şi vestimentaţia autorului tâlhăriei;

– semnalmentele autorului, iar în caz că îl cunoaşte, datele acestuia de identificare;

– persoanele care cunoşteau despre existenţa bunurilor şi valorilor sustrase;

– contravaloarea bunurilor şi valorilor sustrase şi suma cu care se constituie parte civilă în proces;

– starea sănătăţii victimei după comiterea tâlhăriei, actele medico-legale ce o atestă, precum şi
pretenţiile civile pe care le are decurgând din vătămările pricinuite;

– posibilitatea de a recunoaşte pe autorul tâlhăriei şi bunurile de care a fost deposedată prin

infracţiune;

– alte amănunte sau împrejurări ce pot duce la aflarea adevărului în cauză.

Astfel, imediat după terminarea audierii, se va proceda la prezentarea albumelor cu fotografiile

infractorilor care au comis fapte cu violenţă şi a persoanelor suspecte de viol, tâlhărie, ultraj, acostare de
persoane prin lovire sau prin folosirea unor cuvinte, expresii, gesturi triviale.

2.3. Dispunerea constatărilor medico-legale

În cazul infracţiunilor de tâlhărie, subiect pasiv este, după caz, proprietarul bunului, persoana care are
bunul respectiv în primire sau în pază ori altă persoană care deţine sub orice titlu un bun al altuia, precum

11
Al. Mircea, N. Borcan, T. Poenaru, op. cit., p. 85.
şi orice persoană, care fiind de faţă la săvârşirea faptei, a suferit acte de violenţă, ameninţări sau
constrângeri12.

Un interes deosebit prezintă relevarea şi descrierea acelor urme de pe corpul victimei care dau
posibilitatea identificării autorului, a obiectului care le-a creat (cum sunt escoriaţiile şi plăgile produse de
autor). Astfel, de exemplu, urmele de muşcături dau posibilitatea stabilirii particularităţilor dentiţiei
autorului, iar cele produse cu diferite obiecte dau posibilitatea stabilirii formei şi tipului (genului)
acestora13.

În situaţia producerii anumitor escoriaţii sau plăgi de către victimă pe corpul autorului, ca urmare a
reflexului de autoapărare se impune ca şi suspecţii să fie supuşi examinării medico-legale, prin care să se
constate existenţa leziunilor respective în locurile indicate de victimă şi chiar a unor particularităţi, cum ar
fi a dentiţiei în cazul muşcării autorului de către victimă. Concomitent se va solicita să se examineze dacă
pe corp sau pe vestimentaţie sunt sau nu sunt pete de sânge sau fire de păr. În acest context un rol esenţial
îl are recoltarea depozitului subunghial de la victimă.

În ambele situaţii, fie că se solicită examinarea victimei, fie a persoanelor din cercul de bănuiţi,
conducerea la laboratorul de medicină legală trebuie să se facă cât mai operativ, întârzierea putând duce la
modificarea stării ţesuturilor anatomice şi, în consecinţă, medicul legist nu mai poate releva existenţa
urmelor de agresiune.

Atunci când escoriaţiile sau plăgile, atât de pe corpul victimei, cât şi de pe corpul autorului prezintă
zone care dau posibilitatea identificării obiectului care le-a produs sau ilustrează tăria cu care s-a acţionat
şi sunt amplasate în locuri care permit, se va proceda la fotografierea lor, pentru a contribui astfel la
completarea probelor din dosar şi o mai bună orientare a instanţei de judecată în aplicarea pedepsei.

Dacă victima a fost supusă la violenţe fizice, constatarea medico-legală trebuie să răspundă la
următoarele întrebări:

– dacă victima prezintă sau nu leziuni corporale;

– natura leziunilor constatate, mecanismul lor de formare şi natura obiectului sau instrumentului cu
care au fost create;

– data producerii leziunilor;

– consecinţele leziunilor provocate asupra integrităţii corporale, sănătăţii sau vieţii victimei, respectiv
numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea ori dacă loviturile aplicate au pus sau nu
în pericol viaţa persoanei;

– dacă, în baza probelor existente, se poate concluziona că în cauză este vorba de automutilare în
vederea simulării tâlhăriei;

– raportul de cauzalitate între leziunile existente pe corpul victimei şi rezultatul produs.

Acest ultim aspect se impune lămurit în situaţia în care, în urma tâlhăriei, a survenit decesul victimei.
12
C-tin Aioaniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin Pletea, I.E. Sandu, op. cit., p. 198.
13
Al. Mircea, N. Borcan, op. cit., p. 89.
 Rezultatul constatării medico-legale, dispusă asupra victimei tâlhăriei, are menirea de a stabili
urmările infracţiunii, cu urmărire directă asupra încadrării juridice a faptei, cunoscut fiind că provocarea
de vătămări corporale grave ori moartea victimei constituie agravante ale infracţiunii de tâlhărie.

Constatările medico-legale în contextul procesului penal, au o forţă probatorie egală cu a celorlalte

mijloace de probă, fiind apreciate prin coroborare cu ansamblul probelor administrate în cauză 14.

2.4. Ascultarea suspecților sau inculpaţilor

Având în vedere că suspectul sau inculpatul este persoana care cunoaşte cel mai bine împrejurările în
care a fost săvârşită fapta, declaraţiile sale prezintă o mare însemnătate în aflarea adevărului.

Deşi legislaţia noastră prezintă unele rezerve în privinţa forţei probante a acestor declaraţii, deoarece,
uneori sunt nesincere, chiar şi în această situaţie importanţa lor nu estre diminuată, întrucât organul
judiciar poate lua cunoştinţă de atitudinea suspectului sau inculpatului faţă de fapta pe care a săvârşit-o,
atitudine ce poate servi la individualizarea pedepsei 15.

Rezolvarea problematicii complexe pe care o ridică ascultarea suspecților sau inculpaţilor nu se poate
asigura decât printr-o temeinică pregătire şi alegerea celor mai adecvate procedee tactice de ascultare.
Alegerea procedeelor tactice de ascultare este condiţionată de particularităţile fiecărei cauze şi, nu în
ultimul rând, de psihologia fiecărui autor în parte.

Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţă suspectului sau inculpatului obiectul cauzei şi
al ascultării, iar dacă acesta consimte să dea declaraţii, va fi lăsat să facă o relatare liberă, cerându-i-se să
dea şi o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce.

Referitor la ascultarea liberă a suspectului sau inculpatului, însuşi Codul de procedură penală conţine
o serie de prevederi cu un pronunţat caracter tactic, prevederi cărora li se vor adăuga şi alte reguli tactice,
astfel16:

a) dacă sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză, fiecare dintre ei va fi ascultat separat, fără ca
de faţă să fie alţi învinuiţi sau inculpaţi, de asemenea nu este recomandabilă nici prezenţa altor persoane,
chiar străine de cauză, cu excepţia organului judiciar;

b) suspectul sau inculpatul trebuie lăsat să declare liber tot ce ştie în cauză. Aceasta înseamnă că el
nu va fi întrerupt până la terminarea relatării, chiar dacă se constată că este necesar. Numai în măsura în
care se abate intenţionat de la subiect i se va pune în vedere să revină la fondul problemei;

c) ascultarea nu poate începe cu citirea sau reamintirea unor eventuale declaraţii date anterior;

d) suspectul sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă mai înainte, dar se poate servi
de însemnări asupra unor amănunte;

e) nu se admite folosirea de violenţă, ameninţări, alte mijloace de constrângere, probe, precum şi

promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a obţine declaraţii.

14
A.L. Loricz, op. cit., p. 112.
15
Ibidem, p. 263.
16
E. Stanciu, Criminalistica, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 135.
 După etapa relatării libere urmează formularea întrebărilor ce reprezintă ultima etapă activă a
audierii, aceasta fiind socotită momentul cel mai important al audierii suspectului sau inculpatului. În
această etapă trebuie să intervină flerul organului de cercetare penală pentru demontarea neconcordanţelor
din declaraţiile învinuiţilor şi realitatea comiterii faptei.

Astfel, în cazul infracţiunii de tâlhărie, din declaraţia învinuiţilor sau inculpaţilor trebuie să rezulte:

– modul în care s-au pregătit în vederea săvârşirii infracţiunii: obiecte, instrumente pregătite sau
confecţionate în acest scop, persoanele care le-au confecţionat sau procurat, inclusiv dacă acestea
cunoşteau destinaţia lor, informaţiile culese despre victimă, înţelegerile dintre participanţi;

– timpul şi locul săvârşirii tâlhăriei;

– traseul parcurs înainte şi după săvârşirea infracţiunii, modul de punere a victimei în imposibilitatea
de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, loviturile aplicate, dacă s-au folosit diverse obiecte, zona corpului
în care a fost lovită victima, substanţele narcotice folosite şi modul în care le-au procurat, în ce au constat
ameninţările;

– bunurile şi valorile sustrase, cu evidenţierea caracteristicilor individuale şi destinaţia ulterioară a

acestora;

– modul în care a reacţionat victima când a fost atacată;

– cine i-a ajutat la săvârşirea infracţiunii şi în ce a constat contribuţia celorlalţi participanţi la

pregătirea, săvârşirea şi ascunderea ori valorificarea bunurilor rezultate din infracţiune;

– traseul parcurs pentru a părăsi locul faptei;

– dacă s-a constituit în grup în vederea comiterii faptei, modul de organizare şi rolul ce revenea
fiecărui participant;

– alte persoane care cunosc despre săvârşirea infracţiunii şi împrejurările în care au luat la cunoştinţă
despre aceasta;

– modul în care au valorificat produsul infracţiunii;

– alibiurile pe care şi le-au creat în vederea derutării organelor de cercetare penală;

– probe sau dovezi, dacă are, în vederea apărării sale.

Practica judiciară evidenţiază că în cazul unor astfel de infracţiuni pot fi folosite, cu bune rezultate,
următoarele procedee tactice, fie separat, fie combinate 17:

– tactica ascultării repetate, utilizată frecvent în cazul declaraţiilor incomplete, contradictorii şi

mincinoase în care întrebările de detaliu au o mare importanţă;

– tactica ascultării încrucişate, având drept scop destrămarea sistemului de apărare al suspectului sau
inculpatului, privită însă cu anumite rezerve, deoarece poate avea ca efect dezorientarea, încurcarea celui

17
E. Stanciu, Criminalistica, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 140.
ascultat. Interogarea suspectului de două sau mai multe persoane, în acelaşi timp, poate deruta, zăpăci o
persoană sinceră, mai ales dacă are o structură psihică mai slabă;

– tactica întâlnirilor surpriză, folosită în momentele psihice de o anumită tensiune, create special
pentru obţinerea unor declaraţii sincere. De exemplu, adresarea întrebării: „cine v-a ajutat să transportaţi
obiectele sustrase?”, după ce suspectul a văzut că unul dintre complici a fost introdus într-o încăpere
alăturată (procedeu denumit şi „tactica întâlnirilor neaşteptate”);

– tactica „complexului de vinovăţie” care constă din alterarea unor întrebări neutre, cu întrebări ce
conţin cuvinte „afectogene”, referitoare la faptă, la rezultatele ei, la persoanele implicate (numele
victimei, denumirea bunurilor furate). Aceasta dă rezultate bune la persoanele mai sensibile.

În aplicarea acestor procedee tactice, curente se recurge şi la conjugarea lor cu alte elemente tactice
constând din:

– folosirea contradicţiilor din propriile declaraţii;

– prezentarea altor probe sau mijloace materiale de probă obţinute în timpul cercetărilor, din care
rezultă indubitabil temeinicia învinuirii.

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în cadrul procesului, declaraţiile suspectului sau
inculpatului date în cursul urmăririi penale se consemnează în scris de către organul de urmărire. În
fiecare declaraţie se va consemna, totodată, ora începerii şi ora încheierii ascultării.

Declaraţia scrisă se citeşte suspectului sau inculpatului, iar dacă cere, i se dă să citească, asigurându-
i-se posibilitatea de a verifica exactitatea celor consemnate. Când suspectul sau inculpatul este de acord
cu conţinutul declaraţiei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit, dacă nu poate sau refuză să semneze,
se face menţiune în declaraţia scrisă. Pentru a conferi caracter oficial declaraţiei suspectului sau
inculpatului, aceasta va fi semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultare, precum şi
de interpret, atunci când s-a apelat la serviciile acestuia 18.

2.5. Efectuarea de percheziţii

Cu ocazia cercetării infracţiunii de tâlhărie, efectuarea percheziţiei se poate constitui într-o activitate
importantă, un mijloc eficace pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorilor.

Perchezitia este o metoda tactica care ofera posibilitatea descoperirii bunurilor sustrase prcum
si a altor mij mat de proba capabile sa serveasca la aflarea adevarului in cauza.

Daca inf de talharie e flagranta se execta percehzitia corporala sumara a faptuitorului. Pentru
ca nu este posbila la acel mom o perchezitie amanuntita aceasta are drept scop ridicarea obiectelor
sustrase sau a celor folosite la comiterea infractiunii , cu care ar putea ataca , distrge bunurile sau
s-ar putea vatama.

La perchezitia amanuntita – se face de rgula in ordine de la cap la picioare.

18
A.L. Lorincz, Drept procesual penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 258.
 Dupa nat bunurilor cautate se va examina captuseala, fundul cusaturii ,gurelor, se pot chiar
descoase anumite obiecte. La incaltaminte locurile in care se pot ascunde obiecte.

Se poate efectectua acasa la faptuitor, la locul de munca sau acasa la pers care au participat.In
caz de nereusita se poate efectua la domiciliul oricaror pesoane care ar putea avea legatura cu
faptuitorul. Reusita impune cunoastera prealabila a pes , locurilor etc.

Se poate face in loc deschis sau inchis-se doreste a se cunoaste tot despre acele locuri...

Impune in mod necesar prezenta pers perchezitionate chiar si daca e retinuta sau arestata sau
in prezenta unui reprezentant , membru de famile , vecin cu cap de exercitiu deplina.

Incaperile se examineaza de la intrare, de-a lungul peretilor spre dreapta sau stanga intr-un
singur sens. Se pot identifica locurile in care au fost ascunse bunriprin lovirea perteilor.

Percheziţia este un act procedural destinat căutării şi ridicării unor obiecte care conţin sau poartă
urme ale infracţiunii, a corpurilor delicte, a înscrisurilor, fie cunoscute, fie necunoscute organului judiciar
şi care pot servi la aflarea adevărului. Percheziţia face parte din procedeele de investigaţie din activitatea
de strângere a mijloacelor de probă cunoscute şi de probă cunoscute şi de descoperire a altor mijloace de
probă19.

Atunci când se pregăteşte efectuarea percheziţiei domiciliare nu trebuie să se piardă din vedere niciun
detaliu – cunoaşterea făptuitorului în toate componentele laturilor sale psiho-comportamentale, obţinerea
datelor referitoare la amplasarea imobilului, stabilirea locurilor pe unde percheziţionatul ar putea,
eventual, să dispară, vecinii, stabilirea echipei care va participa la percheziţie şi mijloacele materiale cu
care va fi dotată, modul cum va fi abordată persoana percheziţionatului la început 20.

Evident că scopul principal îl constituie descoperirea bunurilor şi valorilor sustrase, a obiectelor şi

instrumentelor ori armelor, substanţelor utilizate la comiterea tâlhăriei. Astfel, persoanele şi obiectele
căutate prin percheziţie pot fi clasificate în câteva mari categorii, în funcţie de natura şi importanţa
acestora:

– obiecte care provin din infracţiune, cum ar fi bunurile sustrase, banii, obiectele primite sau rezultate
din tâlhărie;

– mijloace sau instrumente destinate săvârşirii infracţiunii (arme, diferite obiecte sau instrumente,
înscrisuri);

– obiecte care conţin sau poartă urmele infracţiunii – îmbrăcămintea pătată de sânge, diferite
ambalaje ale obiectelor furate, alte urme biologice;

– obiecte sau înscrisuri care nu sunt deţinute în mod legal sau a căror cantitate depăşeşte limita
admisă, cum ar fi armele ori substanţele stupefiate sau narcotice;

– persoane care se sustrag de la urmărirea penală sau de la executarea pedepsei;

19
E. Stanciu, Criminalistica, Bucureşti, 1999, p. 176.
20
C-tin, Aioaniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin Pletea, I.E. Sandu, op. cit., p. 194.
 – oricare alte obiecte sau înscrisuri de natură să servească la stabilirea faptelor şi împrejurărilor
cauzei în lucru ori a altor cauze, inclusiv la identificarea infractorilor.

Cu ocazia efectuării percheziţiei domiciliare se impune ca regulile de tactică criminalistică să fie

riguros respectate: pătrunderea în locul de percheziţionat, legitimarea şefului echipei şi arătarea scopului,
cu prezentarea autorizaţiei de percheziţie, solicitarea persoanei percheziţionate să predea toate bunurile
provenite din infracţiune ori deţinute ilegal, anterior, identificarea percheziţionatului şi a celorlalte
persoane, supravegherea atentă a acestora, după ce în prealabil au fost obligatoriu percheziţionate
corporal, căutarea sistematică în toate camerele, dependinţele şi anexele, arătarea obiectelor, înscrisurilor
sau valorilor descoperite, martorilor asistenţi şi celorlalţi participanţi şi semnarea lor spre neschimbare,
materializarea corectă a rezultatelor percheziţiei în cuprinsul procesului-verbal 21.

Nu în toate cazurile prima percheziţie se soldează cu rezultat pozitiv. În raport cu specificul cauzei,
apar situaţii când se impune repetarea, după un anumit timp, a acestei activităţi. Practica judiciară a
semnalat cazuri când, după efectuarea percheziţiei, infractorii au readus bunurile şi valorile sustrase în
locuinţă. Pentru a preveni astfel de situaţii este necesar ca, încă din faza de pregătire, să fie identificate
toate persoanele la care puteau fi ascunse bunurile furate, iar percheziţiile să fie declanşate simultan.

În literatura de specialitate este învederată importanţa percheziţiei determinată de faptul că, în multe
împrejurări, ea devine decisivă în soluţionarea cauzei penale, prin obţinerea de probe absolut necesare
stabilirii faptelor sau împrejurărilor în care a fost săvârşită tâlhăria, precum şi a identificării autorului.

Rezultatul efectuării percheziţiei se materializează într-un proces-verbal. Alături de procesul-verbal,

ca mijloace tehnice auxiliare de fixare a rezultatelor percheziţiei, se mai foloseşte fotografierea,
înregistrările video, filmarea şi atunci când este necesar, se execută schiţe sau desene ale locului
percheziţiei22.

Procesul-verbal este principalul mijloc de consemnare a rezultatelor unei percheziţiei. El va trebui să

cuprindă, în primul rând, menţiunile prevăzute în art. 91 din Codul de procedură penală, cum sunt data şi
locul încheierii, numele şi calitatea celui care îl încheie, datele de identificare a martorilor asistenţi şi a
persoanelor la care se referă procesul-verbal, descrierea celor constatate şi măsurile luate. De asemenea,
procesul-verbal va trebui să cuprindă, în plus, menţiunea referitoare la locul, timpul şi condiţiile în care au
fost descoperite şi ridicate obiectele, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi
recunoscute. Totodată se vor face menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, precum şi despre
acelea care au fost lăsate în păstrare.

Cu privire la modul de redactare a procesului-verbal, dat fiind calitatea sa de mijloc de probă, o

atenţie deosebită trebuie acordată necesităţii consemnării cât mai exacte, clare şi precise a celor constatate
din momentul pătrunderii la locul percheziţiei şi până la terminarea acesteia.

2.6. Constatarea infracţiunii flagrante

Printre activităţile cu pondere însemnată pe linia prevenirii săvârşirii infracţiunii de tâlhărie, un rol
important îl ocupă constatarea infracţiunii flagrante.

21
Ibidem, p. 195.
22
E. Stancu, Criminalistica, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 194.
 Importanţa acestei activităţi este dată, pe de o parte, de faptul că duce la împiedicarea consumării
activităţii ilicite, iar, pe de altă parte, prin descoperirea operativă a infracţiunilor comise se realizează o
tragere la răspunderea penală a făptuitorilor la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptei.

Apropierea celor două momente, al comiterii şi al sancţionării, are repercusiuni atât asupra
făptuitorilor, cât şi asupra altor persoane predispuse la săvârşirea tâlhăriilor ori a altor fapte penale cu
violenţă.

După cum este cunoscut, este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat
după comitere. Cu alte cuvinte, pentru a exista starea de flagranţă, prinderea făptuitorului trebuie să se
realizeze în timpul şi la locul săvârşirii faptei sau cât mai aproape de acest moment. Aceasta apropiere
de timp nu e stabilita de lege ci de organul judicar. De asemenea, este considerată flagrantă şi
infracţiunea al cărui făptuitor, imediat după comiterea faptei, este urmărit de persoana vătămată, martorii
oculari sau de strigătul public. Totodată, este considerată flagrantă şi fapta al cărui autor este surprins
aproape de locul unde s-a săvârşit infracţiunea cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l
presupune participant la comiterea ei. Pentru a nu crea confuzie, trebuie să se facă distincţie între
infracţiunea flagrantă constatată spontan, fără niciun fel de pregătire în acest sens, şi infracţiunea
flagrantă constatată pentru care organele de cercetare penală au făcut o pregătire prealabilă în vederea
documentării acesteia.

Una dintre cele mai imortante activitati in cadrul constatarii inf flagrante este identificarea
martorilor oculari. Prin identificarea si ascultarea acestora organul de urmarire penala poate
obtine si alte probe decat cele constate nemijlocit.

Organele de cercetare penala trebuie sa ia masuri pentru prevenirea aparitiei unor incidente
menite sa impiedice aflarae adevarului in cauza. ( Faptuitorul sa nu fie anchetat , brutalizat, sau
favorizat de catre alte persoane civile aflate in acel loc).

Autorul faptei trebuie sa fie identificat pe baza actelor de identitate pe care lea are asuprae sa,
daca nu are , se consemneaza datele declarate de el si vor fi verificate in evidentele unit de politie.

Perchezitia corporala e de mare importanta fiind obligatorie in toate cazurile si se efectueaza

cu prioritate. Asupra fapt pot fi gasite atat obiecte inscrisuri sau valori ce probeaza act lui ilicita
cat si arme , ob contondente ori substante pe care le-a folosit sau de care s-a folosit in comiterea
talhariei.

Obiectele ori valorile dobandite prin inf se ridica spre a fi restituit pe baza de dovada pers.
Vatamate . Obiectele purtatoare de urme raman asupra politiei pt a se dispune constatarile si
expertizele criminalistice necesare transformarii lor in probe.

Indiferent de dest ulterioare a bunurilor ridicate cu ocazia constatarii inf flagrante, ele vor fi
individualizate prin descriera caracteristicilor acestora, satrea etc.

În marea majoritate a cazurilor, constatarea în flagrant a tâlhăriilor presupune o temeinică pregătire

prealabilă, dar nu fără a pierde din vedere unele situaţii neprevăzute ori riscuri la care ar fi supusă
persoana vătămată ca urmare a eventualelor acte de violenţă la care ar putea fi victimă.
 Astfel, fiind sesizate despre săvârşirea unor astfel de fapte, organele de cercetare penală trebuie să
recurgă la organizarea unor acţiuni menite să ducă la surprinderea făptuitorilor în momentul comiterii
infracţiunii23.

În general, recurgerea la constatarea în flagrant a tâlhăriei trebuie să fie o ultimă soluţie la care să
apeleze organele de cercetare penală, fiind bine cunoscut că această infracţiune este complexă şi nu în
toate cazurile pot fi prevăzute urmările acesteia. Aşadar trebuie să se apeleze la măsura procesuală a
prinderii în flagrant a făptuitorilor numai dacă vinovăţia acestora nu poate fi dovedită prin alte mijloace
de probă, creând premiza chiar a identificării autorilor, când nu sunt cunoscuţi, ori cercetarea acestora în
fapte de acelaşi gen comise anterior înregistrate cu autori neidentificaţi.

În luarea hotărârii privind trecerea la constatarea infracţiunii flagrante trebuie să stea rezultatele
cercetărilor la faţa locului în cazul unor tâlhării anterioare, comise în condiţii asemănătoare de timp şi loc,
modurile de operare folosite, numărul făptuitorilor, bunurile şi valorile vizate, modul de deplasare până la
locul faptei şi de părăsire a acestuia. Practica organelor judiciare demonstrează că tâlhăriile săvârşite într-
o multitudine de modalităţi faptice, se comit, de regulă, pe timp de noapte, în locuri izolate sau pe străzi
neiluminate sau slab iluminate, de grupuri de infractori, care de obicei sunt tineri sub vârsta de 30 de ani.

În raport cu datele desprinse din sesizările anterioare şi alte aspecte rezultate din analizarea cauzelor
de acest fel se vor stabili următoarele:

– locul unde urmează să se acţioneze;

– componenţa echipei ce va acţiona – cu sarcini precise pentru fiecare dintre participanţi;

– modul în care se va acţiona – pe diferite variante în raport cu activităţile desfăşurate de făptuitori,

măsurile de precauţie pe care şi le iau acţiunile ce le întreprind pentru a intra în posesia bunurilor şi
valorilor;

– modul de intervenţie a echipei, în aşa fel încât infractorii să fie prinşi având asupra lor bunurile ori
valorile furate, instrumentele sau obiectele de care s-au folosit pentru săvârşirea faptei;

– dotarea tehnico-materială a echipei, atât pentru efectuarea cercetărilor la faţa locului, cât şi pentru
deplasarea membrilor echipei, inclusiv mijloacele de comunicare între cei ce efectuează constatarea şi de
imobilizare a infractorilor;

– traseul ce urmează a fi parcurs de o echipă pentru a ajunge la locul unde se va constata infracţiunea;

– alte persoane care participă la constatarea infracţiunii flagrante, specialişti, martori asistenţi.

Practica judiciară pozitivă a organelor de cercetare penală recomandă ca, în cazul tâlhăriilor,
infracţiuni ce au fost constatate în flagrant, să se acţioneze după ce infractorii au intrat în posesia
obiectelor, bunurilor sau valorilor produs ale infracţiunii, dar aceasta numai în cazul în care modalitatea
faptică de comitere a faptei permite şi există certitudinea că viaţa, sănătatea ori integritatea corporală a
victimei nu este pusă în pericol.

Realizarea elementului surpriză constituie, în toate situaţiile, condiţia asigurării succesului. De

asemenea, izolarea şi percheziţionarea făptuitorilor, inclusiv a bagajelor sau mijlocului de transport folosit
de aceştia, permite descoperirea unor probe şi mijloace materiale de probă utile cauzei şi, în acelaşi timp,
asigură prevenirea unor evenimente negative, de exemplu, asupra infractorilor ar putea fi găsite arme,
substanţe, cu care ar putea ataca organele de cercetare penală ori să provoace vătămări.

23
C-tin, Aioaniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin Pletea, I.E. Sandu, op. cit., p. 189.
 Trebuie avut în vedere că, indiferent de condiţiile în care se realizează constatarea infracţiunii
flagrante, organele judiciare trebuie să procedeze în continuare la examinarea criminalistică, în detaliu, a
locului faptei, în vederea descoperirii, relevării, fixării şi ridicării tuturor urmelor şi mijloacelor de probă
ce ar fi putut fi create la faţa locului.

-------- O act in plus. Indetificarea urmarirea si prinderea faptuitorului

I U.si P faptuitorului constituie o activitae esentiala a organelor de urmarire penala asupra careia s
pune accentul in momentul cercetaii efectuanduse prin activitati de identificare a persoanei.

Dupa descrierile facutei unei persoane potrivit trasaturilor statice si dinamice , organele pot
valorifica aceste date prin folosirea unor tevhnici foarte variate : schita de portret, portretul digital,
sintetizatorul fotografic si alte modalitati compiuterizate de determinare a faptuitorului.

Printre posibilitatile de identificare intalnite in cazul talhariilor trebuie mentionate si cele bzate pe
baza modului de operare – exista un sistem adecvat de evidenta in care sunt inregistrate difetite
moduri de efectuare a talhariilor(semnatura a autorilor acestora)/

Se acorda o atentie deosebita bunurilor sustrase – se solicita cat mai multe date si inf martotilor.
Avand in vedere nat bunurilor si a locurilor in care se valorifica, prin dare in urmarire se poate
ajunge la identificarea acestora si ulterior a faptuitorului.

Dispunerea constatarilor si expertizelor criminalistice precum si a celor medico-legale. Orice

infractiune se consuma in timp si spatiu si lasa urme. Constatarea criminalistica se dispune cand e
indep una din urm cond:

- Exista pricolul de disparitie a unor probe ori de schimbarea unor destinatii de fapt.( se
poate datora unor factori sub sau obiectivi)
- Necesara lamurirea urgenta a unor fapte sau imprejurari ale cauzei

Dispunerea unei expertize se face de catre organul de urmarire penala pri ord motivata iar
de catre instanta prin incheiere.
Genurile expertizelor ce pot fi dispuse difera de la o cauza la alta. La talharie principale
sunt acelea ce privesc constatarile dactiloscopice , traseologice , fizico-chimice , bio
criminalistice ,,,,
Dactiloscopice- obiect . cercetarea desenului papilar al degetelor si urmele palmare
cercetarea criminalistica a urmelor de maini cuprinde 2 etape- 1 se desfasoara la fata
locului iar cea de a 2a in cond de laborator. La talharie aceste urme se cauta i deosebi la
locul savarsirii faptei, pe obiectele care au servit la comiterea faptei ori pe cele abandonate
de faptuitor la locul comiterii acesteia precum si pe imbracamintea sau corpul victimei. De
asemenea si urmele papilare ale victimei gasite pe faptuitor sunt un indiciu.Exista 3 metode
de identificare a desenului papilar.
Daca talharia se face cu o arma de foc se impune o expertiza balistico judiciara pt
identificarea armei si a faptuitoruli.
Dispunerea expertizei medico legale e obligatorie in toate cazurile de violenta fizica. Iar
costatarea medico legala trebuie sa raspunda la :
Daca victima prezinta lez corporale , natura lor , mecanismul de formare si nat ob cu care
acestea au fost create
Data aproximativa a lez
Conscintele leziunilor
Data instalarii mortii si mec de producere a acesteia
Rap de cauzalitate intre lez si rezultatul produs
 Poate fi dispusa si daca autorul e prins iar pe corpul sau se gasesc leziuni acre ar putea
proveni de la o eventuala lupta cu victima.

3. ALTE ACTIVITĂŢI CE SE ÎNTREPRIND PENTRU ADMINISTRAREA PROBELOR

Multitudinea de modalităţi şi împrejurări faptice în care se săvârşesc infracţiunile de tâlhărie impun

ca, în raport cu specificul fiecărei cauze, să se desfăşoare şi alte activităţi de urmărire penală pentru
lămurirea sub toate aspectele ale cauzei aflate în lucru.

Atunci când au fost identificaţi martori oculari, acestora le sunt prezentate persoanele incluse în
cercul de bănuiţi. Rezultatul pozitiv al acestei activităţi este evidenţiat de faptul că, odată realizată
identificarea, organele de cercetare penală îşi vor orienta cercetările în principal, asupra persoanei
respective, cu efect benefic sub aspectul operativităţii şi al economisirii forţelor 24.

În alte situaţii se impune prezentarea pentru recunoaştere a făptuitorului de către persoana ce a

cumpărat de la acesta diverse bunuri, necunoscând provenienţa lor ilicită, dovedindu-se şi în acest mod
vinovăţia celui în cauză.

De asemenea, bunurile descoperite asupra făptuitorilor, cu ocazia percheziţiilor ori a altor activităţi
vor fi prezentate, înainte de restituire, pentru recunoaşterea persoanelor care au fost deposedate de ele prin
infracţiune.

Reconstituirea este o altă activitate de urmărire penală şi de tactică criminalistică folosită frecvent în
cercetarea infracţiunilor de tâlhărie. Ea poate fi efectuată pentru reproducerea artificială a tuturor
activităţilor desfăşurate de infractor în momentul săvârşirii infracţiunii, a unor episoade ale cesteia sau a
unor împrejurări ale cauzei, în scopul verificării veridicităţii probelor administrate – declaraţiile
martorilor, învinuiţilor sau inculpaţilor a versiunilor elaborate, precum şi pentru obţinerea de probe noi.

Aşa fiind, cu ocazia reconstituirii pot fi reproduse activităţile desfăşurate de făptuitori sub aspectul
posibilităţii sau imposibilităţii comiterii faptei în condiţiile date, respectiv dacă cel în cauză a putut
desfăşura anumite acţiuni; în foarte multe împrejurări pot fi reproduse unele activităţi pentru a verifica
posibilităţile de a vedea sau a auzi ale martorilor.

O altă activitate procesuală o constituie confruntarea, care pe lângă faptul că poate duce la eliminarea
contrazicerilor esenţiale între declaraţiile părţilor, cu privire la una şi aceeaşi faptă sau împrejurare de
fapt, poate fi efectuată şi numai în scopul verificării, precizării şi întăririi declaraţiilor persoanelor audiate
în cauză sau numai a simplului fapt de a lua la cunoştinţă o parte despre declaraţia făcută în cauză de alte
persoane.

Toate aceste activităţi procesuale efectuate în cauză, pentru a îmbrăca forma de mijloace de probă
trebuie să fie materializate în cadrul unui proces-verbal încheiat de organele de cercetare penală cu
respectarea dispoziţiilor procedurale şi de tactică criminalistică.

24
C-tin Aioaniţoaie, V. Bercheşan, I.N. Dumitraşcu, C-tin Pletea, I.E. Sandu, op. cit., p. 201.
 3.1. Dispunerea constatărilor sau a expertizelor criminalistice
Literatura de specialitate în acest domeniu evidenţiază faptul că, oricât de bine ar fi dotat un laborator
criminalistic, oricât de variate tehnici de analiză ar utiliza, aportul tehnicii în diferite domenii este sensibil
diminuat, dacă cel care instrumentează cauza nu caută şi nu descoperă toate urmele infracţiunii, nu are
cunoştinţe generale referitoare la examinările ce se fac în laboratoarele criminalistice, nu analizează exact
urmele susceptibile de a fi valorificate ştiinţific şi, mai ales, nu formulează sau formulează incomplet
întrebările la care trebuie să răspundă specialiştii. Nu trebuie omis faptul că unul din principiile ce stau la
baza cercetării criminalistice este şi acela potrivit căruia orice activitate ilicită se consumă în timp şi în
spaţiu şi lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată că nu există infracţiune perfectă.

Genurile de constatări sau expertize ce pot fi dispuse în cazul acestor infracţiuni diferă de la cauză la
cauză, în raport cu natura urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite, în special, cu ocazia
cercetării la faţa locului ori a constatării infracţiunii flagrante.

Organele de cercetare penală intră însă în posesia urmelor şi mijloacelor materiale de probă şi cu
prilejul efectuării altor activităţi: percheziţia, ridicarea de obiecte sau înscrisuri.

În cazul tâlhăriilor săvârşite prin folosirea de violenţe pentru a deposeda victima de bunuri, urmele şi
mijloacele materiale de probă descoperite de organele de cercetare penală pot face obiectul constatărilor
tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor: dactiloscopie, traseologie, fizico-chimice, biocriminalistice.

Constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele se efectuează pe baza urmelor descoperite şi puse la

dispoziţia specialiştilor şi a căror rezultate se materializează în raportul de constatare sau expertiză, care
în multe cazuri s-a dovedit a fi hotărâtor în lămurirea cauzei.

În toate cazurile, dar în special în cele cu grupuri de infractori, cu infracţiuni numeroase şi multiple
legături infracţionale se impune o planificare atentă a cercetărilor, o eşalonare riguroasă a activităţilor ce
urmează a fi întreprinse pentru administrarea probelor.

3.2. Etapele ascultării suspectului sau inculpatului

3.2.1. Verificarea identităţii civile a suspectului sau inculpatului

Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi suspectă altă persoană decât cea care a
săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data
şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studiile, locul de muncă, ocupaţia, domiciliul,
antecedentele penale, precum şi la alte date care pot contura situaţia civilă a suspectului 25.

Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în atmosferă a suspectului, scop în

care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În
continuare se aduce la cunoştinţa suspectului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în vedere să
declare tot ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea care i se aduce în legătură cu aceasta.

25
C-tin Ioniţoaie, T. Butoi, Tratat de criminalistică, Ed. Carpaţi, 1992, p. 91.
 Înainte de a fi ascultat, suspectului i se solicită să dea o declaraţie scrisă personal cu privire la
învinuirea adusă. Prima etapă a ascultării reprezintă, de fapt, primul contact dintre suspect şi cel care
efectuează ascultarea şi este hotărâtoare pentru orientarea modului cum se va desfăşura activitatea
ulterioară a organului de urmărire penală.

Verificarea identităţii nu constituie doar un simplu act tehnic, ci un bun prilej de a studia
comportamentul suspectului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se
adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afişează. Aceste observaţii ajută la stabilirea
procedeelor tactice de ascultare; cu cât ele sunt mai complete şi mai temeinice, cu atât ascultarea va fi mai
uşoară.

Tensiunea sa pshica este de rgula mult mai mare decat a celorlate pers. Recidivistul are stare
emotionala mai redusa.

In pregatirea ascultarii org jud trebuie sa ii asigure pregatirea si exercitarea apararii.

Se poate utiliza ascultarea sistematica, intrbarile de detaliu si ascultarea repetata.Raspunsurile

se vor consemna !

Din dec syspectilor trebuie sa rezulte: Modul in care s-au pregatit, obiectele pregatite si
confectionate si pers care le-au confectionat , inf culese despre victime, intelegerile dintre part.

Timpul si locul savarsirii , mij utilizate( traseu parcurs etc), obiecte utilizate

Bunurile sustrase cu caract acestora si dest ulterioara a lor, modul im care a react victima si
cine i-a ajutat si cum , traseu parcurs , locul unde sunt ob , mod de valorificare , daca s-au facut
grup, mod de organizare si rol , alte pers care cunosc , alibiurile create in fata organelor de
urmarire peanla.

3.2.2. Ascultarea relatării libere

Această etapă începe prin adresarea unei întrebări cu caracter general prin care suspectului i se
solicită să declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În acest mod, organul de
anchetă judiciară oferă suspectului posibilitatea de a declara tot ceea ce consideră că interesează
cercetarea.

Suspectul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor firească, fără a i se limita în vreun fel
expunerea prin adresarea altor întrebări. În acelaşi timp, anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe
suspect, să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările, aspectele la care apar contraziceri pentru ca,
ulterior, pe marginea lor, să-şi stabilească procedeele tactice ce le va adopta în ascultare. În timpul
ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării suspectului, aprobarea sau
dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi manifeste satisfacţia sau nemulţumirea. În funcţie de poziţia celui
ascultat trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm şi, în general, o atitudine prin care să nu-şi
exteriorizeze sentimentele faţă de suspect.
 3.2.3. Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor suspectului sau inculpatului

După ce suspectul a relatat liber referitor la învinuirea adusă, i se adresează întrebări cu privire la
fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor
împrejurărilor cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării suspectului sau inculpatului, etapă în care se
oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această activitate. Întrebările trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii, printre care amintim:

– să fie clare şi precise;

– să fie formulate la nivelul de înţelegere al celui ascultat;

– să nu sugereze răspunsul pe care-l aşteaptă organul de urmărire penală;

– să oblige pe suspect să relateze şi nu să determine un răspuns scurt de genul da sau nu;

– să nu pună în încurcătură pe suspect, mai ales atunci când acesta este bine intenţionat, interesat în a
declara adevărul.

În această etapă de adresează întrebări în funcţie de răspunsurile suspectului, de poziţia sa, de

problemele nou apărute în timpul ascultării ori de piesele existente la dosarul cauzei în acel moment.
Întrebările în timpul ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii în raport cu scopul urmărit, cu
natura şi aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi lămurite astfel:

– întrebări „temă” (cu caracter general) care vizează fapta – învinuirea, în ansamblul ei;

– întrebări „problemă” prin care se urmăreşte lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite desfăşurate,
anumite aspecte ale cauzei;

– întrebări „detaliu”, având un caracter strict limitat la anumite amănunte prin care se urmăreşte
obţinerea de explicaţii, ce pot fi verificate; aceste întrebări pot fi de precizare, de completare, de control,
prin adresarea cărora se urmăreşte determinarea cu exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor
aspecte omise cu ocazia relatării libere, pentru verificarea siguranţei şi constanţei în declaraţii a persoanei
ascultate.

Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde, în primul rând, de poziţia
suspectului cu privire la învinuire, poziţie ce poate consta în recunoaşterea faptei şi a învinuirii, negarea,
respingerea învinuirii, diminuarea – atenuarea învinuirii prin recunoaşterea parţială, de regulă, a unor
aspecte mai puţin grave ale activităţii ilicite desfăşurate, refuzul de a face declaraţii.

RECONSTITUIREA

CONFRUNTAREA