PARTEA ÎNTĂI
DIN NOAPTEA ÎN CARE MĂ ĂNVALUIE
A fost un adevărat șoc atunci când, din însoritul Saint-Tropez, am ajuns la Castelul
Balmoral cel umbrit de nori. Rememorez vag surpriza resimțită, în rest nu-mi mai amintesc
mare lucru din prima săptămână petrecută la Balmoral. Cu toate acestea, aproape că pot
garanta că mi-am petrecut mare parte din timp în aer liber. Familia mea adora să stea afară, în
special bunica mea, care se indispunea dacă nu inspira aer curat măcar o oră pe zi. Și totuși,
nu pot să evoc ce făceam afară, ce spuneam, ce purtam sau ce mâncam. Se spune că mergeam
cu iahtul regal de pe insula Wight până la castel, destinația finală a iahtului. Sună adorabil.
Ce rețin în cele mai mici detalii este decorul. Pădurile dese. Dealul pe care pășteau
căprioarele. Râul Dee, ce cobora șerpuitor din înaltul munților. Muntele Lochnagar, ce se
înălța spre cer, veșnic presărat cu petice de zăpadă. Peisaj, geografie, arhitectură, așa
funcționează memoria mea. Date? Regret, dar trebuie să le caut. Dialog? Mă voi strădui, însă
nu-mi cereți să redau totul textual, în special când vine vorba de anii 1990. În schimb,
întrebați-mă despre orice loc în care am fost – castel, carlingă, clasă, sală de recepții,
dormitor, palat, grădină, pub –, și vi-l voi reproduce în cel mai mic detaliu.
De ce organizează memoria mea experiențele astfel? Să fie o chestiune de genetică? O
traumă? O combinație nefericită între cele două? Să fie soldatul din mine, care evaluează
fiecare loc ca pe un potențial câmp de luptă? Să fie natura mea de om care-și iubește căminul
și se revoltă împotriva unei existențe nomade impuse? Să fie teama fundamentală că lumea
este, în esență, un labirint, în care n-ar trebui să fii prins nicicând fără o hartă?
Oricare ar fi cauza, așa e memoria mea și așa funcționează ea: adună și organizează după
cum crede de cuviință, iar în ceea ce-mi amintesc și în felul în care îmi amintesc există tot
atâta adevăr pe cât în faptele așa-zis obiective. Noțiuni precum cronologia sau cauza și efectul
sunt adesea doar fabulații pe care ni le spunem despre trecut. „Trecutul nu e niciodată mort.
Nici măcar nu e trecut.“ Nu demult, când am găsit acest citat pe BrainyQuote.com, am fost
șocat. Cine naiba e Faulkner? mi-am zis. Și ce legătură are cu noi, membrii familiei Windsor?
Dar să revenim la Balmoral. Închid ochii și revăd intrarea principală, ferestrele cu obloane,
porticul larg și cele trei trepte de granit, cu pete gri-negricioase, ce duc la ușa masivă din
stejar în culoarea whiskyului, deseori deschisă, sprijinită cu o piatră de curling și adesea
manevrată de un lacheu îmbrăcat cu livrea roșie. Holul spațios, cu pardoseală din piatră albă,
acoperită cu lespezi gri, în formă de stea, șemineul imens, cu frumoasa lui poliță sculptată în
lemn închis la culoare, un soi de debara într-o parte, iar la stânga, lângă ferestrele înalte,
cârlige pentru undițe, bastoane, cizme de pescuit din cauciuc și impermeabile grele – multe
impermeabile, fiindcă vara putea fi rece și umedă în toată Scoția, dar în acest colț siberian de
lume era un frig pătrunzător –, apoi ușa din lemn bej care ducea spre coridorul cu covor
stacojiu și pereți cu tapet crem, cu model auriu, în relief. De-a lungul holului se înșirau multe
încăperi, fiecare cu un scop anume – de relaxare, de citit, de privit la televizor, de ceai – și o
cameră specială, destinată angajaților, pe mulți dintre care i-am iubit ca pe niște unchi, iar în
cele din urmă, salonul principal al castelului, construit în secolul al XIX-lea, aproape pe locul
4
Era duminică. Și, ca întotdeauna, ne-am dus la biserică.
La Crathie Kirk. Ziduri de granit, acoperiș masiv, din pin scoțian, ferestre cu vitralii donate
cu zeci de ani în urmă de Victoria, poate ca un gest de căință pentru supărarea provocată
rugându-se acolo. Ceva în legătură cu capul Bisericii Anglicane care se închina în Biserica
Scoției; a provocat o agitație pe care nu am înțeles-o niciodată.
Am văzut fotografii cu noi mergând la biserică în ziua aceea, instantanee care nu-mi trezesc
însă nicio amintire. Să fi spus preotul ceva? Oare a înrăutățit situația? L-am ascultat sau m-am
uitat îndelung la șirul de bănci din față, gândindu-mă la mama?
Pe drumul de întoarcere la Balmoral, un drum de doar două minute cu mașina, cineva ne-a
sugerat să ne oprim. Toată dimineața se adunase lume în fața porților, iar unii începuseră să
lase obiecte acolo. Animăluțe de pluș, flori, cartoline. Voiau să-și exprime recunoștința.
Am oprit și am coborât. Nu vedeam nimic altceva decât un mozaic de puncte colorate.
Flori. Și mai multe flori. Nu auzeam nimic în afară de clicurile ritmice de peste drum. Presa.
L-am prins de mână pe tata, căutând alinare, apoi m-am blestemat în sinea mea fiindcă gestul
acela a declanșat o explozie de blițuri.
Le oferisem întocmai ce-și doreau. Emoție. Dramă. Durere.
Au fotografiat iar, și iar, și iar.
5
Câteva ore mai târziu, tata a plecat la Paris. Însoțit de surorile mamei, mătușa Sarah și
mătușa Jane. Trebuiau să afle mai multe despre accident, a zis cineva. Și trebuiau să aranjeze
repatrierea trupului mamei mele.
„Trup.“ Lumea continua să folosească acel cuvânt. Era ca o lovitură de pumn, o minciună
afurisită, fiindcă mama nu era moartă.
Aceea devenise brusc introspecția mea. Neavând altceva de făcut decât să hoinăresc prin
castel și să vorbesc cu mine însumi, a pus stăpânire pe mine o bănuială care ulterior a devenit
o credință fermă. Totul era o farsă. Și, de data asta, farsa nu mai era jucată de cei din jurul
meu sau de presă, ci de mama. „A avut o viață nefericită, a fost urmărită, hărțuită, mințită,
mințită în multe privințe. Așa că a înscenat un accident, ca să creeze o diversiune, și a fugit.“
Realizând asta, am rămas fără suflare și am icnit ușurat.
„Desigur! Totul e doar un truc, ca să o poată lua de la capăt! Chiar în clipa asta își închiriază
fără îndoială un apartament în Paris sau își aranjează florile proaspete în căbănuța
din lemn cumpărată în secret undeva în vârful Alpilor Elvețieni. Curând, foarte curând, o să
trimită după mine și după Willy. Totul e atât de evident! Cum de nu mi-am dat seama până
acum? Mami n-a murit! Se ascunde!“
M-am simțit mult mai bine.
Apoi, îndoiala mi s-a strecurat în suflet.
„Stai puțin! Mami nu ne-ar face niciodată așa ceva. N-ar accepta nicicând durerea aceasta
6
Willy și cu mine am trecut prin mulțimea adunată în fața Palatului Kensington, zâmbind și
dând mâna cu lumea. De parcă am fi candidat pentru o funcție. Sute și sute de mâini se
întindeau încontinuu spre noi, cu degetele adesea umede.
„De la ce?“ m-am întrebat.
De la lacrimi, mi-am dat seama.
Îmi displăcea senzația dată de acele mâini. Ba mai mult, îmi displăcea felul în care mă
făceau să mă simt. Vinovat. De ce plângeau toți oamenii ăștia, iar eu nu – și nici nu o
făcusem?
Îmi doream să plâng și încercasem, fiindcă viața mamei mele fusese atât de tristă, încât
simțise nevoia să dispară, să inventeze această șaradă imensă. Dar nu puteam să storc nici
măcar o picătură. Poate că învățasem prea bine, absorbisem prea tare etosul familiei, încât
plânsul nu era o opțiune – niciodată.
Îmi amintesc mormanele de flori din jurul nostru. Îmi amintesc că am simțit o tristețe de
nedescris, și cu toate acestea eram nespus de politicos. Îmi amintesc niște bătrâne spunând:
„O, Doamne, cât de politicos e bietul băiat!“ Îmi amintesc că le-am mulțumit în șoaptă iar și
iar: „mulțumesc că ați venit“, „mulțumesc pentru vorbele bune“, „mulțumesc că ați rămas
aici în aceste zile“. Îmi amintesc că am consolat câteva persoane prosternate, copleșite, de
parcă ar fi cunoscut-o pe mama, zicându-mi în sinea mea: „Și totuși, nu ați cunoscut-o. Vă
comportați de parcă ați fi cunoscut-o… dar nu ați cunoscut-o. Adică… nu o cunoașteți. La
timpul prezent.“
După ce ne-am perindat prin fața mulțimii, am ajuns la Palatul Kensington. Am intrat prin
11
În dimineața următoare, tata și cu mine ne-am dus la o cabană frumoasă, lângă un râu
sinuos. Provincia KwaZulu-Natal. Știam despre locul ăsta, unde se luptaseră Tunicile Roșii și
războinicii zuluși în vara anului 1879. Auzisem toate poveștile și legendele și văzusem filmul
Zulu de nenumărate ori. Dar acum aveam să devin un expert competent, mi-a zis tata.
Aranjase să stăm pe scaune pliante în fața focului și să-l ascultăm pe renumitul istoric David
Rattray reconstituind bătălia. E posibil să fi fost prima prelegere pe care s-o ascult cu atenție.
Bărbații care au luptat aici au fost eroi, spunea domnul Rattray. Eroi, în ambele tabere.
Războinicii zuluși erau vrăjitori cumpliți, feroce, înarmați cu o suliță scurtă, iklwa, denumită
după sunetul de aspirație pe care-l scotea atunci când era smulsă din pieptul victimei. Și cu
toate acestea, doar 150 de soldați britanici aflați acolo au reușit să învingă patru mii de zuluși,
iar acea confruntare neverosimilă, denumită Rorke’s Drift, a devenit imediat parte din
mitologia britanică. Unsprezece soldați au primit Crucea Victoria, cele patru mii de războinici
zuluși reprezentând cel mai mare număr învins vreodată într-o bătălie de un singur regiment.
Alți doi soldați care le-au ținut piept zulușilor cu o zi înaintea atacului de la Rorke’s Drift au
devenit primii care au obținut postum distincția Crucea Victoria.
— Postum, tată?
— Ăăă, da.
— Ce înseamnă?
— După… știi tu…
— Ce anume?
— După moarte, băiete drag.
Deși motiv de mândrie pentru mulți britanici, Rorke’s Drift a fost rezultatul
imperialismului, al colonialismului, al naționalismului – pe scurt, un furt. Marea Britanie
încălca teritorii, invada o țară suverană și încerca să o prade, ceea ce însemna că, în ochii
unora, printre care și domnul Rattray, sângele prețios al celor mai vajnici tineri britanici
fusese irosit în ziua aceea. Nu a trecut cu ușurință peste aspectele complicate. Ori de câte ori a
fost necesar, i-a condamnat în mod direct pe britanici. (Localnicii îl numeau pe istoricul
britanic Zulusul Alb.) Dar eu eram prea tânăr; îl auzeam, și totodată nu-l auzeam. Poate că
văzusem filmul Zulu de prea multe ori, poate că purtasem prea multe bătălii imaginare cu
Tunicile mele Roșii, de jucărie. Aveam o viziune asupra bătăliei care nu permitea evenimente
noi. Așa că m-am concentrat asupra fragmentelor ce descriau curajul bărbătesc și puterea
britanică și, deși ar fi trebuit să fiu îngrozit, m-am simțit inspirat.
În drum spre casă, mi-am zis că întreaga călătorie fusese un succes răsunător. Nu doar o
aventură grozavă, ci și un prilej de a fi mai aproape de tata. Cu siguranță, de-acum viața avea
să fie cu totul diferită.
12
13
Seara târziu, după ce se stingeau luminile, unii dintre noi se strecurau afară din cameră și
cutreierau pe culoare. O încălcare gravă a regulamentului, dar eu eram singur și îmi era dor de
casă, eram probabil anxios și deprimat și nu suportam să stau încuiat în dormitor. Aveam un
profesor care, ori de câte ori mă prindea, îmi trăgea câte una, mereu cu un exemplar din Noua
Biblie Englezească. Versiunea cartonată. Era, într-adevăr, un carton foarte dur, îmi ziceam de
fiecare dată. Când mă lovea cu ea, mă făcea să mă simt prost: cu mine, pentru profesor, în
legătură cu Biblia. Și cu toate acestea, în noaptea următoare încălcam din nou regulile.
Dacă nu cutreieram pe culoare, hoinăream în jurul școlii, de obicei împreună cu bunul meu
prieten, Henners. Pe Henners îl chema, oficial, Henry, ca pe mine, dar eu îl strigam
întotdeauna Henners, iar el îmi spunea Haz.
Slăbănog, fără pic de mușchi și cu părul mereu zbârlit, Henners era foarte bun la suflet.
Când zâmbea, oamenii se topeau. (El a fost singurul care a pomenit despre mama după ce a
dispărut.) Dar zâmbetul acela cuceritor și firea lui delicată te făceau să uiți că Henners putea fi
destul de neastâmpărat.
Dincolo de terenurile școlii, de cealaltă parte a unui gard scund, se afla o fermă imensă,
unde clienții își puteau culege singuri legumele. Într-o zi, Henners și cu mine am sărit gardul
și am aterizat cu nasul în brazdele cu morcovi. Brazdă după brazdă. În apropiere, se aflau
căpșuni grase și suculente. Am înaintat și ne-am îndopat pe parcurs, ridicându-ne când și când
ca niște suricate ca să ne asigurăm că drumul e liber. De fiecare dată când mușc dintr-o
căpșună, mă revăd acolo, între brazdele acelea, alături de simpaticul Henners.
Câteva zile mai târziu, ne-am întors la fermă. De astă dată, după ce-am mâncat pe săturate
și am sărit gardul înapoi, am auzit pe cineva strigându-ne.
Înaintam pe urmele roților de căruță, spre terenurile de tenis, și ne-am întors încet. Unul
dintre profesori se îndrepta direct spre noi.
— Voi de colo! Opriți-vă!
— Bună seara, domnule!
— Ce căutați voi doi aici?
— Nimic, domnule.
— Ați fost la fermă.
— Nu!
— Arătați palmele!
Le-am întins. Prinși în flagrant. Cu palmele stacojii. Profesorul a reacționat de parc-ar fi
fost sânge.
Nu-mi amintesc ce pedeapsă am primit. Încă o lovitură cu Noua Biblie Englezească?
Detenție? (Căreia adesea îi spuneam det.) O vizită în biroul domnului Gerald? Orice a fost,
știu că nu m-a deranjat. Nicio tortură de la Ludgrove nu putea depăși suferința din sufletul
meu.
14
Adesea, când patrula prin sala de mese, domnul Marston avea la îndemână un clopoțel. Îmi
amintea de clopoțelul de la recepția hotelurilor. „Cling! Aveți cumva o cameră liberă?“ Suna
din el ori de câte ori voia să atragă atenția elevilor. Sunetul acela se auzea constant. Și absolut
inutil.
Copiilor abandonați nu le pasă de un clopoțel.
Domnul Marston simțea frecvent nevoia să facă un anunț în timpul mesei. Începea să
vorbească și nimeni nu-l asculta, nimeni nici măcar nu cobora glasul, așa că el suna din
clopoțel.
Cling!
O sută de băieți continuau să vorbească și să râdă. El suna și mai insistent.
Cling! Cling! Cling!
Cu fiecare clinchet care nu reușea să facă liniște, chipul domnului Marston se mai înroșea
puțin.
— Băieți! Vreți să mă ASCULTAȚI?
Nu, era răspunsul simplu. Nu vrem. Și totuși, nu din lipsă de respect; de vină era acustica.
Nu îl auzeam. Sala era cavernoasă, iar noi, prea absorbiți de conversații.
15
Se știe că mama spunea că în căsnicia ei există trei persoane. Dar calculele ei erau greșite.
Pe Willy și pe mine ne-a lăsat în afara ecuației.
Noi nu înțelegeam ce se petrecea între ea și tata, desigur, dar intuiam suficient, simțeam
prezența Celeilalte Femei, fiindcă suportam efectele în lanț. Willy suspecta de mult existența
Celeilalte Femei, ceea ce îl deruta, îl făcea să sufere și, când i s-au confirmat bănuielile, s-a
simțit extrem de vinovat că nu a luat atitudine, că nu a spus nimic mai devreme.
Cred că eu eram prea mic ca să bănuiesc ceva. Dar nu puteam să nu simt lipsa de stabilitate,
lipsa căldurii și a iubirii din căminul nostru.
Acum, cu mama plecată dintre noi, calculul era în favoarea tatălui meu. Era liber să se vadă
în public cu Cealaltă Femeie, oricât de des poftea. Dar să o vadă nu i-a fost de ajuns. Tata a
vrut să vorbească public despre asta. Voia ca relația să fie la vedere. Și primul pas pe care l-a
făcut în acest sens a fost să-i aducă pe „băieți“ la o discuție față-n față cu ea.
Willy a fost primul. A dat nas în nas cu Cealaltă Femeie o dată, la palat, dar acum era
convocat oficial la Eton pentru o întâlnire privată cu miză mare. Cred că la Highgrove. La
ceai, presupun. Mai târziu, am înțeles de la Willy că totul a decurs bine, deși nu a intrat în
detalii. Mi-a dat doar impresia că Cealaltă Femeie, Camilla, făcuse eforturi pe care el le-a
16
La începutul toamnei anului 1998, după ce, în primăvara anterioară, mi-am terminat studiile
la Ludgrove, am fost admis la Eton. Un adevărat șoc.
Cea mai bună școală de băieți din lume, Eton a fost concepută să reprezinte un șoc. Să
șocheze fusese probabil specificat în regulamentul său inițial, poate chiar în instrucțiunile date
primilor săi arhitecți de către fondatorul școlii, strămoșul meu, Henric al VI-lea. Acesta
considera Eton un soi de altar sfânt, un templu sacru, și voia ca școala să copleșească
simțurile, astfel încât elevii să se simtă ca niște pelerini supuși și umili.
În ceea ce mă privește, misiunea a fost îndeplinită.
Mai mult, Henric a dotat școala cu neprețuite relicve sfinte, printre care și fragmente din
coroana de spini a lui Iisus. Un poet de seamă a denumit locul „umbra sfântă a lui Henric“.
17
Mulți dintre băieții de la Conac erau la fel de „prietenoși“ ca Willy. Și totuși, indiferența
acestora nu mă tulbura la fel de tare ca dezinvoltura lor. Până și cei de-o seamă cu mine se
comportau de parcă s-ar fi născut acolo. Ludgrove își avea propriile metehne, dar cel puțin
acolo știam să mă descurc, știam cum s-o păcălesc pe Pat, știam când se împart dulciurile și
cum să supraviețuiesc zilelor în care întocmeam scrisori. Cu timpul, îmi croisem drum
anevoie până în vârful piramidei Ludgrove. Acum, la Eton, mă aflam din nou la baza ei. O
luam de la capăt. Ba mai rău, trebuia s-o fac în absența celui mai bun prieten, Henners. El
mergea acum la altă școală.
Nici măcar nu știam cum să mă îmbrac dimineața. La Eton fiecare elev trebuia să poarte
frac negru, cămașă albă fără guler, un guler alb, rigid, atașat de cămașă cu butoni – plus
pantaloni în dungi, pantofi negri și o cravată care nu era cravată, ci mai degrabă o fâșie de
pânză legată la gulerul alb, detașabil, al cămășii. Ținuta formală, o numeau ei, doar că nu era
formală, ci de înmormântare. Și exista un motiv. Trebuia să ținem doliu permanent după
bătrânul Henric al VI-lea. Sau după regele George al III-lea, unul dintre primii susținători ai
școlii, care obișnuia să-i invite pe băieți la ceai la castel – sau ceva de genul ăsta. Deși Henric
era stră-stră-stră-stră-stră-străbunicul meu și deși regretam moartea lui și orice suferință pe
care aceasta le-o provocase celor dragi, nu-mi doream să-l jelesc în permanență. Nimeni nu
și-ar dori să ia parte la o înmormântare permanentă, însă pentru cineva care tocmai își
pierduse mama era ca o lovitură sub centură primită zilnic.
Prima dimineață: mi-a luat o veșnicie să-mi închei pantalonii și nasturii de la vestă și să
îndoi gulerul rigid înainte să ies, în cele din urmă, pe ușă. Eram înnebunit, disperat să nu
întârzii, ceea ce-ar fi însemnat că aș fi fost obligat să-mi înscriu numele într-un registru
mare, Cartea întârziaților, una din multiplele tradiții pe care trebuia să le învăț, pe lângă lista
18
Jocul presupunea o bâtă, o minge de tenis și o indiferență totală privind siguranța fizică.
5
Erau patru jucători: un bowler, un batsman și doi fielders , poziționați la mijlocul culoarului,
fiecare cu un picior în hol și cu unul în cameră. Nu erau întotdeauna camerele noastre.
Adesea, îi deranjam pe alți băieți care încercau să lucreze și care ne implorau să plecăm.
— Ne pare rău, le răspundeam. Așa muncim noi.
Caloriferul reprezenta portița. Aveau loc dezbateri permanente cu privire la ce anume
reprezenta o prindere. Din perete? Da, era prindere. Din fereastră? Nu, nu era prindere. O
mână, o săritură? Pe jumătate afară.
Într-o zi, cel mai sportiv membru al grupului nostru s-a aruncat după minge, încercând o
prindere dificilă, și a nimerit cu fața într-un extinctor agățat de perete, despicându-și limba.
Poate credeți că, după ce covorul a rămas pătat permanent cu sângele lui, am pus capăt jocului
de crichet de culoar.
Nu am făcut-o.
Când nu jucam crichet de culoar, ne odihneam în dormitor. Ne pricepeam de minune să
luăm poziția afectată a indolenței supreme. Ideea era să arăți de parcă n-ai avea niciun scop,
de parcă te-ai urni din loc doar ca să faci vreo năzbâtie sau, și mai bine, ceva stupid. Pe la
sfârșitul primului meu semestru acolo, ne-a venit o idee extrem de stupidă.
Cineva a sugerat că părul meu era un dezastru total. Precum iarba într-o mlaștină.
— Păi, și ce putem face?
— Dă-mi voie să încerc ceva.
— Tu?
— Da. Lasă-mă să te rad.
Hmm. Nu suna bine.
Dar îmi doream să accept. Îmi doream să fiu un tip popular. Un tip amuzant.
Bine.
Cineva a adus aparatul de tuns. Altcineva m-a împins pe un scaun. Cât de repede, cu câtă
ușurință, după o viață întreagă în care crescuse în voie, părul mi se revărsa acum, în cascadă,
de pe cap. Când frizerul a terminat, am privit în jos și am văzut pe podea o mulțime de
smocuri roșcate care aduceau cu niște vulcani roșii, observați din avion, și am știut că am
comis o greșeală legendară.
Am fugit la oglindă. Bănuiala mi s-a confirmat. Am țipat îngrozit.
Și colegii mei au țipat, hohotind însă de râs.
19
20
Am uitat cine a folosit cuvântul prima dată. Cineva din presă, probabil. Sau poate unul
dintre profesorii mei. Oricine a fost, acesta a prins rădăcini și a început să circule. Mă jucam
pe mine însumi în melodrama regală în desfășurare. Cu mult înainte să ajung suficient de
mare ca să beau o bere (în mod legal), acesta a devenit o dogmă.
„Harry? Da, el este cel obraznic.“
Obrăznicia a devenit curentul împotriva căruia înotam, vântul împotriva căruia zburam,
așteptarea zilnică pe care nu puteam spera să o dezmint niciodată.
Eu nu voiam să fiu ștrengar. Voiam să fiu nobil. Voiam să fiu bun, să muncesc din greu, să
cresc și să fac ceva important cu viața mea. Dar fiecare păcat, fiecare pas greșit, fiecare eșec
făcea să fie repetată aceeași etichetă, declanșa aceleași condamnări publice și, prin urmare,
întărea credința generală că eram neobrăzat din fire.
Situația ar fi fost alta daca aș fi luat note mari. Însă nu luam, și toată lumea știa asta.
Rapoartele privind activitatea mea erau publice. Întregul Commonwealth era la curent cu
strădaniile mele academice, cauzate în mare parte de faptul că nivelul de la Eton mă depășea.
Dar nimeni nu discuta niciodată despre celălalt motiv probabil.
Mama.
Studiul, concentrarea presupun o alianță cu propria minte, cu care, în adolescență, eu eram
permanent într-un război total. Neîncetat mă străduiam să alung cele mai sumbre gânduri, cele
mai primare temeri – cele mai frumoase amintiri. (Cu cât amintirea era mai plăcută, cu atât
durerea era mai profundă.) Descoperisem strategii pentru a face asta, unele sănătoase, altele
nu, dar toate destul de eficiente, și ori de câte acestea se dovedeau indisponibile – de pildă,
atunci când eram obligat să stau în liniște, cu o carte în brațe –, îmi pierdeam cumpătul.
Evitam, firește, astfel de situații. Evitam cu orice preț să stau liniștit, cu o carte în mână.
Mi-am dat seama la un moment dat că la baza educației stă memoria. O listă de nume, o
coloană de numere, o formulă matematică, o poezie frumoasă – ca să le înveți, trebuie să le
încarci în acea parte a creierului care stochează informații, aceeași parte a creierului căreia eu
mă împotriveam. De la moartea mamei, memoria mea fusese afectată, iar eu nu voiam să o
repar, fiindcă amintirile însemnau durere.
Faptul că nu îmi aminteam era pentru mine o alinare.
Totodată, e posibil să-mi amintesc greșit propriile lupte cu memoria mea de atunci, fiindcă
îmi aduc aminte că eram foarte bun la memorarea unor lucruri, cum ar fi pasaje lungi din Ace
Ventura și din Regele Leu. Le recitam adesea colegilor sau mie însumi. De asemenea, există o
fotografie cu mine stând la biroul extensibil din camera mea, și acolo, într-un ungher, printre
hârtii aruncate la întâmplare, se află o fotografie cu ramă argintie, înfățișând-o pe mama.
Așadar, în ciuda faptului că memoria mea nu voia să și-o amintească, totodată încercam
vitejește să nu o uit.
Oricât de dificil era pentru mine să fiu personajul obraznic și prost, pentru tata era un prilej
de suferință, fiindcă asta însemna că sunt opusul lui.
Cel mai tare îl necăjea felul în care făceam tot posibilul să evit cărțile. Tatei nu doar că-i
plăceau cărțile, ci pur și simplu le venera. În special pe Shakespeare. Adora Henric al V-lea.
Se
compara pe el însuși cu prințul Hal. În viața lui existau mai multe personaje Falstaff, cum ar fi
lordul Mountbatten, iubitul său străunchi, și Laurens van der Post, acolitul intelectual și
irascibil al lui Carl Jung.
Când aveam vreo șase, șapte ani, tata s-a dus la Stratford, unde l-a susținut public și cu
ardoare pe Shakespeare. Aflându-se în locul unde se născuse și murise cel mai mare scriitor
britanic, tata a condamnat neglijarea pieselor de teatru ale lui Shakespeare în școli, dispariția
lui din sălile de clasă britanice și din conștiința colectivă a națiunii. Tata și-a presărat
discursul cu citate din Hamlet, Macbeth, Othello, Furtuna, Neguțătorul din Veneția, a smuls
replicile din aer, precum petalele propriilor trandafiri cultivați acasă, și le-a aruncat publicului.
A fost un gest teatral, dar nu și zadarnic. Și-a subliniat ideea astfel: „Cu toții ar trebui să puteți
face asta. Cu toții ar trebui să știți aceste replici. Ele reprezintă moștenirea noastră comună, ar
trebui să le prețuim, să le protejăm, și în schimb, noi le lăsăm să moară.“
Nu m-am îndoit nicicând de suferința tatălui meu la gândul că mă număram printre hoardele
fără de Shakespeare. Și am încercat să mă schimb. Am deschis Hamlet. Hmm. Un prinț
21
Trebuie să fi fost pe la începutul primăverii anului 1999. Mă aflam, probabil, într-o vizită de
weekend acasă, departe de Eton.
Când m-am trezit, tata stătea pe marginea patului meu și mi-a spus că mă voi întoarce în
Africa.
— În Africa, tată?
— Da, băiete drag.
— De ce?
Era aceeași problemă veche, mi-a explicat. Dinaintea mea se întindea aceeași vacanță lungă,
de Paște, și trebuia să facă ceva cu mine. Așadar, Africa. Botswana, mai exact. Un safari.
— Safari! Cu tine, tată?
Nu. Din păcate, de astă dată el nu avea să mă însoțească. În schimb, Willy avea să vină.
Ah, bine.
— Și cineva foarte special, a adăugat, imitându-l pe ghidul nostru african.
— Cine, tată?
Marko.
Marko? Abia dacă-l cunoșteam pe omul ăla, deși auzisem lucruri bune despre el. Era garda
personală a lui Willy, căruia părea să-i placă foarte mult de el. De altfel, tuturor le plăcea.
Părerea generală era că, dintre toți oamenii tatălui meu, el era cel mai bun. Cel mai aspru, cel
mai dur, cel mai arătos.
Bodyguard galez de multă vreme. Povestitor. Bărbat în adevăratul sens al cuvântului.
Eram atât de entuziasmat de perspectiva unui safari condus de Marko, încât nici nu știu cum
au trecut următoarele săptămâni de școală. De fapt, nu-mi amintesc să fi trecut prin ele.
Memoria mi s-a șters complet din clipa în care tata mi-a dat vestea și revine abia în momentul
în care ne îmbarcam într-un avion al companiei British Airlines cu Marko, Willy și Tiggy –
una dintre bonele noastre. Mai exact, dădaca noastră preferată, deși lui Tiggy nu-i plăcea să i
se spună așa. Ar fi decapitat pe oricine ar fi încercat.
— Nu sunt dădacă, sunt prietena voastră! zicea ea.
Din păcate, mama nu vedea lucrurile astfel. Nu o considera pe Tiggy o bonă, ci un dușman.
22
Marko era cel mai corpolent membru al grupului și, deopotrivă, cel care râdea cel mai tare.
Exista o corelație între dimensiunile corpului și răcnetele lui. O legătură similară exista și
între volumul vocii și nuanța strălucitoare a părului său. Eu eram roșcat și eram foarte
conștient de asta, dar Marko, extrem de roșcat, privea asta cu mândrie.
M-am uitat la el și mi-am zis: „Învață-mă să fiu așa.“
Cu toate acestea, Marko nu era un profesor tipic. Permanent în mișcare, permanent în
acțiune, îi plăceau multe lucruri – mâncarea, călătoriile, natura, armele, noi –, însă nu-l
interesa câtuși de puțin să țină prelegeri. Era mai degrabă genul care conduce prin puterea
exemplului. Și care se distrează. Era un personaj de carnaval, ca un uriaș cocktail Mardi Gras
cu ghimbir, roșcat, grozav și impunător, iar dacă voiai să te alături petrecerii era grozav, dacă
nu, tot grozav rămânea. De multe ori m-am întrebat, în timp ce-l urmăream înfulecându-și
23
Ca și mie, lui Marko îi plăceau dulciurile. La fel ca mine, prefera îndeosebi budincile. (Le
spunea mereu „bud“.) Așa că mi-a venit ideea să-i torn într-una niște sos Tabasco.
La început o să urle. Dar apoi o să-și da seama că a fost o farsă și o să râdă. O, și ce o să
mai râdă! După aceea o să înțeleagă că eu i-am făcut-o. Și o să râdă și mai tare!
Abia așteptam.
În seara următoare, când toată lumea lua cina, am ieșit tiptil din cortul în care luam masa.
Am străbătut cei cincizeci de metri pe cărarea ce ducea spre cortul-bucătărie și am turnat o
ceașcă întreagă cu Tabasco în castronul lui Marko cu budincă. (Era din aceea cu pâine și unt,
preferata mamei.) Personalul de la bucătărie m-a văzut, dar eu am ridicat un deget la buze și
ei au râs pe înfundate.
M-am strecurat înapoi în cortul în care serveam masa și i-am făcut cu ochiul lui Tiggy. Îi
dezvăluisem deja planul meu, iar ei i se păruse o farsă genială. Nu-mi amintesc dacă îi
spusesem lui Willy ce puneam la cale. Probabil că nu. Știam că n-ar fi fost de acord.
M-am foit, numărând minutele până la servirea desertului și abținându-mă să chicotesc.
Dintr-odată, cineva a țipat: „Aoleu!“ Altcineva a strigat: „Ce naiba…!“
Ne-am întors cu toții la unison. În fața cortului deschis, o coadă maronie se agita în aer.
— Leopard!
Toată lumea a încremenit. Cu excepția mea. Eu am înaintat spre el. Marko m-a prins de
umăr. Leopardul s-a îndepărtat ca o prim-balerină pe poteca pe care tocmai trecusem eu.
M-am întors și i-am văzut pe adulți uitându-se unul la altul cu gura căscată. „La naiba!“
Apoi, privirile lor s-au întors spre mine. „La naiba!!!“
Cu toții reflectau la același lucru, imaginându-și același titlu de pe prima pagină a ziarelor
de acasă: „Prințul Harry sfâșiat de un leopard.“
Lumea s-ar cutremura. Ar cădea capete. Nu mă gândisem la nimic din toate astea. Mă
gândisem la mama. Leopardul acela era, cu siguranță, un semn de la ea, un mesager pe care-l
trimisese să-mi spună că totul e bine. Și că totul va fi bine.
În același timp, mi-am zis: „Ce groaznic!“ Dacă mami ar ieși, în sfârșit, din ascunzătoare și
ar afla că fiul ei cel mic a fost mâncat de viu?
24
Ca membru al familiei regale, ești învățat în permanență să păstrezi distanța între tine și
restul Creației. Chiar și atunci când lucrezi cu mulțimea, mereu menții o distanță discretă între
tine și ceilalți. Distanța e bună, distanța înseamnă siguranță, distanța înseamnă supraviețuire.
Distanța e un element esențial al statutului de membru al familiei regale, nu mai puțin
important decât să stai la balcon și, înconjurat de familie, să faci cu mâna mulțimii adunate în
fața Palatului Buckingham.
Și familia presupunea distanță, firește. Oricât de mult iubeai pe cineva, nu puteai depăși
nicicând acea prăpastie dintre un monarh și un copil, să zicem. Ori dintre un moștenitor și o
25
Hugh și Emilie erau prieteni vechi cu tata. Locuiau în Norfolk și îi vizitam adesea o
27
28
Și lui Willy îi plăcea să stea la pândă la vânătoare, prin urmare, aceea a fost scuza lui de a
nu veni la Klosters anul acela. A preferat să rămână pe proprietatea bunicii din Norfolk,
douăzeci de mii de acri de pământ pe care-i adoram amândoi: Sandringham.
— Prefer să vânez potârnichi, i-a spus tatei.
O minciună. Tata nu știa că e o minciună, însă eu știam. Adevăratul motiv pentru care Willy
rămânea acasă era că nu putea înfrunta Zidul.
Înainte să ne ducem la schi în Klosters, întotdeauna trebuia să mergem într-un loc anume
stabilit de la baza muntelui și să stăm în fața a vreo șaptezeci de fotografi, așezați în trepte, pe
trei sau patru rânduri – pe scurt, acesta era Zidul. Își îndreptau spre noi obiectivele aparatelor
de fotografiat, ne strigau pe nume și ne pozau, în timp ce noi mijeam ochii, ne foiam și-l
ascultam pe tata răspunzând la întrebările lor stupide. Zidul era prețul pe care îl plăteam
pentru o oră petrecută în tihnă pe pârtie. Doar dacă ne prezentam în fața Zidului ne lăsau
pentru scurtă vreme în pace.
Tatei îi displăcea Zidul – era lucru știut –, dar Willy și cu mine îl detestam. Așa că Willy era
acasă, unde se răzbuna pe potârnichi. Aș fi rămas și eu cu el, dac-aș fi putut, dar nu eram
suficient de mare ca să mă impun astfel.
În absența lui Willy, tata și cu mine trebuia să înfruntăm Zidul singuri, ceea ce era cu atât
mai neplăcut. Am stat aproape de tata în timp ce aparatele de fotografiat zumzăiau și
țăcăneau. Amintiri legate de Spice Girls. Amintiri legate de mama, care, la rândul ei, detesta
Klosters.
De aceea se ascunde, mi-am zis. Întocmai de aceea. De rahatul ăsta.
Mama ura Klosters și din alte motive, în afară de Zid. Când aveam trei ani, tata și un prieten
29
Am parcurs drumul acela lung, am trecut pe lângă poneii albi, de prăsilă, ai bunicii, pe
lângă terenul de golf, cu pajiștea unde, odinioară, regina-mamă nimerise gaura dintr-o singură
lovitură, dincolo de polițistul aflat în ghereta lui micuță (un salut scurt), peste vreo două
limitatoare de viteză, apoi peste un pod scund din piatră și am intrat pe un drum liniștit de
țară.
Tata, care conducea, s-a uitat prin parbriz cu ochii mijiți.
— E o seară superbă, nu-i așa?
Balmoral. Vară. 2001.
Am urcat un deal abrupt, pe lângă distileria de whisky, de-a lungul unei străduțe bătute de
vânt, am coborât printre două pășuni de oi invadate de iepuri. Aceia care avuseseră norocul să
scape de noi. Împușcaserăm mulți dintre ei mai devreme în ziua aceea. După câteva minute,
am cotit pe un drum prăfuit și am mers vreo patru sute de metri, până am ajuns la un gard de
protecție împotriva căprioarelor. Am coborât din mașină și am deschis poarta zăvorâtă cu
lacăt. Aici, în sfârșit, aveam voie să conduc, fiindcă ne aflam departe, pe drumuri private. Am
sărit la volan, am apăsat pe accelerație și am pus în aplicare toate lecțiile de șoferie pe care mi
le dăduse tata de-a lungul anilor, ținându-mă adesea în poală. Ne-am croit drum printre
tufișuri cu flori mov și am ajuns în inima acelei imense mlaștini scoțiene. În față, ca un vechi
prieten, stătea Lochnagar, acoperit cu petice de zăpadă.
Am ajuns în dreptul ultimului pod din lemn, cauciucurile scoțând acel sunet liniștitor, ca un
cântec de leagăn, pe care l-am asociat dintotdeauna cu Scoția. Bum bum, bum bum… bum
bum, bum bum. Sub noi se afla un pârâu ce clocotea în urma ploii abundente, căzute recent pe
versanți. Văzduhul era plin de musculițe. Printre copaci, în ultima geană de lumină,
distingeam vag cerbi uriași uitându-se la noi. Am ajuns într-o poiană mare. La dreapta se afla
o veche cabană de vânătoare din piatră, la stânga noastră, pârâul rece cobora spre râu prin
pădure, și iat-o! Inchnabobart!
Am dat fuga în cabană. Bucătăria caldă! Șemineul vechi! M-am așezat pe apărătoarea lui,
prevăzută cu pernuță roșie, uzată și am inhalat mirosul piramidei uriașe din bușteni de
mesteacăn argintiu pentru foc, stivuiți alături. Dacă există vreun miros mai amețitor sau mai
îmbietor decât cel de mesteacăn argintiu, nu știu care-ar putea fi. Bunicul, care plecase cu o
jumătate de oră înaintea noastră, se ocupa deja de grătar în spatele cabanei. Stătea în picioare,
învăluit de un nor gros de fum, cu ochii înlăcrimați. Purta o șapcă plată pe care și-o scotea din
când în când ca să se șteargă pe frunte sau să prindă câte o muscă. Când mușchiul de vânat a
sfârâit, l-a întors cu un clește uriaș, apoi a pus pe grătar un rotocol de cârnați Cumberland. De
obicei îl rugam să gătească o oală cu specialitatea lui, spaghete bolognese. Dar, dintr-un
oarecare motiv, în seara asta n-am făcut-o.
Specialitatea bunicii era sosul pentru salată. Pregătise o cantitate generoasă. Apoi a aprins
lumânările de-a lungul mesei și ne-am așezat cu toții pe scaune de lemn, cu șezut scârțâitor,
din paie. Adesea, la astfel de cine, primeam câte un musafir, o personalitate celebră sau
importantă. Discutasem de multe ori cu un prim-ministru sau cu vreun episcop despre
30
Câteva săptămâni mai târziu, întors la Eton, am trecut pe lângă două uși albastre, aproape în
aceeași nuanță de albastru ca a unuia dintre kilturile lui Gan-Gan. „I-ar fi plăcut ușile astea“,
mi-am zis.
Erau ușile ce dădeau în camera cu televizor, unul dintre sanctuarele mele. Aproape în
fiecare zi, imediat după prânz, eu și colegii mei ne duceam în camera respectivă să ne uităm
puțin la serialul Neighbours sau poate la Singur acasă, înainte de a merge la sport. Dar, în
acea zi de septembrie a anului 2001, încăperea era ticsită de lume, însă nu se difuza serialul.
31
Adesea îmi spuneam, la prima oră a dimineții: „Poate că asta-i ziua cea mare!“ O spuneam
după micul dejun: „Poate că o să reapară în dimineața asta.“ O spuneam după prânz: „Poate
că o să reapară în după-amiaza asta.“
La urma urmei, trecuseră patru ani. Cu siguranță se stabilise undeva până acum, își
construise o nouă viață, o nouă identitate. „Poate că, în cele din urmă, astăzi o să-și facă
apariția, o să țină o conferință de presă – o să șocheze lumea.“ După ce va răspunde la
întrebările adresate de reporterii uluiți, se va apleca spre microfon și va spune: „William!
Harry! Dacă mă auziți, veniți la mine!“
Noaptea aveam cele mai complexe vise. În esență erau aceleași, deși scenariile și costumele
erau ușor diferite. Uneori, mama își orchestra o întoarcere triumfală; alteori, mă ciocneam de
ea undeva. La un colț de stradă. Într-un magazin. Întotdeauna era deghizată – o perucă bogată,
blondă. Sau ochelari de soare mari și negri. Și cu toate acestea, o recunoșteam întotdeauna.
Înaintam și-i șopteam:
— Mami? Tu ești?
Înainte ca ea să apuce să-mi răspundă, înainte ca eu să aflu unde fusese, de ce nu se
întorsese, mă trezeam brusc.
Mă uitam prin cameră, cuprins de o dezamăgire zdrobitoare. Fusese doar un vis. Din nou.
Dar apoi îmi spuneam: „Poate că asta însemnă că… azi e ziua cea mare?“
Eram precum acei fanatici religioși care cred că lumea se va sfârși la cutare sau cutare dată.
Iar când ziua trece fără evenimente, credința lor rămâne nestrămutată: „Trebuie să fi
interpretat greșit semnele. Sau calendarul.“
Presupun că în adâncul sufletului meu știam care e adevărul. Iluzia că mama se ascundea și
că-și pregătea întoarcerea nu a fost niciodată într-atât de reală încât să acopere cu totul
realitatea. Dar o acoperise suficient încât să pot amâna mare parte din durerea mea. Încă nu o
jelisem, nu o plânsesem, cu excepția momentului aceluia de la mormânt, încă nu asimilasem
faptele. O parte din mintea mea știa, însă o altă parte era complet izolată, iar această diviziune
dintre cele două menținea parlamentul conștiinței mele împărțit, polarizat, blocat. Exact așa
cum mi-l doream.
Uneori purtam o discuție dură cu mine însumi: „Toți ceilalți par să creadă că mami s-a dus,
și cu asta, basta. Așa că poate că ar trebui să li te alături și tu.“
Dar apoi îmi spuneam: „O să cred atunci când o să am dovezi.“ Cu dovezi solide, mi-am
zis, aș putea să o jelesc cum se cuvine, să plâng și să merg mai departe.
32
Nu-mi amintesc de unde făceam rost de marfă. Presupun că de la unul dintre colegii mei.
Sau poate de la mai mulți. Ori de câte ori intram în posesia ei, ne înstăpâneam pe una dintre
băile mici de la etaj, unde puneam la punct un circuit surprinzător de grijuliu și de ordonat.
Cel care fuma încăleca toaleta de lângă fereastră, al doilea băiat se sprijinea de chiuvetă, al
treilea și al patrulea se așezau în cada goală, cu picioarele atârnând peste margine, așteptându-
33
34
M-am întors la Eton, am încercat să-mi scot din minte toate aceste lucruri și să mă
concentrez asupra activității școlare. M-am străduit să-mi păstrez calmul.
Mi-am ascultat iar și iar CD-ul cu muzică de relaxare intitulat „Sunete din Okavango“.
Patruzeci de piese: greieri, babuini, furtună, păsări, lei și hiene încăierându-se pentru o pradă.
Noaptea, stingeam lumina și-i dădeam drumul. Camera mea suna ca un afluent al Deltei
Okavango. Era singurul mod în care puteam dormi.
După câteva zile, întâlnirea cu Marko mi s-a estompat din planul conștiinței. A început să
semene cu un coșmar. Dar atunci m-am trezit în mijlocul adevăratului coșmar. Un titlu
răsunător pe prima pagină a ziarelor: „Harry și consumul rușinos de droguri.“
Ianuarie 2002.
Șapte pagini ale ziarului prezentau toate minciunile pe care Marko mi le relatase, și încă
multe altele. Povestea mă înfățișa nu doar ca pe un consumator obișnuit de droguri, ci și ca
pacient recent al unui centru de reabilitare. Reabilitare! Editoarea pusese mâna pe câteva poze
în care, cu câteva luni în urmă, Marko și cu mine vizitam un centru de reabilitare din suburbii,
o parte tipică a activității mele caritabile în calitate de prinț, și folosise fotografiile în alte
scopuri, transformându-le în suport vizual pentru povestea ei calomnioasă.
M-am uitat lung la fotografii și am citit șocat articolul. Mi s-a făcut rău, eram îngrozit. Mi-
am imaginat pe toată lumea, pe toți compatrioții și compatrioatele mele, citind aceste lucruri
și crezându-le. Îi auzeam pe oamenii din tot Commonwealth-ul bârfindu-mă:
— Tii, băiatul e o rușine!
— Bietul său tată! După câte a pătimit!
Mai mult, mă simțeam rănit la gândul că ideea fusese, în parte, opera propriei mele familii,
a propriului meu tată și a viitoarei mele mame vitrege. Ei sugeraseră această prostie. De ce?
Ca să-și facă viața ceva mai ușoară?
L-am sunat pe Willy. Nu puteam să vorbesc. Nici el nu putea. Era înțelegător, și nu numai.
(Ce minciună ordinară, Harold!). În anumite momente era mai furios decât eram eu însumi în
legătură cu toată invenția asta, fiindcă știa mai multe detalii despre consilierul de imagine și
despre intrigile de culise care duseseră la acest sacrificiu public al Rezervei.
Și totuși, în aceeași frază m-a asigurat că nu e nimic de făcut. Așa era tata. Așa era Camilla.
Și aceasta era viața în calitate de membru al familiei regale.
Aceasta era viața noastră.
L-am sunat pe Marko. El m-a compătimit. L-am rugat să-mi reamintească numele editoarei.
Mi l-a spus, iar eu l-am memorat, dar în anii care s-au scurs de atunci am evitat să vorbesc
despre el și nu vreau să îl repet aici. Vreau să-l scutesc pe cititor, dar și pe mine. În plus, să fie
o coincidență faptul că numele femeii care a pretins că am fost internat într-un centru de
dezintoxicare este o anagramă perfectă pentru Rehabber Kooks? Nu cumva universul ne
35
Familia noastră nu se mai mărea deloc. Nu se întrevedea niciun soț, niciun bebeluș la
orizont. Unchii și mătușile mele, Sophie și Edward, Fergie și Andrew, încetaseră să-și mai
extindă familiile. Și tata la fel, firește. Se instalase o perioadă de stază.
Dar acum, în anul 2002, mi-am dat seama, ne-am dat seama cu toții că, totuși, familia nu
era statică. Eram pe punctul de a ne împuțina. Prințesa Margaret și Gan-Gan nu se simțeau
bine.
Nu o cunoșteam pe prințesa Margaret, pe care o numeam mătușa Margo. Da, era strămătușa
mea, împărtășeam 12,5 la sută din același ADN, petreceam cele mai importante sărbători
împreună, și cu toate acestea îmi era aproape complet străină. Ca majoritatea britanicilor, mai
degrabă cunoșteam lucruri despre ea, nu pe ea. Eram familiar cu aspectele generale ale vieții
ei triste. Iubiri intense, zădărnicite de Palat. Accese exuberante de autodistrugere dezbătute de
tabloide. O căsătorie în pripă, care păruse condamnată eșecului de la bun început și care se
încheiase mai rău decât se așteptase. Soțul ei lăsase prin casă bilete pline de venin, liste
dureroase ce expuneau aspecte în neregulă cu ea. Douăzeci și patru de motive pentru care te
urăsc!
Pe măsură ce creșteam, nu am simțit nimic pentru ea, poate doar puțină milă și multă
anxietate. Era în stare să ucidă o plantă de interior dintr-o singură privire. În general, atunci
când se afla prin preajmă, păstram distanța. În rarele ocazii când ni se încrucișau drumurile,
când binevoia să mă bage în seamă, să-mi vorbească, mă întrebam dacă are vreo părere despre
mine. Se părea că nu. Date fiind tonul și răceala ei, nu avea cine știe ce opinie.
Apoi, cu ocazia unui Crăciun, a lămurit misterul. Toată familia se adunase, ca întotdeauna,
ca să deschidă cadourile în Ajunul Crăciunului, o tradiție germană care a supraviețuit
anglicizării numelui de familie, care a devenit din Saxa-Coburg-Gotha, Windsor. Ne aflam la
Sandringham, într-o încăpere mare, cu o masă lungă, acoperită cu față de masă albă și cu
cartoline albe ce purtau înscrise numele tuturor. Conform tradiției, la lăsarea serii, fiecare
dintre noi își găsea locul și se posta în fața grămezii de cadouri. Apoi, brusc, toată lumea
începea să le deschidă în același timp. O învălmășeală generală, în care zeci de persoane
vorbeau deodată, desfăceau funde și rupeau hârtii de împachetat.
Stând în fața grămezii mele, am ales să desfac mai întâi cel mai mic cadou. Pe etichetă
scria: „De la mătușa Margo.“ Am ridicat privirea spre ea și i-am strigat:
— Mulțumesc, mătușă Margo!
— Sper să-ți placă, Harry.
Am rupt hârtia. Era…
Un pix?
— O, un pix! am exclamat. Minunat!
— Da, a răspuns ea. Un pix.
— Îți mulțumesc foarte mult! i-am zis.
Dar nu era un pix oarecare, a subliniat ea. Avea atașat un peștișor din cauciuc.
— O, un pix cu peștișor! OK…
Câtă cruzime! mi-am zis. Din când în când, pe măsură ce avansam în vârstă, îmi dădeam
seama că mătușa Margo și cu mine ar fi trebuit să fim prieteni. Aveam atât de multe în comun.
Eram două rezerve. Relația ei cu bunica nu semăna întocmai cu a mea și a lui Willy, dar era
36
Ce ciudat e, după atâta doliu, să… petreci pur și simplu. Și totuși, câteva luni mai târziu, a
sosit Jubileul de Aur. Cea de-a cincizecea aniversare a domniei bunicii mele.
În acele patru zile din vara anului 2002, Willy și cu mine ne-am schimbat întruna cu diverse
ținute elegante, ne-am suit dintr-o mașină neagră într-alta și ne-am îndreptat grăbiți spre altă
locație pentru încă o petrecere sau o paradă, o recepție sau o gală.
Marea Britanie era asaltată. Oamenii dansau pe străzi, cântau la balcoane sau pe
acoperișuri. Toată lumea purta câte o versiune a Drapelului Uniunii. Într-o națiune renumită
pentru reticența sa, aceasta era expresia uluitoare a bucuriei dezlănțuite. Uluitoare pentru
mine, în orice caz. Bunica nu părea uluită. Eu eram uluit de lipsa ei de uluire. Nu că ea nu ar
fi avut nicio emoție. Dimpotrivă, dintotdeauna am crezut că bunica simțea toate emoțiile
umane firești. Doar că știa cum să le controleze mai bine decât noi, muritorii de rând.
În weekendul dedicat Jubileului de Aur am stat în mare parte alături sau în spatele ei și
adesea mi-am spus: „Dacă asta nu o tulbură, atunci își merită pe deplin reputația pentru
seninătatea ei imperturbabilă. Caz în care poate că eu sunt un copil găsit? Fiindcă sunt cu
nervii la pământ.“
Existau multe motive pentru care eram nervos, dar principalul era un scandal care stătea să
izbucnească. Fix înaintea Jubileului, fusesem convocat de unul dintre curteni în micul său
birou și, fără prea multe introduceri, acesta mă întrebase:
— Harry, consumi cocaină?
37
38
În vara aceea am stat cu tata, probabil la Balmoral, deși e posibil să fi fost la Clarence
House, unde locuia acum mai tot timpul. Se mutase acolo la scurtă vreme după moartea lui
Gan-Gan și oriunde locuia el, acolo locuiam și eu. Asta când nu mă aflam la Conac.
Cum se apropia ultimul meu an la Eton, tata voia să discutăm despre ce aveam de gând să
fac mai departe. Majoritatea colegilor mei plecau la universitate. Willy se afla deja la St.
Andrews și-i mergea de minune. Henners tocmai își terminase examenele finale la Harrow
School și plănuia să meargă la Newcastle.
— Și tu, băiete drag? Te-ai gândit vreun pic la… viitor?
Păi, da. Mă gândisem. De câțiva ani vorbeam cu toată seriozitatea despre o slujbă în cadrul
stațiunii de schi din Lech am Arlberg, unde obișnuia să ne ducă mama. Ce amintiri minunate!
7
Mai exact, voiam să lucrez la căsuța cu fondue din centrul orașului, pe care mama o adora.
Acel fondue îți putea schimba viața. (Așa eram de nebun.) Însă acum i-am spus tatălui meu că
renunțasem la fantezia aceea, iar el a oftat de ușurare.
În schimb, îmi venise ideea să mă fac instructor de schi… Tata s-a încordat din nou.
— Sub nicio formă.
Bine.
A urmat o pauză lungă.
— Ce-ai zice de ghid de safari?
— Nu, băiete drag.
N-avea să fie ușor.
O parte din mine chiar își dorea o ocupație neconvențională, ceva care să-i facă pe toți
membrii familiei, pe toți conaționalii, să se ridice și să exclame: „Ce naiba…?!“ Pe de-o parte
voiam să renunț, să dispar, așa cum făcuse mama. Așa cum făcuseră alți prinți. Oare nu
existase unul în India, acum multă vreme? Un tip care a ieșit, pur și simplu, din palat și s-a
așezat sub un smochin frumos? Citiserăm despre el la școală. Sau trebuia să fi citit.
Pe de altă parte însă eram extrem de ambițios. Lumea presupunea că prințul de rezervă nu
are sau nu ar trebui să aibă niciun fel de ambiție. Se credea că, în general, membrii familiei
regale nu aveau nicio dorință de a face carieră și nicio anxietate. Faci parte din familia regală,
totul îți e servit pe tavă, de ce să-ți faci griji? Dar, de fapt, eram destul de îngrijorat la gândul
că trebuie să-mi croiesc propriul drum, să descopăr care e rostul meu în viață. Nu voiam să fiu
unul dintre leneșii aceia care sorb cocktailuri și fac lumea să-și dea ochii peste cap, leneși pe
care cu toții îi evitau la reuniunile de familie. Cu secole în urmă existaseră multe astfel de
persoane în familia mea.
De fapt, tata ar fi putut deveni unul dintre ei. Dintotdeauna fusese descurajat de la muncile
39
N-au vrut să mă lase să plec de la Eton până când n-am jucat pe scenă. Asta mi-au spus: că
trebuie să interpretez un rol într-una dintre piesele lor oficiale înainte să-mi elibereze diploma
și să plec în sălbăticie. Suna ridicol, însă teatrul era o chestie al naibii de serioasă la Eton.
Departamentul de teatru punea anual în scenă câteva spectacole, iar cel de la finalul anului era
întotdeauna și cel mai important dintre toate.
La sfârșitul primăverii anului 2003, au prezentat Mult zgomot pentru nimic, de William
Shakespeare.
Eu am primit rolul lui Conrad. Un personaj secundar. Era poate un individ care bea, poate
un alcoolic, ceea ce a oferit presei toate ocaziile posibile ca să mă numească și pe mine bețiv.
Ce e asta? Distribuție într-un rol similar, nu?
Articolele se scriau singure.
Profesorul de teatru de la Eton nu mi-a spus nimic despre distribuția în același tip de rol
atunci când mi-a încredințat personajul. Mi-a zis doar că eu sunt Conrad – „Distracție
plăcută, Harry!“ –, iar eu nu i-am pus la îndoială motivele. Nu m-aș fi îndoit de ele nici măcar
dacă aș fi suspectat că-și bate joc de mine, fiindcă voiam să scap de Eton, iar ca să scap
trebuia să-mi interpretez rolul.
Studiind piesa am aflat, printre altele, că era greșit și superficial să te concentrezi exclusiv
asupra faptului că personajul consuma alcool. Conrad era cu adevărat un individ fascinant.
Loial și totodată imoral. Bun sfătuitor, dar în esență un tip care căuta să urmeze pe cineva. Și,
mai presus de orice, era un om de încredere, un partener, a cărui menire principală, din câte se
părea, era să ofere publicului un moment hazliu. Mi-a venit ușor să intru într-un asemenea rol
și, în timpul repetiției generale, am descoperit că am un talent ascuns. S-a dovedit că a face
parte din familia regală și a fi pe scenă nu sunt două lucruri chiar atât de diferite. Actoria e
actorie, indiferent de context.
În seara premierei, așezat exact în mijlocul sălii Teatrului Farrer, tata s-a distrat mai bine
decât oricine altcineva. Iată că visul îi devenea realitate. Fiul său interpreta Shakespeare,
demonstrând astfel că meritase toți banii pe care-i cheltuise cu el. A strigat, a hohotit de râs, a
aplaudat. Dar, în mod inexplicabil, atunci când nu trebuia. În mod bizar, momentele alese erau
total nepotrivite. Tăcea atunci când toți ceilalți râdeau. Râdea când toți ceilalți tăceau.
Gesturile lui nu doar că erau ușor observabile, ci chiar le distrăgeau atenția celorlalți. Publicul
credea că tata e un personaj din piesă, poziționat acolo intenționat.
— Cine e omul acela care râde din nimic? O, e prințul de Wales?
Mai târziu, în culise, tata m-a copleșit cu complimente:
40
Am absolvit Eton în iunie 2003, grație muncii asidue și orelor suplimentare de meditații
aranjate de tata. Nu era o realizare neînsemnată pentru cineva atras atât de puțin de studiu,
atât de limitat, atât de distras cum eram eu și, cu toate că nu eram mândru de mine tocmai
pentru că nu știam cum, am sesizat că dialogul meu interior permanent autocritic a mai luat o
pauză.
Și apoi am fost acuzat de înșelătorie.
Un profesor de artă a prezentat dovezi de înșelăciune, care s-au dovedit a nu fi dovezi de
înșelăciune. S-au dovedit a nu fi absolut nimic și, mai târziu, comisia de examen m-a absolvit
de vină. Însă răul fusese făcut. Acuzația rămânea.
Cu inima rănită, am vrut să dau o declarație, să țin o conferință de presă, să spun lumii că:
„Eu am scris lucrarea aceea! Nu am trișat.“
Reprezentanții Palatului nu mi-au permis să o fac. În privința asta, ca și în majoritatea
situațiilor, Palatul rămânea fidel mottoului familiei: „Nu te plânge niciodată, nu oferi
niciodată explicații.“ Mai ales dacă reclamantul era un băiat de optsprezece ani.
Și astfel am fost obligat să tac și să trec cu vederea incidentul, în vreme ce ziarele mă
făceau trișor și prost în fiecare zi. (Din pricina unui proiect de artă! Adică, cum să „trișezi“ la
un proiect de artă?) Acesta a fost momentul oficial al acordării unei porecle ofensatoare:
„prințul Prostea“. La fel cum mi se dăduse rolul lui Conrad fără să fiu consultat, tot astfel îmi
era acum distribuit acest rol. Diferența era că am jucat Mult zgomot pentru nimic timp de trei
seri. Pe când acesta părea un rol ce avea să dureze o viață întreagă.
„Prințul Harry? Ah, da, nu e prea isteț.“
„Am citit că nu e în stare să treacă un simplu test fără să trișeze!“
Am discutat cu tata despre asta. Eram în pragul disperării. Mi-a zis ce zicea el întotdeauna.
Băiete drag, pur și simplu nu mai citi știrile.
El nu le citea niciodată. Citea orice altceva, de la Shakespeare la articole despre schimbările
climatice, însă niciodată știrile. (Se uita la BBC, dar sfârșea adesea prin a arunca telecomanda
în televizor.) Problema era că toți ceilalți le citeau. Întreaga familie susținea că nu o face, la
fel ca tata, dar, deși spuneau că nu citesc nimic, lacheii în livrea se învârteau în jurul lor
aducându-le pe tăvi de argint toate ziarele englezești, aranjate la fel de frumos precum
biscuiții și marmelada.
41
42
Remediul pentru toate aceste probleme era, ca întotdeauna, munca. O muncă neîntreruptă,
grea și istovitoare, asta aveau de oferit soții Hill, și încă din belșug, iar eu nu mă puteam
sătura de ea. Cu cât munceam mai mult, cu atât mai puțin simțeam arșița, iar la cină îmi venea
cu atât mai ușor să vorbesc – sau să nu vorbesc.
Dar nu era doar muncă. Să fii ucenic presupunea vitalitate, firește, dar și o anumită
măiestrie. Trebuia să știi să îmblânzești animalele. Trebuia să interpretezi semnele cerului și
ale pământului.
Totodată trebuia să te pricepi foarte bine la călărie. Venisem în Australia convins că mă
pricep la cai, dar soții Hill erau huni, amândoi se născuseră în șa. Noel era fiul unui jucător
profesionist de polo. (Era fostul antrenor de polo al tatălui meu.) Annie putea să mângâie pe
cap un cal și să-ți spună ce gândește animalul. Iar George se urca în șa cu mai multă ușurință
decât se suie în pat majoritatea oamenilor.
O zi obișnuită de muncă începea în toiul nopții. Cu ore bune înainte de ivirea zorilor,
George și cu mine ieșeam din casă împleticindu-ne, apoi ne apucam de primele treburi,
încercând să facem cât mai multe cu putință înainte de răsăritul soarelui. La prima geană de
lumină, încălecam pe cai, galopam până la capătul celor șaisprezece mii de hectare ale
familiei Hill (dublu față de Balmoral) și începeam să mânăm vitele. Adică să mutăm cireada
dintr-un loc într-altul. Căutam totodată vitele care se rătăciseră peste noapte și le aduceam
înapoi în cireadă. Sau le urcam pe unele dintre ele într-o remorcă și le duceam în altă parte.
Niciodată nu am știut exact de ce le mutam pe unele sau pe altele, dar am înțeles ideea
principală: vacile au nevoie de spațiu. Le simțeam.
Ori de câte ori George și cu mine găseam câte un grup de vite rătăcite, o mică revoltă
bovină, se dovedea a fi o adevărată provocare. Era vital să le ținem laolaltă. Dacă se
împrăștiau, eram terminați. Ne-ar fi luat ore întregi să le adunăm, și atunci ziua ar fi fost
distrusă. Dacă una dintre ele o apuca printr-un pâlc de copaci, să zicem, George și cu mine
trebuia să plecăm călare după ea cât de repede cu putință. Când și când, în toiul urmăririi, erai
trântit din șa de câte o creangă joasă și poate chiar leșinai. Când îți reveneai, verificai dacă te-
ai ales cu vreun os rupt sau o hemoragie internă, în timp ce calul stătea posomorât aplecat
asupra ta.
Trucul era ca urmărirea să nu dureze prea mult. Goana îndelungată obosea vaca, îi diminua
grăsimea corporală și îi scădea valoarea pe piață. Grăsimea însemna bani și nu era loc pentru
greșeli când venea vorba de vitele australiene, care oricum aveau un strat mic de grăsime. Apa
era puțină, iarba era rară, iar cea care exista era adesea înfulecată de canguri, pe care George
43
Nu-mi amintesc cum am aflat despre primul bărbat care a încercat să se strecoare în fermă.
Poate de la George? În timp ce eram plecați să mânăm vitele? Îmi amintesc însă că poliția
locală a prins intrusul și l-a alungat.
Decembrie 2003.
Poliția era mulțumită de ea însăși. Dar eu m-am indispus. Știam ce va urma. Paparazzii erau
precum furnicile. Nu umblau niciodată singuri.
Bineînțeles că a doua zi alți doi au pătruns în fermă. Sosise timpul să plec.
Îi datoram atât de multe familiei Hill, încât nu voiam să-i răsplătesc distrugându-le viețile.
Nu voiam să fiu motivul pentru care aveau să-și piardă singura resursă mai prețioasă chiar și
decât apa, și anume intimitatea. Le-am mulțumit pentru nouă dintre cele mai bune săptămâni
din viața mea și am zburat spre casă, unde am ajuns înainte de Crăciun.
În prima noapte acasă, m-am dus direct în club. Și în a doua la fel. Și în următoarea. Presa
credea că mă aflu în continuare în Australia, și am decis că ignoranța reporterilor îmi acorda o
libertate deplină.
Într-o noapte, am cunoscut o fată și am stat de vorbă cu ea la un pahar. Nu știam că e una
44
Lesotho e o țară frumoasă. Și totodată unul dintre cele mai sumbre locuri de pe pământ. Era
pe atunci epicentrul pandemiei globale de SIDA, iar în anul 2004 guvernul tocmai declarase
dezastru medical. Zeci de mii de persoane căzuseră victime ale bolii, iar națiunea se
transforma într-un imens orfelinat. Ici și colo zăreai copilași alergând, cu o privire pierdută pe
chip.
„Unde e tati? Unde e mami?“ întrebau cu toții.
George și cu mine ne-am oferit să ajutăm în cadrul mai multor organizații caritabile și școli.
Amândoi am fost surprinși de cât de minunați erau oamenii pe care i-am întâlnit, de
tenacitatea lor, de bunăvoința, de voia bună și de curajul lor în fața atâtor suferințe. Am
muncit la fel de mult cât munciserăm la fermă, bucuroși și nerăbdători. Am construit școli.
Am reparat școli. Am amestecat pietriș, am turnat ciment, am făcut tot ce era nevoie.
Tot în ideea de a fi de folos, într-o zi am acceptat o solicitare care altfel ar fi fost de
neconceput: un interviu. Dacă voiam cu adevărat să pun sub lumina reflectoarelor condițiile
de aici, nu aveam de ales, trebuia să cooperez cu temuta presă.
Însă avea să fie mai mult decât o cooperare. Avea să fie prima mea întrevedere între patru
ochi cu un reporter.
Ne-am întâlnit într-o dimineață devreme, pe un deal înverzit. A început prin a mă întreba:
„De ce aici? Dintre toate locurile din lume?“
I-am spus că micuții din Lesotho aveau necazuri, iar eu iubeam copiii, îi înțelegeam, prin
urmare era firesc să vreau să îi ajut. El a insistat. De ce iubeam copiii?
I-am oferit cea mai bună variantă: incredibila mea imaturitate? Am făcut pe deșteptul, însă
reporterul a chicotit și a trecut la următoarea întrebare. Discuția despre copii deschisese ușa
spre propria-mi copilărie, și aceea era calea către singurul subiect despre care el, sau oricine
altcineva, dorea să mă întrebe ceva.
— Te gândești mult la… ea… în toiul acestor evenimente?
Mi-am plecat privirea spre coasta dealului și am răspuns cu o serie de cuvinte fără legătură:
— Din păcate, a trecut mult timp de atunci… Nu pentru mine, ci pentru majoritatea
oamenilor, a trecut mult de la moartea ei, însă lucrurile care au ieșit la iveală au fost rele, toate
acele lucruri, toate acele casete…
Mă refeream la înregistrările pe care mama le făcuse înainte să moară, un soi de confesiune
parțială, care ajunsese, pur și simplu, în presă, în același timp cu lansarea memoriilor
majordomului. După șapte ani de când fusese urmărită și determinată să se ascundă, mama
era în continuare hăituită și calomniată; nu avea niciun sens. În 1997, întreaga țară își
manifestase prețuirea; fusese o perioadă de remușcări colective și de reflecție în rândul
britanicilor. Toată lumea fusese de acord că presa reprezintă o haită de monștri, dar și cititorii
își recunoșteau propria vină. Cu toții trebuia să ne comportăm mai bine, zicea majoritatea.
Acum, mulți ani mai târziu, totul fusese dat uitării. Istoria se repeta zilnic și i-am spus
reporterului că era „păcat“.
Nu era o declarație spectaculoasă. Dar era prima dată când Willy și cu mine vorbeam public
45
46
Am petrecut trei zile plimbându-ne, râzând, bând, luând contact cu animalele. Nu doar cu
animalele sălbatice. Am cunoscut întâmplător un dresor de șerpi, care ne-a arătat cobra și
șarpele lui cu clopoței. Și-i plimba în sus și-n jos pe umeri și pe brațe, oferindu-ne un
spectacol privat. Ceva mai târziu în seara aceea, Chelsy și cu mine ne-am sărutat pentru prima
dată, sub cerul înstelat.
Între timp, George s-a îndrăgostit nebunește de prietena ei.
Când a venit timpul ca Chelsy și prietena ei să se întoarcă acasă, când George s-a întors în
Australia, iar Marko, la Londra, cu toții ne-au luam un trist rămas-bun.
Brusc, m-am trezit singur în sălbăticie, însoțit doar de Adi.
„Și acum ce facem?“
Am auzit de o tabără din apropiere. Doi regizori filmau un documentar despre viața în
sălbăticie și am fost invitați să mergem să-i cunoaștem.
Am sărit în Land Cruiser și curând ne-am trezit în mijlocul unei petreceri zgomotoase.
Bărbați și femei care beau, dansau și purtau măști ciudate înfățișând animale, realizate din
carton și din sârmă plușată. Un carnaval în Okavango.
Organizatorii acestui haos era un cuplu de vreo treizeci de ani: Teej și Mike. Ei erau
regizorii, am presupus. De fapt, erau proprietarii unui întreg studio de film și ai taberei cu
pricina. M-am prezentat, i-am felicitat pentru abilitatea lor de a organiza o petrecere atât de
grozavă. Au râs și mi-au spus că vor plăti scump pentru asta a doua zi. Amândoi trebuiau să
se trezească și să se apuce de treabă.
I-am întrebat dacă pot să vin cu ei. Mi-ar plăcea să văd cum realizează documentarul.
S-au uitat la mine, apoi unul la celălalt. Știau cine sunt și, deși fuseseră surprinși să mă
întâlnească în pustietate, ideea de a mă angaja ca ajutor trebuia digerată pe îndelete.
— Sigur că poți veni, mi-a răspuns Max. Dar va trebui să muncești. Să cari cutii grele, să
muți camerele de filmat de colo-colo.
Citeam pe fețele lor că se așteptau ca acesta să fie sfârșitul poveștii. Am zâmbit și am zis:
— Sună grozav!
Au fost surprinși. Și totodată mulțumiți. A fost, parcă, dragoste la prima vedere. De ambele
47
Chelsy și cu mine am învățat o lecție importantă. Africa era Africa… dar Marea Britanie
48
Trebuie să fi fost ceva în aer. Tocmai când îmi începeam noua relație sentimentală, tata ne-a
anunțat că s-a hotărât să se căsătorească. Îi ceruse permisiunea bunicii și ea i-o acordase. Fără
tragere de inimă, din câte se spunea.
Deși Willy și cu mine insistaserăm să nu o facă, tata își urma planul. I-am strâns mâna și i-
am urat toate cele bune. Fără resentimente. Ne-am dat seama că, în cele din urmă, avea să fie
cu femeia pe care o iubea, femeia pe care o iubise dintotdeauna, femeia care, probabil, îi
fusese menită încă de la bun început. Indiferent câtă tristețe sau amărăciune simțeam Willy și
cu mine văzând cum se încheie un alt capitol din povestea mamei, am înțeles că nu mai avea
niciun rost.
Totodată simțeam compasiune față de cuplul format din tata și Camilla. Duseseră ideea de
dragoste blestemată la un nou nivel. După ani întregi de iubire zădărnicită, acum se aflau la
doar câțiva pași de fericire… și noi obstacole apăreau neîncetat. Mai întâi s-a ivit controversa
privind natura ceremoniei. Reprezentanții Curții au insistat că ar trebui să fie o căsătorie
civilă, fiindcă tata, ca viitor guvernator suprem al Bisericii Anglicane, nu se putea căsători în
biserică cu o persoană divorțată. Aceasta a declanșat o dezbatere furioasă privind locul
căsătoriei. Dacă ceremonia civilă avea loc la Castelul Windsor, conform primei opțiuni a
cuplului, atunci Windsor trebuia să fie acreditat pentru desfășurarea căsătoriilor civile, iar
dacă se întâmpla asta, atunci toți cetățenii Marii Britanii ar fi căpătat dreptul de a oficia
căsătoria civilă acolo. Nimeni nu-și dorea asta.
Astfel, s-a decis ca nunta să aibă loc la Windsor Guildhall.
Dar apoi a murit papa Ioan Paul al II-lea.
Uluit, l-am întrebat pe Willy:
— Ce legătură are Papa cu tata?
Se pare că aveau multe legături. Tata și Camilla nu voiau să se căsătorească în aceeași zi în
49
În acea perioadă, chiar înainte de nuntă sau poate imediat după ea, m-am dus cu Willy să ne
antrenăm în cadrul Serviciului Britanic de Ambarcațiuni Speciale. Nu era un antrenament
oficial. Erau doar câțiva băieți și câteva jucării, cum le numeam noi. În mare parte, era pentru
noi o distracție, deși își avea rădăcinile într-o tradiție îndelungată și solemnă.
Familia noastră a întreținut dintotdeauna legături strânse cu Armata Britanică. Uneori, asta
însemna o vizită oficială, alteori un prânz oarecare. Câteodată însemna o convorbire privată
cu bărbați și femei întoarse din război. Dar alteori însemna să iei parte la exerciții riguroase.
Nimic nu dădea dovadă de mai mult respect pentru militari decât să faci, sau să încerci să faci,
ceea ce făceau ei.
Aceste exerciții erau întotdeauna ascunse de ochii presei. Armata prefera așa și Dumnezeu
știe că și familia regală avea aceeași preferință.
Mama a fost cea care ne-a dus, pe Willy și pe mine, la primul nostru exercițiu militar – o
„Casă de asalt“ din Herefordshire. Am fost băgați toți trei într-o cameră și ni s-a cerut să nu
mișcăm. Apoi în încăpere s-a făcut întuneric. Un comando a dărâmat ușa. A aruncat grenade
luminoase și ne-au speriat îngrozitor, ceea ce și urmăreau. Voiau să ne învețe cum să
reacționăm „dacă vreodată“ viețile noastre ar fi fost în pericol.
„Dacă vreodată?“ Asta ne-a făcut să râdem. „Ar trebui să vedeți ce primim prin poștă!?“
Dar astăzi, cu Willy, totul era diferit. Mult mai solicitant fizic, mai participativ. Era mai
puțină învățare și mai multă adrenalină. Am traversat Poole Harbour în bărci cu motor, am
„atacat“ o fregată, ne-am suit pe scările din cabluri în timp ce trăgeam cu pistoale-mitralieră
MP5 de 9 milimetri încărcate cu cartușe de paintball. Într-un exercițiu am coborât un șir de
trepte metalice până în cala fregatei. Cineva a tăiat curentul, ca să fie mai interesant,
presupun. Într-o beznă totală, la patru trepte deasupra solului, am căzut și am aterizat pe
genunchiul stâng, care mi-a fost imediat străpuns de un șurub din metal ieșit din podea.
M-a străbătut o durere înfiorătoare.
Am reușit să mă ridic, să merg mai departe și să termin antrenamentul. Dar, la sfârșitul
exercițiului, am sărit de pe heliportul bărcii în apă și mi-am dat seama că genunchiul meu nu
mai reacționa. Tot piciorul nu mai răspundea la comenzi. Când am ieșit din apă și mi-am scos
costumul de scafandru, Willy s-a uitat în jos și s-a îngălbenit la față. Genunchiul meu sângera
50
Unul dintre prietenii lui Willy dădea o petrecere de ziua lui. Undeva în zona rurală, lângă
Gloucestershire. Mai mult decât o petrecere aniversară, era un bal mascat, iar tema era una
jenantă: băștinași și colonizatori. Vestimentația invitaților trebuia să aibă legătură cu tema
asta.
Ianuarie 2005.
Nu-mi plac balurile mascate. Și nu suport petrecerile tematice. La ultima sindrofie
aniversară a lui Willy – sau la penultima –, organizase un bal mascat cu tema: „Africa“. Mi s-
a părut o temă enervantă și derutantă. De fiecare dată când fusesem în Africa purtasem
10
pantaloni scurți și tricouri, eventual un kikoi .
— Ajunge dacă mă îmbrac așa, Willy?
Însă de data asta tema era infinit mai aiurea.
Garderoba mea nu conținea nici măcar o piesă vestimentară cu specific colonial sau
băștinaș. În perioada aia umblam de colo până colo împreună cu tata și cu Camilla, când la
Palatul St. James, când la Highgrove, cu un geamantan după mine, așa că nu-mi băteam deloc
capul cu hainele. În majoritatea zilelor arătam de parcă m-aș fi îmbrăcat într-o încăpere foarte
întunecată și dezordonată. Așa că un bal mascat cu o temă anume era pentru mine un coșmar.
Am refuzat. Ferm.
Însă Willy a insistat.
— Îți găsim noi ceva cu care să te îmbraci, Harold.
Prietena lui cea nouă a promis să dea o mână de ajutor.
Îmi plăcea noua lui prietenă. Era dezinvoltă, prietenoasă, amabilă. Între liceu și facultate
petrecuse un an în Florența, avea cunoștințe despre fotografie și despre artă. Și se pricepea la
haine. Era înnebunită după haine.
O chema Kate. Nu mai țin minte ce a purtat ea la petrecerea aia, nici măcar dacă a fost ceva
cu specific colonial sau băștinaș, dar cu ajutorul ei Willy alesese un fel de… costum de felină.
Practic arăta ca un costum de balet pentru bărbați, mulat pe corp, și avea în plus (oare țin
minte bine?) o coadă elastică, săltăreață. L-a probat în fața noastră și arăta ca o corcitură de
Tigru din Winnie de Pluș cu dansatorul Barîșnikov. Kate și cu mine ne-am tăvălit pe jos de râs
uitându-ne la el. Arăta ridicol, mai ales într-o oglindă triplă. Însă asta era și ideea la petrecerea
asta, mi-au zis ei, să arăți ridicol.
Îmi plăcea să o văd pe Kate râzând. Și chiar mai mult de-atât, îmi plăcea să o fac să râdă. Și
mă pricepeam destul de bine la asta. Latura mea amuzantă, destul de transparentă de altfel, s-a
conectat cu acea latură a ei amuzantă pe care și-o ținea foarte bine ascunsă. Ori de câte ori mă
temeam că Kate avea să fie cea care îl va lua pe Willy de lângă mine, mă consolam cu gândul
la un viitor în care vom râde de multe ori împreună și îmi spuneam că o să fie grozav când o
să am și eu o parteneră care să râdă împreună cu noi. Poate că Chelsy avea să fie prietena
aceea.
Poate, m-am gândit, aș putea să o fac pe Kate să râdă cu costumul meu.
Dar ce costum să aleg? Pe cine o să întruchipeze Harold la petrecere? Subiectul ăsta a
devenit omniprezent în discuțiile noastre.
În ziua petrecerii s-a hotărât ca eu să mă duc într-un sat din apropiere, Nailsworth, unde se
afla un magazin celebru cu costume de carnaval. Cu siguranță aveam să găsesc eu ceva acolo.
Aici memoria mi se încețoșează puțin, deși unele amintiri mi se înfățișează totuși cu o
limpezime desăvârșită. Magazinul avea un miros care mi-a rămas întipărit în minte. Îmi
amintesc izul de încăpere veche, în care se amesteca și un alt miros, greu de definit, ca un aer
stătut care plutește în jurul sutelor de perechi de pantaloni purtate, de-a lungul deceniilor, de
mii de persoane.
51
Purta barbă și ochelari, avea fața ridată, ochii căprui și privirea înțeleaptă: era rabinul-șef al
Marii Britanii, asta era tot ce mi se spusese. Dar mi-am dat seama imediat că era mult mai
mult de-atât. Un eminent învățat, un filozof religios, un scriitor prolific cu peste douăzeci de
cărți publicate, era un om care petrecuse multe zile privind pe fereastră și gândindu-se la
cauzele tristeții, răului și urii.
Mi-a oferit o ceașcă cu ceai, după care a trecut direct la subiect. Mi-a vorbit fără înconjur. A
condamnat acțiunile mele. Fără să fie aspru cu mine, făcea un lucru care trebuia făcut, era
inevitabil. De asemenea, a plasat prostia pe care o făcusem în context istoric. A vorbit despre
cei șase milioane, cei anihilați. Evrei, polonezi, disidenți, intelectuali, homosexuali. Copii,
bebeluși, bătrâni, transformați în cenușă și fum.
Cu numai câteva decenii în urmă.
Sosisem la el acasă cuprins de rușine. Acum simțeam altceva, un dispreț infinit față de mine
însumi.
Însă rabinul nu asta își dorea. În mod cert nu-și dorea să plec de la el dominat de
sentimentul ăsta nou. M-a îndemnat să nu mă simt devastat de greșeala pe care o făcusem, ci
să mă simt, în schimb, motivat. Mi-a vorbit cu acea calitate pe care o întâlnești adeseori la
oamenii cu adevărat înțelepți – iertarea. M-a asigurat că oamenii fac lucruri stupide, spun
lucruri stupide, dar că nu înseamnă că asta este neapărat natura lor intrinsecă. Prin faptul că
voiam să-mi ispășesc greșeala demonstram care este adevărata mea natură, a adăugat el. Prin
faptul că voiam ca păcatul să-mi fie iertat.
În măsura în care îi stătea lui în putere și în măsura în care avea calificarea necesară, m-a
iertat. Mi-a oferit îndurare. Mi-a zis să ridic fruntea, să merg mai departe și să folosesc
experiența asta ca să transform lumea în bine. Să trag învățăminte din experiența asta și să le
împărtășesc celorlalți. Lui Henners i-ar fi plăcut să audă asta, m-am pomenit gândind.
Henners, căruia îi plăcea atât de mult să ofere învățătură.
Indiferent ce făceam, se auzeau din ce în ce mai multe voci care cereau să mi se interzică să
intru în armată. Cei din conducerea armatei însă rămâneau fermi pe poziție. Dacă prințul
Harry ar fi fost în armată în momentul în care a purtat uniforma Führerului, au zis ei, și-ar fi
primit pedeapsa. Dar el nu e în armată încă, au adăugat. Așa că n-are decât să se comporte ca
un prostovan.
52
Urma să fie noul nostru secretar particular: Jamie Lowther-Pinkerton era numele lui. Însă
nu-mi amintesc ca eu și Willy să-i fi zis vreodată altfel decât JLP.
Ar fi trebuit să-i zicem pur și simplu Marko II. Sau poate Marko 2.0. Urma să fie
înlocuitorul lui Marko, dar totodată și o versiune mai oficială, mai detaliată și mai permanentă
a îndrăgitului nostru prieten.
Toate lucrurile pe care Marko le făcuse în mod informal, atenționarea, îndrumarea și
sfătuirea noastră, JLP avea să le facă de-acum în mod formal, ni s-a spus. De fapt, Marko
fusese cel care îl găsise pe JLP și i-l recomandase tatei, iar apoi îl instruise. Așa că aveam deja
încredere în omul ăsta, încă din prima clipă. Marko spunea despre el că e un om bun, iar
cuvintele lui Marko aveau foarte multă greutate.
Foarte calm, ușor țeapăn, JLP purta butoni de aur, strălucitori, și un inel cu sigiliu de aur,
simboluri ale probității, constanței și credinței sale ferme într-un anumit stil care trebuie să
rămână neschimbat. Aveai întotdeauna impresia că, nici măcar în dimineața Apocalipsei, JLP
n-ar fi ieșit din casă fără toate aceste amulete.
Însă în ciuda aspectului său exterior atât de îngrijit și lustruit, JLP era o forță, produsul unei
instruiri militare de cel mai înalt nivel, ceea ce însemna, între altele, că nu făcea
compromisuri atunci când venea vorba de etica profesională. Nu cerea altora să facă pentru el
lucruri de o moralitate îndoielnică, nu accepta să facă el însuși pentru alții astfel de lucruri, și
toată lumea părea să știe lucrul ăsta. Când oficialii britanici au decis să lanseze o ofensivă
masivă împotriva unui cartel de droguri columbian, l-au ales pe JLP să o conducă. Atunci
când actorul Ewan McGregor a hotărât să facă o excursie de trei luni cu motocicleta prin
Mongolia, Siberia și Ucraina și a avut nevoie să învețe tehnici de supraviețuire, a apelat la
JLP.
53
Aveam la mine o geantă mică de voiaj, în care se aflau câteva obiecte de uz personal, plus o
masă de călcat de mărime standard, pe care o țineam cu dezinvoltură la subsuoară, ca pe o
placă de surf. Armata îmi ordonase să o aduc. De acum înainte, cămășile și pantalonii mei nu
mai aveau voie să fie șifonați.
Știam să folosesc fierul de călcat tot atât cât știam să folosesc un tanc – de fapt, chiar mai
puțin de-atât. Dar acum asta era problema armatei. Eu eram de-acum problema armatei.
Le-am urat baftă. La fel le-a urat și tata. El era cel care m-a adus cu mașina până la
Camberley, Surrey, la Academia Militară Regală Sandhurst.
Mai 2005.
Tata stătea deoparte și se uita la mine cum îmi pun ecusonul roșu cu numele meu, WALES,
și cum mă semnez în registru. Le-a spus reporterilor cât de mândru era de mine.
Apoi mi-a întins mâna.
— Ești pe cont propriu, băiete drag.
Prilej pentru fotografii. Clic.
Eram repartizat într-un pluton de douăzeci și nouă de băieți și fete. A doua zi, dis-de-
dimineață, după ce am îmbrăcat echipamentul militar, am intrat unul câte unul într-o încăpere
veche de câteva sute de ani. Simțeai în aer mirosul istoriei – părea să vină, asemenea unui
abur, dinspre pereții cu lambriuri de lemn. Am recitat un jurământ față de regină. „Jur credință
față de Coroană și față de țară…“ Tipul de lângă mine mi-a dat un ghiont cu cotul.
— Pun pariu că tu-i zici buni în loc de regină!
Asta a fost ultima dată, în cele cinci săptămâni care aveau să urmeze, când cuiva i-a ars de
glume. Tabăra de instrucție nu are nimic amuzant.
Tabără de instrucție – ce denumire inofensivă pentru ce se întâmpla acolo! Eram împinși
până la limitele noastre fizice, mentale, spirituale. Eram duși – sau târâți – într-un loc aflat
dincolo de limitele noastre, apoi și mai departe, de către un grup impasibil de sadici simpatici
numiți sergenți-șefi. Bărbați masivi, gălăgioși, extrem de masculini – însă aveau cu toții niște
cățeluși în chip de animale de companie. N-am auzit sau citit niciodată o explicație pentru
lucrul ăsta, și n-aș putea să vin nici eu cu vreuna. Am să spun doar că era ciudat să vezi acești
uriași plini de testosteron și aproape pleșuvi uguind cu cățelușii lor pudel, shi tzu sau pug.
Aș spune că ne tratau ca pe niște câini, însă realitatea e că își tratau cățeii mult mai bine
decât pe noi. Nouă nu ne ziceau niciodată: „Bravo, bun băiat!“ Veneau la noi și ne urlau în
față, prin norii de parfum emanați de loțiunile lor după bărbierit, și niciodată, absolut
niciodată nu ne slăbeau. Ne vorbeau cu dispreț, ne hărțuiau, țipau la noi, și nu făceau un secret
din intenția lor. Voiau să ne facă să cedăm nervos.
Dacă nu reușeau asta, excelent. Bun venit în armată! Dacă reușeau, și mai bine. Era mai
bine să se întâmple asta acum decât să se întâmple mai târziu, în fața inamicului.
Foloseau abordări dintre cele mai diverse. Constrângeri de natură fizică, intimidare
psihologică – și umor? Îmi aduc aminte când un sergent-șef m-a tras deoparte.
— Domnule Wales, eu eram de pază într-o zi la Castelul Windsor, purtând căciula mea din
blană de urs, când m-am pomenit că vine la mine un băiețel și aruncă cu pietriș pe cizmele
mele! Iar băiețelul ăla… erai TU!
Glumea, dar nu eram sigur dacă ar trebui să râd, și nu eram sigur dacă toate astea erau
adevărate. Nu l-am recunoscut, și în mod cert nu-mi aduc aminte să fi aruncat cu pietriș în
vreun soldat din garda regală. Dar, dacă într-adevăr așa era, mi-am cerut scuze și am sperat că
vom putea uita de episodul ăsta.
La capătul a două săptămâni, mai mulți cadeți își luaseră tălpășița. Ne-am trezit dimineața și
am văzut că paturile lor erau făcute, iar lucrurile lor dispăruseră. Nimeni nu și-a pierdut
respectul față de ei din cauza asta. Știam că nu oricine putea face față unui astfel de tratament.
54
În fiecare zi, după ce ne trezeam la cinci dimineața, eram obligați să dăm pe gât o sticlă
imensă cu apă. Sticla era a armatei, din plastic negru, o reminiscență din Războiul Burilor.
Orice lichid din sticla aia avea gust de plastic de primă generație. Și de urină. Mai mult chiar,
de urină caldă. Așa că după ce dădeam conținutul sticlei pe gât, cu câteva clipe înainte de a ne
începe rutina matinală, unii dintre noi cădeau la pământ și vomau imediat toată apa înghițită.
Asta nu schimba cu nimic situația. A doua zi, înghițeai iar apa aia cu gust de plastic și de
urină, din aceeași sticlă de război, și după ce vomai din nou, ieșeai la alergare.
Ah, alergarea! Alergam întruna. Alergam pe un traseu circular. Alergam de-a lungul unui
drum. Alergam prin păduri întunecoase. Alergam pe pajiști. Câteodată alergam cu o greutate
de 40 de kilograme în spate, alteori cărând un buștean imens. Alergam și iar alergam, până
când leșinam – iar când leșinam, continuam să alergăm. Zăceam pe jos, pe jumătate
inconștienți, iar picioarele încă zvâcneau, precum cele ale câinilor care dorm și visează că
aleargă după veverițe.
Între două alergări, ne chinuiam să urcăm pe sfori sau ne izbeam de pereți sau ne luam
avânt și ne izbeam unii de alții. Noaptea simțeam în oase mai mult decât durere. Era ceva care
pulsa adânc, ca un tremur înfiorat. Nu aveai cum să supraviețuiești acelei pulsații dureroase
decât dacă te disociai de ea, îi spuneai minții tale că tu nu erai totuna cu ea, cu senzația aia. Te
separai de tine însuți. Sergenții-șefi spuneau că asta făcea parte din marele lor plan. Să ne
distrugă Sinele.
După asta, aveam să fim toți pe aceeași frecvență. Aveam să fim cu adevărat o Unitate. Pe
măsură ce Sinele își pierde întâietatea, promiteau ei, ideea de Serviciu preia controlul.
„Pluton, țară, doar la asta vă veți gândi, cadeți. Și nici nu aveți nevoie să vă mai gândiți la
altceva.“
Nu știam cum li se părea celorlalți cadeți toată treaba asta, dar mie îmi convenea. Sine?
Eram cât se poate de pregătit să arunc cât colo povara asta. Identitate? Luați-mi-o liniștiți.
Îmi dădeam seama că, pentru cineva atașat de sinele propriu, de identitatea proprie,
experiența asta putea fi una dură. Pentru mine însă nu era așa. Eu mă bucuram să simt cum –
încet, dar sigur – eram redus la o esență, impuritățile erau înlăturate și doar ce era vital
rămânea din mine.
Oarecum așa cum se întâmplase în Tooloombilla. Doar că într-o măsură mai mare.
Aveam sentimentul că toate astea reprezentau un dar imens, din partea sergenților-șefi, din
partea Commonwealth-ului.
Îi iubeam pentru asta. Noaptea, înainte să se dea stingerea, aduceam mulțumiri tuturor.
55
După acele prime cinci săptămâni, după încheierea taberei de instrucție, sergenții-șefi și-au
mai domolit comportamentul față de noi. Puțin de tot. N-au mai țipat la noi chiar atât de mult.
Ne-au tratat ca pe niște soldați.
Însă venise timpul să învățăm despre război. Cum se face, cum se câștigă. În parte, asta
presupunea niște lecții teoretice care ne plictiseau de moarte. Partea mai interesantă era
reprezentată de exercițiile militare în care se simulau diferite moduri în care puteai fi ucis.
Sau nu. Depinde.
CBRN, așa erau denumite. Chimic, biologic, radiologic, nuclear. În cadrul acestor exerciții,
56
Spre sfârșitul verii am fost îmbarcați și duși în Țara Galilor, iar acolo am avut de efectuat un
exercițiu chinuitor numit Întindere Lungă. Un marș neîntrerupt, cu înaintare și alergare
dificile, pe parcursul mai multor zile, în susul și în josul unui ținut rural arid, cărând în spate
un echipament care cântărea cam cât un adolescent de treisprezece-paisprezece ani. Iar partea
57
Deși eram extenuat, deși mă simțeam un pic singur, radiam. Eram într-o formă mai bună
decât fusesem vreodată, gândeam și vedeam mai limpede ca oricând până atunci. Sentimentul
pe care îl aveam nu era prea diferit de cel descris de oamenii care intră într-un ordin monahal.
Totul părea iluminat.
Asemenea călugărilor, fiecare cadet avea propria lui chilie. Și trebuia să o păstreze sclipitor
de curată în permanență. Micile noastre paturi trebuiau să fie făcute – ca la carte. Bocancii
noștri negri trebuiau să fie dați cu cremă – să sclipească precum vopseaua udă. Ușile
încăperilor noastre trebuiau să fie deschise la perete – întotdeauna. Chiar dacă puteai să
închizi ușa noaptea, sergenții-șefi puteau să intre peste tine în orice moment – și adeseori o
făceau.
Unii cadeți se plângeau de mama focului.
— Niciun pic de intimitate!
Asta mă făcea să râd. Intimitate? Ce-i aia?
La sfârșitul fiecărei zile, stăteam în camera mea, dându-mi bocancii cu cremă, scuipând pe
58
Era oficial acum. Nu mai eram prințul Harry. Eram sublocotenent Wales din regimentul
Blues and Royals, al doilea cel mai vechi regiment al Armatei Britanice, parte din Garda
Regală Călare, însărcinată cu paza monarhului.
Ceremonia de absolvire a avut loc pe 12 aprilie 2006.
Au fost prezenți tata și Camilla, bunicul, Tiggy și Marko. Și, desigur, bunica.
Nu mai participase de zeci de ani la o paradă de felul acesta, așa că apariția ei a reprezentat
o onoare extraordinară. A zâmbit în văzul tuturor atunci când am trecut prin dreptul ei.
Și Willy a dat onorul. Și el era acum la Sandhurst. Era cadet. Începuse după mine, fiindcă se
dusese mai întâi la facultate. Nu putea recurge la atitudinea pe care o avea de regulă atunci
când eram amândoi la aceeași instituție, nu putea să pretindă că nu mă cunoaște, fiindcă asta
ar fi însemnat să fie indisciplinat.
Pentru o clipă, Rezerva l-a întrecut în rang pe Moștenitor.
Bunica a inspectat trupele militare. Când a ajuns în dreptul meu, a zis:
— O… bună!
Am zâmbit. Și am roșit.
12
Ceremonia a fost urmată de interpretarea cântecului „Auld Lang Syne“ , după care
adjutantul a urcat călare pe calul său alb treptele de la Old College.
La final a avut loc un prânz la Old College. Bunica a ținut un discurs încântător. Către
sfârșitul zilei, adulții au început să plece, așa că atunci s-a pornit adevărata petrecere. O
noapte cu băutură la greu și râsete zgomotoase. Eu eram însoțit de Chelsy. Am băut toți până
când n-am mai știut de noi. A doua zi dimineața m-am trezit cu un rânjet mare de satisfacție și
o ușoară durere de cap.
„Următoarea oprire e Irak“, i-am zis oglinzii în timp ce mă bărbieream.
Mai exact, sudul Irakului. Unitatea mea avea să înlocuiască o altă unitate, care petrecuse
mai multe luni într-o misiune de recunoaștere avansată. O treabă periculoasă, în timpul căreia
soldații erau în permanență atenți să evite lunetiștii și dispozitivele explozive improvizate de
pe marginea drumului. În luna respectivă, zece soldați britanici fuseseră uciși. În cele șase
luni anterioare, patruzeci.
Am căutat să-mi dau seama ce simțeam la gândul plecării. Nu îmi era frică. Eram dedicat.
Eram dornic. În același timp însă: război, moarte sau mai știu eu ce – toate astea erau
preferabile rămânerii în Marea Britanie, unde eram oricum într-un fel de permanentă luptă.
Chiar de curând, în ziare apăruse un articol despre un mesaj vocal pe care mi-l lăsase Willy
imitând vocea lui Chelsy. De asemenea, se scrisese și despre faptul că îi cerusem lui JLP
ajutorul în legătură cu un proiect de cercetare pentru Sandhurst. Măcar de data asta ambele
povești erau adevărate. Întrebarea era însă: de unde aflaseră ziarele despre asemenea lucruri
profund intime?
Asta m-a făcut paranoic. La fel și pe Willy. Ne-a făcut să reconsiderăm așa-zisa paranoia de
care suferea mama, să o vedem cu alți ochi.
Am început să ne examinăm cercul apropiaților, să ne îndoim de prietenii în care aveam cea
mai mare încredere – și de prietenii lor. Cu cine vorbiseră? Cui făcuseră confidențe? Nimeni
nu era mai presus de orice suspiciune, fiindcă nimeni nu putea fi. Ne îndoiam chiar și de
gărzile noastre personale, or, noi întotdeauna ne veneraserăm gărzile personale. (La naiba, eu
însumi eram acum, oficial, o gardă de corp – a reginei.) Întotdeauna fuseseră ca niște frați mai
mari pentru noi. Dar acum erau și ei suspecți, la fel ca toți ceilalți.
O clipă, ne-am îndoit până și de Marko. Atât de toxică devenise suspiciunea. Nimeni nu era
mai presus de ea. Cineva foarte apropiat de mine și de Willy dezvăluia presei chestii intime
despre noi, așa că absolut fiecare persoană trebuia luată în considerare.
Ce ușurare va fi, mi-am zis eu, să mă aflu într-o zonă de război în toată regula, unde nimic
din toate astea să nu-mi mai dea zilnic bătăi de cap.
Vă rog, duceți-mă pe un câmp de luptă unde există reguli de angajament clare.
Unde există un anumit sentiment al onoarei.
Marcă de biscuiți (n. tr.).
2 „Dimpotrivă, prietene!“ – în lb. fr., în original (n. tr.).
3 „Exact ca mine“ – în lb. fr., în original (n. tr.).
PARTEA A DOUA
În februarie 2007, ministrul britanic al Apărării a spus lumii că urma să fiu trimis pe front,
că aveam să comand o grupă de tancuri ușoare de-a lungul graniței irakiene, lângă Basra. Era
oficial. Plecam la război.
Reacția publică a fost bizară. Jumătate dintre britanici erau furioși, spuneau că e îngrozitor
să pui în pericol viața nepotului celui mic al reginei. Rezervă sau nu, spuneau ei, e necugetat
să trimiți un prinț într-o zonă de război. (Era prima dată în douăzeci și cinci de ani când se
întâmpla un astfel de lucru.)
Cealaltă jumătate însă aplauda decizia. De ce să beneficieze Harry de un tratament special?
Ce risipă de bani din taxe ar fi dacă băiatul ar beneficia de instruire militară și după aceea n-ar
fi folosit în luptă! Dacă moare, moare, au zis ei.
Inamicul în mod cert era de această părere. Neapărat, ziceau insurgenții, care încercau să
instige la un război civil în Irak, trimiteți-ni-l pe băiat. Unul dintre liderii insurgenților a
formulat o invitație oficială care suna a invitație la ceaiul de la ora 5: „Așteptăm cu răsuflarea
tăiată sosirea tânărului, chipeșului și răsfățatului prinț…“ Exista un plan pentru mine, a zis
liderul insurgenților. Aveau să mă răpească, după care aveau să hotărască ce să facă cu mine –
să mă tortureze, să ceară răscumpărare, să mă ucidă. Aparent în contradicție directă cu acest
plan, el încheia promițând că prințul chipeș avea să se întoarcă la bunica lui „fără urechi“.
Îmi amintesc că atunci când am auzit asta, am simțit cum vârful urechilor începe să mi se
încălzească. Gândul mi-a fugit imediat la copilărie, când un prieten a sugerat o intervenție
chirurgicală pentru urechile mele, cu scopul de a preveni sau corecta blestemul familiei. Am
refuzat categoric.
Câteva zile mai târziu, un alt lider al insurgenților a făcut referire la mama. A zis că ar
trebui să iau exemplu de la ea, să rup legăturile cu familia mea. „Răzvrătește-te împotriva
imperialiștilor, Harry.“ Altminteri, a avertizat el, prințul „își va vărsa sângele în deșertul
nostru“.
Am început să mă gândesc dacă să plec din armată. Ce sens avea să rămân dacă nu puteam
să fiu efectiv soldat?
Am discutat cu Chelsy despre asta. Era nehotărâtă. Pe de o parte, nu putea să-și ascundă
ușurarea. Pe de alta, știa cât de mult îmi doream să fiu alături de echipa mea. Știa că mă
simțisem multă vreme persecutat de presă și că armata fusese pentru mine o formă sănătoasă
de eliberare. Mai știa și că credeam în Misiune.
Am discutat problema și cu Willy. Și el avea sentimente amestecate în privința asta. Mă
înțelegea, ca soldat. Dar ca frate? Ca frate mai mare și foarte competitiv? Nu putea să regrete
în totalitate întorsătura asta pe care o luaseră lucrurile.
În cea mai mare parte a timpului, Willy și cu mine nu aveam nici în clin, nici în mânecă cu
toate aiurelile astea cu moștenitorul și rezerva. Dar din când în când, ceva mă izbea și mă
făcea să-mi dau seama că, la un anumit nivel, pentru el conta, de fapt. Profesional, personal,
era interesat să știe cum stau, unde mă situez.
Neprimind mângâiere din nicio parte, mi-am căutat-o în vodcă și în Red Bull. Și în gin
tonic. În perioada asta am fost fotografiat intrând sau ieșind din nenumărate baruri, cluburi,
petreceri la domiciliu, târziu în noapte sau la orele dimineții.
Nu-mi făcea nicio plăcere să mă trezesc și să găsesc o fotografie cu mine pe prima pagină a
unui tabloid. Dar ceea ce nu puteam suporta cu adevărat era sunetul fotografiilor atunci când
îmi erau făcute. Acel clic, acel zgomot teribil, de peste umărul meu, sau din spate, sau din
raza vederii mele periferice mă călcase întotdeauna pe nervi, îmi făcuse întotdeauna pulsul să
o ia razna, însă după Sandhurst îmi suna ca o pușcă pe care o armezi sau ca un briceag care se
deschide. Iar apoi, încă și mai rău, și mai traumatizant, venea blițul acela orbitor.
Minunat, îmi ziceam. Armata m-a făcut mai capabil să recunosc amenințările,
să simt amenințările, să fiu invadat de adrenalină în fața acelor amenințări, iar acum mă dă
deoparte.
Eram într-o stare foarte, foarte nasoală.
Paparazzii și-au dat cumva seama de asta. În perioada aia au început să mă lovească
intenționat cu aparatele lor de fotografiat, încercând să mă ațâțe. Mă atingeau când treceau pe
lângă mine, mă plesneau, mă înghionteau sau îmi trăgeau de-a dreptul câte o scatoalcă,
sperând să mă enerveze, sperând că o să reacționez furios, fiindcă în felul ăsta ar fi obținut o
fotografie mai bună, iar asta le-ar fi adus mai mulți bani în buzunar. O poză cu mine în 2007
fusese cumpărată cu vreo treizeci de mii de lire. Avansul pentru achiziția unui apartament.
Sper să nu te superi
Că exprim în cuvinte
Câteva zile mai târziu, eram în Botswana, împreună cu Chelsy. Ne-am dus să stăm cu Teej
și Mike. Adi era și el acolo. Pentru prima dată când acești patru oameni speciali din viața mea
erau reuniți într-un singur loc. Aveam sentimentul că o adusesem pe Chelsy acasă, să-i
cunoască pe mama și pe tata și pe fratele mai mare. Un pas major, știam cu toții asta.
Din fericire, Teej și Mike și Adi au plăcut-o foarte mult. Iar ea a văzut, la rândul ei, ce
oameni deosebiți erau.
Într-o după-amiază, când ne pregăteam toți să ieșim la o plimbare, Teej a început să mă
cicălească.
— Ia-ți o pălărie cu tine!
— Mda, îmi iau.
— Și loțiune pentru protecție solară! Multă! Spike, o să te prăjești, cu pielea aia a ta albă!
— Bine, bine.
— Spike…
— Am înțeleees, mama!
Pur și simplu mi-a ieșit pe gură. Când am auzit ce zisesem, am înmărmurit. Când Teej a
auzit ce zisesem, a înmărmurit și ea. Dar n-am rectificat nimic. Teej părea uluită, dar și
emoționată. Și eu eram emoționat. Începând de-atunci, i-am zis mereu mama. Ceea ce dădea
naștere unui sentiment plăcut. Pentru amândoi. Chiar dacă aveam grijă, de fiecare dată, să îi
zic mama, nu mami.
Mami era una singură.
O vizită fericită, până la urmă. Cu toate astea însă, exista un substrat constant de stres. Se
vedea după cât de mult beam.
La un moment dat, Chelsy și cu mine ne-am urcat într-o barcă și ne-am plimbat în sus și în
jos pe Okavango, iar ce-mi amintesc eu sunt sticlele de Southern Comfort și
13
Sambuca (Sambuca Gold ziua, Sambuca Black noaptea). Îmi aduc aminte că mă trezeam
dimineața cu fața îngropată în pernă și cu senzația ciudată că nu aveam capul fixat de gât. Mă
distram, fără
nicio îndoială, dar totodată căutam să fac față cum puteam eu furiei nerezolvate și vinovăției
provocate de faptul că nu mă aflam pe front – că nu-mi conduceam echipa. Și nu făceam față
Început de toamnă. Ziduri din piatră, câmpii multicolore, oi păscând iarba de pe coastă. În
orice direcție te uitai, vedeai un ținut mlăștinos, violet, pitoresc. La răsărit de Lake District,
locul de naștere (și subiectul) unora dintre cele mai frumoase poezii englezești scrise
vreodată. Evitasem multă vreme să citesc poeziile acelea, dar acum m-am gândit că ar trebui
să sune tare bine dacă au fost inspirate de locurile astea.
Părea un sacrilegiu să stau pe o stâncă deasupra acestui loc, încercând să-l rad de pe fața
pământului.
Sigur că era doar o simulare de distrugere. În realitate nu am aruncat în aer nici măcar o
singură vâlcea. Cu toate astea, la sfârșitul fiecărei zile aveam senzația că o făcusem. Studiam
Arta Distrugerii, și primul lucru pe care l-am învățat a fost că distrugerea e parțial creativă. Ea
începe cu imaginația. Înainte de a distruge ceva, trebuie să-ți imaginezi lucrul acela ca fiind
distrus, iar eu începeam să mă pricep tot mai bine la a-mi închipui văile astea ca pe un iad
fumegând.
Antrenamentul pe care îl efectuam în fiecare zi era unul și același. Trezirea la răsărit. Un
pahar cu suc de portocale, un bol cu terci de ovăz, apoi un mic-dejun englezesc în toată
regula, după care plecam spre locul de desfășurare a exercițiilor. Când lumina dimineții se
revărsa la orizont, eu începeam să comunic cu o aeronavă, de regulă un Hawk. Aeronava
14
ajungea la PI, punctul inițial, undeva la cinci până la opt mile marine depărtare , și atunci eu
îi comunicam ținta, îi semnalam direcția. Aeronava se întorcea și își începea traseul aerian.
O dirijam pe cer, peste ținutul rural deasupra căruia zbura, folosind diferite puncte de reper. O
pădurice în formă de L. Un baraj în formă de T. Un șopron argintiu. Fusesem instruit ca atunci
când aleg reperele să încep cu obiecte de mari dimensiuni, să trec la unele de dimensiuni
medii și apoi să aleg unele mici. Imaginează-ți lumea ca pe o ierarhie, mi se spusese.
— Ierarhie, zici? Cred că pot să fac asta.
De fiecare dată când comunicam un reper, pilotul îmi răspundea prin: Confirm.
Sau altfel: Îl văd.
Îmi plăcea asta. Îmi plăceau ritmul, poezia, psalmodierea meditativă pe care le presupuneau
toate astea. Și găseam sensuri mai profunde în exercițiul pe care îl efectuam. Mă gândeam
adesea: Cam la asta se rezumă tot jocul, nu? Să-i faci pe oameni să vadă lumea așa cum o vezi
tu? Și să-ți răspundă la rândul lor?
De regulă, pilotul zbura jos, la 150 de metri deasupra solului, la nivelul soarelui care
răsărea, dar uneori îl trimiteam și mai jos și îi ceream să schimbe brusc direcția. Venind în
linie dreaptă spre mine cu viteza sunetului, se oprea subit și o lua în sus, la un unghi de 45°.
Apoi eu începeam o serie nouă de descrieri, de detalii. Când ajungea în punctul cel mai înalt
al ascensiunii și își legăna aripile, când se stabiliza și începea să simtă accelerația
gravitațională negativă, pilotul începea să vadă lumea exact așa cum i-o zugrăvisem eu, iar
apoi cobora în picaj.
Deodată striga:
— Țintă identificată!
Apoi:
— Gata să trag!
Și atunci eu spuneam:
— Ai permisiunea să tragi!
Cum era doar o simulare, bombele lui erau doar niște fantome care se topeau în aer. După
care așteptam, ascultând atent să aud presupusele explozii.
Iar săptămânile zburau una după alta.
După ce am încheiat perioada de instruire, era timpul să învăț să mă pregătesc pentru luptă,
Tata știa că locuiam la Knights Hill, știa care era planul meu. Și se afla în apropiere, la
Sandringham, într-o vizită prelungită. Cu toate astea, n-a trecut niciodată pe la mine. Voia să-
mi lăse spațiu, presupun.
De asemenea, el era încă în faza de proaspăt căsătorit, chiar dacă nunta avusese loc cu mai
bine de doi ani în urmă. Apoi însă, într-o bună zi, s-a uitat în sus pe cer și a văzut o aeronavă
Typhoon făcând zboruri joase de-a lungul digului și s-a gândit că trebuie să aibă legătură cu
mine. Așa că s-a urcat în Audi și a dat o fugă.
M-a găsit în mlaștini, pe un ATV, comunicând cu un Typhoon aflat la câțiva kilometri
distanță. În timpul cât așteptam ca Typhoonul să apară pe cer, deasupra noastră, am stat un pic
de vorbă cu el. Mi-a spus că vedea clar progresele pe care le făceam. Mai presus de orice,
vedea cât de mult munceam pentru progresele astea, și era încântat.
Tata fusese întotdeauna un om muncitor. Credea în muncă. Toată lumea
trebuie să muncească, zicea el deseori. Dar când venea vorba de munca lui, aceasta era
totodată un fel de religie, fiindcă se străduia cu îndârjire să salveze planeta. De decenii încerca
din răsputeri să-i facă pe oameni conștienți de schimbările climatice, fără să slăbească
vreodată eforturile în acest sens, chiar dacă fusese batjocorit cu cruzime de presă și poreclit
15
Henny Penny . De nenumărate ori, Willy și cu mine îl găseam noaptea târziu la biroul lui,
printre munții de plicuri – corespondența lui. Nu o dată l-am găsit dormind buștean, cu fața pe
birou. Îl scuturam și ridica imediat capul, cu o bucată de hârtie lipită de frunte.
Dar pe lângă importanța muncii, tata mai credea și în magia zborului. Era pilot de elicopter,
în fond, așa că îi plăcea în mod deosebit să mă vadă dirijând aceste avioane peste întinderile
mlăștinoase, la viteze scandaloase. I-am spus în treacăt că cetățenii de treabă din Wolferton
nu-i împărtășeau entuziasmul. Un avion de zece mii de kilograme vâjâind
deasupra acoperișurilor lor din țiglă nu era tocmai un motiv de fericire pentru ei. Baza aeriană
RAF Marham primise zeci de plângeri. Sandringham trebuia să fie o zonă de interdicție
aeriană.
Anglia era în semifinala Cupei Mondiale la Rugbi din 2007. Nimeni nu anticipase asta.
Nimeni nu crezuse că echipa Angliei avea să se dovedească de data asta mai bună decât în
trecut, iar acum era la un pas de a câștiga cupa. Milioane de britanici se molipsiseră de febra
rugbiului, iar eu mă număram printre ei.
Așa că atunci când am primit o invitație la semifinală, în luna octombrie, n-am șovăit. Am
zis da imediat.
Bonus: semifinala se juca în acel an la Paris – un oraș pe care nu-l vizitasem niciodată.
Cupa Mondială mi-a pus la dispoziție un șofer, iar în prima mea noapte petrecută în Orașul
Luminilor l-am întrebat dacă știa tunelul în care mama… Am văzut în oglinda retrovizoare
cum făcea ochii mari.
Era irlandez, i se vedea pe față bunătatea, firea deschisă, și puteam să-i citesc foarte ușor
gândurile: „Ce naiba e asta? Nu așa ne-am înțeles.“
Tunelul se numește Pont de l’Alma, i-am spus.
Da, da. Îl știa.
— Vreau să trec prin el.
— Vrei să treci prin tunel?
— Cu o viteză de 105 km pe oră, mai exact.
— O sută cinci?
— Da.
Exact viteza pe care, conform raportului poliției, o avea mașina în care se afla mami în
momentul accidentului. Nu 123 de km pe oră, cum se scrisese inițial în presă.
Șoferul a aruncat o privire spre scaunul din dreapta lui. Billy the Rock a încuviințat cu un
aer solemn.
— Dă-i bătaie.
Billy a adăugat că, dacă șoferul o să dezvăluie vreodată cuiva că i-am cerut să facă asta, o
să-l găsim și o să-l ia naiba. Șoferul a încuviințat solemn la rândul lui.
Ne-am avântat, croindu-ne drum prin trafic, trecând pe lângă Ritz, unde mami luase ultima
cină împreună cu iubitul ei, în acea noapte de august. Apoi am ajuns la gura tunelului. Ne-am
continuat drumul în viteză, am trecut peste ridicătura de la intrarea în tunel, acea protuberanță
din cauza căreia se zicea că deviase de la traseu Mercedesul mamei.
Dar ridicătura aia era o nimica toată. Abia dacă am simțit-o.
În timp ce mașina intra în tunel, m-am aplecat în față, m-am uitat la lumina care se schimba,
căpătând o culoare portocaliu-deschis, m-am uitat la stâlpii de beton care treceau într-o
fracțiune de secundă pe lângă noi. I-am numărat, mi-am numărat bătăile inimii, iar în câteva
secunde am ieșit prin partea cealaltă a tunelului.
M-am lăsat pe spate. Am zis încet:
— Asta e tot?
Întotdeauna îmi imaginasem tunelul ca pe un pasaj înșelător, inerent primejdios, dar nu era
decât un tunel scurt, simplu, fără niciun fel de cotituri.
— Nu există niciun motiv să moară cineva în el.
Șoferul și Billy the Rock n-au răspuns.
M-am uitat pe geam.
— Încă o dată.
Șoferul s-a uitat lung la mine în oglinda retrovizoare.
— Încă o dată?
— Da. Te rog.
Am trecut prin el încă o dată.
— E suficient. Mulțumesc.
O lună mai târziu am plecat la centrul de pregătire operațională RAF Brize Norton și am
urcat la bordul unui Boeing C-17. Se aflau zeci de alți soldați în avion, dar eu eram singurul
pasager clandestin. Cu ajutorul colonelului Ed și al lui JLP, urcasem pe ascuns la bord, apoi
mă strecurasem într-o cabină mică din spatele carlingii.
10
În centrul bazei Dwyer era un țăruș foarte înalt, un fel de reproducere improvizată a
Coloanei lui Nelson. Prinse de el în cuie erau zeci de săgeți, fiecare indicând în câte o
direcție, fiecare având vopsit pe ea numele unui loc care pentru un soldat de la Dwyer
însemna acasă:
Sydney Australia 7223 de mile.
Glasgow 3654 de mile.
Bridgwater Somerset 3610 mile.
În acea primă dimineață, trecând pe lângă țărușul înalt, mi-a venit în minte un gând. Poate
ar trebui să trec și eu acolo, sus, casa mea:
Clarence House 3456 de mile.
Asta ar provoca râsete.
Dar nu. Tot așa cum niciunul dintre noi nu era dornic să atragă atenția talibanilor, nici eu nu
eram dornic să atrag atenția celorlalți soldați. Obiectivul meu principal era să mă pierd printre
ei.
Una dintre săgeți indica spre „Tunuri“, două arme enorme cu calibrul de 105 mm, aflate în
spatele clădirii cu dușurile nefuncționale. Aproape zilnic, de mai multe ori pe zi, Dwyer
trăgea cu cele două tunuri, trimițând către pozițiile talibanilor ghiulele masive, al căror fum
descria în aer un arc de cerc. Zgomotul îți îngheța sângele în vene, îți prăjea creierul. (Într-una
11
12
Roverul avea un nume alternativ, fiindcă în armată totul avea nevoie de un nume alternativ:
Kill TV. Imaginează-ți o conversație:
— Ce faci?
— Mă uit un pic la Kill TV.
Numele îi fusese dat ca o ironie, m-am gândit. Sau, altminteri, era vorba de o publicitate
evident falsă. Fiindcă singurul lucru pe care-l omora era timpul.
Te uitai la un ansamblu de construcții abandonate, în care se presupunea că se adăpostesc
talibanii. Nu se întâmpla nimic.
Te uitai la un sistem de tuneluri suspectat a fi folosit de talibani. Nu se întâmpla nimic.
Te uitai la o dună de nisip. Și la încă o dună de nisip.
Dacă există un lucru mai plictisitor decât să te uiți cum se usucă vopseaua, lucrul ăla e să te
uiți la un deșert… în toată ariditatea lui. Mă întrebam cum de Baxter n-o luase razna.
Așa că l-am întrebat.
Mi-a spus că după ce trec ore în șir în care nu se întâmplă nimic, apare ceva. Șmecheria era
să rămâi vigilent ca să surprinzi asta.
Dacă Kill TV era plictisitor, Kill Radio te omora cu zile. Toate receptoarele de pe masa de
lucru scoteau un bolborosit continuu, cu zeci de accente, britanic, american, olandez, francez,
ca să nu mai amintesc și de diferitele personalități.
Am încercat să potrivesc accentele cu indicativele de apel. Piloții americani erau Dude.
Piloții olandezi erau Rammit. Francezii erau Mirage sau Rage. Britanicii erau Vapor.
13
După ce primea permisiunea să traverseze spațiul meu aerian, pilotul nu zbura întotdeauna
în regim de croazieră, ci trecea ca o săgeată prin el și uneori avea nevoie urgentă să știe care
sunt condițiile de la sol. Fiecare secundă conta. Viața și moartea erau în mâinile mele.
Stăteam așezat calm la un pupitru, ținând în mână o băutură acidulată și un pix („O, un pix!
Minunat!“), dar eram totodată și în miezul acțiunii. Era palpitant, era chestia pentru care mă
antrenasem, dar și terifiant. Cu puțin timp înainte de sosirea mea, un CAA greșise un număr
când citise coordonatele geografice ale unui avion de luptă F-15; rezultatul a fost o bombă
aruncată eronat și care a aterizat asupra forțelor britanice, în loc să aterizeze asupra
inamicului. Trei soldați omorâți, doi mutilați oribil. Așa că fiecare cuvânt și cifră pe care le
rosteam aveau consecințe. „Ofeream sprijin“, asta era expresia folosită constant, dar mi-am
dat seama că era absolut eufemistică. Asemenea piloților, și noi livram uneori moarte, iar
când venea vorba despre moarte, trebuia să fii exact – mai mult chiar decât atunci când era
vorba despre viață.
Recunosc: eram fericit. Era o muncă importantă, patriotică. Îmi foloseam abilitățile șlefuite
la Dales și la Sandringham, și de-a lungul întregii vieți începând din copilărie. Chiar și la
Balmoral. Exista o linie luminoasă care lega pânda mea și a lui Sandy cu munca pe care o
făceam acum, aici. Eram, în sfârșit, un soldat britanic, pe un câmp de luptă, un rol pentru care
mă pregătisem toată viața.
Eram, de asemenea, Widow Six Seven. Avusesem o grămadă de porecle la viața mea, dar
asta era prima dintre ele care suna mai mult a nume de cod. Mă puteam cu
adevărat ascunde în spatele ei. Pentru prima dată, eram doar un nume, un nume ales la
întâmplare, și un număr ales la întâmplare. Fără titlu. Și fără bodyguard. „Așa se simt ceilalți
oameni în fiecare zi?“ Savuram normalitatea, mă răsfățam în ea și mă gândeam cât de departe
călătorisem ca să o găsesc. În centrul Afganistanului, în toiul iernii, în miezul nopții, în
vâltoarea unui război, în timp ce vorbeam cu un om aflat la 4.500 de metri deasupra capului
meu – cât de anormală trebuie să fie viața ta dacă ăsta e primul loc în care te simți și tu
normal?
După fiecare acțiune exista o perioadă de acalmie, căreia era uneori mai greu să-i faci față.
Plictiseala era dușmanul, și căutam să o combatem jucând rugbi, mingea noastră fiind un sul
de hârtie igienică peste care dădeam cu bandă adezivă la greu, sau făcând alergare pe loc. De
asemenea, făceam o mie de flotări și ne meșteream niște haltere primitive, prinzând tot cu
bandă adezivă niște lăzi din lemn de niște bare din metal. Făceam saci de box din genți de
14
Câteodată îmi făceam griji că, de fapt, ratam războiul adevărat. Poate că în realitate stăteam
în sala de așteptare a războiului? Războiul adevărat, mă temeam, era jos, în vale; vedeam
norii groși de fum, dârele care se ridicau în urma exploziilor, mai ales în Garmsir și în jurul
lui. Un loc de o colosală importanță strategică. O poartă de intrare vitală, port fluvial prin care
proviziile – și în special armele – curgeau către talibani. În plus, era un punct de intrare pentru
combatanții noi. Li se distribuiau un AK-47 și un pumn de gloanțe și li se spunea să o ia în
direcția noastră, prin labirintul lor de tranșee. Ăsta era testul de inițiere, căruia talibanii îi
ziceau „inițierea sângeroasă“.
Oare lucrau Sandy și Tiggy pentru talibani?
Se întâmpla frecvent. Un recrut taliban se ivea pe neașteptate, trăgea în noi, iar noi
răspundeam atacului lui cu o forță de douăzeci de ori mai mare. Orice recrut taliban care
supraviețuia acelui baraj de artilerie avea să fie apoi promovat, trimis să lupte și să moară într-
unul dintre orașele mai mari, ca de pildă Gereshk sau Lashkar Gah, căruia unii îi ziceau Lash
Vegas. Cei mai mulți însă nu supraviețuiau. Talibanii le lăsau leșurile să putrezească. Mă
uitam cum câini de dimensiunile unor lupi sfârtecau mulți recruți rămași pe câmpul de luptă.
Am început să stărui pe lângă comandanții mei: Scoateți-mă de-aici. Câțiva tipi cereau
același lucru, dar din motive diferite. Eu imploram să mă ducă mai aproape de front.
— Trimiteți-mă la Garmsir.
În cele din urmă, în ajunul Crăciunului din 2007, cererea mea a fost aprobată. Aveam să
înlocuiesc un CAA care urma să plece de la Baza de Operațiuni Avansate Delhi, situată în
interiorul unei școli abandonate din Garmsir.
Curte mică acoperită cu pietriș, acoperiș din tablă ondulată. Cineva spunea că școala fusese
16
o universitate de științe agronomice. Altcineva spunea că fusese o madrassa . Pentru moment
însă, ea făcea parte din Commonwealth. Și era noua mea casă.
De asemenea, găzduia și o companie de luptători gurkha.
Recrutați din Nepal, din satele cele mai îndepărtate aflate la poalele Munților Himalaya,
războinicii gurkha luptaseră în toate războaiele britanicilor din ultimele două secole, și s-au
făcut remarcați în fiecare dintre ele. Se luptau ca niște tigri, nu se dădeau niciodată bătuți, iar
din acest motiv ocupau un loc special în Armata Britanică – și în inima mea. Auzisem mereu
de gurkha, încă din copilărie: una dintre primele uniforme pe care le purtasem vreodată era o
uniformă gurkha. La Sandhurst, gurkha jucau întotdeauna rolul inamicului în cadrul
exercițiilor militare, ceea ce părea un pic ridicol, fiindcă ei erau foarte iubiți.
După exerciții, un gurkha venea invariabil la mine și-mi oferea o ceașcă de ciocolată caldă.
Aveau un respect solemn pentru regalitate. În mintea lor, un rege era divin. (Propriul lor rege
era considerat a fi reîncarnarea zeului hindus Vishnu.) Un prinț, așadar, nu era nici el prea
departe. Simțisem asta în anii copilăriei și adolescenței, dar acum o simțeam din nou. Când
mergeam prin Delhi, toți gurkha se înclinau. Îmi ziceau saab „Da, saab.“ „Nu, saab.“
Îi imploram: Nu-mi mai ziceți așa. Sunt doar locotenentul Wales. Sunt doar Widow Six
Seven. Râdeau.
— Nicio șansă, saab.
Nici prin cap nu le trecea să mă lase să mă duc undeva singur. Cei din familia regală aveau
nevoie de o escortă regală. Se întâmpla des să mă duc la masă sau la toaletă și brusc să îmi
dau seama că e o umbră în dreapta mea. Și una în stânga.
— Salutare, saab!
15
Munca mea la Delhi era similară celei pe care o avusesem la Dwyer. Doar orele erau
diferite. Constant. La Delhi eram de serviciu zi și noapte.
Centrul de operațiuni era o fostă sală de clasă. La fel ca aproape orice altceva în Afganistan,
școala în care se afla Delhi fusese bombardată – grinzi de lemn bălăbănindu-se, pupitre
răsturnate, podele pe care erau împrăștiate cărți și hârtii pătate –, dar încăperea în care se afla
centrul de operațiuni arăta ca și când ar fi fost punctul zero al exploziei. O zonă devastată.
Partea bună era că, în schimbul de noapte, numeroasele găuri din tavan ofereau o priveliște
splendidă asupra stelelor.
Îmi aduc aminte unul dintre schimburi, în jurul orei unu noaptea. I-am cerut unui pilot care
se afla deasupra mea codul său, ca să-l pot introduce în Rover și să văd ce informații apăreau.
Pilotul mi-a răspuns morocănos că nu procedam cum trebuie.
— În ce sens?
— Nu e Roverul, e Longhornul.
— Long ce?
— Ești nou, ha?
Mi-a descris Longhornul, o mașinărie despre care nu se deranjase nimeni să-mi vorbească.
16
Am fost promovat, sau așa ceva. Am fost transferat la un mic post de observație aflat mult
deasupra câmpului de luptă. O vreme, observatorul ăsta i-a scos din minți pe talibani. Era al
nostru, îl voiau ei, iar dacă nu-l puteau obține, atunci erau nevoiți să-l distrugă. Au atacat
observatorul de nu știu câte ori în lunile de dinainte să ajung eu acolo.
La câteva ore după sosirea mea la observator, au venit iar.
Mitraliere AK-47 huruind, gloanțe vâjâind. Suna ca și cum cineva arunca stupi de albine
prin fereastra noastră. Erau patru gurkha împreună cu mine, iar ei au tras cu o rachetă Javelin
în direcția din care venea atacul.
Apoi mi-au spus să iau loc în spatele unei mitraliere de calibrul .50.
— Așază-te iute, saab!
Am sărit în cuibul de mitralieră, am apucat mânerele mari. Mi-am vârât în urechi dopurile
antifonice, am țintit prin plasa care atârna de fereastră. Am apăsat pe trăgaci. Senzația a fost
că îmi trece un tren fix prin centrul pieptului. Sunetul era și el ca de locomotivă. Du-dum du-
dum du-dum. Arma scuipa gloanțe prin deșert, iar cartușele zburau în jurul observatorului
precum floricelele de porumb. Era prima dată când trăgeam cu o mitralieră de calibrul .50.
Efectiv nu-mi venea să cred cât era de puternică.
În raza mea vizuală se aflau un teren agricol abandonat, șanțuri, pomi. Toate au fost
cuprinse de flăcări. Era și o clădire veche, cu două domuri care arătau ca ochii unei broaște.
Am mitraliat domurile alea.
În timpul ăsta, Dwyer a început să tragă cu tunurile alea mari. Era un măcel în toată regula.
Nu-mi mai aduc aminte prea multe după asta, dar nici nu e nevoie – există o înregistrare
video. Alături de mine, filmând, era presa. Uram prezența ei acolo, dar mi se ordonase să îi
iau pe jurnaliști într-o misiune. La rândul lor, jurnaliștii erau de acord să nu dea drumul
niciunei imagini sau informații dobândite cu această ocazie până când nu ieșeam eu din țară.
Câți talibani am omorât? au vrut jurnaliștii să știe. Nu puteam ști cu exactitate.
Nedeterminat, am răspuns noi.
Am crezut că urma să rămân în observatorul ăla vreme mai îndelungată. Dar, la scurt timp
după ziua respectivă, am fost chemat în nord, la Baza Operațională Avansată (BOA)
Edinburgh. Am urcat la bordul unui Chinook plin cu saci cu scrisori, m-am întins jos printre
ca să mă ascund. Patruzeci de minute mai târziu, săream jos din avion, într-un noroi până la
genunchi. „Când dracu’ a plouat?“ Mi-a fost prezentată locuința mea, într-o casă din saci cu
nisip. Un pat minuscul.
Și un coleg de cameră. Ofițer de transmisie estonian. Ne-am împrietenit imediat. Mi-a dat
una dintre insignele lui ca dar de bun venit.
La opt kilometri distanță se afla Musa Qala, un oraș care fusese cândva fortăreață talibană.
În 2006 o cuceriserăm, după cea mai violentă luptă pe care o duseseră soldații britanici în
ultima jumătate de secol. Peste o mie de talibani fuseseră îngenuncheați. După ce fusese plătit
un preț atât de mare însă, orașul a fost repede și cu nonșalanță pierdut din nou. Acum îl
cuceriserăm a doua oară și aveam grijă să nu-l mai pierdem.
17
18
19
În ziua următoare, sau poate în ziua de după ea, convoiului nostru i s-au alăturat trei
jurnaliști. Mi s-a ordonat să îi iau pe câmpul de luptă, să le ofer un tur – cu înțelegerea
explicită că interdicția privind știrile era încă în vigoare.
Eram într-un transportor blindat Spartan, în fruntea convoiului, iar jurnaliștii erau înghesuiți
20
Vedeam în depărtare luminile din Musa Qala. Februarie 2008.
Tancurile noastre formau un adăpost, iar noi luam cina mâncând direct din pungă și vorbind
între noi cu voce scăzută.
După ce am terminat de mâncat, pe la miezul nopții, am deschis radioul să trag cu urechea
la ce se mai discuta. Stând așezat în spatele unui blindat Spartan, cu ușa mare deschisă, am
tras în jos pupitrul și am început să iau notițe din ce auzeam la radio. Singura mea lumină era
un bec slab deasupra capului, într-o carcasă de sârmă. Stelele de pe cerul deșertului erau mai
strălucitoare decât becul ăla, și păreau mai aproape de mine.
Alimentam radioul de la bateria Spartanului, așa că din când în când porneam motorul ca să
încarc bateria. Nu-mi plăcea să fac zgomot, de teamă să nu atrag atenția talibanilor, dar nu
aveam de ales.
21
Am aterizat pe 1 martie 2008. Conferința de presă obligatorie a stat între mine și un prânz
ca lumea. Mi-am stăpânit nerăbdarea, m-am dus în fața reporterului ales, i-am răspuns la
întrebări. Folosea cuvântul erou, și n-am putut suporta asta.
— Eroi sunt soldații din avion. Ca să nu mai vorbim de cei care încă se află în Delhi și
Dwyer și Edinburgh.
Am ieșit din încăpere și am dat nas în nas cu Willy și cu tata. Cred că Willy m-a îmbrățișat.
Cred că l-am sărutat pe tata pe amândoi obrajii. Posibil ca și el să… mă fi strâns de umăr?
Cuiva din afară, așa ceva i-ar fi părut o întâmpinare și interacțiune normală în cadrul familiei,
dar pentru noi era o demonstrație de afecțiune fizică izbitoare, nemaivăzută.
Apoi s-au uitat amândoi la mine, cu ochii mari. Păream epuizat. Chinuit.
— Arăți mai bătrân, a zis tata.
— Sunt.
Am urcat toți în Audi-ul tatălui meu și am pornit în grabă spre Highgrove. Cât a durat
drumul, am vorbit între noi de parcă eram într-o bibliotecă. Aproape în șoaptă.
— Ce mai faci, Harold?
— Ah, nici nu știu. Tu ce mai faci?
— Nu prea rău.
— Kate ce face?
— Bine.
— Am ratat ceva?
— Nu. Toate așa cum le știi.
Am lăsat geamul în jos, m-am uitat la peisajul de țară care-mi trecea prin fața ochilor. Nu
eram în stare să absorb toată culoarea aia, tot acel verde. Trăgeam în piept aerul proaspăt și
mă întrebam dacă lunile petrecute în Afganistan fuseseră un vis, iar drumul ăsta cu mașina era
aievea, sau dacă, dimpotrivă, călătoria asta de acum era visul? Tunurile de la Dwyer, caprele
decapitate, băiatul din roabă – asta era realitatea? Sau realitatea era parfumul apei de colonie a
tatălui meu și scaunele astea moi, din piele?
22
Am primit o lună liberă. Mi-am petrecut prima parte a ei cu prietenii. Auziseră că am venit
acasă, m-au sunat, mi-au zis să ieșim la un pahar.
Bine, dar doar unul.
Un pub care se numește Cat and Custard Pot. Eu: stând într-un colț întunecat, sorbind rar
dintr-un pahar cu gin tonic. Ei: râzând și pălăvrăgind și făcând tot felul de planuri pentru
excursii și proiecte și vacanțe.
Toți păreau foarte gălăgioși. Oare așa fuseseră mereu?
Mi-au zis că par tăcut. Da, le-am răspuns, da, probabil.
— Cum așa?
— Fără niciun motiv.
Pur și simplu simțeam nevoia să tac.
Mă simțeam nelalocul meu, un pic distant. Câteodată simțeam un fel de panică. Alteori,
furie.
— Voi știți ce se întâmplă chiar în clipa asta în partea cealaltă a lumii?
23
Presa a scris pe nerăsuflate despre întoarcerea noastră în Anglia, că am dat amândoi fuga la
apartamentul din Leeds al lui Chelsy, situat în afara campusului, unde locuia cu alte două fete,
în care eu aveam încredere și care, la rândul lor, aveau încredere în mine. Și că m-am furișat
în apartamentul lor deghizat, purtând un hanorac și o șapcă de baseball, făcându-le pe
colegele ei de apartament să râdă în hohote. Și că îmi plăcea să mă prefac a fi student, să mă
duc după pizza și să îmi petrec vremea prin baruri, întrebându-mă chiar dacă am făcut bine
când am ales să nu mă duc la universitate – informații care erau, absolut toate, false.
La apartamentul din Leeds al lui Chelsy m-am dus de două ori. Le cunoșteam foarte puțin
pe colegele ei de apartament. Și nici măcar o dată nu regretasem decizia de a nu mă duce la
universitate.
Dar presa devenea din ce în ce mai rea. Acum răspândea povești fanteziste, fantasmagorii,
și în timpul ăsta ne urmărea și ne hărțuia pe mine și pe toți cei din cercul meu de apropiați.
Chelsy mi-a spus că paparazzii o urmăreau când se ducea și când se întorcea de la cursuri –
mi-a cerut să fac ceva în privința asta.
I-am spus că o să încerc. I-am spus că îmi părea tare rău.
Când s-a întors în Cape Town, mi-a telefonat să-mi spună că se țineau după ea peste tot și
că chestia asta o scotea din minți. Nu-și putea imagina de unde știau întotdeauna unde e și
unde urmează să se ducă. Era pe punctul de a ceda nervos. Am discutat despre asta cu Marko,
iar el m-a sfătuit să îl rog pe fratele lui Chelsy să verifice dedesubtul mașinii.
Bineînțeles, un dispozitiv de urmărire.
Marko și cu mine am știut să-i spunem fratelui ei exact ce să caute, și unde, pentru că
chestia asta li se întâmplase foarte multor oameni din jurul meu.
Chelsy mi-a zis din nou că pur și simplu nu era sigură că e dispusă să accepte așa ceva. O
24
25
M-am dus cu JLP la Palatul Kensington, pentru un cocktail cu generalul Dannatt. Când am
bătut la ușa generalului, aveam mai multe emoții decât avusesem când plecasem la război.
Generalul și soția lui, Pippa, ne-au întâmpinat călduros, m-au felicitat pentru stagiul meu în
Afganistan.
Am zâmbit, dar apoi m-am încruntat. Da, au adăugat. Regretau că fuseseră nevoiți să îmi
scurteze misiunea.
— Presa asta – strică tot, nu-i așa?
— Fără nicio îndoială.
Generalul mi-a turnat un gin tonic. Ne-am tras niște scaune, ne-am așezat, iar eu am luat o
înghițitură bună din pahar și am simțit cum ginul alunecă pe gât în jos și, fără să stau pe
gânduri, am început să vorbesc și am spus că trebuia să mă întorc acolo. Trebuia să efectuez
un stagiu complet.
Generalul m-a privit fix.
26
Dar mi-am petrecut vara aia din 2008 făcând orice, în afară de a mă gândi la asta.
Nu m-am gândit prea mult la nimic, în afară de cei trei soldați răniți care se întorseseră
acasă în același avion cu mine. Voiam ca și alți oameni să se gândească la ei și să vorbească
despre ei. Nu suficient de multe persoane se gândeau și vorbeau despre soldații britanici care
se întorceau de pe câmpul de luptă.
De câte ori aveam un minut liber, încercam să găsesc o cale de a schimba situația asta.
Între timp, Palatul îmi dădea de lucru. Am fost trimis în America, prima mea vizită oficială
de lucru acolo. (Mai fusesem o dată în Colorado, să fac rafting, și la Disney World împreună
cu mama.) JLP s-a implicat în conceperea itinerariului, iar el știa exact genul de lucruri pe
care îmi doream să le fac. Îmi doream să vizitez soldații răniți și să depun o coroană în locul
de comemorare de la World Trade Center. Și mai voiam să întâlnesc familiile celor care
muriseră în 11 septembrie 2001. El a făcut posibile toate aceste vizite.
Îmi aduc aminte din călătoria aia prea puține lucruri în afara acestor momente. Mă uit în
urmă și citesc articole despre toată agitația și gălăgia, despre toate locurile în care am fost,
despre discuțiile amețitoare legate de mama, datorate în mare parte iubirii ei față de America
și vizitelor ei istorice în țara asta, dar ce îmi amintesc cel mai mult este că am stat de vorbă cu
soldații răniți, că am vizitat mormintele militare, că am discutat cu familiile copleșite de
durere.
Le-am ținut de mână, am încuviințat din cap și le-am spus: „Știu“. Cred că ne-am făcut unii
pe alții să ne simțim mai bine. Durerea sufletească trebuie împărtășită, așa e cel mai bine.
M-am întors în Anglia și mai încredințat că trebuia făcut mai mult pentru toți cei afectați de
războiul împotriva terorii. Am pus multă presiune pe mine – prea multă. Eram extenuat, și n-o
știam, și de multe ori mă trezeam dimineața simțindu-mă slăbit din cauza surmenajului. Dar
nu vedeam în ce fel aș putea-o lăsa mai moale, fiindcă erau prea mulți cei care cereau ajutor.
Prea mulți cei care sufereau.
Cam în perioada asta am aflat despre o organizație britanică nouă: Help for Heroes („Ajutor
pentru eroi“). Îmi plăcea enorm ce făceau, faptul că atrăgeau atenția asupra situației în care se
aflau soldații. Willy și cu mine i-am contactat. „Ce-am putea face pentru voi?“
Există un lucru pe care l-ați putea face, au zis fondatorii, părinți ai unui soldat britanic. „Ați
fi dispuși să purtați o brățară?“
Bineînțeles! Am purtat brățara la un meci de fotbal, împreună cu Kate, iar efectul a fost
electrizant. Cererea pentru brățara aia a crescut vertiginos, donațiile au început să curgă. Era
începutul unei relații lungi, semnificative. Mai mult, era un memento visceral al puterii pe
care o avea platforma noastră.
Cu toate astea, cea mai mare parte a activității mele se desfășura departe de ochii lumii. Am
petrecut multe zile la Selly Oak Hospital, și la Headley Court, stând de vorbă cu soldații,
ascultându-le poveștile, încercând să le ofer o clipă de pace sau să-i fac să râdă. N-am alertat
niciodată presa, iar Palatului i-am permis să o facă o singură dată, cred. Nu voiam să văd
niciun reporter pe o rază de un kilometru atunci când aveam acele întâlniri, care puteau părea
27
Spre sfârșitul acelei veri, m-am dus în Botswana, m-am întâlnit cu Teej și cu Mike. Recent
lucraseră la seria Planet Earth a lui David Attenborough și la alte câteva documentare BBC,
iar acum filmau un documentar important despre elefanți. Câteva turme, stresate din cauza
invadării habitatului lor și din cauza secetei, goneau prin Namibia în căutarea hranei și
ajungeau direct în brațele braconierilor – sute, înarmați cu mitraliere AK-47. Teej și Mike
sperau ca imaginile filmate de ei să aducă la cunoștința publicului acest masacru prelungit.
I-am întrebat dacă puteam să-i ajut cu ceva. Mi-au zis fără să stea pe gânduri:
- Sigur că da, Spike.
De fapt, s-au oferit să mă angajeze în chip de cameraman. Nu primeam plată, dar primeam
recunoașterea publică a rolului meu în producția filmului.
Încă din prima zi mi-au zis că păream foarte diferit. Nu că n-aș fi fost dintotdeauna genul de
om care ia munca în serios, dar era limpede că învățasem în armată cum să primesc ordine.
Nu era niciodată nevoie să-mi ceară de două ori să fac ceva.
De multe ori în timpul filmării, mergând pe după tufișuri cu camionul lor cu platformă,
priveam în gol și-mi ziceam: Ce ciudat! Toată viața i-am disprețuit pe fotografi, din cauză că
sunt specializați în a-ți fura libertatea, iar acum lucrez eu însumi ca fotograf, luptând să apăr
libertatea acestor animale maiestuoase. Iar toată treaba asta mă face să mă simt mai liber.
Ironia era mai mare cu atât mai mult cu cât filmam veterinari în timp ce le puneau
animalelor dispozitive de urmărire. (Dispozitivele aveau rolul de a-i ajuta pe cercetători să
înțeleagă mai bine tiparele de migrație ale turmelor.) Până atunci nu avusesem cele mai
fericite asocieri cu dispozitivele de urmărire.
Într-o zi am filmat un veterinar care a tras cu o săgeată tranchilizantă într-un elefant foarte
mare, ca să-i înfășoare apoi în jurul gâtului un colier cu dispozitiv de urmărire. Dar săgeata
pătrunsese foarte puțin în pielea groasă a elefantului, așa că acesta a reușit să-și vină în fire și
să o rupă la fugă.
Mike a țipat:
28
29
30
Am ajuns la baza RAF Shawsbury și am descoperit că elicopterele de acolo erau mult mai
complexe decât Firefly-urile.
Chiar și procedurile dinaintea zborului erau mai complicate.
M-am uitat la mulțimea de comutatoare și întrerupătoare și m-am gândit: „Cum voi reuși să
le memorez pe toate?“
Cumva, am făcut-o. Încet, sub privirile atente ale celor doi instructori, sergenții-majori
Lazel și Mitchell, le-am învățat pe toate.
În scurt timp ne-am ridicat în aer, elicele lovind norii pufoși, una dintre cele mai frumoase
senzații pe care le poate trăi cineva. Cea mai pură formă de zbor, din mai multe puncte de
vedere. Prima dată când ne-am ridicat, pe verticală, mi-am spus: „M-am născut pentru asta.“
Dar am învățat că nu zborul cu elicopterul era partea dificilă, ci planarea. Cel puțin șase
lecții lungi erau dedicate acestei sarcini, care părea ușoară la început, dar în curând mi s-a
părut imposibilă. De fapt, cu cât încercai mai mult să planezi, cu atât părea mai imposibil.
Motivul principal era un fenomen numit „maimuțe de planare“. În apropierea solului, un
elicopter poate cădea pradă unui cumul diabolic de factori: fluxul de aer, curentul descendent
și gravitația. Prima dată se leagănă, după care se zguduie, iar apoi se mișcă sus-jos și stânga-
dreapta – ca și cum niște maimuțe invizibile ar atârna de trenul de aterizare și l-ar zgâlțâi.
Pentru a ateriza cu elicopterul trebuie să scapi de aceste maimuțe, iar singurul mod în care o
poți face este… să le ignori.
Ușor de spus. De multe ori maimuțele astea m-au tras pe sfoară, dar aveam consolarea că și
pe ceilalți piloți care se antrenau cu mine i-au tras pe sfoară. Vorbeam între noi despre
ticăloasele astea mici – erau ca niște spiriduși invizibili. Am ajuns să le urâm, să ne fie groază
de rușinea și furia care apăreau când se dovedeau mai pricepute decât noi. Niciunul dintre noi
nu putea înțelege cum să restabilească echilibrul elicopterului și să îl facă să aterizeze pe pistă
fără a lovi fuzelajul. Sau fără a zgâria tălpile. O aterizare care lăsa o urmă lungă și strâmbă pe
pistă era umilința supremă.
A venit și ziua zborurilor solo, și toți eram înnebuniți. Maimuțele de planare, maimuțele de
planare, asta era tot ce auzeai în jurul ceainicului și ibricului cu cafea. Când mi-a venit
rândul, am urcat în elicopter, am spus o rugăciune și am cerut turnului de control permisiunea
pentru decolare. Am primit-o. Am pornit motorul, am decolat și am făcut câteva tururi în jurul
bazei, fără probleme, în ciuda vântului puternic.
Apoi urma momentul zero.
În zona de staționare erau opt cercuri. Trebuia să aterizezi în interiorul unuia dintre ele. În
stânga zonei de staționare era o clădire portocalie din cărămizi, cu ferestre imense, unde
ceilalți piloți si cursanți își așteptau rândul. Știam că toți stăteau și priveau de la ferestre și
simțeam cum „maimuțele“ pun stăpânire pe mine. Elicopterul se zgâlțâia. „Dați-vă jos“, am
țipat, „lăsați-mă în pace!“
M-am luptat cu comenzile elicopterului și am reușit să aterizez în interiorul unuia dintre
cercuri.
Am intrat în clădirea portocalie cu pieptul înainte, mândru, am luat loc la ferestre pentru a-i
privi pe ceilalți. Transpirat, dar zâmbind.
Mai mulți cursanți au fost nevoiți să-și anuleze aterizările în acea zi. Unul dintre ei a fost
nevoit să aterizeze pe un petic de iarbă din apropiere. Un altul a aterizat atât de dur, încât a
31
32
De la Shawbury m-am mutat la Middle Wallop. Armata certifica faptul că știu acum să
pilotez un elicopter, dar mai departe trebuia să învăț să pilotez tactic un avion. În timp ce
făceam alte chestii. Multe alte chestii. Ca, de pildă, să citesc o hartă și să localizez o țintă și să
lansez proiectile și să comunic prin radio și să fac pipi într-o pungă. Abilitatea de a face mai
multe lucruri în același timp în aer, la o viteză de 250 de kilometri pe oră, n-o poate căpăta
oricine. Ca să realizez acest truc mental demn de un Jedi, creierul meu trebuia să fie mai întâi
remodelat, conexiunile dintre sinapsele mele trebuiau refăcute, iar Yoda în acest proces masiv
de neuro-reconstrucție avea să fie Nigel.
Sau, mai simplu, Nige.
El a fost cel căruia i-a revenit sarcina deloc de invidiat de a-mi fi cel de-al patrulea
instructor de zbor – și, fără îndoială, cel mai important.
Aeronava pe care aveam să ne efectuăm ședințele de instruire era Squirrel, Veverița. Acesta
era numele neoficial pentru micul elicopter francez cu un singur motor pe care se antrenau
majoritatea elevilor britanici. Dar Nige era mai puțin focalizat asupra acestui Squirrel în care
stăteam decât asupra veverițelor din mintea mea. Veverițele din minte erau dușmanii străvechi
ai concentrării oamenilor, m-a asigurat Nigel. Fără ca eu să fiu conștient de asta, veverițele își
făcuseră sălaș în conștiința mea. Mai înșelătoare decât maimuțele de planare, spunea el, erau
totodată și mult mai periculoase.
Singura modalitate de a scăpa de veverițele din minte, considera Nigel, o reprezenta o
disciplină de fier. Un elicopter e ușor de stăpânit, dar ca să stăpânești mintea e nevoie de mai
mult timp și mai multă răbdare.
Timp și răbdare, mi-am zis nerăbdător. Nu prea îmi prisosește niciuna din astea două, Nige,
așa că hai să-i dăm bătaie…
Și mai e nevoie și de un fel de iubire față de tine însuți, a zis Nige, iar asta se manifestă sub
forma încrederii de sine.
— Încredere de sine, locotenent Wales. Crede în tine – la asta se rezumă totul.
Îmi dădeam seama că există un adevăr în ce spunea, dar nu-mi puteam imagina că aș fi
vreodată în stare să pun acel adevăr în practică. Realitatea era că eu nu credeam în mine – nu
prea credeam în nimic, iar în mine, cel mai puțin. De fiecare dată când făceam o greșeală,
lucru care se întâmpla des, eram foarte aspru cu Harry. Aveam senzația că mintea mea se
oprea brusc, ca un motor supraîncălzit, ceața roșie cobora, iar eu încetam să mai gândesc,
încetam să mai funcționez.
— Nu, zicea Nige încet, ori de câte ori se întâmpla asta. Nu lăsa o greșeală să-ți
33
Pe parcursul câtorva luni, Ninja Nige a reușit să-mi arate cum să pilotez un elicopter în timp
ce fac alte lucruri, nenumărate alte lucruri și, ceea ce era și mai important, cum să fac
asta nutrind un fel de iubire față de mine însumi. Astea erau lecții de zbor, dar eu îmi amintesc
de ele ca de niște lecții de viață și, treptat, cele bune au început să fie mai numeroase decât
cele rele.
În orice caz însă, bună sau rea, fiecare ședință de nouăzeci de minute în Dojo-ul Squirrel al
lui Nige mă lăsa vlăguit. După ce aterizam, îmi ziceam: „Am nevoie să trag un pui de somn.“
Mai întâi însă: raportul.
În timpul acestuia, Ninja Nige mă făcea într-adevăr să trec prin momente neplăcute, fiindcă
nu căuta să mă menajeze în niciun fel. Vorbea răspicat și mă rănea cu seninătate. Erau lucruri
pe care trebuia să le aud, iar el nu-și controla tonul când mi le spunea.
Deveneam defensiv.
El continua. Îi arătam din priviri că-l urăsc. El continua. Ziceam: „Bine, bine, am înțeles.“
El continua. Încetam să-l mai ascult. Bietul Nige… El continua.
A fost, îmi dau seama acum, unul dintre oamenii cei mai sinceri pe care i-am cunoscut
vreodată și știa un secret despre adevăr pe care mulți oameni nu sunt dispuși să-l accepte:
adevărul e de obicei dureros. Voia ca eu să cred în mine, dar nu voia s-o fac bazându-mă pe
promisiuni false sau pe complimente nesincere. Calea regală către măiestrie e pavată cu
adevăruri.
Nu că ar fi fost categoric împotriva complimentelor. Într-una din zile, aproape în treacăt,
mi-a zis că păream lipsit de orice… frică.
— Nu ești din cale-afară de îngrijorat, dacă-mi permiți să spun, locotenent Wales, că ai
putea să mori.
— Așa e.
I-am explicat că nu mă mai temusem de moarte de la vârsta de doisprezece ani.
A încuviințat din cap. A înțeles. Am trecut mai departe.
34
În cele din urmă, Nige mi-a dat drumul, m-a eliberat ca pe o pasăre rănită însănătoșită de el,
iar în urma certificării sale, armata m-a pronunțat apt să pilotez elicoptere Apache.
Dar nu – era o șmecherie. Nu aveam să pilotez elicoptere Apache. Aveam să stau într-o
clasă fără ferestre și să citesc despre elicopterele Apache.
Există ceva mai crud de-atât? m-am întrebat în sinea mea. Îmi promiți un elicopter, apoi îmi
dai un morman de teme?
Cursul a durat trei luni, timp în care aproape că mi-am pierdut mințile. În fiecare seară mă
întorceam prăbușit în camera mea ca o celulă, de la popota ofițerilor, și începeam să-mi vărs
năduful prin telefon vreunui prieten sau, dacă nu, atunci bodyguardului. Luam în calcul să
renunț cu totul la curs. Nici măcar nu-mi dorisem vreodată să pilotez elicoptere Apache, le
spuneam tuturor bosumflat. Îmi doream să pilotez elicoptere Lynx. Era mai ușor de învățat și
m-aș fi putut întoarce la război mai repede. Dar comandantul meu, colonelul David Meyer,
mi-a scos din cap ideea asta.
— Nicio șansă, Harry.
— De ce, domnule colonel?
— Fiindcă ai experiență în operațiuni de recunoaștere, ai fost un CAA foarte bun și ești un
pilot al naibii de bun. O să pilotezi elicoptere Apache.
— Dar…
35
Aranjamentul scaunelor n-a mai fost, în cele din urmă, o problemă. De la o zi la alta,
elicopterul Apache îmi părea din ce în ce mai puțin străin, iar în unele zile mă simțeam chiar
bine pilotându-l. Am învățat să fiu singur acolo, să gândesc singur, să funcționez singur. Am
învățat să comunic cu bestia asta mare, rapidă, primejdioasă, splendidă, să vorbesc pe limba
ei, să ascult când îmi vorbea. Am învățat să fac diverse lucruri cu mâinile în timp ce făceam
altele cu picioarele. Am învățat să apreciez cât de fenomenală e mașina asta: incredibil de
grea, totuși capabilă de o suplețe care te ducea cu gândul la balet. Cel mai complex elicopter
din punct de vedere tehnologic și totodată cel mai agil. Înțelegeam acum de ce doar o mână de
oameni pe pământul ăsta știu să piloteze elicoptere Apache și de ce costă milioane de dolari
să instruiești pe fiecare dintre acești oameni.
Și apoi… a venit timpul să pilotez noaptea.
Am început cu un exercițiu numit „punga“, iar denumirea lui e cât se poate de sugestivă.
Ferestrele elicopterului erau acoperite, iar tu te simțeai ca și cum ai fi fost într-o pungă de
hârtie maro. Trebuia să te folosești de instrumente și aparate de măsură pentru a primi toate
datele despre condițiile din exteriorul aeronavei. Înfricoșător, descurajant, dar eficient. Erai
forțat să îți dezvolți un fel de al doilea văz.
Apoi ne-am ridicat cu Apache-ul pe cerul nopții, am dat câteva ture în jurul bazei, încetul
cu încetul ne-am extins zborul până mai departe. Am fost puțin speriat când am zburat
deasupra câmpiei Salisbury, deasupra acelor văi și păduri pustii prin care mă târâsem în patru
labe în timpul acelor prime exerciții. Apoi am zburat deasupra unor zone mai populate. Și
apoi: Londra. Tamisa scânteind în întuneric. London Eye clipind către stele. Parlamentul
Britanic și Big Ben, și palatele. Mă întrebam dacă bunica era înăuntru și dacă era trează. Oare
câinii ei corgi se pregăteau de culcare în timp ce eu făceam rotirile astea grațioase pe deasupra
capetelor lor îmblănite?
Oare steagul era ridicat?
În întuneric am devenit expert în folosirea monoclului, cea mai uimitoare și emblematică
parte a tehnologiei unui Apache. Un senzor din botul elicopterului transmitea imagini printr-
un cablu, până în carlingă, unde erau introduse în monoclul care era prins de casca mea, în
fața ochiului drept. Prin intermediul acelui monoclu primeam toate informațiile despre lumea
exterioară. Toate simțurile mele erau reduse la acel unic mic portal. La început am avut
senzația că scriu cu degetul de la picior sau că respir prin ureche, dar după aceea mi-a devenit
o a doua natură. Și apoi a devenit ceva mistic.
36
Către sfârșitul instruirii mele pe Apache, la Wattisham Airfield în Suffolk, am primit încă
un instructor. Treaba lui era să pună la punct ultimele detalii.
Când ne-am întâlnit, ne-am strâns mâna, iar el a zâmbit cu subînțeles. Am răspuns printr-un
zâmbet. El a continuat să zâmbească. Zâmbeam și eu, dar începeam să mă întreb: Care-i
motivul? Am crezut că urma să-mi facă un compliment. Sau să-mi ceară o favoare. În schimb,
el m-a întrebat dacă-i recunosc vocea.
— Nu.
Făcea parte din echipa care m-a scos din primejdie în Afganistan.
— Ah, atunci, în 2008?
— Da.
Schimbaserăm câteva cuvinte prin radio în noaptea aia, mi-am adus aminte.
— Îmi amintesc cât de supărat erai.
— Da…
— Se simțea din vocea ta.
— Da, am fost devastat.
A zâmbit larg.
— Și uită-te la tine acum.
37
Urma să împlinesc douăzeci și cinci de ani în câteva zile și aveam sentimentul că de data
asta e mai mult decât o simplă aniversare. Prietenii mi-au zis că douăzeci și cinci e o vârstă
hotărâtoare, momentul în care mulți tineri și multe tinere ajung la o răscruce în drumul lor. La
douăzeci și cinci de ani faci un pas concret înainte… altminteri începi să aluneci înapoi. Eu
eram pregătit să merg înainte. Simțeam, în multe privințe, că ani de zile zburasem în pungă.
Mi-am adus aminte că la noi în familie vârsta de douăzeci și cinci de ani fusese una
însemnată. Bunica, de exemplu, la douăzeci și cinci de ani devenise al șaizeci și unulea
monarh din istoria Angliei.
Așa că am hotărât să marchez această aniversare importantă cu o excursie.
Botswana din nou.
Toată gașca era acolo, iar între o prăjitură și un cocktail, îmi spuneau cât de diferit le
păream – din nou. Le părusem mai matur, mai călit după prima mea misiune de luptă. Dar
acum, spuneau ei, păream mai… cu picioarele pe pământ.
Ciudat, mă gândeam. Lecțiile de zbor… mă aduseseră cu picioarele pe pământ?
Nimeni nu mi-a oferit mai multe laude sau iubire decât Teej și Mike. Însă într-o noapte, la o
oră târzie, Mike m-a luat deoparte ca să purtăm o discuție intimă, deloc veselă. La masa lor
din bucătărie, mi-a vorbit pe larg despre relația mea cu Africa. A venit timpul, zicea el, ca
relația aceea să se schimbe. Până atunci relația fusese una în care luasem, luasem și iar
luasem – dinamica tipică a relației britanicilor cu Africa. Dar acum trebuia să ofer și eu ceva
în schimb. Ani buni îi auzisem pe el și pe Teej și pe alții plângându-se de crizele cu care se
confruntă locul ăsta. Schimbările climatice. Braconajul. Seceta. Incendiile. Eram singura
persoană, din cele pe care le cunoșteau, care avea o anumită influență, un fel de megafon
global – singura persoană care avea efectiv capacitatea de a face ceva.
— Ce pot să fac, Mike?
— Să aduci la cunoștința celorlalți situația de aici.
38
O parte dintre cei prezenți ne-am îngrămădit în bărci cu fundul plat și am luat-o în sus pe
fluviu. Am campat pentru câteva zile, am explorat câteva insule îndepărtate. Nici picior de om
39
Mi-am primit aripile. Tata, în calitate de comandant de corp de armată, mi le-a prins de
piept.
Mai 2010.
O zi fericită. Tata, purtând bereta lui albastră, mi-a oferit-o oficial pe a mea. Mi-am pus-o și
apoi ne-am salutat reciproc. Gestul ăsta aproape că a fost mai intim decât o îmbrățișare.
Camilla era prezentă. Și surorile mamei. Și Chelsy. Eram din nou împreună. Curând după
41
Avionul meu a aterizat pe un arhipelag numit Svalbard.
Martie 2011.
Când am coborât din avion, m-am întors încet să cuprind cu privirea tot peisajul. Alb, alb și
iar alb. Nu vedeam cu ochii decât un alb de fildeș, un alb de zăpadă. Munți albi, troiene albe
de zăpadă, dealuri albe, iar peisajul ăsta era străbătut de drumuri înguste și albe, nu multe la
număr. Majoritatea celor două mii de locuitori aveau un snowmobil, nu o mașină. Peisajul era
atât de minimalist, atât de simplu, încât mi-am zis: „Poate o să mă mut aici.“
„Poate că ăsta e scopul meu.“
Apoi am aflat despre o lege locală ce interzicea oricui să iasă din oraș fără o armă la el,
deoarece munții de dincolo de oraș erau cutreierați de urși polari hămesiți, și atunci mi-am
zis: „Poate nu.“
Am mers cu mașina până într-un oraș numit Longyearbyen, orașul cel mai nordic de pe
Pământ, situat la doar 1.300 de kilometri de punctul cel mai de sus al planetei. Mi-am întâlnit
colegii de călătorie. Căpitan Guy Disney, un cavalerist care-și pierduse gamba dreaptă din
cauza unei grenade propulsate de rachetă. Căpitan Martin Hewitt, un parașutist al cărui braț
rămăsese paralizat după ce fusese împușcat. Soldat Jaco Van Gass, un alt parașutist, care își
pierduse mare parte din piciorul stâng și jumătate din brațul stâng din cauza unei grenade
propulsate de rachetă. (Își botezase restul de braț, dându-i o poreclă veselă, Nemo, care
întotdeauna ne făcea să izbucnim în râs.) Sergent Steve Young, un galez, care avea spatele
rupt din cauza unui dispozitiv exploziv improvizat. Doctorii i-au spus că nu va mai merge
niciodată, iar el era acum gata să tragă după el o sanie de 90 de kg până la Polul Nord.
Mă simțeam motivat în compania unor astfel de oameni. Le-am spus că eram onorat să mă
alătur lor, onorat să fiu pur și simplu în compania lor, și nu conta că erau minus treizeci de
grade. De fapt, vremea era atât de rea, încât a trebuit să amânăm pornirea.
Ah, nunta lui Willy, mi-am zis, cu fața în palme.
Am petrecut câteva zile așteptând, antrenându-ne, mâncând pizza și cartofi prăjiți la barul
local. Am făcut câteva exerciții pentru a ne obișnui cu temperaturile extreme. Ne-am pus pe
noi niște costume de scafandru portocalii, am sărit în Oceanul Arctic. Am fost șocat să văd cât
de caldă era apa în comparație cu aerul îngrozitor de rece.
Dar mai presus de orice, am avut ocazia să ne cunoaștem mai bine unii pe ceilalți, să creăm
o legătură afectivă.
Când vremea ne-a permis în sfârșit să călătorim, am sărit într-un Antonov și am zburat spre
o tabără improvizată, apoi am trecut la elicoptere și am zburat până la o distanță de 320 de km
de Polul Nord. Era în jurul orei unu noaptea când am aterizat, dar era lumină ca ziua în
amiaza mare în deșert. Acolo nu exista întuneric: întunericul fusese alungat. Le-am făcut cu
mâna elicopterelor, luându-ne la revedere, și am pornit la drum.
Experții în condiții arctice avertizaseră echipa să evite transpirația, fiindcă orice umezeală
îngheață instantaneu la Polul Nord, fapt care cauzează tot felul de probleme. Dar mie nu-mi
spusese nimeni asta. Lipsisem de la acele ședințe de instruire cu experții. Așa că iată-mă,
după prima zi de mers, după ce trăsesem de sania grea, cu transpirația curgând efectiv pe
mine – drept care hainele mele începeau să se transforme în gheață solidă. Ceea ce era și mai
alarmant, începeam să observ primele semne de necazuri pe degete și pe urechi.
Degerături.
Nu m-am plâns.
Cum aș fi putut, printre oamenii ăia? Dar, oricum, nici nu simțeam nevoia să mă plâng. În
ciuda disconfortului, nu simțeam decât recunoștință pentru faptul că mă aflam în prezența
unor asemenea eroi, că slujeam unei cauze atât de nobile, că vedeam un loc pe care atât de
puțini oameni ajung vreodată să-l vadă. De fapt, în a patra zi, când a venit timpul să plec, n-
42
În ajunul nunții, Willy și cu mine am luat cina în Clarence House împreună cu tata. Erau, de
asemenea, prezenți James și Thomas – cavalerii de onoare ai lui Willy.
Publicul fusese informat că eu eram cavalerul de onoare, dar asta era o minciună sfruntată.
Publicul se aștepta ca eu să fiu cavalerul de onoare, așa că Palatul a simțit că n-are încotro
decât să spună că eu sunt. În realitate, Willy nu voia ca eu să țin discursul de la nuntă al
cavalerului de onoare. Nu considera că e prudent să-mi dea microfonul și să mă lase să
vorbesc liber. Puteam să spun ceva teribil de nepotrivit.
În privința asta nu se înșela.
De asemenea, minciuna le oferea acoperire lui James și lui Thomas, doi civili, doi inocenți.
Dacă s-ar fi dezvăluit că ei erau cavalerii de onoare ai lui Willy, presa turbată i-ar fi vânat, le-
ar fi luat urma, i-ar fi spionat, investigat, ar fi distrus viața familiilor lor. Ambii băieți erau
timizi, liniștiți. N-ar fi putut face față unui asemenea asalt, și nici nu trebuia, oricum, să fie
expuși unui asemenea asalt.
Willy mi-a explicat toate astea și nici măcar n-am clipit. Am înțeles. Ba chiar am râs
amândoi de chestia asta, făcând speculații în legătură cu lucrurile nepotrivite pe care le-aș fi
putut spune în discursul meu. Și astfel, cina de dinaintea nunții a fost plăcută, veselă, în ciuda
emoțiilor evidente, specifice viitorilor miri, care-l năpădiseră și pe Willy. Thomas și James l-
au obligat să dea pe gât câteva pahare de rom și cola, ceea ce a părut într-adevăr să-i
risipească anxietatea. Între timp, eu întrețineam atmosfera cu povești de la Polul Nord. Tata
era foarte interesat și îi părea rău pentru disconfortul cauzat de degerăturile pe care le
suferisem la urechi și la obraji, iar eu cu greu m-am abținut să nu fac dezvăluiri suplimentare
și să-i spun și despre penisul la fel de dureros. La întoarcerea acasă, descoperisem îngrozit că
zonele mele de jos erau și ele degerate și, în vreme ce urechile și obrajii deja se vindecau,
mădularul nu dădea semne de vindecare.
Cu fiecare zi care trecea, problema devenea tot mai deranjantă.
Nu știu de ce trebuia să fiu reticent în ceea ce privește o discuție despre penisul meu cu tata
sau cu toți ceilalți domni prezenți. Penisul meu era o chestiune de interes public. Presa
scrisese pe larg despre el. Erau nenumărate povești în cărți și în ziare (chiar și în New York
Times) despre faptul că Willy și cu mine n-am fi fost circumciși. Mama interzisese asta,
ziceau ei toți, și deși e cât se poate de adevărat că șansele de a-ți degera penisul sunt mult mai
mari atunci când nu ești circumcis, toate poveștile erau false. Fusesem circumcis pe când
eram bebeluș.
După cină ne-am mutat în camera cu televizorul și ne-am uitat la știri. Reporterii le luau
interviu oamenilor care se instalaseră în apropierea porții de la Clarence House, cu speranța că
vor obține un loc în rândul din față la nuntă. Ne-am dus la fereastră și ne-am uitat la miile de
oameni adunați acolo, cu corturi și saci de dormit, de-a lungul arterei The Mall, care se
întinde de la Buckingham Palace la Trafalgar Square. Mulți beau, cântau. Unii găteau
mâncare pe plite portabile. Alții se plimbau de colo colo, cântau, sărbătoreau, de parcă ei ar fi
fost cei care se căsătoreau a doua zi dimineață.
Willy, încins de la rom, a strigat:
— Ar trebui să ne ducem să-i vedem!
43
Când au atins cel mai nordic punct al lumii, cei patru soldați răniți au destupat o sticlă de
șampanie și au băut în cinstea bunicii. Au avut amabilitatea de a-mi telefona și a-mi da ocazia
să le ascult bucuria.
Stabiliseră un record mondial, strânseseră din donații o remorcă de bani pentru veteranii
răniți și ajunseseră la Polul Nord. Ce reușită! I-am felicitat, le-am spus că îmi era dor de ei, că
mi-aș fi dorit să fiu și eu acolo.
O minciună inofensivă. Penisul meu oscila între a fi extrem de sensibil și aproape
traumatizat. Ultimul loc în care mi-aș fi dorit să fiu era Degeristan. Încercasem câteva remedii
casnice, inclusiv unul recomandat de o prietenă. Aceasta mă îndemnase insistent să aplic
cremă Elizabeth Arden.
— Mama se dădea cu crema asta pe buze. Tu vrei să mă dau cu ea pe mădular?
— O să-ți facă bine, Harry. Crede-mă.
Am găsit un tub, iar în clipa în care l-am deschis, mirosul cremei m-a transportat înapoi prin
timp. Am avut senzația că mama era chiar acolo, în cameră. Apoi am luat un pic de cremă și
am aplicat-o… jos. „Ciudată“ e puțin spus, dacă e să descriu senzația pe care am avut-o.
Era cazul să mă consulte un doctor, cât mai curând posibil. Dar nu puteam să cer Palatului
să-mi facă programare. S-ar fi găsit cineva la curte care, aflând de problema mea, să dea de
veste presei, iar în cel mai scurt timp mădularul meu ar fi ajuns pe prima pagină a ziarelor. În
același timp, nu puteam nici să sun pur și simplu un doctor așa, de capul meu, la întâmplare.
În împrejurări normale, lucrul ăsta ar fi imposibil, dar acum era de două ori imposibil. „Bună
ziua! Sunt prințul Harry… vă contactez pentru că am, se pare, o problemă în zona intimă și
mă întrebam dacă aș putea să vă fac o vizită și…“
I-am cerut unui prieten să-mi găsească, în modul cel mai discret, un dermatolog specializat
în anumite extremități… și în anumite personalități. O sarcină dificil de îndeplinit.
Dar prietenul meu m-a contactat și mi-a zis că tatăl său știa persoana potrivită. Mi-a dat un
nume și o adresă, așa că am sărit în mașină împreună cu bodyguarzii mei. Am ajuns la o
anumită clădire de pe Harley Street, unde își desfășurau activitatea mai mulți doctori. Un
bodyguard m-a introdus în clădire printr-o ușă dosnică, apoi am intrat într-un birou. L-am
44
A fost dureros să o văd pe Chelsy la nunta lui Willy. Încă aveam pentru ea o mulțime de
sentimente, sentimente pe care le reprimasem, sentimente de a căror existență nu avusesem
habar. De asemenea, îmi fuseseră stârnite anumite sentimente de bărbații cu priviri hămesite
care se țineau după ea, o înconjurau, o invitau insistent la dans.
Gelozia a pus stăpânire pe mine în noaptea aia, și i-am spus și ei asta, fapt care m-a făcut să
mă simt și mai aiurea. Și un pic patetic. Trebuia să-mi văd de viață, să cunosc pe altcineva.
Timpul, așa cum prezisese doctorul, avea să-mi repare mădularul. Când avea el să facă
minuni și în privința inimii mele?
Prietenii au încercat să mă ajute. Au menționat nume, au aranjat întâlniri. N-a ieșit nimic
din toate astea. Așa că nici măcar nu-i mai ascultam când au menționat încă un nume, în vara
lui 2011. Mi-au spus câte ceva despre ea – sclipitoare, frumoasă, sociabilă – și au menționat
că tocmai se despărțise de cineva și era singură. Dar nu va fi singură pentru multă vreme,
Spike!
— E liberă, omule. Și tu ești liber.
— Sunt oare?
— Și vă potriviți bine! Voi doi o să vă înțelegeți fără doar și poate.
Mi-am dat ochii peste cap. De câte ori se împlinește predicția asta?
Dar apoi, minunea minunilor, s-a împlinit. Ne-am înțeles. Am stat la bar, am discutat și am
râs, în timp ce prietenii care erau cu noi s-au topit complet, la fel cum s-au topit pereții și
băuturile și barmanul. Am sugerat întregului grup să ne întoarcem la Clarence House ca să
mai chefuim un pic.
Am stat la șuetă, am ascultat muzică. Un grup plin de viață. Un grup vesel. Când petrecerea
s-a spart, când toată lumea a plecat, am dus-o pe Florence acasă. Așa o chema, Florence. Deși
45
46
Abia îmi revenisem după Bodmin Moor, când am primit vorbă de la bunica. Voia să mă duc
în Caraibe. Un tur de două săptămâni pentru a comemora cel de-al șaizecilea an al său pe tron,
prima mea vizită regală oficială ca reprezentant al ei.
Era ciudat să fiu trimis atât de brusc într-o călătorie, cu un simplu pocnet al degetelor, și
îndepărtat astfel de îndatoririle mele militare, mai ales când eram atât de aproape de a pleca în
misiune.
Dar apoi mi-am dat seama că nu era deloc ciudat. Ea era, la urma urmei, comandantul meu.
Martie 2012.
Am zburat către Belize, iar din aeroport am urcat în mașină și m-am îndreptat spre primul
meu eveniment în care străzile erau pline de oameni veniți să mă întâmpine și să fluture
steaguri. La prima oprire, și la fiecare oprire ce a urmat, am băut în cinstea bunicii și a
gazdelor mele pahare cu alcool făcut în casă și am executat de mai multe ori un dans local
numit punta.
De asemenea, am gustat pentru prima dată în viață supă din copite de vacă, iar gustul ei a
fost și mai intens decât al alcoolului făcut în casă.
În timpul uneia dintre opriri m-am adresat mulțimii:
— Unu come, mek we goo paati!
În creolă asta înseamnă: „Hai să petrecem!“
Mulțimea a devenit frenetică.
Oamenii mă întâmpinau cu urale, îmi strigau numele, dar mulți strigau numele mamei mele.
Cu ocazia unei opriri, o femeie m-a îmbrățișat și a plâns: „Băiețelul Dianei!“ Apoi a leșinat.
Am vizitat un oraș pierdut numit Xunantunich. Metropolă mayașă prosperă, cu secole în
urmă, mi-a zis ghidul. Am urcat într-un templu de piatră, El Castillo, care avea gravat un
amalgam de hieroglife, frize și fețe umane. Când am ajuns sus de tot, cineva a zis că ăla era
cel mai înalt punct din toată țara. Priveliștea era extraordinară, dar mie îmi tot venea să mă uit
în jos, la picioare. Dedesubt se aflau oasele numeroșilor mayași cu sânge regesc decedați. O
Westminster Abbey mayașă.
În Bahamas am întâlnit miniștri, muzicieni, jurnaliști, atleți, preoți. Am participat la slujbe
religioase, la festivaluri stradale, la o cină de stat, și am ciocnit multe pahare. Am călătorit
spre insula Harbour într-o șalupă rapidă care s-a stricat. Când am început să luăm apă, a venit
în ajutorul nostru șalupa presei. Voiam să-i spun „Nu, mulțumesc, niciodată!“, dar aveam de
ales între a urca în șalupa lor și a înota până la mal.
Am întâlnit-o pe India Hicks, fina tatălui meu, una dintre domnișoarele de onoare ale
mamei. Ea m-a luat la o plimbare de-a lungul plajei de pe insula Harbour. Nisipul era de un
roz-deschis. „Nisip roz?“ Mi se părea halucinant. Nu neapărat neplăcut. Ea mi-a spus de ce
era nisipul roz, o explicație științifică, pe care n-am înțeles-o.
La un moment dat am vizitat un stadion plin cu copii. Aceștia trăiau într-o sărăcie lucie, se
luptau zi de zi cu greutățile, dar, cu toate astea, m-au întâmpinat cu urale și cu râsete. Ne-am
jucat, am dansat, am făcut un pic de box. Întotdeauna iubisem copiii, dar am simțit o legătură
și mai strânsă cu acest grup, fiindcă tocmai devenisem naș – pentru fiul lui Marko, Jasper. O
onoare imensă. Și un punct de cotitură important, consideram eu, speram eu, în evoluția mea
ca om.
Către sfârșitul vizitei, copiii din Bahamas s-au adunat în jurul meu și mi-au oferit un dar. O
coroană gigantică din argint și o pelerină roșie enormă.
Unul dintre ei a zis:
47
Când am ajuns acasă, cronicile erau elogioase. Reprezentasem Coroana cu destoinicie,
conform relatărilor celor de la Curte. I-am adus totul la cunoștință bunicii, i-am povestit
despre vizita oficială.
— Minunat! Bravo! mi-a zis ea.
Voiam să sărbătoresc, simțeam că merit să sărbătoresc. Și cum plecarea la război era
iminentă, ori sărbătoream acum, ori, poate, niciodată.
Petreceri, cluburi, baruri, am ieșit mult de tot în primăvara aia și am încercat să ignor faptul
că, oriunde mă duceam, doi paparazzi erau mereu prezenți. Doi paparazzi cu fețe nefericite,
îngrozitori: Tăntălăul și Gogomanul.
Ca adult, de cele mai multe ori fusesem vânat de paparazzi ori de câte ori ieșisem în locurile
publice. Câteodată în număr mare, alteori doar câțiva. Fețele erau dintre cele mai diverse, iar
adeseori nici măcar nu le vedeam chipurile. Însă acum erau de fiecare dată aceleași două fețe,
și, de fiecare dată, cât se poate de vizibile. Când exista o mulțime, ei erau fix în centrul ei.
Când nu mai exista nimeni altcineva, ei erau acolo, singuri.
Nici acum nu știu cum m-au convins să n-o port.
M-am dus în Jamaica, m-am împrietenit cu prim-ministrul, am alergat într-o cursă alături de
Usain Bolt. (Am câștigat, dar am trișat.) Am dansat cu o femeie pe cântecul lui Bob Marley,
„One Love“.
Let’s get together to fight this holy Armagiddyon (one love).
„Să ne adunăm și să purtăm împreună această luptă sfântă a Armagedonului (o singură
iubire)“
La fiecare oprire, se părea, plantam un copac sau mai mulți. Tradiție regală – deși eu i-am
adus ceva în plus. În mod normal, când ajungi la locul plantării unui copac, acesta e deja în
pământ, iar tu doar arunci un pumn de țărână în groapă, în mod simbolic. Eu am insistat să
plantez efectiv copacul, să-i acopăr rădăcinile, să-i pun puțină apă. Oamenii păreau șocați de
încălcarea asta a protocolului. O percepeau ca pe ceva radical.
Le-am spus:
— Vreau doar să mă asigur că va trăi copacul ăsta.
47
Când am ajuns acasă, cronicile erau elogioase. Reprezentasem Coroana cu destoinicie,
conform relatărilor celor de la Curte. I-am adus totul la cunoștință bunicii, i-am povestit
despre vizita oficială.
— Minunat! Bravo! mi-a zis ea.
Voiam să sărbătoresc, simțeam că merit să sărbătoresc. Și cum plecarea la război era
iminentă, ori sărbătoream acum, ori, poate, niciodată.
Petreceri, cluburi, baruri, am ieșit mult de tot în primăvara aia și am încercat să ignor faptul
48
Partea bună în toată povestea cu Tăntălăul și Gogomanul e că m-a pregătit de război. M-a
umplut de furie turbată, o stare care pregătește întotdeauna terenul pentru război. Totodată, m-
a făcut să-mi doresc să fiu oriunde în afară de Anglia. „Unde naiba e ordinul meu de
mobilizare? Vă rog să-mi trimiteți ordinul.“
Și apoi, bineînțeles, așa cum se întâmplă atât de des…
Eram la un festival de muzică, iar verișoara mea m-a bătut pe umăr.
— Harry, ea e prietena mea Cressida.
— Ooo! Ăăă! Bună!
Contextul era nefavorabil. O mulțime de oameni, intimitate zero. În plus, încă aveam inima
frântă. Pe de altă parte, peisajul era încântător, muzica era bună, vremea era frumoasă.
S-au produs niște scântei.
La scurtă vreme după ziua aia am ieșit împreună la cină. Mi-a povestit despre viața ei,
despre familie, despre visele de viitor. Voia să devină actriță. Vorbea atât de încet și era atât de
timidă, încât actoria era ultima profesie pe care mi-aș fi imaginat-o pentru ea, și i-am spus
asta. Dar ea mi-a mărturisit că o făcea să se simtă vie. Liberă. Cuvintele ei te duceau cu
gândul la zbor.
Câteva săptămâni mai târziu, la sfârșitul altei întâlniri, am condus-o cu mașina acasă.
— Stau pe o străduță laterală care dă în King’s Road.
Am tras mașina în fața unei case mari, pe o stradă bine întreținută.
— Aici stai? Asta e casa ta?
— Nu.
Mi-a explicat că stătea pentru câteva zile la o mătușă.
Am condus-o în sus pe trepte. Nu m-a invitat înăuntru. Nu mă așteptam s-o facă și nici nu-
mi doream. „Ia-o încet“, mi-am zis în sinea mea. M-am aplecat pentru un sărut, dar n-am
nimerit ținta. Puteam să arunc în aer un cactus de la cinci kilometri depărtare cu un proiectil
Hellfire, dar nu eram în stare să-i găsesc ei buzele. Ea s-a întors, am încercat iar pe retur, și
ne-a ieșit ceva cam ca o atingere ușoară. Dureros de jenant.
A doua zi de dimineață am sunat-o pe verișoara mea. Descurajat, i-am spus că întâlnirea
mersese bine, dar că finalul lăsase oarecum de dorit. Nu m-a contrazis. Vorbise deja cu
Cressida. A oftat. Jenant. Dar pe urmă a venit vestea cea bună. Cressida era dispusă să
încercăm din nou.
Ne-am întâlnit câteva zile mai târziu, pentru altă cină. Întâmplător, colega ei de apartament
ieșea cu Charlie, vechiul meu prieten. Frate cu Henners, regretatul meu amic.
Am glumit:
— Se vede clar că e mâna sorții. Ce bine am putea să ne distrăm toți patru!
Dar n-o spuneam chiar numai în glumă. Am mai încercat un sărut. N-a fost chiar atât de
jenant. Aveam speranțe.
Pentru întâlnirea următoare, Cressida și colega ei de apartament ne-au invitat, pe Charlie și
pe mine, pe la ele. Băutură, râsete. Până să mă dezmeticesc, eram un cuplu.
Din păcate însă nu puteam să mă văd cu Cress decât în weekend. Eram mai ocupat ca
niciodată cu ultimele pregătiri pentru plecarea la post. După care am primit ordinul oficial, cu
data prezentării efective, și ceasul ticăia acum cu zgomot. Pentru a doua oară în viața mea,
trebuia să-i spun unei femei tinere pe care abia o cunoscusem că voi pleca peste puțin timp la
război.
— Voi aștepta, a spus ea. Dar nu o veșnicie, a adăugat repede. Cine știe ce se va întâmpla,
49
Tovarășii mei au venit la mine și mi-au reamintit de Plan.
— Planul?
— Păi, da, Spike. Planul?
— A, da! Planul!
Discutaserăm despre asta mai înainte, cu niște luni în urmă. Dar acum nu mai eram atât de
sigur.
Au început munca de convingere.
— Te duci la război. Să privești moartea în față.
— Da, sigur, mersi.
— Ai o datorie să trăiești. Acum. Să trăiești clipa.
— Să trăiesc…?
— Carpe diem.
— A, OK… ce?
— Carpe diem. Trăiește clipa.
— A, deci sunt două feluri de a spune același lucru, deci…
— Vegas, Spike! Nu-ți mai amintești? Planul!
— Da, da, Planul, dar… pare cam riscant.
— Trăiește…!
— Clipa. Da, bine, am prins ideea.
Avusesem o experiență, recent, care mă făcuse să mă gândesc că nu se înșelau chiar în
totalitate, iar carpe diem erau mai mult decât simple vorbe goale. Jucând polo pe iarbă în
primăvară, în Brazilia, ca să strângem bani pentru Sentebale, văzusem un jucător cum cade
urât de tot de pe cal. Copil fiind, îl văzusem pe tata încasând aceeași căzătură: calul se
cabrase, iar pământul îl izbise și îl înghițise pe tata în același timp. Mi-aduc aminte că m-am
gândit: De ce sforăie tata? Pe urmă cineva a strigat: Și-a înghițit limba! Un jucător cu
prezență de spirit a sărit jos din șa și i-a salvat viața tatei. Rememorând acel moment intrat
adânc în subconștientul meu, făcusem și eu la fel: am sărit de pe cal, am alergat spre cel căzut
și i-am tras afară limba.
Omul a tușit și a început să respire din nou. Sunt destul de sigur că a scris o sumă
consistentă pe un cec, mai târziu în aceeași după-amiază, pentru Sentebale.
Dar tot atât de prețioasă a fost și lecția primită. Trăiește-ți clipele cât încă mai poți.
Deci le-am spus tovarășilor mei: „OK. Vegas. Hai să mergem!“
Cu un an înainte, după exercițiile din Gila Bend, prietenii mei și cu mine închiriaserăm niște
motoare Harley și merseserăm din Phoenix până în Vegas. În cea mai mare parte, escapada
trecuse neobservată. Deci de data asta, după un weekend de rămas-bun cu Cressida, am luat
avionul spre Nevada ca să repetăm figura.
Ne-am dus până și la același hotel, și ne-am instalat toți în același apartament. Avea două
niveluri, legate între ele printr-o scară grandioasă din marmură albă, care arăta de parcă
tocmai urmau să coboare pe ea Elvis și Wayne Newton, braț la braț. Deși nu era nevoie s-o iei
pe scări, fiindcă apartamentul avea și lift. Și o masă de biliard.
Partea cea mai bună era camera de zi: șase ferestre enorme care dădeau spre Strip, zona cu
hoteluri, iar în fața ferestrelor era așezată o canapea în formă de L, de unde te puteai uita la
Strip sau la munții din depărtare sau la televizorul uriaș cu plasmă montat pe perete. Câtă
opulență! Am fost în câteva palate la viața mea, iar interiorul acesta era demn de un palat.
În acea primă seară, ori poate în următoarea – lucrurile au rămas ca o ceață de neon în
mintea mea –, cineva a comandat de mâncare, altcineva a comandat cocktailuri, și am stat toți
la un loc și am pălăvrăgit în gura mare, ca să recuperăm timpul în care nu ne văzuserăm. Ce
mai făcuse fiecare, de când fuseserăm noi ultima oară în Vegas?
— Deci, domnule locotenent Wales, arzi de nerăbdare să te întorci la război?
— Păi, da, să știi că da.
Toată lumea a părut să rămână tablou.
Pentru cină am năvălit într-un restaurant cu specialități din carne și am mâncat regește.
Vrăbioare New York, trei feluri de paste, un vin roșu chiar agreabil. După aceea ne-am dus la
un cazinou, am jucat blackjack și la ruletă, am pierdut. Obosit, m-am scuzat și m-am întors la
50
Superiorii mei din armată, la fel ca tata, erau impasibili. Puțin le păsa lor că jucam biliard în
intimitatea unei camere de hotel, în pielea goală sau nu. Statutul meu rămânea neschimbat,
mi-au spus ei. Cu toată viteza înainte!
Camarazii mei militari m-au susținut și ei. Bărbați și femei în uniformă, de peste tot din
lume, au pozat goi sau aproape goi, acoperindu-și părțile intime cu căști, arme sau berete, și
au postat pozele online, în semn de solidaritate cu prințul Harry.
În ce o privește pe Cress: după ce mi-a ascultat explicația atentă și rușinată, a ajuns și ea la
aceeași concluzie. Fusesem un găgăuță, nu un destrăbălat. Mi-am cerut scuze că am pus-o
într-o situație jenantă.
Partea cea mai bună: niciunul dintre bodyguarzii mei nu a fost concediat, și nici măcar tras
de urechi – în principal, pentru că eu am ținut secret că fuseseră tot timpul cu mine.
M-am gândit la Cress, cum o să citească articolele. M-am gândit la superiorii mei din
armată. Cine va fi primul care să-mi tragă săpuneala?
În timp ce așteptam să aflu, am luat avionul spre Scoția și m-am întâlnit cu restul familiei la
Balmoral. Era luna august și se aflau toți acolo. Da, mi-am zis în sinea mea, da, singurul lucru
care mai lipsește din coșmarul ăsta kafkian este Balmoralul, cu toate amintirile lui complicate
și comemorarea morții mamei, peste doar câteva zile.
Curând după sosirea mea, m-am văzut cu tata pe domeniul Birkhall, în apropiere. Spre
surprinderea mea, spre ușurarea mea, a fost blând. Chiar perplex. Îi părea rău pentru mine,
mi-a spus, și înțelegea ce simt, fiindcă i se întâmplase și lui, chiar dacă nu apăruse niciodată
gol pe prima pagină. De fapt, nu era adevărat. Pe când avea vreo opt ani, un ziar din
Germania publicase fotografii cu el dezbrăcat, făcute cu teleobiectivul, în timp ce era în
vacanță în Franța.
Dar amândoi ne scoseserăm din minte fotografiile acelea.
Cu siguranță se simțise dezbrăcat de multe ori înainte, în văzul lumii, și aici era terenul
nostru comun. Ne-am așezat lângă o fereastră și am vorbit vreme îndelungată despre această
stranie existență a noastră, uitându-ne la veverițele roșcate de pe domeniul Birkhall cum se
zbenguie prin iarbă.
Carpe diem, veverițelor!
50
Superiorii mei din armată, la fel ca tata, erau impasibili. Puțin le păsa lor că jucam biliard în
intimitatea unei camere de hotel, în pielea goală sau nu. Statutul meu rămânea neschimbat,
mi-au spus ei. Cu toată viteza înainte!
Camarazii mei militari m-au susținut și ei. Bărbați și femei în uniformă, de peste tot din
lume, au pozat goi sau aproape goi, acoperindu-și părțile intime cu căști, arme sau berete, și
au postat pozele online, în semn de solidaritate cu prințul Harry.
În ce o privește pe Cress: după ce mi-a ascultat explicația atentă și rușinată, a ajuns și ea la
aceeași concluzie. Fusesem un găgăuță, nu un destrăbălat. Mi-am cerut scuze că am pus-o
51
Au fost niște discuții, după atac, cum că ar trebui să mă scoată din zona de luptă. Din nou.
Nu puteam suporta nici măcar ideea. Era prea groaznic ca să mă pot gândi la așa ceva.
Ca să-mi iau gândul de la o asemenea posibilitate, mi-am văzut de lucru, intrând în ritmul
normal al îndatoririlor mele. Programul meu era, din fericire, unul rigid: două zile de
operațiuni planificate, trei zile de VHR (nivel foarte ridicat de reacție). Cu alte cuvinte, să
stau cuminte într-un cort, așteptând să fiu convocat.
Cortul VHR avea aspectul și atmosfera unei camere de cămin studențesc. Colegialitatea,
plictiseala – harababura. Erau câteva sofale cu tapițeria din piele crăpată, un steag britanic
mare pe perete și pungi cu gustări peste tot. Ne pierdeam timpul jucând FIFA, bând găleți
întregi de cafea și răsfoind reviste pentru bărbați. (Loaded era foarte populară.) Dar pe urmă
începea să sune alarma, iar vremea studenției mele și toate celelalte epoci ale vieții mele
păreau la un milion de kilometri distanță.
Unul dintre băieți spunea că suntem doar niște pompieri mai răsfățați. Nu se înșela.
Niciodată complet adormiți, niciodată complet relaxați, întotdeauna gata s-o luăm din loc.
Chiar dacă sorbeam dintr-o ceașcă de ceai, mâncam o înghețată, plângeam după vreo fată,
trăncăneam despre fotbal, simțurile noastre erau permanent la pândă și mușchii ne erau tot
timpul încordați, așteptând sunetul alarmei.
Alarma aceea era, de fapt, un telefon. Roșu, simplu, fără taste, fără disc, doar baza și
receptorul. Sunetul pe care-l scotea era antic și de demult, cu desăvârșire britanic. Brrrring.
Mi se părea vag familiar; la început nu reușeam să-mi dau seama de unde. În cele din urmă,
mi-am amintit. Era exact ca telefonul Bunicii de la Sandringham, de pe biroul ei uriaș, în
salonul imens în care purta conversații la distanță între partidele de bridge.
În cortul VHR eram întotdeauna patru inși. Două echipaje de zbor cu câte doi oameni
fiecare, adică un pilot și un mitralior. Eu eram mitraliorul și pilotul meu era Dave – un tip
înalt, slăbănog, cu o alură de maratonist pe distanțe lungi, ceea ce chiar și era, de fapt. Avea
părul negru, tuns scurt, și un bronz antologic, de om al deșertului.
Mai frapant, Dave poseda un simț al umorului profund enigmatic. De câteva ori pe zi mă
trezeam întrebându-mă: Oare vorbește serios? Niciodată nu puteam să-mi dau seama. „O să-
mi ia ceva timp până să-l descifrez pe omul ăsta“, îmi ziceam. Dar n-am mai apucat niciodată.
Când auzeam telefonul roșu sunând, trei dintre noi lăsau baltă orice făceau și țâșneau spre
elicoptere, în timp ce al patrulea răspundea la telefon și primea detaliile operațiunii de la
vocea care se auzea la celălalt capăt al firului. Era o „medevac“? Evacuare medicală? O
„TIC“? Trupe în contact? Dacă era ultima variantă, cât de departe se aflau trupele și cât de
repede puteam ajunge la ele?
Odată instalați în Apache, dădeam drumul la aer, ne puneam pe noi echipamentul antiglonț
și ne prindeam centurile. Eu deschideam unul dintre cele patru posturi de comunicare radio,
primeam mai multe detalii despre misiune și introduceam coordonatele GPS în computerul de
bord. Prima oară în viața ta când pornești un Apache îți ia o oră, dacă nu mai mult, ca să
parcurgi toate verificările prealabile zborului. După câteva săptămâni petrecute la Bastion,
Dave și cu mine coborâserăm la opt minute. Și tot ni se părea o veșnicie.
Întotdeauna atârnam greu. Rezervorul era plin-ochi cu carburant și elicopterul gemea de o
garnitură completă de proiectile, plus destule cartușe de 30 mm cât să faci șvaițer un bloc
întreg de apartamente, construit din beton – puteai să simți cum toată acea încărcătură te
trăgea în jos, legându-te de Pământ. În chiar prima mea misiune îndeplinită vreodată, o
operațiune TIC, am detestat sentimentul acela, contrastul dintre graba noastră și gravitația
terestră.
52
Nici acum nu-mi pot stăpâni uimirea față de cât de rapid este Apache-ul.
De obicei zburam în regim normal, de croazieră, deasupra zonei-țintă, la o foarte civilizată
viteză de 70 de noduri. Dar deseori, grăbindu-ne către zona vizată, forțam nota, împingând
viteza până la 145 de noduri. Și, dat fiind că abia dacă eram la ceva distanță de sol, aveam
senzația că ne mișcăm de trei ori mai repede. Ce privilegiu, îmi spuneam în sinea mea, să simt
genul ăsta de forță brută și s-o pun la treabă pentru tabăra noastră!
Zborul la foarte joasă altitudine era procedura de operare standard. Mai greu pentru
luptătorii talibani să te vadă venind. Din păcate, și mai ușor pentru puștanii din zonă să arunce
cu pietre în noi. Ceea ce făceau tot timpul. Copii azvârlind cu pietre era cam tot ce aveau
talibanii în materie de capacități de luptă antiaeriană, în afară de câteva sisteme de rachete
sol-aer rusești.
Problema nu era să fugim de talibani, ci să-i găsim. În cei patru ani de la prima mea
misiune, deveniseră mult mai dibaci în a se fofila. Oamenii sunt adaptabili, și nicăieri mai
abitir decât în război. Talibanii reușiseră să-și dea seama exact câte minute aveau la dispoziție
la primul contact cu trupele noastre și până se zărea „cavaleria“ la orizont, iar ceasurile lor
interioare erau fin calibrate: împușcau cât mai mulți oameni posibil, după care o luau la picior.
Deveniseră mai dibaci și în a se ascunde. Puteau să se topească fără niciun efort într-un sat,
să se amestece printre localnici sau să se evapore în rețeaua lor de tuneluri. Nu fugeau
departe – era ceva mult mai difuz decât atât, mai mistic.
Noi nu renunțam cu ușurință la căutare. Dădeam roată, măturam terenul în arc înainte și
înapoi, uneori timp de două ore. (Apache-ul își consuma carburantul din rezervor în două
ore.) Uneori, la capătul celor două ore, tot nu voiam să ne dăm bătuți. Așa că realimentam.
Într-o zi am realimentat de trei ori, petrecând în total opt ore în aer.
Când ne-am întors într-un târziu la bază, situația era dramatică: rămăsesem fără pungi
pentru pipi.
53
Am fost primul din escadron care să apese pe trăgaci de furie.
Îmi amintesc noaptea aceea cât se poate de bine. Eram în cortul VHR, telefonul roșu a
sunat, toți am sprintat spre aparatele de zbor. Dave și cu mine am parcurs în viteză verificările
dinaintea zborului, eu am luat detaliile misiunii: unul dintre punctele de control cele mai
apropiate de Bastion era sub tirul unor arme de mic calibru. Trebuia să ajungem acolo cât mai
repede cu putință și să vedem de unde vin împușcăturile. Am decolat, am trecut peste zid, am
intrat în zbor vertical și am urcat la 450 de metri. Câteva clipe mai târziu, am mutat vizorul de
noapte spre zona-țintă.
— Uite-i!
Opt puncte calde, la opt kilometri distanță. Pete termice – deplasându-se pe jos dinspre
locul unde avusese loc contactul.
— Ei trebuie să fie! a spus Dave.
— Mda… n-avem forțe prietene care să patruleze pe-acolo! Și mai ales la ora asta.
— Hai să verificăm, ca să fim siguri. Confirmă tu că nu sunt patrule dincolo de zid.
Am întrebat la centrul de control J-TAC. Confirmat: „Nu sunt patrule.“
54
Una dintre dronele noastre îi observase pe talibani cum își instruiesc luptătorii.
În ciuda presupunerilor larg răspândite, talibanii aveau dotări bune. Nu se comparau cu ale
noastre, dar erau bune, eficace – atunci când le foloseau corect. Așa că erau deseori nevoiți
să-și pună repede la curent soldații cu felul cum trebuiau manevrate. În deșert aveau loc
demonstrații frecvente, instructorii arătând practic cum funcționau cele mai noi dotări venite
din Rusia și Iran. Asta părea să fie lecția surprinsă de dronele noastre. O lecție de tras cu
arma.
Telefonul roșu a sunat. Toți am lăsat jos cănile de cafea și consolele PlayStation. Am fugit
la Apache-urile noastre și am zburat spre nord în ritm alert, la șapte metri deasupra solului.
Începuse să se lase întunericul. Din centrul de control ni s-a ordonat să rămânem pe loc,
cam la opt kilometri depărtare. Pe măsură ce soarele apunea, abia dacă mai puteam zări zona
vizată. Doar umbre care se mișcau. Biciclete rezemate de un zid.
— Așteptați!
Am zburat în cerc și iar în cerc.
— Așteptați!
Respirație accelerată.
Apoi a venit semnalul: lecția de tir s-a terminat. Acum, dați-i bătaie!
— La atac!
Instructorul, ținta de mare valoare, era pe o motocicletă, cu unul dintre elevi pe șa în spatele
lui. Am țâșnit cu toată viteza spre ei și i-am prins în vizor, mergând cu 40 de kilometri la oră,
unul dintre ei cărând o mitralieră PKM. Am ținut degetul mare pe cursor, m-am uitat la ecran,
am așteptat. Acolo! Am acționat un trăgaci pentru laserul cu care ținteam și un altul ca să
lansez proiectilul.
Butonul pentru degetul mare cu care trăsesem în țintă era remarcabil de similar cu cel de pe
consola PlayStation pe care tocmai mă jucasem.
Proiectilul a lovit chiar lângă spițele motocicletei. Lovitură de manual! Exact unde fusesem
instruit să țintesc. Prea sus, și s-ar putea să zboare peste capul țintei. Prea jos, și nu reușești să
împuști decât pământ și nisip.
Delta Hotel. „Lovitură directă“. Am dus treaba la capăt cu tunul de 30 mm.
Unde fusese motocicleta era acum un nor de fum și flăcări.
— Bună treabă! a spus Dave.
Ne-am năpustit înapoi spre bază, am analizat critic înregistrarea video.
Lovitură mortală perfectă.
Ne-am mai jucat pe PlayStation. Ne-am dus la culcare devreme.
55
E greu să fii precis cu rachetele Hellfire. Apache-urile zboară cu o asemenea viteză
colosală, încât e greu să țintești ceva fără să deviezi. Greu pentru unii, oricum. Eu mi-am
dezvoltat o acuratețe punctuală, de parcă jucam darts la cârciumă.
Iar țintele mele se mișcau și ele cu repeziciune. Motocicleta cu cea mai mare viteză în care
am tras avea cam 50 de kilometri la oră. Cel care o conducea, un comandant taliban care își
pusese oamenii să tragă toată ziua în militarii noștri, se aplecase mult în față peste ghidon și
se tot uita în urmă la noi, care veneam după el. Gonea intenționat prin sate, folosindu-se de
civili ca să se ascundă. Bătrâni, copii – nu erau decât simplă recuzită pentru el.
Ocaziile noastre favorabile erau acele intervale de un minut cât el se afla între sate.
Țin minte că Dave mi-a strigat:
— Mai ai două sute de metri până în zona interzisă.
Adică, două sute de metri până ce comandantul taliban avea să se ascundă iar în spatele
vreunui copil.
L-am auzit iar pe Dave:
— Ai copaci care-ți vin la stânga, zid la dreapta.
— Recepționat.
Dave ne-a dus în poziție ușor dreapta și în spate, coborând la 180 de metri.
— Acum…
56
De trei ori am fost chemați în același loc în aparență lăsat în părăsire: un șir de buncăre care
dădeau către o șosea aglomerată. Aveam informații că luptătorii talibani se adunau în mod
obișnuit acolo. Veneau cu trei mașini, niște rable, cărând cu ei lansatoare de grenade și
mitraliere, luau poziție și așteptau să apară camioanele pe șosea.
Controlorii îi văzuseră aruncând în aer cel puțin un convoi.
Câteodată erau doar cinci-șase inși, alteori, chiar și treizeci. Talibani, clar ca lumina zilei.
De trei ori am zburat acolo ca să-i atacăm, și de trei ori nu am primit aprobarea să
deschidem focul. N-am aflat niciodată de ce.
De data asta eram hotărâți să facem ca lucrurile să se termine altfel.
Am ajuns acolo repede, am văzut un camion venind pe șosea, i-am văzut pe talibani luându-
l la ochi. Chestii urâte erau pe cale să se întâmple. Camionul ăla e terminat, am spus noi, dacă
nu facem ceva.
Am cerut permisiunea să atacăm. Solicitare respinsă. Am cerut-o din nou.
— Controlul terestru, cerem permisiunea să atacăm ținta ostilă…!
— Rămâneți în așteptare…
Bum! O străfulgerare enormă și o explozie pe șosea. Am urlat că vrem permisiunea.
— Rămâneți în așteptare… așteptați permisiunea de la comandantul terestru.
Ne-am repezit urlând, am văzut camionul lovit cum explodează în mii de bucăți, i-am văzut
pe talibani sărind în rablele lor de mașini și pe motociclete. Am urmărit două
motociclete. Am implorat să ni se dea permisiunea să tragem. Acum ceream un alt fel de
aprobare: nu permisiunea de a opri un atac, ci permisiunea să răspundem la un atac la care
tocmai asistaserăm.
Genul acesta de permisiune se numea 429 Alfa.
— Avem patru doi nouă alfa să atacăm?
— Rămâneți în așteptare…
Am continuat să urmărim cele două motociclete prin mai multe sate, în timp ce cârcoteam
pe tema birocrației în război, a reticenței superiorilor noștri să ne lase să facem ce fuseserăm
instruiți să facem. Poate, în văicăreala noastră, nu ne deosebeam cu nimic de soldații din orice
fel de război. Voiam să luptăm – nu înțelegeam problematica mai amplă, considerentele
geopolitice de la bază. Imaginea de ansamblu. Unii comandanți spuneau adeseori, în public și
în particular, că se temeau că fiecare taliban ucis va mai crea alți trei, deci eram extraprecauți.
Câteodată, aveam impresia că aveau dreptate comandanții noștri: noi chiar cream mai mulți
talibani. Dar trebuia să existe o soluție mai bună decât să plutim în zbor prin apropiere, în
timp ce nevinovații erau măcelăriți.
Cinci minute au devenit zece, apoi douăzeci.
N-am primit nicicând aprobarea.
57
Fiecare atac soldat cu morți era înregistrat video. Apache-ul le-a văzut pe toate. Camera de
filmat din botul lui înregistra totul. Așadar, după fiecare operațiune, urma o analiză atentă a
filmării.
Odată întorși la Bastion, ne duceam în camera de proiecție și vâram filmarea într-un aparat
care o proiecta pe niște televizoare cu plasmă montate pe pereți. Comandantul nostru de
escadron își apropia fața de ecrane, examinând detaliile, murmurând – încrețindu-și nasul.
Omul ăsta nu doar că se uita după erori, ci le vâna ca un lup flămând. Voia să ne prindă cu
greșeala.
Îl porcăiam cumplit, în toate felurile, când nu era prin preajmă. Aproape că am ajuns să-l
înjurăm în față. „Auzi, frate, tu de partea cui ești?“
Dar exact asta voia el. Încerca să ne provoace, să ne facă să spunem grozăvii de nespus. De
58
Mi-am îndesat în ranița Bergen hainele prăfuite, plus două suveniruri: un covoraș cumpărat
dintr-un bazar și un tub gol de proiectil pentru tunul de 30 mm de pe Apache.
Prima săptămână din 2013.
59
I-am trimis lui Cress un SMS, spunându-i că eram acasă.
Mi-a răspuns tot cu SMS, spunând că se simte ușurată, ceea ce m-a făcut și pe mine să mă
60
Mă sculam în fiecare zi, mă duceam la bază, îmi îndeplineam îndatoririle, nu-mi făcea
plăcere nimic din ce făceam. Mi se părea fără rost. Și plictisitor. Eram plictisit de moarte.
Mai mult, pentru prima dată după ani buni, nu mai aveam niciun scop. Niciun țel. Ce mai
urmează? Mă întrebam în fiecare seară. Mi-am implorat ofițerii comandanți să mă trimită
înapoi.
— Înapoi unde?
— La război.
— A, spuneau ei, ha, ha, nu!
În martie 2013 am prins de veste că Palatul voia să mă trimită în alt turneu regal. Primul
pentru mine după cel din Caraibe. De data asta, în America.
M-am bucurat că se va rupe monotonia. Pe de altă parte, eram și îngrijorat la ideea de a mă
întoarce la locul faptei. Îmi imaginam zile și zile cu întrebări despre Vegas.
Nu, nu, m-au asigurat curtenii de la Palat. Imposibil. Trecerea timpului și războiul
eclipsaseră povestea de la Vegas. Acesta era strict un turneu al bunăvoinței, pentru a promova
reintegrarea soldaților britanici și americani răniți. „Nimeni n-o să pomenească de Vegas,
Alteță.“ Dând pe repede înainte, iată-mă în mai 2013, alături de Chris Christie, guvernatorul
statului New Jersey, trecând în revistă distrugerile provocate de uraganul Sandy. Guvernatorul
mi-a dăruit o jachetă albastră din polar, pe care presa a interpretat-o până a devenit… „modul
guvernatorului de a se asigura că prințul rămâne îmbrăcat“. De fapt, și Christie făcuse aluzie
la episodul respectiv. Un reporter l-a întrebat ce părere avea despre momentul meu din Las
Vegas, iar Christie se jurase că, dacă voi petrece o zi întreagă cu el, „nimeni nu se va
dezbrăca“. Replica a provocat hohote de râs, Christie fiind celebru pentru corpolența lui.
Înainte de Jersey mă dusesem la Washington, D.C., unde mă întâlnisem cu președintele
Barack Obama și cu prima-doamnă, Michelle Obama, vizitasem Cimitirul Național Arlington
și depusesem o coroană de flori la Mormântul Soldatului Necunoscut. Mai depusesem și
înainte zeci de coroane de flori, dar în America era un ritual diferit. Nu așezai tu însuți
coroana pe mormânt; un soldat cu mănuși albe o așeza pentru tine, după care trebuia să pui și
tu mâna, una singură, pe coroană, cât dura o bătaie de tobă. Acest gest suplimentar, acest
parteneriat cu alt soldat viu, m-a mișcat profund. Ținându-mi mâna pe coroană o secundă în
plus, am constatat că mă clatin ușor pe picioare, mintea fiindu-mi inundată cu imagini ale
tuturor bărbaților și femeilor alături de care slujisem în armată. M-am gândit la moarte, la
pierdere, la durere, din provincia Helmand până la uraganul Sandy și tunelul Alma, și m-am
întrebat câți alți oameni reușeau să-și vadă mai departe de viață, pe când eu simțeam atât de
multă îndoială și derută – și încă ceva.
Ce? m-am întrebat. Tristețe? Amorțeală? Nu puteam să-i dau un nume acestei stări. Și,
neputând s-o numesc, o simțeam ca pe un soi de vertij. Ce se întâmpla cu mine?
Întregul turneu american a durat numai cinci zile – un adevărat taifun. Atât de multe locuri
pe care le-am văzut, și chipuri, și momente remarcabile! Dar în timpul zborului cu avionul
spre casă mie nu-mi stătea gândul decât la o singură parte a turneului.
O scurtă oprire în Colorado. Ceva care se numea Jocurile Războinicilor. Un fel de jocuri
olimpice pentru soldații răniți, cu două sute de participanți bărbați și femei, fiecare fiind o
61
62
I-am telefonat prietenului meu Thomas într-o seară. Thomas, fratele dragului meu tovarăș
Henners. Thomas, cel atât de simpatic și spiritual. Thomas, cu râsul lui molipsitor. Thomas,
amintire vie a unor vremuri mai bune.
Eram la Clarence House, așezat pe podea în camera cu televizorul. Probabil mă uitam
la Prietenii tăi.
— Hei, Boose, care mai e viața ta?
A râs. Nimeni nu-i mai spunea Boose.
— Harr-ees! Salut!
Am zâmbit. Nimeni altcineva nu mă mai striga Harrees.
A spus că tocmai se pregătea să plece de la o cină de afaceri. Se bucura că avea pe cineva cu
care să stea de vorbă, în timp ce se îndrepta spre casă.
Vocea lui, atât de asemănătoare cu a fratelui său, a fost instantaneu o alinare. M-a făcut să
mă simt fericit, cu toate că Thomas nu era fericit. Și el avea dificultăți, mi-a spus. Trecea
printr-un divorț, erau și alte probleme.
Conversația noastră s-a îndreptat inexorabil spre problema aceea inițială, izvorul tuturor
problemelor, Henners. Lui Thomas îi era cumplit de dor de fratele lui. Și mie, am spus.
Omule, și mie!
Mi-a mulțumit că am vorbit la un eveniment de strângere de fonduri pentru organizația de
caritate în numele lui Henners.
— N-aș fi lipsit pentru nimic în lume. Pentru asta sunt prietenii.
M-am gândit la evenimentul cu pricina. Și la atacul de panică de dinainte.
Pe urmă am depănat amintiri la întâmplare. Thomas și Henners, Willy și cu mine,
diminețile de sâmbătă, cum leneveam cu mama, cum ne uitam la televizor – cum făceam
concursuri de râgâieli.
— Mama ta era ca un adolescent!
— Chiar era, prietene.
Cum mergeam cu mama la spectacolele lui Andrew Lloyd Webber.
Henners și cu mine arătându-ne fundurile goale spre camerele de supraveghere de la
Ludgrove. Amândoi am izbucnit în râs.
Thomas mi-a adus aminte că Henners și cu mine eram atât de nedespărțiți, încât lumea ne
poreclise „Jack și Russell“. Poate era din cauză că Willy și cu mine aveam căței Jack Russell?
O, și m-am întrebat pe unde o fi acum Henners. Era cu mama? Era cu morții din Afganistan?
Era și Gan-Gan acolo? M-a smuls din acest fir al gândurilor țipătul scos de Thomas.
— Hei, frate, ești OK?
Voci mânioase, o încăierare, o luptă. Am pus telefonul pe difuzor, am țâșnit pe coridor, apoi
în sus pe scări, am dat buzna în camera polițiștilor. Am strigat la ei că prietenul meu era în
pericol. Ne-am aplecat toți deasupra telefonului, ascultând, dar convorbirea deja se
întrerupsese.
Era evident: Thomas fusese atacat de unii care voiau să-l jefuiască. Din fericire, se
întâmplase să pomenească numele restaurantului la care tocmai luase cina. Era în Battersea.
În plus, știam și unde stă. Ne-am uitat pe hartă: era un singur traseu logic între cele două
puncte. Împreună cu câțiva bodyguarzi, am fugit acolo și l-am găsit pe Thomas zăcând la
marginea drumului. Lângă Albert Bridge. Bătut, zguduit. L-am dus la cea mai apropiată circă
de poliție, unde a semnat o declarație. Pe urmă l-am dus cu mașina acasă.
Pe drum, mi-a mulțumit întruna că-i venisem în ajutor. L-am îmbrățișat strâns. Pentru asta
sunt prietenii.
63
Mi s-a dat un birou la baza aeriană Wattisham, pe care îl detestam. Niciodată nu-mi dorisem
un birou. Nu puteam să sufăr să stau la un birou! Tatăl meu își adora biroul, părea țintuit de el,
îndrăgostit de el, înconjurat de cărțile lui și de sacii cu corespondență. Niciodată n-aș putea să
fiu așa.
De asemenea, mi s-a dat o nouă însărcinare. Să-mi perfecționez cunoștințele despre Apache.
Probabil în ideea să devin instructor. Asta chiar era o treabă care mă gândeam că ar putea fi
64
Devenisem unchi. Willy și Kate aduseseră pe lume primul lor copil, George, și era cel mai
frumos bebeluș! Abia așteptam să-l învăț despre rugbi și Rorke’s Drift, despre zbor și
crichetul pe coridor – și, eventual, să-i dau câteva ponturi despre cum se poate supraviețui în
acvariul cu pești.
Reporterii însă s-au folosit de această minunat de veselă ocazie ca de una în care să mă
întrebe… dacă mă simt trist. Poftim?!
Bebelușul mă împinsese cu o verigă mai jos în lanțul succesiunii, făcându-mă să fiu acum al
patrulea pretendent la tron, în loc de al treilea. Deci, au spus reporterii, ghinion, nu-i așa?
— Cred că glumiți.
65
Angola. Am plecat spre țara aceea sfâșiată de război, într-o vizită oficială, și m-am dus
deliberat în mai multe locuri unde viața de zi cu zi fusese otrăvită cu mine de teren, inclusiv
un orășel despre care se credea că este locul cel mai plin de mine din toată Africa.
August 2013.
Am purtat același tip de echipament de protecție pe care îl purtase și mama mea când
vizitase Angola, în călătoria ei istorică. Ba chiar am colaborat cu aceeași organizație de
caritate care o invitase pe ea: Halo Trust. M-am simțit profund frustrat să aflu de la
conducătorii organizației și de la activiștii din teren că sarcina pe care ea o adusese în lumina
reflectoarelor, practic întreaga cruciadă globală la a cărei lansare ajutase și mama mea, bătea
acum pasul pe loc. Lipsă de resurse, lipsă de voință.
Aceasta fusese cea mai pasionată cauză nobilă a mamei, în ultima perioadă. (Călătorise în
Bosnia cu trei săptămâni înainte să plece la Paris în august 1997.) Mulți puteau încă să-și
aducă aminte cum a intrat singură pe un teren minat încă activ, detonând cu telecomanda o
mină, anunțând cu curaj: „Una s-a dus, au mai rămas șaptesprezece milioane.“ Viziunea ei
despre o lume fără mine de teren părea un vis realizabil pe atunci. Acum lumea o luase de-a-
ndoaselea.
Gestul de a prelua cauza ei, de a detona eu însumi o mină, m-a făcut să mă simt mai
aproape de ea și mi-a dat tărie și speranță. Pentru câteva clipe. În general vorbind, însă,
simțeam că pășesc în fiecare zi printr-un câmp minat atât din punct de vedere psihologic, cât
și emoțional. Niciodată nu știam când va avea loc următoarea explozie de panică.
După revenirea în Marea Britanie, m-am aruncat într-un demers de documentare. Eram
disperat să găsesc o cauză, un tratament. Chiar am vorbit și cu tata, i-am încredințat secretul
meu. „Tata, eu chiar mă lupt din greu cu atacurile de panică și cu anxietatea.“ El m-a trimis la
doctor, ceea ce a fost frumos din partea lui, dar doctorul era un generalist fără cunoștințe de
specialitate și fără idei noi. Voia doar să-mi dea pastile. Eu nu voiam să iau pastile.
Nu până nu epuizam toate celelalte remedii, inclusiv homeopate. În cercetarea mea, am dat
peste multă lume care recomanda magneziul, despre care se spunea că ar avea un efect
calmant. Adevărat, chiar a avut. Dar, în cantități mari, are și efecte secundare neplăcute –
relaxarea excesivă a intestinului gros –, lucru pe care l-am constatat pe pielea mea la nunta
unui amic.
Luând cină într-o seară la Highgrove, tata și cu mine am discutat despre suferința mea. I-am
dat amănuntele de rigoare, i-am povestit întâmplare după întâmplare. Spre sfârșitul mesei, el
s-a uitat în jos, spre farfuria lui, și a spus încet:
— Mă tem că e vina mea. Ar fi trebuit să-ți dau ajutorul de care aveai nevoie cu mulți ani în
urmă.
L-am asigurat că nu era vina lui. Dar am apreciat că-și ceruse iertare.
Pe măsură ce se apropia toamna, anxietatea mea era amplificată, cred, de apropierea
iminentă a zilei mele de naștere, ultima înainte să împlinesc treizeci de ani. Ultimele rămășițe
ale tinereții mele, mă gândeam. Eram năpădit de toate îndoielile și spaimele tradiționale, îmi
puneam toate întrebările fundamentale pe care și le pun oamenii pe măsură ce îmbătrânesc.
Cine sunt? Încotro mă duc? Perfect normal, îmi spuneam, doar că presa îmi întorcea ca un
ecou bolnav întrebările pe care mi le puneam mie însumi.
„Prințul Harry… de ce nu vrea să se însoare?“
Au scormonit și-au adus pe tapet fiecare relație pe care o avusesem vreodată, fiecare fată cu
care fusesem văzut vreodată, le-au vârât pe toate într-un mixer, au angajat „experți“, adică
altfel spus șarlatani, care să încerce „să le explice“. Cărți despre mine au plonjat în viața mea
amoroasă, luând în vizor fiecare eșec romantic, fiecare ratare. Cred că-mi amintesc una care
dădea amănunte despre flirtul meu cu Cameron Diaz. Harry pur și simplu nu se putea vedea
pe sine împreună cu ea, raporta autorul. Într-adevăr, nu puteam, din moment ce nu ne
cunoscuserăm niciodată. Nicicând nu m-am aflat la mai puțin de cincizeci de metri depărtare
de domnișoara Diaz – încă o dovadă în plus că, dacă îți place să citești pure născociri, atunci
biografiile capetelor încoronate sunt fix ce ai nevoie.
În spatele tuturor acestor lamentări în privința mea se afla ceva mai substanțial decât
„flecăreală“. Mergea până la întregul principiu fundamental al monarhiei, care se bazează pe
căsătorie. Marile controverse legate de regi și regine, mergând înapoi peste secole, se
66
Printre picături, în timpul pregătirilor pentru asaltul asupra Polului Sud, m-am așezat la o
discuție cu noul meu secretar particular, Ed Lane Fox, pe care toți îl strigam Elf.
Noiembrie 2013.
Fost căpitan în cavaleria regală, Elful era spilcuit, elegant și zvelt. Adeseori le aducea
aminte celorlalți de Willy, dar asta se datora mai mult începutului de chelie decât
personalității. Mie îmi aducea aminte nu atât de fratele meu mai mare, cât de un câine de
curse. La fel ca un ogar cenușiu, nu se oprea niciodată. Îți urmărea iepurele până la sfârșitul
lumii. Cu alte cuvinte, era complet devotat cauzei, oricare ar fi fost ea.
Cea mai mare calitate a lui, totuși, se prea poate să fi fost talentul de a vedea fix până în
miezul lucrurilor, de a cântări și simplifica situațiile și problemele, asta făcând din el omul
ideal pentru a ajuta la punerea în act a acestei idei ambițioase de Jocuri Internaționale ale
Războinicilor.
Acum, că aveam la îndemână o parte din bani, a sunat sfatul Elfului, următorul punct pe
ordinea de zi era să găsim pe cineva cu abilitățile organizatorice ieșite din comun și relațiile
sociale și politice necesare ca să se înhame la o sarcină de asemenea amploare. Iar el cunoștea
exact persoana potrivită.
Sir Keith Mills. Bineînțeles, am spus eu. Sir Keith organizase Olimpiada din 2012 de la
Londra, care avusese un asemenea succes remarcabil. Într-adevăr, cine altcineva putea să mai
fie?
— Hai să-l invităm pe Sir Keith la Palatul Kensington, la o ceașcă de ceai.
67
68
Câteva săptămâni mai târziu, am luat avionul spre Antarctica, aterizând la o stație de
cercetare numită Novolazarevskaia – un mic cătun din colibe și cabine modulare Portakabin.
Puținele suflete tari care trăiau acolo s-au dovedit niște gazde fabuloase. Oamenii aceia m-au
adăpostit și m-au hrănit – aveau niște supe incredibile. Nu mă mai săturam de ele.
Poate pentru că erau treizeci și cinci de grade cu minus?
— Mai vrei supă de pui cu tăiței, Harry?
— Da, vă rog!
Alături de echipă, am petrecut vreo săptămână sau două îndopându-ne cu carbohidrați, în
chip de pregătire. Și, bineînțeles, dând pe gât votcă. În sfârșit, într-o dimineață posomorâtă…
ne-am pornit! Am suit într-un avion, am zburat pe deasupra banchizei, ne-am oprit ca să
realimentăm. Avionul a aterizat pe o întindere albă, ca într-un vis. Nu era nimic de văzut în
nicio direcție, decât o mână de butoaie gigantice pentru carburant. Ne-am apropiat de ele, iar
eu m-am dat jos cât timp piloții umpleau din nou rezervorul. Era o tăcere sfântă – nici picior
de pasăre, nicio mașină, niciun copac –, dar nu era decât o mică parte din nimicul mai mare și
atotcuprinzător. Niciun fel de mirosuri, nicio adiere de vânt, nicio linie frântă sau vreun
element distinctiv care să-ți distragă atenția de la priveliștea nesfârșită și de-o frumusețe
incredibilă. M-am îndepărtat puțin, ca să fiu singur cu mine însumi timp de câteva momente.
Nicăieri nu mai văzusem un loc care să fie măcar pe jumătate la fel de liniștit. Copleșit de
bucurie, am stat în cap și cu picioarele în sus. Luni și luni de anxietate și-au luat zborul… preț
de câteva minute.
69
70
M-am mutat din vizuina de bursuc în Nottingham Cottage, reședință cunoscută pe scurt ca
21
Nott Cott . Willy și Kate locuiseră acolo, dar devenise neîncăpătoare pentru ei. După ce se
mutaseră în vechea locuință a prințesei Margaret, chiar peste drum, îmi lăsaseră mie cheile
lor.
Îmi părea bine că ieșisem din vizuina de bursuc. Dar îmi părea și mai bine că voi fi chiar
peste drum de Willy și Kate. Abia așteptam să mă duc în vizită la ei.
— Uite! E unchiul Harry!
— Salutare! Am zis doar să trec pe-aici.
Cu o sticlă de vin și brațele pline de cadouri pentru copii. Pe care să le las să cadă pe podea
și să mă iau la trântă cu micul George.
— Rămâi la cină, Harry?
— Cu cea mai mare plăcere!
Dar lucrurile n-au ieșit deloc așa.
Erau la depărtare de o jumătate de teren de fotbal, imediat dincolo de o curte pavată cu
piatră, atât de aproape, încât o puteam vedea pe bona lor trecând pe acolo tot timpul cu
căruciorul, și puteam să aud zgomotul de la renovările lor complicate. Am presupus că mă vor
invita pe la ei cât de curând. Azi-mâine.
Zilele au trecut, și tot nu s-a întâmplat asta. Ah, înțeleg, mi-am zis în sinea mea. Sunt
ocupați! Își clădesc o familie! Sau poate… nu vor o a cincea roată la căruță? Oare, dacă mă
însor, lucrurile vor sta altfel? Amândoi pomeniseră, apăsat și în mod repetat, cât de mult o
plăceau pe Cressida.
71
Martie 2014. Un concert pe Stadionul Wembley. Urcând pe scenă, m-a lovit obișnuitul atac
de panică. Mi-am croit drum spre centru, mi-am încleștat pumnii, am scuipat discursul. Erau
22
paisprezece mii de tineri în fața mea, adunați pentru WE Day . Poate că aș fi fost mai puțin
agitat dacă m-aș fi concentrat mai mult asupra lor, dar eu aveam o Zi a mea în toată puterea
cuvântului, gândindu-mă la ultima oară când ținusem un discurs sub acest acoperiș. A zecea
comemorare a morții Mamei. Fusesem agitat și atunci. Dar nu în halul ăsta.
Am plecat în grabă de pe scenă. Ștergându-mi sudoarea de pe față și urcând clătinat spre
locul rezervat mie, lângă Cress.
M-a văzut și s-a schimbat la față.
— Ești OK?
— Da, da.
Dar și-a dat seama că nu era adevărat. Ne-am uitat la ceilalți vorbitori. Adică, mai bine zis,
ea s-a uitat, eu am încercat să-mi vin în fire.
A doua zi dimineață, fotografia noastră era în toate ziarele și răspândită peste tot în online.
Cineva le spusese corespondenților de presă dedicați familiei regale unde urma să stăm și, în
cele din urmă, fuseserăm dați de gol. După aproape doi ani de relație în secret, ieșise la
lumină că eram un cuplu.
Ciudat că asta e așa o bombă de presă, am zis noi. Mai fuseserăm fotografiați și înainte, la
schi în Verbier. Dar pozele de acum au avut alt impact în rândul publicului, poate pentru că
era prima dată când ea mi se alăturase la un eveniment cu caracter oficial.
Drept rezultat, am devenit mai puțin clandestini, ceea ce a adăugat ceva relației. Câteva zile
mai târziu, ne-am dus la Twickenham, ne-am uitat la meciul Anglia–Țara Galilor, ne-am ales
cu un alai de paparazzi, dar nici măcar nu ne-am obosit să vorbim despre asta. Curând după
aceea, am plecat împreună într-o mică vacanță la schi cu niște prieteni, în Kazahstan, am fost
pozați de paparazzi, și nici măcar n-am știut. Eram prea ocupați cu altele. Schiatul era atât de
sacru pentru noi, atât de plin de semnificații, mai ales după vacanța noastră precedentă la schi
în Elveția, când Cress reușise în mod miraculos să-mi deschidă sufletul.
S-a întâmplat târziu într-o seară, după o zi lungă pe pistele de schi și distracția care a urmat.
Ne duseserăm înapoi la cabana unde stăteam, și Cress se spăla pe față, apoi pe dinți, în timp
ce eu stăteam pe marginea căzii. Nu vorbeam despre nimic în special, din câte îmi amintesc,
dar dintr-odată ea m-a întrebat despre mama.
Extraordinar. O prietenă care întreabă despre mama mea. Dar a contat și modul cum a
întrebat. Tonul vocii ei a fost exact combinația potrivită de curiozitate și compasiune. Modul
în care a reacționat la răspunsul meu a fost și el exact cel potrivit. Surprinsă, preocupată, fără
să mă judece.
72
Tovarășul meu Guy se însura.
Nu prea aveam chef de mers la nuntă. Dar era vorba de Guy. Cel mai de treabă tip. Vechi
tovarăș cu Willy și cu mine. Îl iubeam. Și-i eram dator. Fusese târât în noroi de presă, nu o
dată, din cauza mea, în numele meu.
Nunta era în America, în Sudul tradițional. Sosirea mea acolo a declanșat un torent de
discuții despre… ce altceva? Vegas. M-am gândit: „După tot acest timp? Zău? Fundul meu e
chiar atât de memorabil?“
Fie ce-o fi, mi-am spus în sinea mea. Lasă-i să trăncănească mai departe despre Vegas, eu
mă voi concentra pe ziua cea mare a lui Guy.
Pe drum spre petrecerea de adio a burlacilor, câțiva dintre noi ne-am oprit în Miami. Am
luat o cină fabuloasă, am vizitat câteva cluburi și am dansat până târziu după miezul nopții.
Am toastat în cinstea lui Guy. A doua zi am zburat toți spre Tennessee. Țin minte că, în ciuda
programului aglomerat al nunții, ne-am găsit timp să facem un tur prin Graceland, odinioară
căminul lui Elvis Presley. (De fapt și de drept, inițial cumpărase domeniul pentru mama lui.)
Toată lumea spunea întruna:
— Hei, hei, deci aici a trăit regele!
— Cine?
— Regele. Elvis Presley.
— A! Regele! Corect!
Lumea numea domeniul ba casă, ba castel, ba conac, ba palat, dar mie îmi aducea aminte de
vizuina bursucului. Întunecoasă, claustrofobă. Mergeam pe acolo și spuneam: „Regele a locuit
aici, zici? Pe bune?“
M-am oprit într-o cămăruță cu mobilă țipătoare și cu covoare mițoase, și m-am gândit:
„Designerul de interior al regelui era, probabil, pe LSD.“
În cinstea lui Elvis, toți nuntașii purtau pantofi din piele întoarsă de culoare albastră. La
73
Dar Universul abia începuse să-și facă încălzirea. Curând după ce mă întorsesem acasă,
ticăloasa principală din scandalul cu ascultarea telefoanelor, Rehabber Kooks, a fost achitată
la proces.
Iunie 2014.
Dovezile fuseseră grăitoare, spunea toată lumea. Nu suficient de grăitoare, au spus jurații.
Au crezut cele spuse de Rehabber Kooks în boxa martorilor, cu toate că mărturia ei întinsese
la maximum coarda credibilității. Ba nu, abuzase de credibilitate. Femeia aceea tratase
credibilitatea la fel cum se purtase mai demult cu un adolescent roșcovan din familia regală.
La fel și soțul ei. Fusese surprins pe video cum aruncă saci negri de gunoi, plini cu
componente de computer și stickuri de memorie, și alte efecte personale, inclusiv colecția lui
de pornografie, în tomberonul din fața garajului, cu doar câteva ore înainte ca poliția să le
percheziționeze locuința. Dar el s-a jurat că a fost doar o pură coincidență, deci… nici vorbă
de falsificarea dovezilor în acest caz, a spus Justiția. Continuați. Pe loc repaus. Niciodată nu
credeam ce citeam, dar acum chiar nu puteam crede ce citeam. O lăsau pe femeia asta să
scape nepedepsită? Și nu se scandaliza nimeni din opinia publică? Oamenii chiar nu-și dau
seama că aici nu e vorba doar de intimitatea persoanei, nu e vorba doar de siguranța publică –
nu e vorba doar de familia regală? Într-adevăr, cazul cu ascultarea telefoanelor fusese adus în
văzul lumii din cauza sărmanei Milly Dowler, o adolescentă care fusese răpită și ucisă.
Acoliții lui Rehabber Kooks intraseră ilegal în telefonul lui Milly, după ce aceasta fusese
declarată dispărută – violaseră dreptul la intimitate al părinților ei, în cele mai negre clipe de
suferință, și le dăduseră falsa speranță că fetița lor ar putea să fie în viață, pentru că i se
ascultau mesajele. Nici prin cap nu le trecea părinților că echipa Rehabber era cea care
asculta.
Dacă acești jurnaliști erau îndeajuns de ticăloși încât să-i hăituiască pe soții Dowler în cele
mai amarnice clipe ale durerii lor și să scape nepedepsiți, mai e cineva în siguranță?
Oamenilor chiar nu le pasă? Nu. Nu le pasă.
Credința mea în sistemul de justiție a primit o grea lovitură când femeia aceea a fost
achitată, lăsată să plece liberă ca pasărea cerului. Aveam nevoie de o schimbare de decor,
ceva care să-mi redea credința. Așa că m-am dus unde mă duceam întotdeauna. Okavango. Să
petrec câteva zile înviorătoare cu Teej și Mike. M-a ajutat. Dar, când m-am întors acasă, m-
am baricadat în Nott Cott.
74
Nu prea ieșeam din casă. Eventual la câte un dineu, când și când. Eventual câte o petrecere
acasă la cineva. Uneori mai intram și ieșeam în viteză din câte un club. Dar nu merita
deranjul. Când ieșeam, dădeam întotdeauna peste aceeași scenă. Paparazzi ici, paparazzi
dincolo, paparazzi peste tot. Istoria se repeta.
Îndoielnica plăcere a unei seri în oraș nu merita niciodată suferința. Dar pe urmă îmi
ziceam: Cum aș putea să cunosc pe cineva dacă nu ies? Așa că încercam din nou. Și istoria se
repeta.
Într-o noapte, plecând de la club, am văzut doi inși venind în goană de după un colț. Se
îndreptau spre mine și unul dintre ei avea o mână dusă la șold.
Cineva a strigat:
— Pistol!
Mi-am zis: „Gata, până aici mi-a fost.“
Billy the Rock a țâșnit în față, cu mâna pe pistol, și aproape că i-a împușcat pe cei doi inși.
Dar nu erau decât cei doi imbecili, Tăntălăul și Gogomanul. Nu aveau arme de foc și nu știu
după ce întinsese unul dintre ei mâna spre șold. Dar Billy l-a apucat și i-a răcnit în față:
75
76
Câteva săptămâni mai târziu, după mai mult de un an de discuții și planuri, de gânduri și
griji, șapte mii de fani s-au înghesuit în Parcul Olimpic Regina Elisabeta, pentru ceremonia de
deschidere. Jocurile Invictus luaseră naștere.
Ajunseserăm la concluzia că „Jocurile Internaționale ale Războinicilor“ era o denumire
care-ți încurca limba în gură, și cam lungă. Un ofițer deștept din Marina Regală venise apoi
cu ideea acestei alternative mult mai bune.
De îndată ce o sugerase, am spus toți într-un glas: Bineînțeles! După poemul lui William
Ernest Henley! Orice britanic cunoștea poemul acela. Mulți îi știau pe de rost primul vers:
„De cinci ani am spatele distrus, dar, după ce i-am văzut pe acești oameni curajoși,
bărbați și femei, m-am dat jos de pe canapea astăzi și sunt gata să încep din nou.“
„Sufăr de depresie de când m-am întors din Afganistan, dar această demonstrație de
curaj și optimism m-a făcut să văd…“
La ceremonia de închidere, abia trecuseră câteva momente de când îi prezentasem pe David
Grohl și trupa lui, Foo Fighters, când s-au apropiat de mine un bărbat și o femeie cu o fetiță
între ei, fiica lor. Fetița purta un hanorac roz și niște apărătoare de urechi portocalii. S-a uitat
în sus spre mine și a spus:
— Mulțumesc că l-ai făcut pe tati să fie… din nou tati.
Tatăl ei cucerise o medalie de aur.
Doar o singură problemă, a spus ea. Nu-i putea vedea pe Foo Fighters. Ei bine, nu puteam
77
La puțin timp după Jocuri, am informat Palatul că voi părăsi armata. Elf și cu mine am
lucrat la un anunț public; era greu de găsit exact formularea potrivită, să explicăm publicului
de ce – poate pentru că aveam dificultăți să-mi explic mie însumi. Privind în retrospectivă
lucrurile, îmi dau seama că a fost o decizie greu de explicat pentru că nu a fost nicidecum o
decizie. Pur și simplu venise momentul.
Dar momentul pentru ce, mai exact, în afară de plecarea din armată? De acum înainte
aveam să fiu ceva ce nu mai fusesem niciodată: un membru al familiei regale cu normă
întreagă. Cum aveam de gând să fac chestia asta? Și ce anume voiam eu, de fapt, să fiu?
După o viață întreagă de crize existențiale, chiar că dădusem peste o dilemă insolvabilă.
Cine ești atunci când nu mai poți să fii ceea ce ai fost dintotdeauna, ceea ce te-ai pregătit să
fii?
Pe urmă, într-o zi, am crezut că aflasem răspunsul.
Era o zi rece de marți, lângă Turnul Londrei. Stăteam în mijlocul străzii, când brusc l-am
văzut venind, șontâc-șontâc – Ben, soldatul cu care zburasem în avion la întoarcerea din
Afganistan în 2008, soldatul pe care îl vizitasem și îi făcusem galerie în timp ce se cățăra pe
un perete cu noua lui proteză pentru picior. După șase ani de la acel zbor, așa cum sunase
promisiunea, el alerga la maraton. Nu Maratonul Londrei, ceea ce ar fi fost un miracol în sine.
Alerga la propriul lui maraton, de-a lungul unui traseu pe care îl stabilise el însuși, după
conturul unui mac gigantic aplicat peste harta Londrei.
Un uluitor traseu de 50 de kilometri, al cărui circuit îl parcursese în întregime, ca să strângă
fonduri și să ridice gradul de conștientizare în rândul publicului – și frecvența bătăilor inimii.
— Sunt șocat, mi-a spus el, dând de mine acolo.
— Tu ești șocat? am spus. Înseamnă că facem pereche.
Faptul că l-am văzut acolo, că era în continuare soldat, deși se retrăsese din armată – acesta
era răspunsul la dilema cu care mă luptam de atâta vreme.
Întrebare: Cum încetezi să mai fii soldat, când soldat ai fost sau ți-ai dorit să fii toată viața?
Răspuns: Nu încetezi. Chiar și atunci când nu mai ești soldat, nu trebuie să te oprești din a
mai fi soldat. Niciodată.
78
O slujbă religioasă pentru Războiul din Afganistan la Catedrala St Paul, apoi o recepție la
Guildhall găzduită de City of London Corporation, apoi lansarea evenimentului Walk of
Britain organizat de fundația de caritate a veteranilor Walking With The Wounded, apoi o
vizită la echipa națională de rugbi a Angliei – m-am uitat la rugbiști cum se antrenează pentru
un meci contra Franței, după care i-am urmat la Twickenham și le-am făcut galerie –, apoi un
memorial pentru olimpicul Richard Meade, cel mai medaliat campion de echitație din istoria
Marii Britanii, după care o călătorie cu tata în Turcia ca să participăm la ceremoniile dedicate
comemorării a o sută de ani de la Bătălia de la Gallipoli, după care o întâlnire cu urmașii celor
care luptaseră în bătălia aceea epopeică, după care înapoi la Londra ca să înmânez medalii
alergătorilor de la Maratonul Londrei.
Acesta a fost startul meu în anul 2015.
Doar momentele mai importante.
Ziarele dădeau pe-afară de articole despre cât de leneș era Willy, iar presa luase obiceiul să-
l poreclească „Wills Chiulangiul“, ceea ce era jignitor și dezgustător de nedrept, pentru că el
era ocupat să aibă copii și să-și mărească familia. (Kate era însărcinată din nou.) De
asemenea, încă depindea de tata, care deținea controlul asupra băierilor pungii. Willy făcea
exact atât cât voia tata ca el să facă, iar uneori asta nu era prea mult, pentru că tata și Camilla
nu voiau ca
Willy și Kate să aibă parte de prea multă publicitate. Tata și Camilla nu erau prea încântați ca
Willy și Kate să distragă atenția de la ei sau de la cauzele susținute de ei. Îl mustraseră fățiș pe
Willy din cauza asta, de multe ori.
Caz tipic: ofițerul de presă al tatei i-a făcut cu ou și cu oțet pe cei din echipa lui Willy atunci
când Kate a fost programată să viziteze un club de tenis în aceeași zi în care tata avea un
eveniment. Când i s-a spus că era prea târziu ca să mai poată fi anulată vizita, ofițerul de presă
al tatei i-a avertizat:
— Doar să aveți mare grijă ca ducesa să nu țină în mână o rachetă de tenis, în niciuna dintre
79
M-am dus în Australia pentru o rundă de exerciții militare și, în timp ce eram acolo, am
primit vestea: Willy și Kate aduseseră pe lume al doilea lor copil. O fetiță, Charlotte. Eram
din nou unchi, și foarte fericit să fiu.
Dar, în mod previzibil, în timp ce dădeam un interviu în ziua aceea sau a doua zi, un
jurnalist m-a chestionat în legătură cu subiectul, de parcă aș fi fost diagnosticat cu o boală
terminală.
— Nu, prietene. Sunt bucuros cât cuprinde.
— Dar acum vă aflați și mai jos pe linia succesiunii.
— Nici c-aș putea fi mai fericit pentru Willy și Kate.
Jurnalistul m-a presat în continuare: Al cincilea la rând – hm. Nici măcar Rezerva Rezervei.
M-am gândit: În primul și-n primul rând, e un lucru bun să fii mai departe de centrul unui
vulcan. În al doilea, ce fel de monstru s-ar gândi la el însuși, și la locul lui din linia
succesorală, într-un asemenea moment, mai degrabă decât să primească cu brațele deschise
venirea pe lume a unui copil?
Îl auzisem odată pe un curtean spunând că atunci când ești al cincilea sau al șaselea la rând,
te-ai putea consola cu gândul că ești „doar la un accident de avion distanță“. Mi-era imposibil
să-mi imaginez că aș putea trăi așa.
Jurnalistul a perseverat. Nașterea aceea nu mă făcea să-mi pun întrebări despre alegerile
mele?
— Alegerile mele?
— Nu ar fi momentul să vă așezați la casa dumneavoastră?
— Păi, ăăă…
— Lumea începe să vă compare cu Bridget Jones.
M-am gândit: Chiar așa? Bridget Jones, zici?
Jurnalistul aștepta. Se va întâmpla, l-am asigurat eu, sau am asigurat-o, nu mai țin minte
fața persoanei în cauză, doar lipsa de noimă a întrebărilor. Când, oare, bunule domn, nevastă
hotărăști să-ți iei? Se va întâmpla atunci când se va întâmpla, am spus eu, exact așa cum
încerci să-ți liniștești o mătușică pisăloagă.
Jurnalistul fără chip s-a uitat lung la mine cu abjectă… milă. Se va-ntâmpla, totuși?
80
Lumea specula deseori că eu mă agățam de viața mea de burlac din cauză că era atât de
fascinantă și încântătoare. În multe seri îmi ziceam în sinea mea: „Dacă ar putea să mă vadă
acum…“
Pe urmă mă întorceam la activitățile mele fascinante și încântătoare: îmi împătuream
chiloții și mă uitam la „Episodul cu nunta Monicăi și a lui Chandler“.
Pe lângă faptul că-mi spălam singur rufele (adesea întinse să se usuce pe caloriferele din
casă), îmi făceam singur curățenie, îmi găteam singur, îmi cumpăram singur de mâncare. Era
un supermarket în apropiere de palat și mă duceam acolo, la modul relaxat și neprotocolar, cel
puțin o dată pe săptămână.
Bineînțeles că-mi planificam fiecare ieșire la cumpărături cu la fel de multă grijă ca o
81
Lăsând la o parte mersul din când în când la cumpărături, am încetat să mai ies din casă în
2015. Am încetat cu totul.
Gata cu ieșirile ocazionale cu amicii la cină. Gata cu petrecerile acasă la câte cineva. Gata
cu cluburile. Gata cu toate.
În fiecare seară mă duceam direct acasă, de la serviciu, mâncam deasupra chiuvetei, după
care mă ocupam de hârtii, având în fundal televizorul dat în surdină pe „Prietenii tăi“.
Bucătarul tatei îmi umplea uneori congelatorul cu preparate de-ale lui, plăcintă cu carne de
pui, plăcintă cu carne de vită. Îi eram recunoscător că nu mai trebuie să mă aventurez la
supermarket chiar atât de des… deși plăcintele alea îmi aduceau uneori aminte de luptătorii
gurkha și de tocana lor cu carne de capră, în mare parte pentru că le lipseau condimentele. Mi-
era dor de camarazii gurkha, mi-era dor de armată. Mi-era dor de război.
După ce mâncam, fumam câte un joint, având grijă ca fumul să nu se ducă, purtat de vânt,
în grădina vecinului meu, ducele de Kent.
După care mă băgam în pat devreme.
O viață solitară. O viață stranie. Mă simțeam însingurat, dar era mai bine singur decât
anxios. Tocmai începeam să descopăr câteva remedii sănătoase pentru panica mea, dar până
să mă simt mai sigur pe ele, până să simt pământ mai ferm sub picioare, mă rezemam de acest
singur remediu hotărât nesănătos.
Eschivare. Eram un agorafob. Ceea ce era aproape imposibil, dat fiind rolul meu public.
După un discurs care nu putuse fi evitat sau anulat, și în timpul căruia puțin lipsise să nu
leșin, Willy a venit la mine în culise. Râzând.
— Harold! Uită-te la tine! Ești ud leoarcă.
Nu puteam în ruptul capului să-mi explic reacția lui. Tocmai el! Fusese de față la chiar
primul meu atac de panică. Cu Kate. Ne duceam cu mașina la o partidă de polo pe iarbă în
Gloucestershire, eram în Range Roverul lor. Eu stăteam în spate și Willy a aruncat o privire
spre mine în oglinda retrovizoare. M-a văzut transpirat, roșu la față.
— Te simți bine, Harold?
Nu, nu mă simțeam bine. Era un drum care dura câteva ore și la fiecare câțiva kilometri îmi
venea să-l rog să tragă pe stânga, ca să pot să sar afară din mașină și să-mi vin în fire.
Știa că se petrece ceva, ceva nasol. El îmi spusese, în ziua aceea sau la puțin timp după, că
am nevoie de ajutor. Iar acum mă lua peste picior? Nu-mi dădeam seama cum poate să fie atât
de insensibil.
Dar și eu greșeam. Amândoi ar fi trebuit să avem mai multă minte decât atât, ar fi trebuit să
recunoaștem semnele stărilor mele de dezintegrare psihică și emoțională, să ne dăm seama ce
însemnau ele, pentru că tocmai începuserăm să discutăm despre lansarea unei campanii
publice de conștientizare în privința problemelor de sănătate mintală.
82
supermarket chiar atât de des… deși plăcintele alea îmi aduceau uneori aminte de luptătorii
gurkha și de tocana lor cu carne de capră, în mare parte pentru că le lipseau condimentele. Mi-
era dor de camarazii gurkha, mi-era dor de armată. Mi-era dor de război.
După ce mâncam, fumam câte un joint, având grijă ca fumul să nu se ducă, purtat de vânt,
în grădina vecinului meu, ducele de Kent.
După care mă băgam în pat devreme.
O viață solitară. O viață stranie. Mă simțeam însingurat, dar era mai bine singur decât
anxios. Tocmai începeam să descopăr câteva remedii sănătoase pentru panica mea, dar până
să mă simt mai sigur pe ele, până să simt pământ mai ferm sub picioare, mă rezemam de acest
82
-am dus la Spitalul Mildmay Mission din East London, pentru aniversarea împlinirii a 150
de ani de existență și sărbătorirea recent încheiatelor renovări. Mama mea făcuse acolo, la un
moment dat, o vizită devenită faimoasă. Ținuse de mână un pacient care era seropozitiv cu
HIV, ceea ce schimbase lumea. Ea dovedise astfel că infectarea cu HIV nu era lepră, că nu era
un blestem. Dovedise că boala nu îi descalifica pe oameni de la a merita dragoste sau
demnitate. Reamintise lumii că respectul și compasiunea nu sunt cadouri, sunt un minimum
pe care ni-l datorăm unii celorlalți.
Am aflat că acea vizită faimoasă a ei fusese, de fapt, una dintr-o serie. O angajată de la
Mildmay m-a tras deoparte și mi-a povestit că mama se strecura tot timpul în spital. Fără surle
și trâmbițe, fără fotografii. Intra pe acolo, făcea câțiva oameni să se simtă mai bine, după care
fugea acasă.
Altă femeie mi-a spus că fusese pacientă în timpul uneia dintre micile escapade ale mamei.
Născută seropozitivă, această femeie își amintea cum stătea în poala mamei. Nu avea pe
atunci decât doi ani, dar ținea minte.
— M-am lipit strâns de ea. De mama ta. Și ea m-a alintat.
Mi s-au înroșit obrajii. Cât o invidiam…
— Te-a alintat?
— O, da, o, da, și încă cum, și ce bine a fost! Se pricepea de minune să alinte.
— Da, îmi amintesc.
Dar nu-mi mai aminteam. Oricât m-aș fi străduit, abia dacă-mi mai aminteam câte ceva.
83
Am vizitat Botswana, petrecând câteva zile cu Teej și Mike. Mi-era dor de ei, simțeam o
nevoie fizică să ies la hoinăreală cu Mike, să mai lenevesc o dată cu capul în poala lui Teej,
stând la povești și simțindu-mă în siguranță. Simțindu-mă acasă.
Chiar la sfârșitul lui 2015.
Le-am făcut confidențe, le-am mărturisit că mă lupt din greu cu anxietatea. Stăteam acolo,
lângă focul aprins în aer liber, unde se discută întotdeauna cel mai bine asemenea lucruri. Le-
am spus că găsisem recent câteva chestii care păreau cumva să funcționeze.
Deci… aveam o speranță. De pildă, psihoterapia. Dădusem ascultare sugestiei lui Willy și,
cu toate că nu găsisem niciun terapeut care să-mi placă, simplul fapt că discutasem cu câțiva
îmi deschisese mintea către o serie întreagă de posibilități.
De asemenea, unul dintre terapeuți spusese la un moment dat, pe neașteptate, că sufeream
indiscutabil de stres posttraumatic, ceea ce făcuse să sune un clopoțel în mintea mea. Mă
pusese în mișcare, credeam eu, în direcția cea bună.
Alt lucru care părea să funcționeze era meditația. Îmi liniștea mintea aflată veșnic în viteză,
îmi aducea un oarecare grad de calm. Nu eram genul care să se roage, Natura continua să fie
Dumnezeul meu, dar, în cele mai negre clipe ale mele, închideam ochii și rămâneam
nemișcat. Câteodată ceream și ajutor, deși niciodată nu eram prea sigur cui îl ceream. Când și
când, simțeam prezența unui răspuns.
84
Într-o dimineață, dădeam ocoluri largi cu elicopterul în Parcul Kruger, în căutarea unor
semne rău-prevestitoare. Deodată, am zărit cel mai grăitor semn dintre toate.
— Uite acolo! am spus.
Vulturi hoitari. Am coborât cât am putut de repede. Nori de vulturi și-au luat zborul când
am atins pământul.
Am sărit din elicopter, am văzut în țărână urme de pași amestecate haotic și cartușe goale de
glonț sclipind în lumina soarelui. Sânge peste tot. Ne-am luat după urme prin tufăriș și am
găsit un rinocer alb uriaș, cu o gaură larg căscată în locul unde-i fusese retezat cornul. O
femelă. Avea răni pe toată lungimea spatelui. Cincisprezece despicături larg căscate, am
numărat eu. Lângă ea zăcea un pui de rinocer de vreo șase luni, mort și el.
Am pus cap la cap lucrurile, ca să ne dăm seama ce se întâmplase. Braconierii împușcaseră
mama rinocer. Ea și puiul ei o luaseră la goană. Braconierii îi urmăriseră până în acest loc.
Mama rinocer a fost în continuare capabilă să-și apere puiul sau să stea scut în fața lui, și
atunci braconierii i-au hăcuit spinarea cu securile, imobilizând-o. După care, în timp ce ea era
încă în viață, sângerând, îi retezaseră cornul.
Eram incapabil să scot vreo vorbă. Soarele bătea nemilos pe noi, dintr-un cer albastru și
fierbinte.
Bodyguardul meu l-a întrebat pe paznicul parcului:
— Pe cine au omorât mai întâi, mama sau puiul?
— Greu de spus.
Eu am întrebat:
— Crezi că braconierii sunt undeva prin apropiere? Am putea să-i găsim?
— Imposibil.
Chiar dacă ar mai fi fost prin zonă, erau acul în carul cu fân.
85
86
Înapoi în America. Alături de doi prieteni buni.
Ianuarie 2016.
Amicul meu Thomas se vedea cu o femeie care locuia la Los Angeles, așa că prima noastră
oprire a fost la ea acasă. A dat o petrecere de bun-venit, invitând un mic grup de prieteni. Toți
eram pe aceeași lungime de undă în materie de alcool – cu alte cuvinte, ferm hotărâți să
consumăm mari cantități într-o scurtă perioadă de timp. Unde nu ne-am înțeles a fost la ce tip
de alcool. Britanic pursânge, eu am cerut un gin tonic.
— Pe dracu’, s-o crezi tu! au spus americanii, râzând. Acum ești în State, prietene, ia și tu o
băutură adevărată. Bagă o tequila!
Eram familiarizat cu tequila. Dar tequila de club, în cea mai mare parte. Tequila de noaptea
târziu. Ceea ce mi s-a oferit acum era tequila după toate regulile artei, de fițe, și mi s-a
explicat ca la școală cum putea fi băută. Îmi erau oferite pahare conținând tequila în toate
formele posibile. Tequila goală, fără nimic. Cu gheață. Margarita. Cu apă minerală și felie de
limetă.
Le-am băut pe toate, până la ultima picătură, și am început să mă simt foarte al naibii de
bine. Mi-am zis: Îmi plac americanii ăștia. Îmi plac foarte mult.
Ciudat moment să fii proamerican. Cea mai mare parte a lumii nu era. Marea Britanie, în
niciun caz. Mulți britanici disprețuiau războiul american din Afganistan și erau indignați că
fuseserăm târâți în el. Pentru unii, sentimentul antiamerican era foarte intens. Mi-am adus
aminte de copilăria mea, când cei din jur mă avertizau tot timpul să mă feresc de americani.
Prea gălăgioși, prea bogați, prea fericiți. Prea siguri pe ei, prea direcți, prea sinceri.
Da’ de unde, îmi ziceam eu mereu. Yankeii nu se învârt în jurul cozii, pufnind și fornăind și
dregându-și glasul politicos, până să ajungă la fondul problemei. Indiferent ce au pe suflet, ei
o spun pe șleau, nu țin în ei, și chiar dacă poate fi problematic uneori, eu de obicei constatam
că e de preferat alternativei.
Nimeni să nu spună ce simte cu adevărat. Nimeni să nu vrea să audă cum te simți tu.
Avusesem parte de această experiență la doisprezece ani. Aveam parte de ea și mai mult
acum, la treizeci și unu de ani.
Am plutit prin ziua aceea ca pe un nor trandafiriu din aburi de tequila. Ba nu – e greșit spus
că am plutit. Am pilotat norul trandafiriu, iar după ce am aterizat de pe el – o aterizare
perfectă, de manual, dacă tot veni vorba –, m-am trezit fără nicio mahmureală. Miracol.
A doua zi, ori poate următoarea, ne-am mutat, din cine știe ce motiv. Am plecat de la
prietena lui Thomas și ne-am dus acasă la Courteney Cox. Era prietenă cu prietena lui
Thomas, și avea mai mult spațiu. În plus, trebuise să plece la niște filmări și nu o deranja dacă
noi ne aciuiam la ea acasă.
Nicio problemă din partea mea. Ca fanatic al serialului „Prietenii mei“, ideea de a da buzna
acasă la Monica era extrem de ademenitoare. Și amuzantă. Numai că… pe urmă a apărut
În orice caz, făcuse un sac de bani cu versurile alea, iar acum trăia pe picior mare.
— Bravo ție, omule!
L-am lăsat și am pornit să traversez curtea, iar din acest punct încolo memoria mea o ia
razna pentru o vreme. Parcă îmi amintesc încă o petrecere la cineva acasă… în aceeași zi? În
ziua următoare?
În cele din urmă, totuși, ne-am descurcat să ne întoarcem acasă la Monica. Adică la
Courteney. Era noapte. Am coborât pe niște trepte până pe plaja din dreptul casei și am stat
acolo, cu degetele de la picioare încercând oceanul, privind cum spuma dantelată a valurilor
vine spre mine, se retrage, vine spre mine. Am stat așa vreme îndelungată – mie mi s-a părut o
veșnicie. Mă uitam dinspre apă spre cer, dinspre cer spre apă, și tot așa.
PARTEA A TREIA
CĂPITANUL SUFLETULUI MEU
Stăteam și pierdeam vremea prin Nott Cott, uitându-mă pe Instagram. În fluxul de postări
am văzut un video: prietena mea Violet. Și o tânără.
Se jucau cu o aplicație nouă, care îți punea filtre tembele peste poze. Violet și femeia
cealaltă aveau urechi de câine, nasuri de câine, limbi lungi și roșii de câine care le atârnau din
gură.
În pofida suprapunerii cu efecte canine de benzi desenate, am simțit nevoia să devin brusc
mai atent.
Femeia asta care era cu Violet… Doamne!
M-am uitat la video de câteva ori la rând, apoi am făcut un efort de voință ca să las
telefonul din mână. După care l-am luat iar, m-am uitat iar la video.
În cele din urmă am făcut schimb de numere de telefon și am migrat cu conversația la SMS-
uri, până târziu în noapte. De dimineață, m-am mutat din Nott Cott în mașină, fără să fac
pauză de mesaje. M-am conversat cu ea prin SMS-uri fără întrerupere, pe toată durata
lungului drum până acasă la Sir Keith, continuând în timp ce parcurgeam holul de la intrarea
în casă – „Ce mai faceți, Sir Keith?“ – și apoi pe scări în sus, până în camera de oaspeți, unde
am încuiat ușa și am rămas închis acolo, cu ochii în mesageria telefonului. Am stat pe pat,
dând SMS-uri ca un adolescent, până când a trebuit să cobor la cină împreună cu Sir Keith și
familia lui. Apoi, după desert, m-am întors repede în camera de oaspeți și am reluat ping-
pongul SMS-urilor.
Nu reușeam să tastez destul de repede. Făcusem cârcei la degetele mari. Erau atât de multe
de spus, aveam atât de multe în comun, deși proveneam din lumi atât de diferite! Ea era
Camera de oaspeți a lui Sir Keith dădea către un estuar. De multe ori, în mijlocul unui
mesaj, mă apropiam de fereastră și mă uitam afară. Priveliștea mă ducea cu gândul la
Okavango. Mă făcea să mă gândesc și la destin, și la serenitate. Întâlnirea aceea dintre râu și
mare, dintre uscat și cer îmi întărea un vag sentiment al lucrurilor importante care încep să se
așeze la locul lor, să se unească.
Mi-a trecut prin cap cât de straniu, cât de suprarealist, cât de bizar trebuie să fie că această
conversație-maraton a început tocmai pe data de 1 iulie 2016. Cea de-a cincizeci și cincea
aniversare a nașterii mamei mele.
Am privit telefonul, așteptând răspunsul, cu ochii ațintiți pe cele trei puncte care clipoceau la
nesfârșit: …
Apoi: „Sigur!“ Perfect. Acum: „Unde să ne întâlnim?“ Am sugerat la mine acasă. „La tine
acasă? La prima întâlnire? Nu prea cred!“ „Nu, nu, n-am vrut să sune așa.“
Ea nu-și dădea seama că a fi din familia regală însemna să fii radioactiv, că nu puteam să mă
întâlnesc cu cineva pur și simplu la o cafenea sau în vreun alt local public. Reticent să-i dau o
explicație completă, am încercat să-i explic pe ocolite riscul de a fi văzut. N-am reușit să fac o
treabă prea bună.
Ea a sugerat o alternativă. Soho House, la numărul 76 pe Dean Street. Era cartierul ei general
de fiecare dată când venea la Londra. Va rezerva o masă pentru noi, într-o încăpere liniștită.
Nu va mai fi nimeni în jur. Masa va fi pe numele ei. Meghan Markle.
După ce dădusem SMS-uri aproape toată noaptea, până la primele ore ale dimineții, am gemut
când alarma a sunat în zori. Era timpul să urc pe vasul lui Sir Keith. Dar îmi părea și bine. O
cursă de iahting era singurul lucru care mă putea face să las telefonul din mână.
Și aveam nevoie să las telefonul, doar pentru o vreme, ca să-mi adun gândurile. Ca s-o iau
mai moale.
Vasul lui Sir Keith se numea „Invictus“. Omagiu adus jocurilor, să-i dea Dumnezeu sănătate
dragului de Sir Keith! În ziua aceea avea un echipaj de unsprezece oameni, inclusiv unul sau
Mai navigasem și înainte, de multe ori – mi-aduc aminte o vacanță de aur, cu Henners,
încercând să dăm peste cap mica noastră barcă Laser, doar ca să ne distrăm –, dar niciodată
așa, în largul mării, în condiții atât de vitrege. Valurile erau cât casa. Niciodată nu-mi fusese
frică de moarte înainte, dar acum m-am trezit că-mi zic în sinea mea: „Te rog, nu mă lăsa să
mă înec înainte de marea mea întâlnire!“ Apoi m-a cuprins altă spaimă. Nu aveam nicio budă
la bord. M-am ținut cât am putut de mult, până n-am mai avut de ales. M-am întors cu tot
corpul într-o parte, aplecându-mă peste bord, în marea învolburată… și tot n-am putut să mă
eliberez, în mare parte din cauza tracului. Parcă tot echipajul se uita la mine.
Într-un târziu, m-am dus înapoi la postul meu, m-am agățat jenat de frânghii și am făcut în
pantaloni. Uau, mi-am zis, dacă domnișoara Markle ar putea să mă vadă acum…
Vasul nostru a câștigat la clasa lui de ambarcațiuni și a ieșit pe locul al doilea în competiția
generală. Ura, am spus, abia oprindu-mă ca să sărbătoresc cu Sir Keith și echipajul. Prima
mea grijă era să sar în apă, ca să-mi spăl urina de pe pantaloni, după care să dau fuga la
Londra, unde cursa mai importantă, cursa supremă, era pe cale să înceapă.
Un trafic sinistru. Era duminică seară, lumea se scurgea înapoi la Londra după un weekend
petrecut la țară. Plus că mai trebuia să trec și prin Piccadilly Circus, un adevărat coșmar și în
cele mai bune momente. Gâtuiri, lucrări pe șosea, accidente, ambuteiaj, am dat peste toate
obstacolele imaginabile. Iar și iar, alături de bodyguarzii mei, trebuia să mă opresc în drum,
așteptând pur și simplu acolo. Cinci minute. Zece.
Bombănind, asudând, răcnind în minte la nenumăratele mașini staționate.
— Vă mișcați odată?!
Într-un final, nu mai putea fi evitat. Am dat SMS: „Întârzii puțin, scuze.“ Ea era deja acolo.
Mi-am cerut iertare: „Trafic oribil.“ Răspunsul ei: „OK.“ Mi-am spus: S-ar putea să plece.
Le-am spus bodyguarzilor mei:
— O să plece.
În timp ce ne apropiam încet de restaurant, i-am dat iar SMS: „Ne mișcăm, dar tot încet.“
„Nu poți să ieși din mașină?“
Cum să-i explic? Nu, nu puteam. Nu aveam posibilitatea s-o iau la goană pe străzile
Londrei. Aș fi fost ca o cămilă care fuge pe bulevard. Ar fi declanșat o scenă, provocând
coșmaruri echipei de securitate; lăsând la o parte presa pe care ar fi putut s-o atragă. Dacă mă
zărea cineva țopăind cu pași mari spre Soho House, ar fi fost sfârșitul stropului de intimitate
de care poate că am fi reușit să ne bucurăm pentru scurt timp.
În plus, aveam cu mine trei bodyguarzi. Nu puteam să le cer pe nepusă masă să ia parte la
un eveniment de cros pe stradă.
Dar nu prin SMS-uri era cazul să-i transmit toate aceste lucruri. Așa că… pur și simplu n-
am mai răspuns. Ceea ce sigur a enervat-o.
Într-un târziu, am ajuns la Soho House. Roșu la față, gâfâind asudat, cu o jumătate de oră
întârziere, m-am năpustit în restaurant, în încăperea privată, și am găsit-o așezată într-un
colțișor liniștit, pe o canapea joasă din catifea, în fața unei măsuțe joase pentru cafea.
A ridicat privirea și a zâmbit.
Nu mai conteneam cu scuzele. Nu-mi puteam închipui că existaseră prea mulți oameni care
să întârzie la o întâlnire cu ea.
M-am așezat și eu pe canapea, cerându-mi din nou scuze. Ea a spus că mă iartă.
Își luase o bere – de fapt, un sortiment de ale. Eu am cerut o Peroni. Nu voiam bere, dar era
mai ușor să cer una.
Tăcere. Ne studiam cu atenție.
Ea purta un pulover negru, blugi, tocuri înalte. Eu nu știam nimic despre haine, dar îmi
dădeam seama că e șic. Pe de altă parte, știam că, orice ar fi pus pe ea, ar fi arătat șic. Chiar și
un sac de dormit. Principalul lucru pe care l-am remarcat a fost diferența enormă dintre
internet și realitate. Văzusem atât de multe poze cu ea, din ședințe foto de modă și de pe
platourile TV, perfecte până la ultimul detaliu, dar acum era aici în carne și oase, fără briz-
brizuri, fără niciun filtru… dar mai frumoasă! Frumoasă să faci infarct. Încercam să
conștientizez chestia asta, căznindu-mă să înțeleg ce se întâmplă cu sistemul meu circulator și
cu cel nervos, și, drept rezultat, creierul meu nu mai era în stare să facă față altor date în plus.
Îmi făcusem planuri să mă întâlnesc cu amicul meu după aceea. L-am sunat, i-am spus că
sunt pe drum, și, o jumătate de oră mai târziu, intram valvârtej în casa lui de pe o străduță care
dădea în King’s Road.
M-a evaluat dintr-o privire.
— Ce s-a întâmplat?
Nu voiam să-i povestesc. Mă gândeam întruna: Nu-i spune. Nu-i spune. Nu-i spune.
I-am spus. I-am relatat toată întâlnirea, pe urmă m-am văicărit:
— La naiba, omule, ce mă fac?
Hai cu tequila! Hai cu iarba! Am băut și am fumat și ne-am uitat… la Întors pe dos. Un film
de desene animate… despre emoții. Perfect! Eram complet și din toate părțile întors pe dos.
Pe urmă m-a cuprins cea mai pașnică amorțeală.
— Bună iarbă, omule!
Telefonul meu a sunat.
— O, la naiba! l-am ridicat să i-l arăt tovarășului meu. Ea e!
— Cine?
— EA!
Nu doar că mă suna. Mă suna cu imagine, pe FaceTime.
— Alo?
— Bună!
— Ce faci?
Ea a petrecut toată ziua la Wimbledon, făcându-i galerie prietenei ei, Serena Williams, din
loja Serenei. După setul final mi-a dat SMS, înainte să gonească spre hotel, după care mi-a dat
SMS din nou în timp ce se schimba, apoi mi-a dat SMS în timp ce se repezea spre Soho
House.
De data asta, eu eram deja acolo – așteptând. Zâmbitor. Mândru de mine.
A pășit înăuntru, îmbrăcată într-o rochiță drăguță de vară, fără mâneci, albastră cu dungulițe
albe. Strălucea toată.
M-am ridicat și am spus:
— Am adus daruri.
O cutie roz. I-am întins-o.
Ea a scuturat-o.
— Ce e asta?
— Nu, nu, n-o zgudui!
Am râs amândoi. Ea a deschis cutia. Brioșe cu cremă. Roșii, albe și albastre, mai precis. În
onoarea Zilei Independenței. Am zis ceva despre cum britanicii au o viziune foarte diferită de
a yankeilor în privința Zilei Independenței, dar, mă rog, asta e. Ea a spus că arătau
extraordinar.
A apărut chelnerița de la prima noastră întâlnire, Mischa. A părut sincer bucuroasă să ne
vadă, să descopere că era întâlnirea numărul doi. Își dădea seama ce se întâmplă, pricepea că e
martoră oculară, că va face pentru totdeauna parte din mitologia noastră personală. După ce
ne-a adus un rând de băuturi, a plecat și nu s-a mai întors pentru multă vreme.
Când a revenit într-un târziu, noi eram adânciți în mijlocul unui sărut. Nu era primul.
Meghan, ținându-mă de gulerul cămășii, mă trăgea spre ea, să mă simtă aproape. Când a
văzut-o pe Mischa, mi-a dat imediat drumul și toți am râs.
— Te rog să ne scuzi.
— Nicio problemă. Încă un rând?
Din nou, conversația curgea liber, efervescentă. Hamburgerii au sosit și au plecat înapoi
neatinși. Am avut un sentiment copleșitor că asist la uvertură, preludiu, răpăit de tobe, actul
întâi. Și totuși, în același timp și un sentiment al finalului. Un stadiu din viața mea – prima
jumătate? – se apropia de sfârșit.
Când seara era aproape să se încheie, am avut o discuție foarte sinceră. Nu exista nicio altă
cale. Ea și-a lipit palma de obraz și a spus:
— Ce ne faceeeeeem?
— Trebuie să începem chestia asta la modul serios.
— Asta înseamnă ce, de fapt? Eu trăiesc în Canada. Mâine plec înapoi!
— O să ne întâlnim. O vizită mai lungă. Vara asta.
— Vara mea e deja planificată.
— Și a mea.
Dar nu se poate să nu existe o fereastră liberă undeva. Cu siguranță, în toată vara, puteam
6
Nu puteam să zburăm împreună. Una la mână, eu urma să mă aflu deja în Africa. Aveam
programat să fiu în Malawi, ocupat cu protejarea mediului înconjurător împreună cu
organizația African Parks.
Dar nu i-am spus și celălalt motiv: nu puteam risca să fim văzuți împreună, să lăsăm presa
să afle despre relația noastră. Nu încă.
Așa că, după ce ea și-a terminat povestea cu „Mănâncă roagă-te iubește“, a zburat de la
Londra la Johannesburg, pe urmă la Maun, unde o rugasem pe Teej s-o aștepte. (Aș fi vrut s-o
aștept chiar eu, bineînțeles, dar nu puteam s-o fac fără a crea un eveniment de presă) După o
odisee cu durata de unsprezece ore, inclusiv oprirea cu așteptare de trei ore la Johannesburg,
și mersul cu mașina prin căldură până la casa prietenilor mei, Meghan avea tot dreptul să fie
morocănoasă. Dar nu era. Cu ochii strălucind vesel, nerăbdătoare, era gata pentru orice.
Și arăta ca… perfecțiunea întruchipată. Purta pantaloni scurți din blugi tăiați, niște bocanci
de drumeție mult îndrăgiți și o pălărie Panama boțită pe care i-o văzusem deja pe pagina de
Instagram.
După ce am deschis poarta spre casa lui Teej și Mike, i-am întins un sandvici cu salată de
pui, învelit în folie transparentă. „M-am gândit că poate ți-e foame.“ Brusc, mi-am dorit să-i fi
adus flori, un cadou, ceva pe lângă amărâtul ăla de sandvici. Ne-am îmbrățișat, și a fost o
chestie stângace, nu doar din cauza sandviciului, ci și a suspansului inevitabil. Vorbiserăm și
ne văzuserăm pe FaceTime de nenumărate ori, după primele noastre două întâlniri, dar acum
totul era nou și diferit. Și un pic straniu.
Amândoi ne gândeam la aceleași lucruri. Oare magia se va translata? Pe alt continent? Și
dacă nu se translatează?
Am întrebat-o cum a fost zborul cu avionul. Ea a râs, amintindu-și de discuția cu
stewardesele de la Air Botswana. Toate erau admiratoare înrăite ale serialului Costume, așa că
îi ceruseră să pozeze pentru o fotografie.
— Vai, am spus, gândind în sinea mea: „La naiba, dacă și o singură stewardesă postează
M-am trezit chiar înainte să se crape de ziuă, am desfăcut în liniște fermoarul cortului și am
pășit în vârful picioarelor afară. Nemișcarea unei dimineți în Botswana. M-am uitat la un cârd
de gâște-pigmeu cum zboară în susul râului, m-am uitat la antilopele impala și kobus cum se
adapă la marginea apei. Cântecul păsărilor era incredibil.
Când soarele s-a ridicat la orizont, am mulțumit cerului pentru această zi, după care m-am
dus spre tabăra principală după ceva pâine prăjită. Când m-am întors, am găsit-o pe Meg
făcând yoga pe un covoraș de lână lângă râu. Poziția războinicului. Poziția câinelui cu fața în
jos. Poziția copilului.
După ce a terminat, am anunțat-o:
— Micul dejun este servit.
Am mâncat sub un arbore acacia, iar ea a întrebat, entuziastă, cum ne vom petrece această
zi de la Dumnezeu.
— Am niște surprize.
Începând cu o escapadă matinală. Am urcat în vechea camionetă fără uși a lui Mike și am
pornit în trombă prin tufăriș. Cu soarele mângâindu-ne obrajii, cu vântul în păr, am traversat
pâraie, ne-am hurducat peste dâmburi, am speriat leii din iarba înaltă. „Drept mulțumire că ați
făcut așa o hărmălaie azi-noapte, băieți!“ Am dat peste o turmă mare de girafe cu niște gene
cât greblele, care pășteau frunze din copaci. Ne-au salutat din cap – bună dimineața!
Nu toată lumea era chiar atât de prietenoasă. Trecând agale pe lângă un loc întins de adăpat,
am văzut un nor de praf ridicându-se la ceva depărtare în fața noastră. Un facocer morocănos
venea să ne înfrunte. Dar s-a retras, văzând că noi nu dăm înapoi.
Hipopotamii au fornăit și ei beligeranți. Le-am făcut cu mâna, ne-am retras și am sărit
înapoi în camionetă.
Am întrerupt o haită de câini sălbatici care încercau să șterpelească un bivol mort de la două
leoaice. Nu le ieșea prea bine. I-am lăsat să se descurce.
Iarba era aurie, unduind în vânt.
— Sezonul uscat, i-am spus lui Meg.
Aerul era călduț, curat, o plăcere să-l respiri. Am pus de un picnic pentru masa de prânz, pe
care am încheiat-o cu două sticle de cidru Savannah, ca să ni se așeze mai bine mâncarea.
După aceea, ne-am dus și am înotat într-un estuar din latura râului, păstrând distanța cuvenită
de crocodili.
— Nu te apropia de porțiunile cu apă întunecată.
I-am spus lui Meg că aceasta era cea mai curată și mai pură apă din lume, pentru că se filtra
prin toate tulpinile acelea de papirus. Chiar mai dulce decât apa din băile antice de la
Balmoral, deși… mai bine să nu mă gândesc la Balmoral.
Nu mai rămăseseră decât puține săptămâni până la aniversare.
În amurg, ne-am întins pe capota camionetei, uitându-ne la cer. Când au ieșit liliecii, ne-am
dus să-i căutăm pe Teej și pe Mike. Am dat drumul la muzică, am râs, am vorbit și am cântat,
și am mâncat de seară din nou în jurul focului. Meg ne-a povestit câte ceva despre viața ei,
cum crescuse la Los Angeles, cum se luptase din greu să devină actriță, schimbându-se în
grabă de haine, între audiții, în SUV-ul ei hodorogit, ale cărui portiere nu se deschideau
întotdeauna. Era obligată să intre în mașină prin spate, prin hayon. Ne-a vorbit despre
portofoliul ei de întreprinzătoare, care continua să crească, despre website-ul ei de lifestyle,
care avea zeci de mii de cititori. În timpul ei liber făcea muncă filantropică – avea opinii
deosebit de ferme și înflăcărate în problematica femeilor.
Eram fascinat, sorbindu-i fiecare cuvânt, în timp ce în fundal auzeam un ușor răpăit de tobe:
„E perfectă, e perfectă, e perfectă.“
Chelsy și Cress pomeneau deseori de existența mea dublă, ca Jekyll și Hyde. Spike cel
fericit în Botswana, prințul Harry cel încordat ca un arc, la Londra. Nu reușisem nicicând să-i
aduc împreună pe cei doi, și pe ele le deranja, mă deranja și pe mine, dar cu femeia asta, mi-
am zis, aș putea s-o fac. Aș putea să fiu Spike cel fericit tot timpul.
Doar că ea nu-mi spunea Spike. Deja Meg începuse să-mi spună Haz.
Fiecare moment din săptămâna aceea a fost o revelație și o binecuvântare. Și totuși, fiecare
moment ne aducea în același timp mai aproape de clipa sfâșietoare când trebuia să ne luăm la
revedere. Nu era loc de întors: Meg trebuia să se ducă acasă. Eu trebuia să zbor în capitala
Eram unsprezece. Marko, bineînțeles. Adi, bineînțeles. Doi Mike. Brent. Bidders. David.
Jakie. Skippy. Viv. Toată gașca. M-am întâlnit cu ei la Maun. Am încărcat trei bărci argintii
de canotaj cu fundul plat și am pornit. Zile întregi în care să plutim, să facem drifting, să
pescuim, să dansăm. Seara deveneam destul de gălăgioși și foarte neastâmpărați. Dimineața
frigeam șuncă și ouă pe foc de lemne în aer liber, înotam în apa rece. Eu beam cocktail de
savană și bere africană, și ingeram anumite substanțe obținute legal.
Când vremea s-a făcut mult prea caldă, am hotărât să scoatem la plimbare ski-jetul. Eu am
avut prezența de spirit, încă dinainte, să-mi scot iPhone-ul din buzunar și să-l pun bine în
consola ski-jetului. Mă felicitam singur pentru prudență, când Adi a sărit în spatele meu pe
ski-jet, urmat de un foarte anarhic Jakie. S-a dus naibii prudența mea.
I-am zis lui Jakie să se dea jos. „Trei suntem prea mulți.“ Nici n-a vrut să audă. Ce puteam
să fac? Am luat-o din loc.
Dădeam roată pe apă, râzând, căutând să evit hipopotamii. Ne-am dus razant pe lângă un
banc de nisip pe care dormea la soare un crocodil lung de vreo patru metri. Chiar când luam
curba la stânga cu ski-jetul, l-am văzut pe crocodil deschizând ochii și lăsându-se să alunece
în apă.
Peste nici câteva secunde, lui Adi i-a zburat șapca din cap.
— Du-te înapoi, du-te înapoi! mi-a zis.
Am făcut o întoarcere de o sută optzeci de grade, manevră deloc ușoară cu trei inși la bord.
Manevra ne-a adus în paralel cu șapca, iar Adi s-a aplecat s-o prindă din mers. Pe urmă s-a
aplecat și Jakie să-l ajute. Ne-am bălăbănit și ne-am răsturnat, căzând toți trei în apă.
Am simțit cum îmi alunecă ochelarii de soare de pe nas, i-am văzut căzând cu un pleoscăit
în apa râului. Am plonjat după ei. În momentul când am revenit la suprafață, mi-am amintit de
crocodil.
Mi-am dat seama, uitându-mă la Adi și la Jakie, că și ei se gândeau la același lucru. Pe urmă
m-am uitat la ski-jet. Plutea răsturnat într-o parte. Rahat!
iPhone-ul meu! Cu toate pozele mele! Și cu numerele de telefon! MEG!
Ski-jetul s-a oprit rezemat în bancul de nisip. Ne-am opintit și l-am ridicat în poziție
verticală, iar eu mi-am înșfăcat telefonul din consolă. Ud leoarcă. Distrus. Toate pozele pe
care le făcusem cu Meg!
Plus toate mesajele noastre!
Știam că escapada asta cu băieții va fi o demență, așa că trimisesem o parte din poze să le
aibă și Meg, și alți prieteni, înainte să plec, din precauție. Chiar și așa, totuși, restul erau cu
siguranță pierdute.
Mai mult decât atât, cum o să mai pot să iau legătura cu ea?
Adi a zis să nu-mi fac probleme, o să băgăm telefonul printre boabe de orez, metoda
infailibilă ca să-l usuce.
Câteva ore mai târziu, în clipa când am ajuns înapoi la tabără, exact asta am și făcut. Am
scufundat telefonul într-o găleată mare cu boabe de orez crud.
M-am uitat pieziș, extrem de neîncrezător.
— Cât o să dureze chestia asta?
— O zi sau două.
— Nu ține. Am nevoie de o soluție acum.
Mike și cu mine ne-am gândit la un plan. Puteam să-i scriu o scrisoare lui Meg, pe care el s-
o ia cu el acasă la Maun. Teej putea atunci să fotografieze scrisoarea și să i-o trimită cu un
9
Simțeam o presiune enormă a doua zi, când m-am așezat să-i scriu scrisoarea următoare. Un
caz paralizant de blocaj al scriitorului. Pur și simplu nu reușeam să găsesc cuvintele care să-
mi exprime fiorii de bucurie, entuziasmul, dorul. Speranțele.
Cel mai bun lucru, mi-am zis eu, în lipsă de lirism, ar fi ca scrisoarea să fie frumoasă din
punct de vedere vizual.
Din păcate, nu eram într-un loc propice performanțelor artistice în materie de lucru manual.
Excursia cu băieții se muta acum în etapa numărul trei – opt ore de mers cu mașina spre
capătul pământului de la dracu-n praznic.
Ce era de făcut?
La prima oprire pentru odihnă am sărit din mașină și am luat-o la fugă în tufăriș.
— Spike, unde te duci?
N-am răspuns.
— Ce-are ăsta? Ce l-a apucat?
Rătăcitul de unul singur nu era recomandabil prin părțile acelea. Pătrunsesem departe în
ținutul leilor. Dar eu țineam cu tot dinadinsul să găsesc… ceva.
Înaintând cu greu, clătinându-mă, împiedicându-mă, nu vedeam nimic altceva decât iarbă
maronie fără sfârșit. „Ce dracu’, am ajuns în Australia?“
Adi mă învățase cum să mă uit după flori în deșert. Când vine vorba de arbuștii cu spini,
spunea el mereu, verifică pe crengile cele mai de sus. Așa am și făcut. Și, bineînțeles: Bingo!
M-am cățărat în copăcel, am cules florile și le-am pus într-o trăistuță agățată de umăr.
Ceva mai târziu, am ajuns într-o pădure de arbori mopani, unde am zărit doi crini impala cu
flori de un roz-aprins.
I-am cules și pe ei.
Nu după mult timp, alcătuisem un buchețel.
Acum ajunsesem la o porțiune de pădure arsă de incendii recente. În tot acel peisaj
carbonizat, am dat cu ochii de o bucată interesantă de scoarță dintr-un trunchi de salcie
tropicală. Am înhățat-o și am pus-o bine în trăistuța mea.
Ne-am întors la tabără când apunea soarele. Am scris a doua scrisoare, am pârlit cu mare
grijă marginile hârtiei, am înconjurat-o cu florile culese și am așezat-o înăuntrul bucății de
scoarță arsă, după care i-am făcut o poză cu telefonul lui Adi. I-am trimis-o lui Meg și am
10