Facultatea de Istorie și Geografie

Specializarea: RISE

INSTAURAREA, ASCENSIUNEA ȘI ÎNLĂTURAREA

REGIMULUI COMUNIST DIN ROMÂNIA

Realizatori: Coordonator:
Muraru Claudia as. drd. Ungureanu Lidia
Parpalac Daniel
Rodnițchi Gheorghe
Saulea Ana

Suceava 2014

1
 Cuprins

1. CE ESTE COMUNISMUL?...................................................................................................3
2. Republica Populară Română (R.P.R.).....................................................................................4
2.1. Acapararea puterii de către comuniști..............................................................................4
2.2. Planul din martie 1945.....................................................................................................5
2.3. Primii ani ai comunismului..............................................................................................6
3. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej.........................................................................................7
3.1. Regimul Dej.....................................................................................................................7
3.2. Epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej......................................................................................8
3.3. Persecuțiile, lagărele de muncă și rezistența anticomunistă..........................................11
4. Nicolae Ceaușescu................................................................................................................13
4.1. Ceaușescu la conducerea României (1965—1989).......................................................13
4.2. Perioada autoritară și cultul personalității......................................................................17
4.3. Sfârșitul lui Ceaușescu...................................................................................................19
5. Revoluția Română din 1989..................................................................................................20
5.1. Evenimentele de la Timișoara, scânteia revoluției........................................................20
5.2. Ultimele momente ale vechiului regim și instalarea democratiei..................................21
5.3. Victime...........................................................................................................................21

2
 1. CE ESTE COMUNISMUL?

 o ideologie care, oficial, promovează un sistem social în care nu există stat, clase

sociale și proprietate privată, și care are scopul de a realiza o societate egalitară;
 o mișcare politică, un partid care afirmă că dorește să implementeze acest sistem;
 un regim politic care se revendică „comunist”, „socialist”, „republică populară” sau
„democrație populară”, în care statul există, fiind chiar atotputernic și totalitar sub
conducerea excluzivă a unui singur partid, zis „comunist”, „socialist” sau „muncitoresc”,
iar clasele sociale fiind diferențiate nu prin accesul la proprietate ci prin accesul inegal
la uzufructul proprietății colective.

Comunismul este un  sistem social, politic și economic constituit pe principiul abolirii

proprietății private și al instaurării proprietății colective asupra mijloacelor de producție și de
schimb. Teoretic, în comunism toate bunurile aparțin societății ca întreg, și toți membrii
acesteia se bucură de același statut social și economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al
unei societăți comuniste ideale este: De la fiecare după posibilități, fiecăruia după necesități.
Comunismul ideal, sau teoretic, are astfel o istorie străveche: după ce a fost propus
în Republica lui Platon. Comunismul s-a născut însă cu adevărat ca şi concept fundamentat
ideologic prin scrierile lui Karl Marx, ajutat de Friedrich Engels, la jumătatea secolului XIX.
Filosof, sociolog şi economist, acesta şi-a dezvoltat teoriile în exil, în Anglia. Marx înfiinţează
Comitetul de Corespondenţă Comunistă, prin care păstra legătura cu diverşi simpatizanţi de
stânga din întreaga Europă. În 1848 publică „Manifestul Comunist”, care devine cea mai
influentă lucrare a acestei ideologii.

Școli ale comunismului. Marxism · Leninism

Stalinism · Troțkism, Maoism · Franklinism
Comunism religios, Anarho-comunism.

State comuniste istorice importante:

Uniunea Sovietică,Bulgaria,Cehoslovacia,Germania de
Est,Iugoslavia,Polonia,România,Ungaria.
State actuale:
Cuba, Vietnam,Laos, Coreea de Nord.

3
 2. Republica Populară Română (R.P.R.)

Republica Populară Română (R.P.R.) a fost numele oficial purtat de statul român de

la abdicarea regelui Mihai al României, eveniment petrecut pe 30 decembrie 1947, până la
adoptarea unei noi constituții care proclama Republica Socialistă România (R.S.R.), la 21
august 1965.
Din anul 1954, grafia numelui țării a fost schimbată în Republica Populară Romînă. În anul
1964 s-a revenit la scrierea cu "â" a numelui țării: Republica Populară Română.
Imnul de stat al Republicii Populare Române a fost Zdrobite cătușe, din 1948 până în 1953,
schimbat apoi de Te slăvim, Românie! (care a rămas imn de stat și după proclamarea
Republicii Socialiste România, până în anul 1977).

2.1. Acapararea puterii de către comuniști

Prin lovitura de stat de la 23 august 1944 regele Mihai I, având sprijinul principalelor partide
politice, l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu, a scos țara din rândul Puterilor Axei și a
adus-o în tabăra Aliaților. Cu toate acestea a rămas prezentă amintirea participării active
a Armatei Române la invazia germană din URSS. Deși forțele românești au luptat alături de
cele aleArmatei Roșii, în Transilvania de Nord,
în Ungaria, Cehoslovacia, Germania și Austria, sovieticii tratau încă România ca pe un
teritoriu cucerit, pretextând că autoritățile române ar fi fost incapabile să asigure ordinea în
nou eliberatele teritorii și să țină sub control conflictele interetnice dintre români și maghiari.
La Conferința de la Yalta URSS-ului i se recunoscuseră interesele speciale din România. În
timpul tratativelor de pace de laParis, delegația română nu a reușit să obțină statutul de
cobeligerant, România, ca țară învinsă, fiind obligată să accepte prezența trupelor sovietice pe
teritoriul național și plata unei uriașe despăgubiri de război.
La 6 martie 1945, dr. Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, un aliat al comuniștilor a
devenit prim-ministru. Ajungerea în fruntea guvernului a lui Groza a fost un rezultat al
șantajului sovietic legat de cedarea controlului către autoritățile române asupra Transilvaniei.
Regele Mihai nu era mulțumit de direcția în care se îndrepta guvernarea, dar încercările de a-l
forța pe Petru Groza să demisioneze, prin refuzul de a promulga orice decret (așa-numita
„Grevă regală”), au eșuat. Petru Groza, în schimb, a ales să aplice decretele-lege fără a mai
avea semnătura regelui Mihai. Pe 8 noiembrie 1945 o demonstrație anticomunistă și
promonarhică în fața Palatului Regal din București a fost zădărnicită de forțele de ordine, care
au operat numeroase arestări, au rănit și chiar au ucis un număr necunoscut de protestatari.
În ciuda opoziției regelui, guvernul lui Groza a legiferat reforma agrară și acordarea dreptului
la vot femeilor. După alegerile din 9 noiembrie 1946, rezultatele oficiale au creditat
comuniștii cu 80% din voturile exprimate, în timp ce partidele de opoziție reclamau fraude
electorale grave. După victoria din alegeri, comuniștii s-au concentrat pe eliminarea din viața

4
politică a partidelor de centru, în primul rând a Partidului Național Țărănesc. PNȚ-ul a fost
acuzat de spionaj, după ce liderii partidului s-au întâlnit în secret cu reprezentanți ai
guvernului SUA. Partidele de stânga au fost forțate să se unească cu Partidul Comunist din
România, formând Partidul Muncitoresc Romîn.
În perioada 1946–1947 mai multe sute de susținători ai guvernului pro-Axă au fost judecați de
Tribunalele Poporului pentru rolul jucat în implicarea țării în războiul antisovietic au fost
judecați și executați pentru vina de a fi fost criminali de război. Ion Antonescu a fost executat
pe 1 iunie 1946. În 1948, majoritatea politicienilor non-comuniști fuseseră ori întemnițați, ori
exilați sau executați.
În 1947 România rămăsese singura monarhie din Blocul răsăritean. La 30
decembrie1947 regele Mihai a semnat actul de abdicare. Comuniștii au proclamat în aceeași
zi instaurarea Republicii Populare Române. Acest act politic nu era expresia unei voințe
populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup politic și anume cel al
comuniștilor, care urmăreau de fapt aducerea țării la starea de obediență față de Uniunea
Sovietică și transformarea acesteia într-un stat totalitar.
Pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituție republicană. Noua constituție scotea în
afara legii și pedepsea orice asociere care avea un „caracter fascist ori antidemocratic”.
Constituția garanta libertatea presei, a cuvântului, de asociere, dar numai pentru „cei ce
muncesc”.

2.2. Planul din martie 1945

Dorința comuniștilor sovietici de integrare mai rapidă a României în sfera de influență a

URSS s-a concretizat prin așa-numitul plan din martie 1945, care avea drept scop distrugerea
tuturor fundamentelor statului și înlocuirea lor cu altele de model sovietic. Acesta cuprindea
un plan de comunizare a României pentru trei ani și două planuri de dezvoltare a instituțiilor
comuniste, fiecare pe o perioadă de câte 5 ani.
Printre cele mai importante directive ale acestui plan se enumeră așa-numitele cele zece
porunci către Ana Pauker:

1. Desăvârșirea reformei agrare;
2. Înlocuirea armatei cu diviziile Avram Iancu și Tudor Vladimirescu;
3. Desființarea tuturor băncilor;
4. desființarea gospodăriilor țărănești și integrarea lor în sistemul colectivizat;
5. Abdicarea regelui;
6. Lichidarea firmelor de import-export care făceau afaceri cu țările capitaliste;
7. Suprimarea partidelor istorice;
8. Înființarea unei miliții populare de tip NKVD;

5
 9. Îndreptarea populației rurale spre industrie;
10.Interzicerea intrării în țară a cetățenilor străini, cu excepția celor din zona de influență
a URSS.

2.3. Primii ani ai comunismului

Primii ani de guvernare comunistă au fost marcați de numeroase schimbări de curs politic și
de valuri succesive de arestări, datorită luptelor dintre diferitele facțiuni aflate în lupta pentru
putere. În acest timp, economia țării era secătuită de societățile mixte SovRom, care se
bucurau de dreptul de a exporta mărfuri în URSS la prețurile impuse de la Moscova. În toate
ministerele erau plasați „consilieri” sovietici, care erau subordonați direct Moscovei și care
aveau cu adevărat puterea de decizie. În această perioadă a început infiltrarea de informatori
ai serviciilor de securitate la toate nivelurile și în toate straturile sociale.
În același timp are loc și înregimentarea țării la blocul militar sovietic. Astfel la 4
februarie 1948 se semnează așa-numitul Tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală
dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Republica Populară Română. Printre
obiectivele declarate ale acestuia s-ar situa:

 apărarea comună împotriva "Germaniei sau oricărei alte puteri care ar putea fi
asociată cu Germania, fie direct, fie în orice alt mod";
 apărarea împotriva "instigatorii unui nou război din lagărul imperialist se străduiesc
să creeze blocuri politice și militare îndreptate împotriva statelor democrate".

În 1948, s-a trecut la primele măsuri de „colectivizare” a agriculturii, care a devenit în scurtă
vreme un proces marcat de violențe și abuzuri, de timp ce țăranii înstăriți (chiaburii) nu erau
dornici să-și predea în mod voluntar averea. Rezistența țăranilor a fost înfrântă prin bătăi,
arestări și condamnări arbitrare sau prin deportare.
La 17 iulie 1948, statul comunist român a denunțat Concordatul cu Vaticanul. Comuniștii
români, după exemplul mentorului lor Stalin, au lichidat Biserica Română Unită cu Roma,
Greco-Catolică, proclamând unirea ei cu Biserica Ortodoxă Română.
În rândul conducerii de partid din acea perioadă își manifestau existența trei facțiuni
importante, toate de factură stalinistă, diferanțiate mai mult prin istoriile personale și prin
prietenii personale decât prin diferențe doctrinare:

 Facțiunea „moscovită”, (Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și alții), care

petrecuseră o bună parte a perioadei interbelice și cea a războiului la Moscova;
 Facțiunea „comuniștilor din închisori”, (Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți tovarăși de
detenție), care fuseseră închiși în închisori și lagăre în timpul războiului;

6
 Facțiunea „comuniștilor secretariatului”, a staliniștilor moderați (Lucrețiu
Pătrășcanu și alții), care se ascunseseră în România în timpul perioadei antonesciene și
care participaseră la guvernele regale de după 23 august 1944.

3. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej

Gheorghe Gheorghiu-Dej (n. 8 noiembrie 1901, Bârlad - d. 19 martie 1965,București) a

fost liderul comunist al României din 1948 până la moartea sa și Președinte al Consiliului de
Stat al Republicii Populare Române în perioada 21 martie 1961 - 18 martie 1965. Gheorghe
Gheorghiu s-a născut într-o familie de muncitori. Învățământul gimnazial l-a urmat
în Moinești. S-a calificat în meseria de electrician, iar apoi a lucrat la CFR. În 1930 a intrat în
rândurile Partidului Comunist Român. Este arestat între martie 1933 si august 1944, ca
urmare a rolului jucat în organizarea grevei de la Atelierele Grivița, fiind condamnat în
același an la închisoare, începându-și ispășirea pedepsei în închisoarea Doftana. În 1936 este
ales membru al CC al PCR, devenind lider al facțiunii din închisori a partidului (termenul
face distincția dintre comuniștii încarcerați în țară și cei aflați în exil în Uniunea
Sovietică – facțiunea moscovită). Dat fiind statutul său de lider comunist de frunte, este
transferat în lagărul de la Târgu Jiu în timpul regimului lui Ion Antonescu, aici petrecându-
și cea mai mare parte a detenției în timpul celui de-al doilea război mondial. Închis în
aceeași celulă cu Nicolae Ceaușescu, devine mentorul politic al acestuia din urmă. În
august 1944, înainte de lovitura de stat, i se da drumul din închisoare. Este ales Secretar
General al Partidului Comunist Român în 1945, dar nu a reușit să dețină controlul asupra
partidului până în 1952, când a epurat partidul de membrii facțiunii moscovite în frunte
cu Ana Pauker, (liderul neoficial al partidului de la terminarea războiului, care s-a bucurat
multă vreme de sprijinul lui Stalin).În 1946-1947, el a fost membru al delegației române
conduse de Gheorghe Tătărescu la tratativele de pace de la Paris.

3.1. Regimul Dej

Regimul Dej se caracterizează prin lupta pentru epurarea politică în interiorul partidului și
eliminarea adversarilor, epurare care a cunoscut trei etape.

7
 Prima etapă începe în 1945 prin lichidarea lui Ștefan Foriș și atinge punctul culminant
în 1948 prin arestarea lui Lucrețiu Pătrășcanu.
 A doua etapă a epurării a vizat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu.
 A treia etapă debutează în iunie 1957, an în care sunt anihilați Iosif
Chișinevschi și Miron Constantinescu.

3.2. Epoca Gheorghe Gheorghiu-Dej 

Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist dur, nu agrea reformele lui Nikita Hrușciov și
procesul de „destalinizare” inițiat de acesta după 1956. Dej s-a opus realizării obiectivelor
economice controversate ale CAER-ului, prin care România ar fi fost transformată prin,
profilare agricolă, în „coșul de pâine” al blocului sovietic, inițiind în schimb un program
energic de dezvoltare a industriei grele. Dej a închis cele mai mari lagăre de prizonieri
politici, a abandonat lucrările la Canalul Dunăre - Marea Neagră, a desființat sistemul rațiilor
de alimente și a crescut salariile muncitorilor. Au fost luate de asemenea măsuri pentru
limitarea influenței culturii ruse în țara: limba rusă a încetat să mai fie obiect obligatoriu de
studiu în școlile de toate gradele, iar editura „Cartea Rusă” a fost închisă. Toate acestea,
combinate cu resentimentele legate de ocuparea unor  provincii istorice
românești de sovietici (Bucovina de Nord, transformată în regiune a RSS Ucraineană și
Basarabia în RSS Moldovenească și regiune a RSS Ucraineană), au condus în mod
inevitabil România comunistă pe un drum relativ independent și cu pronunțat caracter
național. Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, considera că regimul sovietic (devenit mai
liberal) al lui Hrușciov amenința indirect să-i submineze autoritatea. Într-un efort de întărire a
poziției în țară, Dej a hotărât să înceapă cooperarea externă cu toate statele, indiferent de
sistemul economico-politic, atâta vreme cât erau recunoscute principiile egalității
internaționale și ale neamestecului în afacerile interne. Această politică a dus între altele, și la
strângerea legăturilor cu Republica Populară Chineză, care era de asemenea promotoare a
autodeterminării naționale.

În 1954, Gheorghiu-Dej a demisionat din funcția de Secretar General al partidului, dar a

rămas premier al guvernului. S-a format în schimb un secretariat format din patru membri,
unul dintre membri fiind Nicolae Ceaușescu, secretariat care a controlat partidul timp de un
an, până când Dej a reluat frâiele puterii. În ciuda noii politici de cooperare internațională,
România a devenit membră a Pactului de la Varșovia în 1955, prin care s-a oficializat
subordonarea unei mari părți a armatei naționale mașinii militare sovietice (ocupația militară

8
sovietică în România a luat sfârșit în 1958). Mai târziu, România a refuzat să permită
efectuarea de manevre militare ale trupelor Pactului de la Varșovia pe teritoriul românesc și a
limitat participarea propriilor militari la manevre pe teritoriul altor țări membre ale Pactului.
În 1956, premierul sovietic Nikita Hrușciov a denunțat politica predecesorului său, Stalin, în
discursul secret ținut în fața delegaților la Congresul al XX-lea a Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice. Gheorghiu-Dej și conducerea Partidului Muncitoresc Român i-au
transformat pe Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu în principali răspunzători ai
exceselor comuniste trecute și au pretins că partidul epurase deja elementele staliniste chiar
din timpul vieții lui Stalin. În octombrie 1956, conducătorii comuniști polonezi refuzaseră să
cedeze în fața amenințărilor militare sovietice de intervenție militară în afacerile interne și
refuzaseră să instaleze în fruntea partidului un birou politic mai obedient. Câteva săptămâni
mai târziu, Partidul Comunist din Ungaria s-a dezintegrat practic în timpul unei mari revoluții
populare, lipsită de succes. Sfidarea poloneză și răscoala populară maghiară i-a inspirat pe
studenții și muncitorii români să demonstreze în universități și în orașele industriale în
favoarea unei mai mari libertăți, a unor condiții de viață mai bune și pentru încetarea
dominației sovietice. Temându-se că revolta maghiară poate incita proprii cetățeni de etnie
maghiară să se revolte, Dej a sprijinit pregătirile pentru o intervenție sovietică la Budapesta,
iar Armata Roșie și-a întărit prezența în România, în special de-a lungul graniței de vest a
țării. În România, revoltele populare s-au dovedit fragmentare și ușor de controlat, în schimb,
în Ungaria, situația nu a putut fi stăpânită decât după intervenția în forța a armatei sovietice.
După revoluția din 1956, Gheorghiu-Dej a cooperat strâns cu noul conducător comunist
maghiar de la Budapesta, János Kádár. Deși inițial România îl primise pe teritoriul ei pe Imre
Nagy, fostul premier reformator maghiar exilat, în cele din urmă a fost nevoită să-l cedeze
autorităților comuniste conduse de Kadar, de la Budapesta, pentru a fi judecat și mai apoi
executat. Kádár a renunțat la pretențiile Ungariei asupra Transilvaniei și i-a denunțat pe
ungurii transilvani care sprijiniseră revoluția, etichetându-i ca șovini și iredentiști.

Pe plan internațional, în anul 1958, s-a reușit pe cale diplomatică, retragerea trupelor Armatei
Roșii din România, acest fapt fiind împlinit și prin aportul lui Bodnăraș, care, după unele
păreri neoficiale  l-ar fi influențat la Cotnari pe Nikita Hrușciov și ar fi folosit acest prilej
pentru a obține retragerea dorită de români.

Pe plan intern, guvernul român a luat măsuri pentru potolirea nemulțumirilor populare prin
reducerea investițiilor în industria grea, creșterea producției de bunuri de larg consum,
descentralizarea conducerii economice, creșterea veniturilor populației și introducerea unor

9
elemente de autoconducere muncitorească. Autoritățile au renunțat la sistemul cotelor
obligatorii impuse producătorilor agricoli privați, dar a accelerat programul de colectivizare a
agriculturii pe la mijlocul deceniului al șaselea, flosindu -se totuși de metode mai puțin brutale
decât până atunci. În 1962, guvernul a declarat încheiat procesul de colectivizare, în acel
moment, 77% din terenul arabil fiind în posesia cooperativelor agricole de producție (CAP) și
a întreprinderilor agricole de stat (IAS).

În ciuda afirmațiilor lui Gheorghiu-Dej cu privire la epurarea partidului de elementele

staliniste, el a rămas susceptibil la atacurile din partea dușmanilor politici, dată fiind
complicitatea lui evidentă la toate abuzurile din perioade 1944–1953. La o plenară a
Partidului Muncitoresc Român din 1956, Miron Constantinescu și Iosif Chișinevschi,
amândoi membri ai Biroului Politic și vicepremieri, l-au criticat pe Gheorghiu-Dej.
Constantinescu, care era adeptul liberalizării de tip hrușciovist, reprezenta o amenințare
specială pentru Gheorghiu-Dej, deoarece se bucura de legături foarte bune la Moscova.
Partidul Muncitoresc Român i-a epurat pe Constantinescu și Chișinevschi în 1957,
denunțându-i pe amândoi ca fiind staliniști și acuzându-i de complicitate cu Ana Pauker. Până
la urmă, Gheorghiu-Dej a reușit să scape de toți concurenții politici, care i-ar fi amenințat
poziția de lider al partidului. Ceaușescu l-a înlocuit pe Constantinescu în funcția de șef al
serviciului de cadre al PMR, o poziție care se va dovedi foarte folositoare în pregătirea
viitoarei sale ascensiuni. Gheorghiu-Dej nu a reușit să ajungă la o înțelegere acceptabilă cu
liderii Ungariei în problema Transilvaniei. Gheorghiu-Dej a luat două măsuri pentru a încerca
rezolvarea problemei minorității maghiare din România: a arestat lideri ai Alianța Populară
Maghiară pe de-o parte, dar a înființat Regiunea Mureș Autonomă Maghiară în zonele locuite
compact de secui în sud-estul Transilvaniei. Evreii României, care au supraviețuit în România
în mare parte anilor Holocaustului nazist german, au primit cu ușurare știrea schimbării
proaliate de la 23 august 1944 și a sfârșitului alianței dintre România și Germania nazistă și a
prezenței trupelor hitleriste in țară. Odată cu consolidarea dominației comuniste și a
perspectivelor de limitare și apoi reprimare a drepturilor omului, ale trecerii la economia și
regimul de dictatură de tip sovietic, majoritatea evreilor români, atrasă tot mai mult de
ideologia sionistă a autodeterminării politice și economice în Palestina a început să-și lege
viitorul de emigrarea în noul stat evreiesc Israel, care a luat naștere în mai 1948. Emigrarea în
masă a avut loc, după voia capricioasă a noii stăpâniri, într-un ritm variat la sfârșitul
deceniului al cincilea și apoi în a doua jumătate a deceniului al șaselea, în paralel cu
numeroase șicane și cu represiunea dură de către regim a mișcării sioniste. O minoritate a avut

10
la începutul regimului lui Dej o atitudine favorabilă comunismului român, ca reacție la
antisemitismul precedent al fasciștilor germani. Totuși, pe la sfârșitul deceniului al șaselea, și
din rândurile acesteia cei mai mulți au devenit dezamăgiți de discriminarea din partidul
comunist și de sistemul de guvernare și au emigrat, mai ales în Israel, în deceniul al șaptelea si
al optulea (1960-1980). Populația germană, care în primii ani ai noului regim, a fost încercată
greu de deportările în URSS și Bărăgan, a obținut și ea posibilitatea de a scăpa de vitregia
dictaturii de tip sovietic și de a emigra, nu fără dificultăți, în Germania de Vest mai ales în
anii '60-'70, tot într-un ritm stabilit după bunul plac al autorităților.

3.3. Persecuțiile, lagărele de muncă și rezistența anticomunistă

Odată cu ocuparea țării de către armatele sovietice în 1945 a fost declanșat un proces de
persecutare a dușmanilor reali, închipuiți sau suspectați ai comuniștilor. În ciuda statutului de
aliat al României în lupta împotriva Germaniei Naziste („de facto” din 23 august 1944, „de
jure” din 12 septembrie), forțele sovietice s-au comportat ca armate de ocupație într-o țară
dușmană inclusiv după armistițiul din 12 septembrie și chiar după data de 6 martie 1945
când comuniștii au preluat puterea, arestând practic pe oricine era considerat „fascist” ori
„antisovietic”. La scurtă vreme după ocupația sovietică, etnicii germani, care locuiau în
România de peste 800 de ani, au fost deportați la muncă la minele de cărbuni din regiunea
Donbas. În ciuda protestelor regelui, care atrăgea atenția asupra acestei încălcări a dreptului
internațional, peste 70.000 de bărbați și femei de etnie germană au fost forțați să-și părăsească
satele și orașele, încă din 1945, mai înainte chiar ca războiul să se termine. Germanii au fost
încărcați în vagoane de transportat vite și au fost obligați să muncească în mine sovietice
pentru perioade de până la 10 ani ca „reparații de război”. După unele estimări, unul din cinci
germani deportați la muncă în URSS a murit din cauza bolilor, accidentelor sau malnutriției.
Cu cât regimul comunist devenea mai sigur pe sine, numărul de arestări a crescut. Victimele
prigoanei comuniste proveneau din toate straturile societății românești : intelectualii,
profesorii, funcționarii statului monarhic, gradații din forțele militare, polițiștii, juriștii,
profesiunile liberale, clericii, foștii membri ai altor partide politice (inclusiv cele cu vederi de
stânga), foștii patroni și proprietari de pământuri (inclusiv cei care le cultivau ei-înșiși, socotiți
„chiaburi”) și în general orice persoană care s-ar fi putut alătura nucleelor rezistenței
anticomuniste. Aceste categorii formau în perioada 1948-60 pătura denumită în mod curent a
„foștilor”, care își pierduseră atât libertățile cetățenești, cât și sursele de venituri și nu rareori
locuințele, ducând o viață deosebit de anevoioasă prin apartamente colective, garsoniere,

11
poduri sau pivnițe, supraviețuind numai cu ajutorul familiei sau vecinilor ; cele mai
vulnerabile s-au dovedit persoanele care aparținuseră elitei interbelice, supravegheate în mod
deosebit de Securitate. Mulți dintre acești „foști” au murit prematur din cauza lipsei de
condiții sanitare, de medicamente, de încălzire sau din malnutriție. Închisorile deja existente
au fost umplute cu deținuți politici, fiind înființată o rețea nouă de lagăre de muncă și de
închisori după modelul Gulagului sovietic. Au fost înființate lagăre de muncă la minele de
plumb și în Delta Dunării, iar proiectul de construire a Canalului Dunărea - Marea Neagră a
fost folosit ca pretext pentru constituirea unui șir de lagăre de muncă denumit în mod curent
„Canalul”. A fi „trimis la Canal” sau în închisorile cu sinistră faimă precum cele
din Sighet, Gherla, Pitești și Aiud, era în acea perioadă groaza oricărui cetățean obișnuit.
Intimidarea sa începea tocmai cu folosirea, de către agenții regimului comunist, a apelativului
„cetățene, cetățeană”, prevestitor de suspiciune, anchete și referate împotriva sa, în loc de
„tovarășe, tovarășă” (apelativul „domnule, doamnă” mai era folosit neoficial în populație, dar
autoritățile nu-l foloseau decât pentru cetățenii străini ai țărilor ne-comuniste). Închisoarea de
la Pitești a fost centrul unuia dintre cele mai crude „experimente” comuniste. Acesta a
implicat tortura psihologică și fizică, care viza îngenuncherea totală a individului. Țelul final
al experimentului era forțarea prizonierilor să „mărturisească” înfăptuirea unor crime
imaginare și să se autodenunțe sau să denunțe pe alții, prelungindu-și astfel pedepsele
privative de libertate. Unul din efectele acestui tratament a fost comiterea unui mare număr de
sinucideri, ceea ce a dus în cele din urmă la oprirea lui. Printre măsurile în gen stalinist luate
de guvernul comunist s-au numărat deportările de țărani din Banat în Bărăgan, acțiune
începută pe 18 iunie 1951. Aproximativ 45.000 de oameni au avut la dispoziție două ore
pentru a-și strânge bagajele, după care au fost încărcați în vagoane pentru vite și, sub pază
militară strictă, au fost „colonizați” pe pământurile înțelenite din estul Bărăganului. Această
tactică era concepută să intimideze restul țăranilor în vederea desăvârșirii procesului de
colectivizare. Mulți deportați s-au reîntors la vetrele lor în următorii 5 ani, până în 1956, dar
unii au rămas în satele nou înființate.

Rezistența anticomunistă a avut o formă organizată, mulți oameni opunându-se regimului

comunist cu arma în mână, formând grupuri de partizani de 10 – 40 de luptători. Ei atacau
posturile de miliție sau activiștii comuniști locali sau executau sabotaje. Printre cei mai
renumiți partizani anticomuniști s-au numărat Ion Gavrilă Ogoranu, Spiru Blănaru,Teodor
Șușman, Elisabeta Rizea din Nucșoara, Toma Arnăuțoiu și Gheorghe Arsenescu. În ciuda
marelui număr de soldați ai trupelor de securitate sau ai armatei, rezistența armată a continuat

12
în munți până la începutul deceniului al șaptelea, ultimii lideri ai partizanilor fiind capturați în
1974. O altă formă a rezistenței anticomuniste, neviolentă de această dată, a fost mișcarea
studențească din București din 1956. Ecourile revoltei anticomuniste de la Budapesta s-au
resimțit în toată Europa Răsăriteană. În mai multe centre universitare au avut loc manifestări
de protest, urmate de măsuri de reprimare din partea autorităților, arestări și exmatriculări.
Cea mai bine organizată mișcare studențească a fost cea din Timișoara, unde au fost și cele
mai multe arestări. În București și Cluj, au fost formate unele grupuri organizate care au
încercat să se alieze cu mișcarea anticomunistă maghiară și să-și coordoneze mișcările.
Reacția autorităților a fost imediată: studenții au fost arestați, suspendați de la cursuri, unii
dintre profesori au fost concediați și au fost înființate noi organizații care să supervizeze
activitățile studenților. La 4 decembrie 1957, Nicolae Ceaușescu, având gradul de general-
locotenent de armată (fiind șeful Direcției Superioare Politice a Armatei și adjunct al
Ministrului Forțelor Armate), a condus unitățile militare care au înăbușit răscoala țăranilor
din Vadu Roșca (jud. Vrancea) care se împotriveau colectivizării forțate. Cu această ocazie,
au fost uciși 9 țărani (Aurel Dimofte , Ionuț Cristea, Ion Arcan, Dumitru Crăciun, Toader
Crăciun, Stroie Crăciun, Dumitru Marin, Marin Mihai, Dana Radu), și alți 10 au fost răniți. 18
țărani au fost întemnițați pentru „rebeliune” si „uneltire contra ordinei sociale”. După datele
PMR-ului, între 1949-1952 au avut loc peste 80.000 de arestări de țărani, dintre care 30.000
finalizate cu sentințe de închisoare.

4. Nicolae Ceaușescu

(n. 26 ianuarie 1918, Scornicești - d. 25 decembrie 1989, Târgoviște) a fost un om politic

comunist român, Secretar general al Partidului Comunist Român, șeful de stat al Republicii
Socialiste România din 1967 până la căderea regimului comunist, survenită în 22 decembrie
1989. La 22 decembrie 1989, printr-un decret al CFSN semnat de Ion Iliescu, a fost constituit
Tribunalul Militar Excepțional. La 25 decembrie 1989, soții Nicolae și Elena Ceaușescu au
fost judecați în cadrul unui proces sumar de acest tribunal, condamnați la moarte și executați
la câteva minute după pronunțarea sentinței.

4.1. Ceaușescu la conducerea României (1965—1989)

13
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceaușescu preia funcția de
secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist
Român la acea vreme, după asimilarea forțată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social
Democrat). Una dintre primele acțiuni ale lui Ceaușescu, odată ajuns la putere, a fost
redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În același timp, el
afirmă că România a devenit o țară socialistă și decide schimbarea numelui oficial al țării din
Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.). Grupul
baronilor (Maurer, Bodnăraș, Stoica), Ion Gheorghe Maurer în primul rând nu a socotit
ascensiunea lui Ceaușescu drept periculoasă și a permis încălcarea articolului 13 din statutul
abia adoptat la congresul al IX-lea, care interzisese cumulul de funcții și a îngăduit
secretarului general al PCR (ambele denumiri au fost adoptate la numitul congres) să ocupe,
în 1967, funcția de președinte al Consiliului de Stat. Ceaușescu a lărgit continuu atribuțiile
Consiliului, subordonând atât Consiliul Economic, creat în 1967 cât și pe cel al apărării, creat
în 1968. Pe nesimțite Consiliul de Stat s-a transformat dintr-un organ onorific într-unul de
conducere efectivă, dublând sau preluând din atribuțiile guvernului condus de Maurer. Pe de
altă parte, în 1969, la congresul al X-lea, două treimi din membrii Prezidiului Permanent
fuseseră promovați după 1965 prin grija lui Ceaușescu. Preluarea puterii era acum desăvârșită
A existat o dispută între Ceaușescu și Maurer asupra căilor de dezvoltare a societății
românești. Disputa, despre care se știe încă foarte puțin, avea în centru problema ritmului de
industrializare pe care Ceaușescu îl dorea accelerat, cu un accent și mai sporit pe industria
grea și pe care primul-ministru Maurer l-ar fi vrut mai măsurat, fără neglijarea industriei
bunurilor de consum, în acord cu resursele interne, umane, naturale și tehnologice ale țării.
Maurer a pierdut acesta dispută. La numai câteva luni de la plenara din noiembrie 1971, care-
și însușise pe deplin tezele din iulie, Maurer cu linia sa economică, de orientare relativ
liberală, era criticat indirect dar public de secretarul general. El este acuzat de neîncredere în
politica partidului și de defetism economic. Maurer avea să fie îndepărtat în martie 1974 după
alegerea lui Ceaușescu în funcția de președinte. Prim-ministru devine Manea Mănescu. La
congresul al XI-lea din noiembrie 1974 Maurer își pierde și locul în Comitetul Central.

Pe de altă parte în aprilie 1972 Ceaușescu anunță că rotirea cadrelor va deveni un principiu de
bază al partidului și promisiunea devine realitate: demnitarii statului și activiștii de toate
gradele sunt schimbați periodic, în funcție de bunul plac al secretarului general, împiedicând
astfel formarea unei baze proprii de putere. În iunie 1973 intră în Comitetul Executiv și Elena
Ceaușescu, care avea să devină o a doua putere în stat

14
La începutul carierei sale ca șef al statului, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de o oarecare
popularitate, adoptând un curs politic independent față de Uniunea Sovietică. În anii ’60,
Ceaușescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varșovia, deși formal țara
va continua să facă parte din această organizație până la dizolvarea acesteia (1 iulie 1991).
Pactul de la Varșovia și NATO au fost părți în Războiul rece pentru mai mult de 35 de ani. La
20 august 1968, Cehoslovacia a fost invadată de către trupele Pactului de la Varșovia, cu
excepția României și Iugoslaviei. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la
invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia și o
atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceaușescu reușește pentru o vreme să
atragă atât simpatia compatrioților săi, cât și pe cea a lumii occidentale.

La 28 martie 1974, Marea Adunare Națională instituie funcția de președinte al Republicii

Socialiste România, iar Nicolae Ceaușescu este ales în unanimitate și devine astfel primul
președinte al României. Prin politica sa externă, condusă cu abilitate, a încercat să se elibereze
de dominația sovietică, atrăgând simpatia și aprecierile unor mari lideri politici ca Charles de
Gaulle și Richard Nixon. În realitate, singurul scop era consolidarea puterii dictatoriale. În
CAER, la indicația lui, delegațiile române se opun la toate propunerile venite din partea
URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două țări comuniste europene care au
participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în
1984. De asemenea, România este singura țară din blocul răsăritean, cu excepția URSS, care
la acea vreme, întreținea relații diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul și cu R. F.
Germania. Un tratat incluzând România pe lista țărilor favorizate de Comunitatea Europeană
este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse
industriale între România și Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială
a României de către doi președinți ai Statelor Unite ale Americii (Nixon și Ford).

În ciuda cursului independent în relațiile politice internaționale, introdus încă de Gheorghiu

Dej, Ceaușescu se opune cu încăpățânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern.
În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziția lui
Ceaușescu față de linia sovietică este dictată în principal de rezistența lui față de destalinizare.
Securitatea continuă să își mențină controlul draconic asupra mediilor de informare și înăbușă
în fașă orice tentativă de liberă exprimare și opoziție internă. Temperaturile din case ajung
iarna între 5-12 grade în apartamentele celor mai mulți dintre românii care stau la bloc.

15
Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (pag 423)
face referire la „obligarea populației la un trai în condiții insuportabile, la temperaturi sub 10
grade C”.

Lipsa apei calde

Apa caldă este livrată din ce în ce mai rar, cam două ore zilnic iar adesea la etajele superioare
aceasta nu ajungea deloc.

Întreruperea curentului

Lumina începe să fie întreruptă în fiecare zi cel puțin o oră, seara. „Din ianuarie 1982 s-a
început limitarea distribuirii energiei electrice către populație; până la căderea regimului
comunist în 1989, livrarea curentul electric către populație se oprea de câteva ori pe zi, fără
niciun program ori logică aparente și fără anunțarea prealabilă a consumatorilor casnici.
Simultan, cetățenii erau îndemnați să economisească energia electrică prin scoaterea din
funcțiune pe timpul iernii a frigiderelor, prin neutilizarea mașinilor de spălat și a altor bunuri
electrocasnice sau prin nefolosirea ascensoarelor”. Benzina, deși raționalizată, devine greu de
găsit. Consumul de energie pentru populație a scăzut forțat cu 20% în 1979 și 1982, apoi cu
50% în 1983, iar în 1985 cu încă 50% față de anii precedenți.

În perioada 1981-1989 în magazine nu se găseau în mod curent carne și produse din carne,
ouă, lapte și produse lactate, fructe de import, cafea, ciocolată, orez, făină. Oamenii se
hrăneau în mod obișnuit cu legume, fructe și pește, toate autohtone.„Lipsurile de tot felul, mai
ales cele alimentare au devenit acute și cronice din toamna lui 1981”.

Datoria externă

În ciuda regimului său dictatorial, relativa sa independență față de Moscova are drept rezultat
o atitudine binevoitoare (deși departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea statelor
occidentale. Regimul Ceaușescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanțarea
programelor sale economice. În anii „Epocii Ceaușescu” se construiesc Metroul din București,
Canalul Dunăre-Marea Neagră, zeci de mii de noi blocuri de locuințe. În ultimă instanță,
datoria creată a devenit o povară pentru economia românească, între 1971-1982, datoria
externă crescând de la 1,2 miliarde $ la aproape 13 miliarde $. În 1982, veniturile comerțului

16
exterior al României au scăzut cu 17% față de anul precedent. Ceaușescu s-a văzut pus în
situația de a nu-și putea plăti creditorii occidentali, țara fiind declarată în incapacitate de plată.

Ceaușescu a dispus achitarea rapidă a datoriilor externe, fără a mai lua noi credite. În acest
scop, o mare parte a producției agricole și industriale a țării ia calea exportului, privând astfel
populația până și de cele mai elementare alimente și bunuri de consum. Începând cu anii
1986-1987 se instituie raționalizarea produselor de bază, iar benzina și alimente ca pâinea,
uleiul, zahărul, făina, orezul au început să fie distribuite pe bonuri sau cartele Bunurile
destinate exportului au standarde de calitate ridicată și sunt vândute de obicei în pierdere, la
prețuri de dumping. Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, așa că
oamenii de rând sunt bucuroși atunci când pot cumpăra bunuri refuzate la export din motive
calitative.

Plata întregii datorii externe, în valoare nominală de 60 de miliarde de lei (10 miliarde dolari),
se încheie în primăvara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului
comunist.Ceaușescu urmărea organizarea unui referendum prin care să se introducă în
constituția României interdicția de a contracta împrumuturi externe. Pentru a evita deprecierea
leului, Ceaușescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Națională.
Sespune totuși că Ceaușescu, ar fi avut de gând să facă leul convertibil încă de prin anii '70,
deci cu aproximativ 30 de ani mai devreme față de când acest lucru s-a înfăptuit.

4.2. Perioada autoritară și cultul personalității

Începând cu anii ’70, Ceaușescu devine obiectul unui cult al personalității tot mai pronunțat,
nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeții proletcultiști joacă un
rol important. Titulatura completă, sub care era adresat de presa vremii includea funcțiile sale
politice și statale: „Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român,
președintele Republicii Socialiste România, comandant suprem al forțelor armate”. Deseori se
adăugau și apelative precum „genialul cârmaci”, „cel mai iubit fiu al poporului român”,
„personalitate excepțională a lumii contemporane”, „luptător pentru cauza dreptății și păcii, și
socialismului”, „geniul Carpaților”, „marele conducător”. Fostul ucenic muncitor nu se mai
era așezat doar în rândul „eroilor clasei muncitoare”, ci el începe să fie văzut la capătul unui
șir lung de principi, regi, voievozi, de unde i se putea revendică legitimitatea. Activiștii

17
culturali au mers până într-acolo încât descoperă în apropierea Scorniceștilor, satul natal,
rămășițele unui prim homo sapiens european, pompos intitulat Australanthropus Olteniensis.

Soția sa, Elena, cu o pregătire școlară elementară,era „savant de renume mondial” și „mamă
iubitoare” a poporului. Cu toate acestea, ea avea dreptul de a semna cu dr.h.c.mult. Elena
Ceaușescu, deoarece primise mai multe titluri dr.h.c. de la diverse universități din lume.
Deoarece acest titlu se poate acorda pentru merite politice, titlul său dr.h.c.mult. nu era o
înșelătorie: prin acordarea acestui titlu se recunoșteau merite politice ale soțului ei și se
urmăreau avantaje politice și comerciale reale. Astfel, acordarea acestor titluri era o monedă
de schimb pentru autoritățile anumitor țări, dar titlurile erau cât se poate de reale. Dr.h.c.mult.
Nicolae Ceaușescu a primit un doctorat de onoare de la Universitatea din Nisa, pe care îl
deține și în prezent.

Cultul personalității lui Ceaușescu se asemăna cu cel comunist practicat în China și Coreea de
Nord de unde poate a fost copiat după vizite efectuate în respectivele țări. El este
particularizat și de un complex cultural, care face din familia conducătoare nu numai
depozitara înțelepciunii politice, dar și a valorilor culturale și științifice ale umanității.
Președintele „scrie” cărți de filosofie, economie politică, istorie, este proclamat drept „mare
gânditor al contemporaneității”. Soția sa a devenit membră a Academiei RSR și a multor altor
academii, doctor în științe chimice, „savant de renume mondial”, autoare de cărți publicate în
toate limbile pământului. Cultul personalității nu a fost practicat de niciun domnitor, rege sau
conducător român din istorie cu excepția legionarilor.La o ședință de deschidere a Marii
Adunări Naționale, Ceaușescu a apărut purtând sceptrul prezidențial, similar cu cele folosite
de monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o
telegramă de „felicitare”. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei vădit
ironic, publică textul integral al telegramei. Pentru a evita noi situații de „gen Pacepa”,
Ceaușescu numește membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în funcții cheie de
conducere.

Prevenirea apariției manifestelor

În martie 1983, Consiliul de Stat a hotărât înregistrarea mașinilor de scris și multiplicat.

Posesia și folosirea lor au fost strict reglementate, pentru a preveni utilizarea lor, spune
decretul, de către persoane care „reprezintă un pericol pentru ordinea publică ori securitatea
statului”, cu alte cuvinte de către cei care ar fi îndrăznit confecționarea de manifeste. O lege

18
similară existase între 1948-1964, dar după aceea stăpânirea și folosirea mașinilor de scris de
către particulari fusese liberă. Conform noului decret, aprobările de folosire a mașinilor de
scris vor fi date de către Ministerul de Interne care poate „efectua și controlul asupra modului
cum acestea sunt folosite”; o fișă cu literele, cifrele și semnele ortografice ale fiecărei mașini
urmează a fi depusă la miliție. Astfel se putea identifica locul unde ar fi fost create
manifestele. Decretul prevedea, de asemenea, că „închirierea mașinilor de scris ... precum și
împrumutarea acestora în afara domiciliului deținătorului sunt interzise.”

4.3. Sfârșitul lui Ceaușescu

Procesul și execuția

Soții Ceaușescu au fost condamnați printr-un proces-spectacol ținut în pur stil stalinist cu
verdict trasat dinainte de Victor Atanasie Stănculescu și sacii de învelit cadavre aduși dinainte
la pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii pentru săvârșirea următoarelor infracțiuni:

- Genocid, prevăzut de articolul 357, aliniat 1, literele a-c, Cod Penal;

- Subminarea puterii de stat, prevăzut de articolul 162, aliniat 1, Cod Penal;

- Acte de diversiune, prevăzut de articolul 163 Cod Penal;

- Subminarea economiei naționale, prevăzut de articolul 165, aliniat 2, Cod Penal, toate cu
aplicarea articolelor 33-34 și 41, aliniat 2, Cod Penal.

Deshumarea

Nicolae Ceaușescu și soția sa, Elena Ceaușescu, au fost deshumați pe 21 iulie 2010 pentru
prelevarea de probe ADN, după 21 de ani, la cererea fiului lor Valentin Ceaușescu și a
ginerelui Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu), pentru a stabili dacă ei au fost sau nu
înmormântați acolo.Probele ADN au demonstrat că, într-adevăr, soții Ceaușescu au fost
înmormântați la Cimitirul Ghencea din București.

5. Revoluția Română din 1989

Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații
desfășurate în România, între 16 și 25 decembrie 1989, care au dus la căderea
președintelui Nicolae Ceaușescu și la sfârșitul regimului comunist din România.

19
Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul și execuția soților Ceaușescu.
Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la
democrație; România a fost singura țară din blocul esticcare a trecut printr-o revoluție violentă
și în care conducătorii comuniști au fost executați.
La 11 noiembrie 1989, înainte de congres, pe străzile Brezoianu și Kogălniceanu
din București, studenți din Cluj-Napoca și București au demonstrat cu pancarte „Vrem
reforme!” împotriva guvernului Ceaușescu. Studenții Mihnea Paraschivescu, Grațian Vulpe,
economistul Dan Căprariu-Schlachter din Cluj-Napoca și alții au fost arestați și anchetați de
lucrătorii Securității de la Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societății
socialiste.

Căderea Zidului Berlinului și înlocuirea în noiembrie 1989 a liderului bulgar Todor

Jivkov sunt semne ale unui climat revoluționar în Europa de Est. Între 20 și 24
noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XIV-lea al PCR, care - contrar așteptărilor opiniei
publice interne și internaționale - nu a adus nici o schimbare în politica partidului. Ceaușescu
a fost reales în funcția de secretar general al P.C.R., partidul unic (comunist) din România. De
asemenea, ceilalți membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC au fost confirmați în
funcția lor. În discursul final rostit la Congres, Ceaușescu a amintit și de Pactul Molotov-
Ribbentrop, cerând anularea consecințelor acestuia (implicit, retrocedarea de către Uniunea
Sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact).

La 4 decembrie, 1989 Ceaușescu a participat împreună cu o delegație la întrunirea

din Moscova a conducătorilor țărilor participante laTratatul de la Varșovia, și a fost primit
separat de Mihail Gorbaciov. Liderul sovietic a ținut o informare cu privire la rezultatele
întâlnirii pe care o avusese cu George H. W. Bush în Malta.

5.1. Evenimentele de la Timișoara, scânteia revoluției

La 19 decembrie, Radu Bălan și Ștefan Gușă au vizitat muncitorii din făbricile timișorene, dar
au eșuat în a-i determina să-și continue munca. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori
au intrat în oraș. 100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei (astăzi „Piața Victoriei”) și au
început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu
noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. În foaierul Teatrului Național din Timișoara o serie
de cetățeni curajoși vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se
regăseau cererile celor aflați în Piață. Între timp, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu au fost
desemnați de Elena Ceaușescu (Nicolae Ceaușescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să
se întâlnească cu o delegație a protestatarilor; totuși, ei au refuzat să îndeplinească

20
revendicările oamenilor și situația a rămas în mare parte neschimbată.

La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timișoara.

Regimul a încercat să-i folosească la înăbușirea protestului, dar până la urmă aceștia s-au
alăturat timișorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul făbricii noastre și un oficial al
Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn și ne-au spus că huliganii și ungurii
devastează Timișoara și că este de datoria noastră se mergem acolo și să ajutăm la
înăbușirea demonstrațiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat.” În aceeași zi, la
propunerea lui Ioan Lorin Fortuna se înființează Frontul Democratic Român ca organizație
politică menită ,,a realiza un dialog cu guvernul, în scopul democratizării țării”

Treptat situația iese de sub controlul autorităților. Mai mulți militari încep să fraternizeze cu
demonstranții. La sfârșitul zilei, Timișoara este declarată oraș liber de către demonstranți.

După înăbușirea revoltei, caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și

Salubrității.

5.2. Ultimele momente ale vechiului regim și instalarea democratiei

După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în București,
precedat de o stare de euforiegenerală. Mulțimile descătușate invadează Comitetul Central iar
birourile oficialilor comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate sunt portretele dictatorului și
lucrările acestuia și ale soției lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.

Haosul din București cuprinde întreaga țară. La vestea fugii cuplului dictatorial în majoritatea
localităților din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist
și de solidarizare cu revoluția. La unele manifestații de acest fel populația a atacat sedii de
partid și de stat, și posturi de miliție. Câțiva lucrători de miliție au fost linșați.

5.3. Victime
Pe durata revoluției, numărul decedaților și mutilaților prin împușcare, înainte de 22
decembrie 1989, este de aproximativ 7 ori mai mic decât cel al victimelor înregistrate după
această dată. Conform evidențelor din anul 2005, întocmite de Secretariatul de Stat pentru
Problemele Revoluționarilor (SSPR), instituție aflată în subordinea Guvernului României,
numărul total al celor decedați prin împușcare pe durata revoluției a fost de 1142, al răniților
de 3138, iar al celor reținuți se ridica la 760. Au fost înregistrați nu mai puțin de 748 de copii,
urmași de eroi-martiri. Cifrele menționate fac referire doar la victimele care au fost declarate,
înregistrate și verificate conform Legii recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au
contribuit la victoria revoluției române din decembrie 1989.

21
 Bibliografie
1. C. Giurescu – Istoria romanilor

2. Jose Gotovitch – Europa comunistilor, Institutul European, 2003.

3. Florian Tanasescu, Dumitru Costea, Ion Iacos – Ideologie si structuri comuniste in

Romania, Editura Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, Bucuresti 1995.

Webografie
1. Comunismul in Romania - http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia_comunist%C4%83

2. Republica Populara Romana - http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Popular

%C4%83_Rom%C3%A2n%C4%83

22