UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

„SFÂNTUL ANDREI ŞAGUNA”

Lucrare de seminar la disciplina Dogmatică,

Anul IV, Semestrul II
Revelaţia dumnezeiască, izvorul credinţei creştine

Coordonator: Studenţi: Iordache Mihai

Pr. Conf. Dr. Moşoiu Nicolae Litman Ioan-Cătălin
Maniu Ilie-Daniel

Sibiu, 2020
 Cunoaştem din Evanghelia de la Ioan că Domnul Iisus în cuvântarea Sa de
despărţire, atunci când se roagă pentru Sine, Apostoli şi pentru toţi credincioşii, ne
destăinuie că viaţa veşnică este însăşi cunoaşterea lui Dumnezeu: „Şi aceasta este viaţa
veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe
Care L-ai trimis”. (In. 17, 3).

Aşadar a-L cunoaşte pe Cel ce este peste cunoaştere, este posibil doar prin
descoperirea pe care Însuşi o face. Această lucrare prin care El se descoperă oamenilor
şi asupra căreia se cuvine să reflectăm se numeşte Revelaţie.

Trebuie să precizăm dintru început că este un subiect amplu, deoarece atunci când
ne referim la Revelaţia dumnezeiască ca izvor al credinţei creştine, avem în prim plan
interdependenţa dintre Revelaţia naturală şi cea supranaturală. Între cele două există o
complementaritate plenară, cea supranaturală fiind în interiorul celei naturale „ca un fel
de ieşire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice şi
istorice spre ţinta spre care a fost creată, după un plan stabilit din veci”1.

Părintele Profesor Ion Bria în tratatul său de Teologie Dogmatică şi Ecumenică

defineşte revelaţia ca fiind o pătrundere în „opera Cuvântului lui Dumnezeu”2.

El împarte ceea ce se poate revela, Logosul revelator, în patru forme prin care noi
Îl putem cunoaşte şi comunica cu El spre desăvârşirea noastră fiinţială ca persoane.

Aceste forme sub care Îl putem observa sunt:

I. Seminţele Logosului, observate în natura umană în special, şi creaţie în

general.

II. Teofaniile din Vechiul Testament, cum ar fi rugul aprins care nu se mistuia
(Iş 3, 2)

III. Cuvintele profeţilor şi ale lui Sfântului Ioan Botezătorul.

IV. Persoana lui Hristos, din mărturiile ucenicilor.

1
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 2010, p. 9.
2
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Ed. România Creștină Atelierele
Metropol, Bucureşti, 1999, p. 62.
1
 Caracteristic Revelaţiei dumnezeieşti este modul de înţelegere a lucrării lui
Dumezeu, care „nu înseamnă doar transmiterea unor cunoştinţe, ci şi extinderea iubirii
intratrinitare în creaţie”3.
În cadrul Revelaţie suntem chemaţi la o viaţă de sfinţenie, prin comuniunea
veşnică cu izvorul de viaţă al Sfintei Treimi.
Specific Revelaţiei naturale este filiaţia dintre cosmos şi om, cel din urmă fiind
creat în finalului operei de aducere la viaţă a existenţei fizice, ca încoronare a întregii
creaţii, primind o structură dihotomică trup-suflet, după cum descoperim din cartea
Facerii în textul din capitolul 2, versetul 7.
Astfel, aflăm că pe lânga trupul fizic, omul a primit de la Dumnezeu în dar şi
sufletul ca parte indispensabilă vieţii umane, dar care este de un alt ordin, fapt pentru
care nu poate fi sesizat cu ochii trupeşti, căci sufletul este „o substanţă reală, vie,
imaterială şi veşnică, dar nu prin sine, ci prin puterea lui Dumnezeu”4.
Dumnezeu Se descoperă în logica tuturor elementelor ce alcătuiesc universul, în
ordinea şi în interacţiunile dintre componentele şi sistemele ce alcătuiesc ceea ce putem
percepe sensibil sau nu (de exemplu, antimateria, este ceea ce nu putem observa sau
transpune întru-un rezultat al unei ecuaţii verificabile).
De aceea, dumnezeiscul Pavel ne spune că: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la
facerea lumii, înţelegându-se din făpturi” (Rm. 1, 20).
Sistemele de care vorbim aici pot fi şi de orientare socială sau spirituală pentru că
ne spune Părintele Profesor Ion Bria: „Omul creat după chipul lui Dumnezeu, simte o
aspiraţie existenţială spre Creator, pe care-L caută mereu” 5. Cu alte cuvinte, noi ca şi
„chip al Chipului (eikon Eikonos)6, avem posibilitatea şi chiar menirea de a-L cunoaşte
pe Dumnezeu.
Aceasta este o distincţie ce îl situează pe om în prim planul creaţiei, el fiind inelul
de legătură între lumea văzută şi nevăzută 7. Pentru a cunoaşte; una din metodele
indirecte ce se pot folosi este cea anagogică.
Ea implică contemplarea naturală, care deşi este parţială descoperă prezenţa lui
Dumnezeu în întreaga creaţie.
Mai avem metoda analogică care este parţială şi depinde de puterea înduhovnicirii
şi curăţirea minţii prin eforturi ascetice, pentru ca omul să se poate curăţii, lumina şi
desăvârşii.

3
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan
Tulcan,Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Ed. Basilica, Bucureşti, 2017, p. 94.
4
Ibidem, p. 387.
5
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op.cit., p. 62.
6
Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 61.
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol II, Ed. IBMBOR., București, 2003. p.
99.
2
 În Vechiul Testament, „cunoştinţa făpturilor a întors neamul omenesc la cunoştinţa
de Dumnezeu înainte de Lege şi de Prooroci” 8. Vederea slavei lui Dumnezeu apare în
teofaniile veterotestamentare, în care găsim iluminarea dată de îngerul de mare sfat (Is.
9 ,5).
Puntea de legătură între cele două Testamente este dată de profeţiile mesianice (Is.
7, 14; 9, 5-6; Daniel 7, 13-14). Prin acestea drepţii au putut vedea slava lui Dumnezeu,
L-au putut auzi şi s-au putut orienta spre înălţarea omului.
Cu toate acestea, Părintele Profesor Ion Bria ne spune că „Legea veche [...] nu i-a
adus pe oameni la Hristos”, ci ea a fost doar o anticipare a Noului Testament (Col. 2,
17).
În dialogul Său permanent cu creaţia, Dumnezeu se manifestă permanent dând
posibilitatea omului de a răspunde. Acest răspuns este în fapt o mărturisire a lui
Dumnezeu. Ea a început prin prooroci cărora Dumnezeu Se revela şi care răspundeau
chemării Lui. Acest dialog are o permanentă şi o neîntreruptă continuitate chiar şi în
faţa nevredniciei omeneşti.
Mai mult, în privinţa Persoanei lui Hristos, mărturiile aduse de ucenici Îl arată pe
Mântuitorul ca fiind Cel pe care ei L-au cunoscut personal. Apostolii au comasat
experienţa în învăţătura ce au transmis-o şi prin ea L-au revelat pe Cel Unul în Fiinţă şi
întreit în Persoane, pe Dumnezeu. Creştinismul spre deosebire de iudaism nu mai
aşteaptă ca Dumnezeu să se „arate”, ci doar să vină întru slavă la a doua Sa venire.
Omul dintru început L-a putut cunoaşte pe Dumnezeu, având „raţiune, conştiinţă şi
libertate”9, cea din urmă fiind însuşirea fundamentală primită de om de la Dumnezeu
pe care o poate manifesta spre împlinirea existenţei sale, prin deschiderea spre
comuniunea veşnică cu Dumnezeu.
Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că raţiunea lucrurilor este expresia logicii lui
Dumnezeu, prin faptul că „leagă Revelaţia naturală în special de raţionalitatea
cosmosului şi a omului”10. Cosmosul este dăruit omului ca dar, pentru ca fiinţa umană
să poată întreţină un dialog viu cu Dumnezeu Cel liber de orice pasiune, inclusiv de
pasiunea de stăpâni.
Cosmosul face parte din planul Revelaţiei naturale lui Dumnezeu, iar armonia
perfectă cu care Dumnezeu a rânduit fiecare particulă din univers, ne determină să dăm
dreptate marelui fizician Albert Einstein, de la care aflăm: „că Dumnezeu nu joacă
zaruri”.
Toată creaţia se oglindeşte în Creator şi-L slăveşte pe El, fiindcă în bogăţia şi
varietatea ei Dumnezeu Se comunică: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea
mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Ps. 18, 1).

8
Sfântul Grigorie Palama, Despre Sfânta Lumină, Filocalia Vol. VII, Ed. IBMBOR., București, 1977, p. 322.
9
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Vol I, op.cit., p. 10.
10
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan
Tulcan,Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, op.cit., p. 97.
3
 De altfel, „cosmosul însuşi ar fi fără sens împreună cu raţionalitatea lui dacă n-ar fi
dată raţiunea umană care să-l cunoască pe baza raţionalităţii lui”11.
Conştiinţa cu care a fost dotat omul este glasul lui Dumnezeu, care-i conferă
capacitatea de a discerne binele de rău, pentru că în faţa omului sunt două drumuri,
după cum aflăm din Didahie: unul al vieţii şi al dreptăţii, iar altul al morţii şi al
păcatului.
În aceste condiţii, omul este capabil să se elibereze de situaţia de a fi contra lui
Dumnezeu şi implicit împotriva firii sale, pentru a trăi după Dumnezeu prin har, prin
fire şi chiar mai presus de fire.
Raţiunea ne ajută să înţelegem raţionalitatea lucrurilor, pentru a ne putea împlini
existenţa noastră prin intermediul cosmosului, ceea ce „înseamnă că nu noi suntem
pentru lume, ci lumea pentru noi, iar omul este scopul lumii, nu invers”12.
După Sfântul Maxim Mărturisitorul omul este macrocosm, „pentru că el e chemat
să cuprindă în sine toată lumea”13.
Faptul că Dumnezeu a rânduit aceast potenţial omului peste cosmos, denotă că
pasiunea lui Dumnezeu este omul, iar relaţia acestuia cu cosmosul este spre
îmbogăţirea fiinţei prin faptul „că tot cosmosul serveşte practic existenţei umane”14.
Prin aceasta, se vădeşte că omul este o mare taină întrucât „el ocupă locul axial al
universului în care văzutul se uneşte cu nevăzutul”15. Întrucât ne naştem într-o anumită
perioadă istorică şi într-un anumit spaţiu cu voia lui Dumnezeu, arată că suntem
chemaţi în „căutarea unui sens al existenţei noastre şi al lumii”16.
Omul este predestinat dintru început unui destin veşnic, unei veşnice existenţe,
ceea ce corespunde împlinirii unei existenţe perene. De aceea, „viaţa pământească e
numai o pregătire spre acea ordine eternă”17.
După cădere omul nu mai are viaţă în el, fapt pentru care i se schimbă condiţiile
ontologice, inclusiv modul de funcţionare.
El „tinde spre o realitate personală, infinită, superioară lui din care să se poată
hrăni la infinit”18, adică are nevoie de o hrană proprie şi corespunzătoare lui, care este
Trupul şi Sângele lui Hristos pentru a deveni hristofor (purtător de Hristos).

11
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, loc.cit.
12
Ibidem, p. 11.
13
Ibidem, p. 13.
14
Ibidem.
15
Pr. Nicolae Răzvan Stan, Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare ale vieţii
duhovniceşti, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016, p. 30.
16
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Vol I, op.cit., p. 14.
17
Ibidem, p. 16.
18
Ibidem, p. 17.
4
 De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că: „Dumnezeu a făcut creaţia
pieritoare pentru noi, de vreme ce trebuia să hrănească un om stricăcios”19.
Doar relaţia omului cu Dumnezeu oferă sens şi împlinire existenţei, a cărei
asemănări poate fi văzută „în relaţia persoanei umane cu o altă persoană umană, relaţie
în care se păstrează libertatea amândurora”20.
La mijlocul acestui proces se află renunţarea la voia noastră păcătoasă pentru a
face voia lui Dumnezeu, dupa cum spunem şi în Sfânta Liturghie: „pe noi înşine şi unii
pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Prin Revelaţia naturală, Dumnezeu S-a descoperit treptat omului şi i-a arătat
măreţia slavei Lui prin două moduri: „prin frumuseţea creaturii ne-a dus la cunoaşterea
Creatorului, iar prin slăbiciunea ei ne-a convins să nu i ne închinăm”21.
Dar ea nu se rezumă doar la această formă, ci se desăvârşeşte în Revelaţia
supranaturală prin care Dumnezeu Cuvântul se întrupează asumând starea robului
(morphe doulou), pentru ca omul să poată intra în comuniune desăvârşită cu Persoana
infinită.
În Vechiul Testament este greu să ne putem gândi că Dumnezeu ar avea o formă
accesibilă simţurilor sau că S-ar putea revela într-o formă.
Din acest motiv, cea mai importantă referinţă privitoare la forma lui Dumnezeu o
întâlnim în Noul Testament, în imnul hristologic din epistola către Filipeni 2, 6-11:
„Cel ce dintru început fiind în chipul (morphe) lui Dumnezeu, a socotit că a fi El
întocmai cu Tatăl nu este o prădare, dar S-a golit pe Sine, luând chip (morphen) de
rob, S-a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce!
Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînalţat (hyperipsosen) pe El, şi I-a dăruit Lui un
nume, care este mai presus de orice nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să
se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi a celor de dedesupt şi să mărturisească
toată limba, că Domn (Kyrios) este Iisus Hristos, întru slava (doxan) lui Dumnezeu
Tatăl”.
Astfel, Cel nevăzut Se descoperă pentru ca noi să nu ne mărginim doar la
Revelaţia naturală, ci să intrăm în comuniune directă prin inţiativa Persoanei eterne.
Ea vine în completarea Revelaţiei naturale pentru a o desăvârşi şi a confirma
sensul existenţei eterne la care este chemat să ajungă omul, devenind prin Hristos
„părtaş al firii dumnezeieşti” (2 Ptr. 1, 4).

19
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan
Tulcan, Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, op.cit., p. 100.
20
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Vol I, p. 19.
21
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui, X, 5, Ed. IBMBOR., Bucureşti, 2007, pp. 183-184 apud Pr. Prof. Dr.
Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan Tulcan, Pr. Prof.
Dr. Cristinel Ioja, op.cit., p. 101.
5
 Dacă ar fi să ne întrebăm cum ar fi fost viaţa primului om în Paradis dacă nu
intervenea păcatul, Părintele Stăniloae reliefează că în acea intimitate dintre Dumnezeu
şi primul om „natura şi lumea însăşi ar fi înaintat în mod firesc spre ţinta de desăvârşire
eternă în Dumnezeu, întărindu-se în comuniune cu El încă de pe pământ”22.
Însă din pricina slăbiciunilor care au fisurat fiinţa umană, Revelaţia supranaturală
vine spre ridicarea naturii omului, pentru ca noi să creştem în El şi să ne conformăm
Lui ca model. Hristos venind în lume izvorăşte lumină creaturilor, pentru ca ele să se
împărtăşească de slava lui Dumnezeu.
Din Evanghelia de la Ioan aflăm că „Logosul S-a făcut trup” (In. 1, 14), iar astfel
Revelaţia naturală se cristalizează, pentru ca omul prin sinergie şi prin eliberarea
continuă de patimi (catharsis), să poată ajunge la îndumnezeire (theosis).
Îndumnezeirea omului este tema centrală a Revelaţiei dumnezeieşti prin care omul
este chemat să facă parcursul de la chip (eikon) la asemănare, în sens de împărtăşire de
slava lui Dumnezeu. Traseul vieţii noastre spirituale trebuie să culmineze cu învierea
noastră, după modelul sublim care este Hristos.
Ea îî conferă omului posibilităţi superioare de existenţă, deoarece îl pot izbăvi „de
coruperea naturii, îi deschid perspectiva de a nu fi dizolvat în natura supusă coruperii
tuturor formelor individuale”23, pentru ca omul să se poată mântui.
Trebuie să precizăm că până la momentul de la plinirea vremii (Ga. 4, 4), au
existat perioade de rătăcire când „omul a început să confunde creaţia cu Dumnezeu” 24.
De aceea, Cuvântul se coboară la nivelul nostru pentru a-L cunoaşte pe Cel ce este
calea, adevărul şi viaţa (In. 14, 6), ceea ce ne determină să răspundem din toată inima
iubirii lui Dumnezeu, pentru ca viaţa Lui să devină viaţa noastră.
Faptul că Hristos dovedeşte că este Dumnezeu „prin acte (minuni şi profeţii) care
nu pot fi considerate fenomene ale naturii” 25, reliefează că El este Cel pe care oamenii
trebuie să-L aibă în prim planul vieţii lor.
Acestea relevă în chip concret dualitatea firii Sale, după cum cântăm şi în slujba
Prohodului din Vinerea Mare, că Fiul lui Dumnezeu este „Bob cu două firi”.
Pronia lui Dumnezeu care sprijină urcuşul nostru duhovnicesc se realizează „prin
lucruri, prin împrejurări, prin întâmplările bune şi rele din viaţa lor, prin glasul
conştiinţei sau prin ideile lor, la tot mai multă comuniune cu El” 26. De aceea, „noi
intrând în comuniune maximă cu Absolutul ca persoană ne împărtăşim şi noi de
absolut”27.

22
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Vol I, op.cit., p. 25.
23
Ibidem, p. 30.
24
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan
Tulcan, Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, op.cit., p. 105.
25
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Vol I, op.cit., p. 32-35.
26
Ibidem, p. 33.
27
Ibidem, p. 40.
6
 Revelaţia dumnezeiască este o operă a Sfintei Treimi care susţine progresul
experierii şi oferă sens existenţei noastre în Dumnezeu, fiind o modalitate de
spiritualizare a noastră, până când vom ajunge să spunem „de acum nu mai trăiesc eu,
ci Hristos trăieşte în mine” (Ga. 2, 20).
Fireşte că Revelaţia a reprezentat un parcurs crescendo, care „se întinde de la
cădere până la Sf. Ioan Botezătorul şi poate fi definită ca perioada pregustării şi a
cunoaşterii în umbre; a doua perioadă se întinde de la întrupare până la înălţare şi
presupune realizare deplinei comuniuni şi uniri a omului cu Dumnezeu, în Persoana
Mântuitorului Hristos; iar a treia începe de la coborârea Sfântului Duh şi va dura până
la sfârşitul chipului actual al lumii”28, în interiorul căreia suntem chemaţi să ne
purificăm de toate afectele pătimaşe.
În acest sens este cât se poate de relevant cuvântul Sfântului Atanasie cel Mare de
la care cunoaştem că: „Logosul a asumat trupul pentru ca noi să primim pe Duhul
Sfânt. Dumnezeu S-a făcut purtător de trup pentru ca omul să poată deveni purtător de
Duh”29.
Dumnezeu încă din Vechiul Testament a pregătit „taina cea din veac ascunsă şi de
îngeri neştiută” (Col. 1, 26), „creându-se un orizont spiritual care a anticipat
Întruparea”30.
Prin Revelaţia supranaturală, Dumnezeu din preaplinul iubirii Sale vrea ca „toţi să
se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tim. 2, 4).
Dumnezeu descoperă în ritm progresiv cele necesare omului, iar cei ce vor spori în
viaţa duhovnicească prin luminare, curăţire şi desăvârşire, vor putea vedea slava lui
Dumnezeu înainte de a lepăda viaţa în trup.
Hristos îşi extinde trupul Lui îndumnezeit în celelalte fiinţe umane, adică în
Biserică, permanentizând astfel Revelaţia în istorie, la baza căreia se află două izvoare
fundamentale: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Biserica a luat naştere la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de
limbi de foc, întrucât focul este cel care arde tot ceea ce dezbină, moment în care s-a
constituit începutul Bisericii istorice, prin ungerea sacerdotală a unui nou popor al lui
Dumnezeu.
De aceea, Biserica este „templu al Duhul Sfânt” (Col 1, 24), care-i înalţă spiritual
pei cei ce-L cheamă cu credinţă.

28
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan
Tulcan, Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, op.cit., p. 106.
29
A se vedea: Despre întruparea Cuvântului, 8, P.G. 26, col. 996 C. apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae,
Vol I, op.cit., p. 42.
30
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan
Tulcan, Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, op.cit., p. 109.
7
 Ea devine mediul în care „unii oameni cer şi primesc pe Hristos şi cresc în El, şi se
conformează Lui ca model”31, fiind spaţiul în care se aplică până la sfârşitul lumii
Revelaţia divină.
El nu asumă condiţia de rob pentru că ar fi avut nevoie de mântuire „ci pentru a
face din ea mediul fundamental prin care să extindă la toţi oamenii îndumnezeirea la
care a fost ea ridicată”32.
Biserica întemeiată pe jertfa lui Hristos continuă „să încălzească prin Duhul Sfânt
în mod integral nu numai până la sfârşitul timpului, ci şi în veşnicie, în şi prin Biserica
de pe pământ şi din cer, din Trupul Lui ca forma de comuniune cu El şi între ei, a celor
ce cred”33.
Hristos rămâne viu şi lucrător în Biserică, iar creştinii trăiesc viaţa în Hristos, iar
El trăieşte in ei „Hristos este în voi” (Rm. 8, 10).
Când vorbim de Sfânta Tradiţie trebuie să avem în vedere că mai întâi aceasta a
fost transmisă pe cale orală, iar ulterior a fost scrisă Sfânta Scriptură ca o parte a
acesteia.
Termenul de tradiţie vine din latinescul „traditio”, care înseamnă a transmite, a
conserva. Prin intermediul ei Biserica a fost adusă la existenţă şi aceasta se
fundamentează prin „crezurile primare, dispoziţiile referitoare la Sfintele Taine şi la
cult, la organizarea ierarhică şi la viaţa credincioşilor”34.
Astfel prin ea Biserica s-a dezvoltat şi a putut să se exprime printr-un cult văzut, ca
realitate vie şi prezenţă a lui Hristos în viaţa credincioşilor. Nu trebuie să limităm
Tradiţia doar la „memoria teoretică a unor învăţături neconsemnate în Scriptură, ci şi
trăirea continuă cu Mântuitorul Hristos, prin Duhul Sfânt”35.
Cu alte cuvinte, Hristos ni Se comunică prin Sfintele Taine, prin rugăciuni, prin
participarea la viaţa liturgică, ca modalităţi concrete de participare la mântuirea
subiectivă.
Mai mult, Sfânta Tradiţie are o dublă înţelegere: „totalitatea modalităţilor de
trecere a lui Hristos în viaţa umană sub forma Bisericii şi a tuturor lucrărilor Lui de
sfinţire şi propovăduire; cât şi transmiterea acestor modalităţi de la generaţie la
generaţie”36.
De asemenea, un alt izvor de păstrare şi transmitere a Revelaţiei, este Sfânta
Scriptură, care este de sorginte divină după cum putem vedea în epistola pastorală a

31
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Vol I, op.cit., p. 68 apud Pr. Conf. Dr. Nicolae Moşoiu, „Forma Bisericii”
perspectiva mistică a Părintelui Stăniloae asupra eclesiologiei, Sibiu, p. 2.
32
Ibidem, p. 49.
33
Ibidem, p. 51.
34
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan
Tulcan, Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, op.cit., p. 135.
35
Ibidem, p. 136.
36
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Vol I, op.cit., p. 62.
8
 Sfântului Apostol Pavel: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre
învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (2 Tim.
3, 16).
Cuvântul lui Dumnezeu a luat naştere prin intermediul Bisericii ca să rodească cu
bogăţie în sufletele credincioşilor (Col. 3, 16).
Ea este inspirată de Duhul lui Dumnezeu, dar s-a scris pe cât au putut înţelege şi
cunoaşte cei ce au scris-o şi nu după cât este Dumnezeu37.
Sfânta Scriptură este o recapitulare a experienţelor prin care Domnul S-a revelat.
Completă este doar revelaţia „Adevărului ipostaziat” (1 In. 1, 1), şi mai mult decât atât
ea este finală.
Însuşi Mântuitorul a făgăduit să fie cu noi cu toţi prin Biserică (Sfânta Tradiţie) şi
prin cuvânt (Sfânta Scriptură), „în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Mt. 28, 20).
Prin cuvintele Scripturii omul actualizează prezenţa lui Hristos în viaţa lui, întrucât ele
sunt aidoma unui izvor de apă vie, care menţin sufletul şi-i oferă posibilităţi reale de a
trăi o viaţă încredinţată lui Dumnezeu.
În cadrul Bisericii ne îmbogăţim duhovniceşte „prin citirea Scripturii sau prin
meditare a conţinutului ei în comuniunea cu alţii, în comunitatea Bisericii” 38.
Prin aprofundarea acesteia, cunoaşterea umană se lărgeşte devenind tot mai receptivă la
mesajul lui Dumnezeu, pentru a putea împlini voia Lui.
Unul dintre cele mai relevante texte privitoare la viaţa creştinilor din Biserica
primară este cel din F.A. 2, 42 din care aflăm că aceştia: „stăruiau în învăţătura
apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni”.
Ea este un mod de expierere necontenită „a iubirii Lui mai presus de cunoştinţă şi
de orice limită”39.
Prin urmare, noi suntem chemaţi să realizăm prin cooperare tainică şi liberă cu
harul divin, drumul pe care L-a parcurs Hristos ca om pentru a putea să ne
îndumnezeim şi a realiza deplina umanitatea noastră, prin aplicarea în viaţa
pământească a ceea ce numim „imitatio Christi”, adică o imitare a lui Hristos.
Astfel, Revelaţia este un complex organic alcătuit din Tradiţie-Biserică-Scriptură,
care oferă o complementaritate şi o unitate Trupului lui Hristos (Col 1, 24).
Sfânta Scriptură dăinuie prin Biserică, cât şi invers, întrucât ea îşi are rădăcinile în
adunare (ekklesia), care „a dat mărturie despre autenticitatea ei apostolică”40.

37
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Ed. România Creștină Atelierele
Metropol, Bucureşti, 1999, p. 65.
38
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Vol I, op.cit., p. 57.
39
Ibidem, p. 60.
40
Ibidem, p. 67.
9
 Aşadar, nu putem vorbi de Biserică fără să avem în vedere că prin ea s-a născut
Sfânta Scriptură şi se păstrează Sfânta Tradiţie, după cum nu putem vorbi de mântuire
în afara Bisericii (extra ecclesiam nulla salus).
În fine, mai trebuie să amintim şi cele trei moduri de cunoaştere ale lui Dumnezeu:
cea apofatică sau mistică, cea catafatică sau raţională, dar şi cea din situaţiile concrete
ale vieţii umane.
Ca nimeni altul, părintele Stăniloae reuşeşte să exprime şi să descrie, în maniera sa
proprie şi fundamentată pe adânca şi temeinica cunoaştere a operei părinţilor Bisericii,
cunoaşterea lui Dumnezeu sau theognosia, numită şi exprimată după termenul de
sorginte grecesc.
El „accentuează adesea importanţa accederii omului la cunoaşterea lui Dumnezeu,
deoarece El ne-a făcut pentru a-L cunoaşte. Dumnezeu este Raţiune şi Cuvânt ce ni Se
face cunoscut şi ne-a făcut pentru a-L cunoaşte, dar e, în acelaşi timp, mai presus de
cunoaştere, şi ne-a făcut şi pe noi cu ambele aceste însuşiri”41.
Datorită abundenţei de literatură patristică, numeroşi teologi au ajuns la
mentalitatea de a confunda cunoaşterea lui Dumnezeu limitându-se doar asupra
studiului, iar acest fenomen este cu preponderenţă prezent în spaţiul apusean.
Părintele Stăniloae insistă în mod cert, asupra unei locuiri a lui Dumnezeu Cel tainic în
interiorul şi în intimitatea fiinţei noastre, a eului nostru personal, deci nu de a cunoaşte
ceva despre El, ci de a-L vedea pe Dumnezeu în tine.
Vorbind şi meditând despre cunoaşterea lui Dumnezeu şi învăţând despre aceasta,
părintele Stăniloae învaţă că Fiul lui Dumnezeu poate fi cunoscut doar prin participare,
despătimirea fiind esenţială în realizarea adevăratei cunoaşteri în planul duhovnicesc.
Trebuie să reţinem faptul că Dumnezeu nu vine mai aproape de noi decât a făcut-o
prin Hristos, iar altă cunoaştere mai mare şi mai adâncă nu se poate înfăptui, deoarece
El Şi-a făcut proprie firea omenească, ajungând să o cunoască prin experienţă, adică
prin ceea ce este ea în sine. La această cunoaştere şi spre acest tip de contemplare ne
ridică părintele Stăniloae.
Cunoaşterea apofatică a lui Dumenzeu este prezentă în dimensiunile ei ample,
părintele Stăniloae propunând trei trepte ale acesteia.
Pentru început, vorbim despre apofatismul teologiei negative intelectuale, care
corespunde primului grad al cunoaşterii apofatice. Acesta se realizează pe baza raţiunii
umane, care contemplă, analizează, observă şi constată că lumea înconjurătoare a fost
creată de un Dumnezeu Atotputernic, şi tot El o menţine în existenţă prin Pronia Sa.
Parcurgând acest itinerariu, omul deduce măreţia lumii, a formelor de viaţă care-l
înconjoară: lumea animală şi vegetală, cu diversităţile şi subdiviziunile specifice lor,
dar care reprezintă taina lui Dumnezeu, pentru că omul nu are cum să deducă exact şi
explicit modul în care acestea au apărut şi continuă să-şi desfăşoare existenţa.

41
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropolia Olteniei,
Craiova, 1991, p. 163.
10
 Astfel, omul ajunge să înţeleagă că Dumnezeu este Atotputernic şi Atotiubitor,
dar, totodată, ajunge şi la concluzia negării: toate cele afirmate despre Dumnezeu nu-L
pot descrie exact, total şi complet, astfel că acest apofatism afirmă că Dumnezeu nu
este doar înţelept, ci Atotînţelept. Dumnezeu este mai presus de înţelegerea şi simţirea
noastră. Din această cauză acest apofatism este limitat, deoarece concluzionează că
Dumnezeu este infinit peste noi în mod permanent şi de nedescris.
În ceea ce priveşte apofatismul de gradul al doilea sau cel de la capătul rugăciunii
curate, se cuvine să amintim că mintea omului se află în incapacitatea puterii sale de
percepere a lui Dumnezeu doar pe baza gândirii. Chiar necredincioşii sau nepăsătorii
faţă de Dumnezeu, constată această realitate, dar dovedesc o indiferenţă majoră.
Ca să putem depăşi aceste metehne avem nevoie de un efort ascetic susţinut, adică
de dialogarea sinceră şi smerită cu Dumnezeu prin rugăciune şi paza minţii. Mintea
după ce a analizat, a constatat incapacitatea sa, simte că trebuie să-L găsească într-un
alt mod şi pe altă cale pe Dumnezeu, prin apropierea de El.
De aceea, Părintele Stăniloae afirmă că rugăciunea este cea care îl apropie pe om
de Dumnezeu, într-un mod tainic şi treptat, doar prin despătimire şi practicarea
virtuţilor, iar evaluarea progresului rugăciunii se observă prin alte două realităţi:
a) Împuţinarea cuvintelor, la care se ajunge după o practică mai lungă, dacă cel în
cauză a depus constant şi sincer efortul concentrării şi trăirii rugăciunii, folosind mai
puţine cuvinte, suplinite însă, de sălăşluirea tot mai simţită a harului lui Dumnezeu.
b) Înmulţirea lacrimilor, plânsul de pocăinţă, al celui care a atins trăirea în
rugăciune şi coborârea harului, simţind iubirea dumnezeiască şi participând la ea.
Ea se caracterizează şi printr-o tristeţe pentru pierderea mântuirii celorlalţi, dar şi a
păcatelor omenirii.
Ultima treaptă este rezervată celor îmbunătăţiţi duhovniceşte, care au atins
apofatismul vederii dumnezeieşti, prin o cunoaştere mai presus de cunoaştere,
supraconceptuală, care constă în vederea luminii dumnezeieşti, şi care nu a fost
rezervată doar celor trei ucenici pe Tabor, şi tuturor celor care pe parcursul vieţii, vor
excela în cultivarea virtuţilor, dovedind credinţa prin faptele lor. Ea constă în
sălăşluirea lui Dumnezeu în interiorul persoanei umane, în intimitatea sufletului său,
fără al controla sau supune, ci a-l transfigura, a-l ajuta în realizarea unirii cu
Dumnezeu.
Tema lumii dumnezeieşti a fost adusă în discuţie de către Sfântul Simeon Noul
Teolog, iar acesta descrie că mintea umană este pătrunsă de lumina necreată, nezidită şi
dumnezeiască, după ce a atins despătimirea şi puterea lacrimilor curăţitoare.
Cel care a ajuns la această stare, putem afirma cert că deja a reuşit să atingă
îndumnezeirea, încât altfel vede realitatea şi lucrurile, altul este modul lui de raportare
asupra întregii realităţi în care trăieşte şi în care a trăit.
Este asemenea unui om care călătoreşte pe întuneric în timp ce ceilalţi dorm, dar
acesta călătoreşte cu lumina după el.

11
 Vede lucrurile din noapte şi vietăţile ce îşi desfăşoară activitatea doar în timpul
nopţii sau este asemenea luminii din timpul zilei: îî este accesibilă vederea prin
intermediul răsăritului soarelui, iar vederea stelelor este îndepărtată, deoarece sunt
acoperite şi făcute nevăzute de către lumina astrului solar.
În timp ce pentru „teologi este mai familiară cunoaşterea raţională, oamenii
înduhovniciţi trăiesc intens cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţa apofatică, iar cei
din rândul mirenilor în mod pragmatic prin experienţele personale, prin situaţiile
cotidiene”42, dacă sunt ancoraţi într-o viaţă creştină.
Cunoaşterea apofatică o include pe cea catafatică fiindu-i superioară. Dumnezeu se
revelează ca şi Cauză în cunoaşterea catafatică, ca Proniator şi taină în cea apofatică,
depăsind puterea de cuprindere în concepte.
Adevărul exprimat de cunoaşterea raţională nu mărturiseşte altceva decât tot pe
Dumnezeu, iar ea este întregită de cea apofatică care la rândul ei se serveşte de
expresiile celei catafatice, pentru că experiază sensibil ceea ce este Dumnezeu, la
măsurile celui ce o trăieşte.
De asemenea, Dumnezeu nu rămâne cunoscut doar din aceste două forme, ci poate
fi cunoscut din interacţiunile pe care le trăim în viaţa pământească, mai ales în cazul
celor aflaţi în suferinţă. Suntem datori să-l vedem în „fiecare semen pe Hristos, iar
mâna întinsă a aproapelui este mâna lui Hristos cerând ajutorul nostru”43.
Dacă metoda apofatică se întregeşte cu cea afirmativă şi negativă, ea putând fi
experiată prin lume sau direct, cea afirmativ-raţională este însă mereu legată de lume.
O altă distincţie între cele două moduri de cunoaştere este dată de faptul că în cea
apofatică subiectul uman îl experiază pe Dumnezeu ca Persoană, într-un mod mult mai
accentuat decât cea catafatică.
Pe măsură ce omul se înduhovniceşte, cunoaşterea raţională se îmbibă de cea
apofatică. Acesta este paradoxul cunoaşterii lui Dumnezeu: pe măsură ce îl cunoaştem
înţelegem că El este tot mai puţin cunoscut!
În concluzie, Revelaţia dumnezeiască este un dialog permanent între Dumnezeu ca
Persoană Absolută, care poate şi se comunică; si omul care este persoană după chip
(eikon), ce poate primi mesajul Celeilalte şi poate răspunde. Acest dialog este sursa
principală a credinţei creştine.

Bibliografie generală
42
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan
Tulcan, Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, op.cit., p. 217.
43
Pr. Prof. Dr. Ştefan Buchiu (coord.), Pr. Prof. Dr. Sterea Tache, Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Pr. Prof. Dr. Ioan
Tulcan, Pr. Prof. Dr. Cristinel Ioja, op.cit., p. 219.
12
 Izvoare
BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2008;
ATANASIE CEL MARE, Sf., Despre întruparea Cuvântului, în coll. Părinţi şi Scriitori
Bisericeşti, vol. 15, Ed. Intitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1987;
GRIGORIE PALAMA, Sf., Despre Sfânta Lumină, în coll. Filocalia, vol. 7, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1977;
IOAN GURĂ DE AUR, Sf., Omilii la statui, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007.

Lucrări de specialitate
BRIA, Ion, Pr., Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Ed. România Creștină
Atelierele Metropol, Bucureşti, 1999;
BUCHIU, Ştefan, Pr., (coord.), TACHE, Sterea, Pr., BEL, Valer, Pr., TULCAN, Ioan,
Pr,. IOJA, Cristinel, Pr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Ed. Basilica, Bucureşti,
2017;
MOŞOIU, Nicolae, Pr., „Forma Bisericii” perspectiva mistică a Părintelui Stăniloae
asupra eclesiologiei, Sibiu;
NELLAS, Panayotis, Omul animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 2000;

STAN, Nicolae Răzvan, Pr., Antropologia din perspectivă hristologică. Bazele doctrinare
ale vieţii duhovniceşti, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2016;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003;
STĂNILOAE, Dumitru, Pr., Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropolia
Olteniei, Craiova, 1991.

13