UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE’’ SUCEAVA

FACULTATEA DE ECONOMIE, ADMINISTRAȚIE ȘI AFACERI

MANAGEMENT ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

AUTOFINANŢAREA – PRINCIPALUL CRITERIU DE AUTONOMIE

FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII.

CHIȘCĂ SIMONA
AN I, GR.1

SUCEAVA
2021

1
 CUPRINS
INTRODUCERE..............................................................................................................................3
CAPITOLUL 1. Politica de autofinanțare.....................................................................................4
1.1.Componentele autofinanțării........................................................................................................4
1.2. Avantajele și dezavantajele autofinanțării..................................................................................4
1.3.Capacitatea de autofinanțare........................................................................................................5
1.4.Factorii care influențează decizia de autofinanțare......................................................................7
CAPITOLUL II. Politica privind dividendele...............................................................................8
2.1. Factorii care influențează politica privind dividendele...........................................................8
2.2. Formele dividendelor și procedurile de plată a acestora.........................................................9
CONCLUZII....................................................................................................................................9
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................10

2
 INTRODUCERE

Derularea activităţii unei firme generează necesităţi importante de finanţare, legate de ciclul
de exploatare al activităţilor de dezvoltare şi modernizare. Prin urmare, apar nevoi de finanțare pe
termen lung de timp pentru achiziționarea de active imoblizate, dar și necesități pe o durată mai
scurtă pentru acoperirea necesarului de active circulante. Astfel, finanțarea, adică acoperirea
financiară a acestor nevoi, se realizează cel mai adesea luând în considerare caracterul permanent
sau temporar al acestor nevoi.
Finanțarea pe termen lung a întreprinderilor pentru acoperirea nevoilor legate de activele
imobilizate presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent sau pentru perioade mari de timp.
Ea poate fi implementată sub diferite forme, în funcție de condițiile concrete ale entității
economice și de piața financiară. Deoarece finanțarea pe termen lung este strâns legată de
investire, deciziile privind alegerea căilor de finanțare pe termen lung trebuie corelate cu cele
privind investirea, ocupând împreună un loc important în politica financiară a companiei în cauză.
Pentru finanţarea acestora, se pot utiliza atât resurse interne, rezultate din autofinanţare
(capital intern) şi din dezinvestirea de active fixe şi circulante, pe de o parte, cât şi resursele
externe, adică creșteri de capital (prin noi aporturi în numerar și în natură, prin încorporarea
rezervelor și prin conversia datoriilor), împrumuturi obligatare, împrumuturi bancare, leasing.
Scopul cercetării constă în investigarea multilaterală a aspectelor teoretice privind
autofinanțarea, în vederea identificării avantajelor/dezavantajelor și fundamentarea concluziilor,
propunerilor, conform căreia autofinanțarea constituie principalul criteriu de autonomie financiară
a întreprinderii.
Pentru a realiza şi a pune în valoare scopul cercetării, au fost stabilite următoarele obiective:
 examinarea și argumentarea teoretico-științifică a conceptului de „autofinanțare”;
 examinarea metodelor existente de determinare a autofinanțării;
 evidențierea componentelor autofinanțării;
 identificarea factorilor care influenţează decizia de autofinanțare;
 fundamentarea avantajelor și dezavantajelor autofinanțării;
Metodologia cercetării este determinată de metoda dialectică şi procedeele de cunoaştere a
materiei: inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, interpretarea şi comparaţia, selectarea şi
observaţia. Drept suport direct al investigaţiilor la referatul în cauză au servit articole științifice,
cărți, site-uri ce tratează sub aspect mai mult sau mai puțin complex particularităţile autofinanțării.
Luând în considerare cele expuse, actualitatea şi importanţa temei de cercetare nu poate fi
pusă la îndoială şi confirmă necesitatea examinării autofinanțării în cadrul unui studiu minuţios şi
amplu, cu evidențierea tuturor particularităților acesteia.
Astfel, abordarea subiectelor menţionate, impulsionează extinderea cercetărilor şi
necesitatea perfecţionării informațiilor existente, ce au determinat motivația cercetării științifice
în cauză, şi au condiţionat scopul şi obiectivele lucrării.

3
 CAPITOLUL 1
Politica de autofinanțare

Autofinanțarea este cea mai răspândită metodă de finanțare și constă în faptul că

întreprinderea își asigură dezvoltarea și nevoile de fonduri cu forțele proprii, utilizând drept surse
principale amortizarea capitalului fix și partea nedistribuită din profit care este pusă în rezervă, cu
ajutorul cărora poate acoperi nevoile de înlocuire a activelor materiale și de creștere a activului
economic.1
Autofinanțarea joacă un rol important în finanțarea întreprinderii, deoarece creează avantaje
pentru proprietari (acționari) și pentru companie, ceea ce implică o autonomie financiară ridicată.
Din punctul de vedere al conținutului său, autofinanțarea este determinată de creșterea resurselor,
obținută din propria activitate și care va rămâne permanent la dispoziția companiei pentru
activitatea sa viitoare.
Autofinanțarea este un mijloc sigur de finanțare, o sursă stabilă și independentă, oferă
entității economice libertate de acțiune, permite frânarea datoriilor și reducerea cheltuielilor
financiare, dar este, de asemenea, un factor important de deschidere a accesului la piața de capital.

1.1.Componentele autofinanțării

Privită din punctul de vedere al componentelor sale, autofinanțarea, denumită uzual și

autofinanțarea totală sau brută este formată din autofinanțarea de menținere și autofinanțarea netă.
Autofinanțarea de menținere include sursele din care urmează să se realizeze în viitor
cheltuielile pentru menținerea potențialului productiv, respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de
producție si acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele surse de formare a autofinanțării de
menținere sunt amortizările normale (ce corespund pierderii reale din valoarea imobilizărilor) și
provizioanele.
Autofinanțarea neta este partea din autofinanțarea brută din care se formează sursele proprii ale
întreprinderii peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, având ca efect o creștere a
patrimoniului. Autofinanțarea netă se constituie în principal din profitul net repartizat pentru fonduri
proprii, adică din profitul care ramâne după participarea angajaților la profit și remunerarea
asociaților sau acționarilor. Partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea reală a
imobilizărilor poate constitui de asemenea o sursă a autofinanțării nete.
Trebuie precizat că amortizarea are o influență neutră asupra autofinanțării: mărind costurile cu
amortizarea se micșoreaza profitul și invers, astfel încât nu se poate conta pâna la urmă decât pe resursele
generate din exploatare. În schimb, prin politica de amortizare practicată există posibilitatea
întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare, apare posibilitatea constituirii anuale a unui fond
de amortizare mai mic sau mai mare în funcție de nevoile întreprinderii.

1.2. Avantajele și dezavantajele autofinanțării

În economia de piață, autofinanțarea prezintă o serie de avantaje, dintre care enumerăm:

- constituie un mijloc sigur de finanțare, având în vedere că întreprinderile întâmpină
greutăți în anumite situații conjuncturale în colectarea capitalurilor de pe piața finaciară și
monetară;
- libertatea de acțiune a întreprinderii este apărată în sensul că asigură independența sau
autonomia în gestionare față de acționari, față de organismele finaciare și de credit,
organisme care exercită un control riguros pentru a-și asigura garanția capitalurilor date cu
împrumut.

1
https://www.comunicatedepresa.ro/autofinantare/definitie/, accesat la data de 11.10.2021
4
 -autonomia finaciară asigurată prin autofinanțare permite întreprinderii
independența de gestionare față de organismele finaciare și de credit;
-asigură întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investițiilor, cu
condiția realizării unor investiții utile, profitabile;
-permite frânarea îndatoriilor și implicit reducerea cheltuielilor finaciare;
-permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității
financiare (autofinanțarea netă și capitalul propriu);
-reprezintă factorul hotărâtor în asigurarea accesului pe piața de capital și atragerea
de noi capitaluri din afara întreprinderii.
În ciuda tuturor acestor beneficii oferite de autofinanțare, nu trebuie exagerat în această
direcție, deoarece în situația în care rentabilitatea economică a întreprinderii este superioară ratei
dobânzii practicată pe piața financiară, cu cât raportul dintre capitalul împrumutat și capitalul
propriu este mai mare, cu atât randamentul financiar al întreprinderii crește.
Totodată, se menționează și anumite dezavantaje ale finanțării din surse proprii:
- fondurile proprii sunt, în general, destul de limitate și pot frâna dezvoltarea afacerii;
- în caz de nereușită, pierderea va fi suportată în întregime de întreprinzător;
- entitatea va fi puțin cunoscută de instituțiile financiare și va putea mai greu mobiliza surse
de finanțare în situații speciale.2

1.3.Capacitatea de autofinanțare

Pentru a vedea amploarea surselor interne pe care se poate baza compania pentru a finanța
activitatea de investiții și cea de exploatare sau producție, compania calculează așa-numita
capacitate de autofinanțare. Pentru a determina capacitatea de autofinanțare, este necesar să se ia
în considerare atât variabilele economice, cât și cele financiare.
Variabilele economice se referă la prevezionarea vânzărilor și a costurilor de exploatare, în
timp ce variabilele financiare au în vedere politica de împrumut, promovată de întreprindere, care
ocazionează cheltuieli financiare, politica de amortizare care poate încărca diferit costurile pentru
anumiți ani și politica de repartizare a profiturilor care dimensionează volumul dividendelor
distribuite acționarilor, al participațiilor la beneficii sau al majorării fondurilor de rezervă.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă deci surplusul banesc care rezultă în urma întregii
activități a întreprinderii în cursul unui an sau a mai multor ani, surplus ce este egal cu suma
profitului net și a amortizării incluse pe costuri.
De regulă, autofinanțarea efectivă este mai mică decât capacitatea de autofinanțare. Nu
totalitatea capacității de autofinanțare rămâne la dispoziția întreprinderii pentru necesități de
finanțare internă, ci mai puțin beneficiile distribuite acționarilor sub formă de dividende și
participațiile la beneficii ale salariaților.
- Între capacitatea de autofinanțare și apelarea la împrumuturi există o legătură directă.
Obligațiile societăților decurg din politica lor de îndatorare care se traduc în plăți regulate
de dobânzi care, împreună cu rambursările anuale, constituie cheltuieli financiare. Cu cât
structura financiară este mai îndatorată cu atât cheltuielile financiare anuale sunt mai mari,
reducând beneficiul și, prin urmare, posibilitatea de autofinanțare. Sub aspect financiar
legătura între autofinanțare și îndatorare este mai complexă. Autofinanțarea este aproape
întotdeauna o condiție necesară în vederea obținerii unui împrumut; ea constituie, în
același timp, o garanție și un mijloc de rambursare. Pentru a aproba creditele solicitate,
băncile cer întreprinderilor încadrarea în anumite limite de îndatorare. Pe de altă parte, cu
cât capacitatea de autofinanțare este mai mare, cu atât este mai mare posibilitatea
recurgerii la împrumuturi. Întreprinderile care folosesc credite speră să obțină efecte de
îndatorare pozitive, astfel încât să permită nu numai plăți de principal și dobândă, dar să
rămână și un profit care să poată fi utilizat, eventual, pentru finanțarea unor noi proiecte,
2
Rotari,V., Managemntul formării și utilizării capitalurilor firmei, Universitatea de Stat „Alecu Russo din Bălți”
5
 deci pentru sporirea posibilităților de autofinanțare. Condiția pentru ca datoria să nu
afecteze capacitatea de autofinanțare este ca rata rentabilității economice să fie mai mare
decât rata dobânzii împrumutului. Sub acest aspect împrumutul apare ca o autofinanțare
anticipată.
- În ceea ce privește legătura dintre politica de amortizare și capacitatea de autofinanțare,
este mai întâi necesar să se menționeze că cheltuielile ocazionate de amortizarea activelor
imobilizate măresc costurile, micșorează beneficiile și, prin urmare, impozitul pe profit
datorat statului. Ținând seama că cheltuielile cu amortizarea nu generează fluxuri
financiare negative, rezultă că fondurile de amortizare obținute prin recuperarea acestor
cheltuieli poate fi utilizat pentru reinvestire și, alături de economia de impozit pe profit ca
urmare a micșorării bazei impozabile, să mărească gradul de autofinanțare. În realitate,
amortizarea, în ansamblu, are o influență neutră asupra autofinanțării: mărind costurile cu
amortizarea, se micșorează profitul și invers, așa încât nu se poate conta pe un alt cuantum
al resurselor de autofinanțare decât acela pe care-l poate genera exploatarea. În schimb,
politica de amortizare poate permite modularea fluxurilor de autofinanțare, crescător sau
descrescător, în funcție de scopurile urmărite de întreprindere. Aplicarea diverselor metode
de amortizare, ca și posibilitatea întreruperii sau încetinirii ritmului de amortizare creează
posibilitatea constituirii anuale a unui fond de amortizare mai mare sau mai mic. În cazul
creșteri fondului de amortizare, scad fluxurile negative reprezentând impozit pe profit și,
prin urmare, cresc fluxurile de autofinanțare.
- Există, de asemenea, o legătură strânsă între politica de autofinanțare și politica de
repartizare a profitului. Acordarea de dividende mai mari sau mai mici, dintr-un anumit
volum de profit care urmează a fi redistribuit, afectează direct dimensiunea fondului de
rezervă și, prin urmare, autofinanțarea. Dividendele mai mari pentru acționari au efectul
pozitiv de a-și menține încrederea și loialitatea în companie, dar reduc șansele de
autofinanțare. Dimpotrivă, un dividend mai mic acordat în raport cu profitul înregistrat de
companie poate duce la nemulțumire în rândul acționarilor, în special a celor care depind
în mare măsură de aceste venituri din dividende, nemulțumire care poate duce la decizii
contrare intereselor companiei, respectiv să vândă acțiunile și/sau de a nu mai participa altă
dată la noi majorări de capital. Astfel de decizii pot afecta prețul acțiunilor companiei pe
piață, în sensul scăderii acestora din cauza unui volum mare de vânzări, provocând indirect
influențe negative asupra companiei: scăderea atractivității, variind chiar până la
încercările de preluare a controlului de unii investitori.
În pofida celor menţionate mai sus, autofinanţarea este o modalitate de finanţare foarte des
întâlnită la întreprinderi, unele dintre motive fiind consolidarea întreprinderii sub raport
competiţional, creşterea gradului de capitalizare, redimensionarea capitalului social.3
Capacitatea de autofinanțare se poate determina prin doua metode. Prin metoda deductivă,
CAF se determină plecând de la excedentul brut de exploatare (EBE- denumit și cash flow brut
potențial de exploatare) la care se adaugă alte venituri monetare și se scad alte cheltuieli monetare,
inclusiv impozitul pe profit. Prin metoda aditivă, CAF se determină prin corectarea rezultatului net
al exercițiului, adăugând categoriile de cheltuieli calculate, dar neplătibile (care nu trebuiau să fie
scăzute în primă instanță, deoarece nu reprezentau plăți, cum ar fi cheltuielile cu amortizarea) și
anulând rezultatul net (după impozitare) al operațiunilor de cedare a activelor și al subvențiilor
pentru investiții (deoarece nu constituie operațiuni curente normale ale firmei).4

1.4.Factorii care influențează decizia de autofinanțare

3
Sandu, Gh. (2002), Finanţarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, p. 89
4
Dumbravanu L. (2018), Mecanismul autofinanțării la nivel de întreprindere, Conferința științifică internațională
Asigurarea viabilității economico-manageriale pentru dezvoltarea durabilă a economiei regionale în condițiile
întegrării în UE, p. 275
6
 Potrivit lui Halpern, mai mulți factori influențează deciziile de finanțare pe termen lung ale
unei companii. Importanța relativă a acestor factori va varia de la o companie la alta la un moment
dat și pentru o anumită companie de-a lungul timpului, dar o companie care care îşi planifică
obţinerea de capital pe termen lung ar trebui să ia în considerare fiecare dintre următoarele:
structura - țintă a capitalului; concordanţa maturităţilor; nivelurile ratei dobânzii; condițiile actuale
și viitoare ale companiei; restricţiile în contractele de îndatorare existente; disponibilitatea
garanțiilor.5
Decizia de autofinanțare și gradul acesteia sunt adesea marcate de factori externi/interni,
precum: fiscalitatea, diverse constrângeri privind accesul pe piața financiară sau diverse
constrângeri juridice.
În ceea ce privește fiscalitatea, putem vorbi de un raport de tipul fiscalitate mare-
autofinanțare ridicată și invers, în sensul că o politică de impozite apăsătoare încurajează
compania să capitalizeze o parte din profit, cât mai mare posibil, găsind în această destinație
condiții mai lejere de impunere (facilități fiscale). În schimb, alte reglementări, cum sunt acelea
referitoare la reducerea bazei impozabile cu anumite cheltuieli (de amortizare, rambursări de
credite, plăți de dobânzi) pot influența în sensul creșterii distribuirii de dividende mai curând decât
al creșterii resurselor de autofinanțare. În altă ordine de idei, investitorii (acționarii) care sunt
puternic impozitați pe veniturile obținute din dividende vor vota în Adunarea Generală a
Acționarilor pentru distribuirea unui dividend mai redus, în favoarea profitului reinvestit, deci
maximizării valorii întreprinderii și a patrimoniului fiecărui acționar.
Restricțiile privind accesul la piața financiară se referă la faptul că întreprinderile care nu
sunt cotate la bursă nu pot utiliza piața financiară pentru a strânge fondurile necesare creșterii
economice și, astfel, să rămână alternativa la împrumuturile bancare, să se finanțeze singure sau a
creșterii de capital prin fonduri externe. Creșterile de capital prin noi aporturi de numerar sau în
natură sunt operațiuni care durează în timp, sunt operațiuni dificile și costisitoare ceea ce face în
comparație, autofinanțarea să apară preferabilă.
Contrângerile juridice diverse se referă la decizia Adunării Generale privind distribuirea
dividendelor sau reinvestirea profitului generat.
Profitul unei societăți comerciale pe acțiuni are două mari destinații: distribuirii de
dividende și reinvestire (autofinanțare). Decizia Adunării Generale de a distribui dividende reduce
suma destinată autofinanțării, dar se obțin alte rezultate notabile: satisfacerea exigențelor
acționarilor, fidelitatea lor față de societate manifestată în deținerea durabilă a acțiunilor, fără
intenția de a le vinde pe piața, ceea ce duce la creșterea cursului lor, deci a valorii de piață a
întreprinderii însăși. Dimpotrivă, decizia Adunării Generale a Acționarilor de a reinvesti profitul
majorează resursele de autofinanțare, dar poate provoca nemulțumirea unei părți a acționarilor,
care vor avea tendința de a vinde acțiunile deținute, ceea ce, prin jocul cererii și al ofertei, poate
duce la scăderea cursului acțiunilor și prin urmare a capitalizării bursiere a întreprinderii.
Distribuirea de dividende cu regularitate și în sume consistente reprezintă, desigur, un semn
favorabil asupra perspectivelor de dezvoltare ale unei societăți, însă dorința de autonomie
influențează către o autofinanțare mai pronunțată. În anumite țări, legile în vigoare impun
întreprinderilor o autofinanțare minimală, ceea ce restrânge mărimea dividendelor.

5
Halpern, P., Weston, F., Brigham, E. (1998), Finanţe manageriale. Modelul canadian, Editura Economică,
Bucureşti, p. 792
7
 CAPITOLUL II
Politica privind dividendele
Dividendele sunt plăți periodice de numerar efectuate de companii către acționarii lor ca
recompensă pentru contribuția acționarilor la capitalul acestora. În principiu, orice deținător de
acțiuni are dreptul să primească dividende de la compania în cauză, dar aceasta nu poate repartiza
dividende decât dacă sunt respectate următoarele două condiții:
-  să dispună de suficient profit astfel încât distribuirea de dividende să nu afecteze valoarea
de piață a întreprinderii, adică să nu micșoreze capitalizarea bursieră permanentă a acesteia;
suma dividendelor nu poate depăși totalul profitului net rămas de repartizat;
- distribuirea de dividende nu trebuie să afecteze lichiditatea financiară a întreprinderii
pentru a nu pune în pericol siguranța creditorilor că își vor recupera creanțele scadente în
perioadele viitoare datei distribuirii dividendelor.
Politica privind dividendele se referă la decizia de a plăti profitul sub forma dividendelor
către acționari sau ca acesta să fie reținut de firmă pentru a fi reinvestit. Dacă firma adoptă o
politică de plată a majorității profiturilor sub forma dividendelor, acest lucru va conduce la
tendința de creștere a prețurilor acțiunilor. Totuși, dacă proporția din profit repartizat pentru
distribuirea de dividende crește, atunci vor fi mai puțini bani disponibili pentru reinvestire, rata
viitoare de creștere așteptată de acționari va fi scăzută, și aceasta va micșora prețul
acțiunilor. Astfel, schimbarea intervenită în politica privind dividendele are două efecte opuse. De
aceea este nevoie de o politică optimă a dividendelor care să asigure echilibrul dintre dividendele
curente și creșterea viitoare care maximizează prețul acțiunilor și deci valoarea firmei.
Dividendele distribuite acționarilor reprezintă un alt factor important care stă la baza
determinării AF. În stabilirea nivelului lor trebuie avute în vedere mai multe restricții și anume:
- un nivel prea redus ar putea nemulțumi acționarii care, de multe ori, sunt tentați mai mult
de câștiguri imediate, trecând în planul doi câștigurile din perspectivă;
- un nivel prea mare afectează capacitatea firmei de a-și asigura resursele financiare
necesare dezvoltării, prin diminuarea AF;
În general investitorii strategici sunt interesaţi de reinvestirea profitului, deoarece pot să
beneficieze şi de reduceri fiscale (când vine vorba de impozitul pe dividend), în timp ce micii
investitori urmăresc obţinerea unui venit imediat. În aceste condiții trebuie găsit un compromis
între interesele imediate și cele de perspectivă ale firmei, care să asigure, pe de o parte dobândirea
încrederii acționarilor, iar pe de altă parte să permită o dezvoltare echilibrată a firmei în viitor.6
Având în vedere cele prezentate, putem afirma că autofinanțarea reprezintă acea parte din
CAF rămasă disponibilă după distribuirea dividendelor. Aceasta pune în evidență aptitudinea reală
a întreprinderilor de a se autofinanța, după deducerea remunerării acționarilor.

2.1. Factorii care influențează politica privind dividendele

Politica dividendelor este influențată de șase factori principali:

- constrângerile sau restricțiile impuse de lege;
- constrângeri fiscale;
- existența unor acorduri restrictive;
- situația financiară a companiei;
- preferințele acționarilor;
- protecție împotriva diluării capitalului.

6
https://www.rasfoiesc.com/business/economie/Capacitatea-de-autofinantare48.php, accesat la data de 12.10.2021
8
 Restricțiile impuse de lege în unele țări privesc în principal trei domenii. În primul rând,
capitalul companiei nu poate fi utilizat pentru a face plăți de dividende, adică plățile de dividende
ar trebui să fie făcute numai din profitul efectiv realizat de companie, fără a utiliza valoarea unui
profit viitor probabil la plata dividendelor. Această restricție se numește restricția subminării
capitalului. În al doilea rând, dividendele trebuie plătite acționarilor din profiturile nete trecute si
prezente. Această restricție se numește restricția restricția profiturilor nete  și este menită să
împiedice acționarii să-si retragă, sub masca dividendelor, investițiile lor inițiale făcute în firmă în
urma cumpărării de acțiuni. În al treilea rând, există restricția insolvabilității, care stabilește că o
firmă insolvabilă nu poate plăti dividende în numerar. Această restricție protejează drepturile
creditorilor asupra activelor firmei, deoarece în cazul unei firme insolvabile, în realitate, obligațiile
acesteia (pasivul bilanțier) depășesc activele (activul bilanțier).
Constrângerile fiscale derivă din modalitatea de impozitare a plății de dividende și a mărimii
acestui impozit.
Acordurile restrictive sunt incluse în contractele de împrumut obligatar de împrumut bancar
și de leasing și se referă la restricții care limitează suma totală a dividendelor pe care o poate plăti
firma. Ele au scopul protejării creditorilor respectivi, obligând firma să nu-și diminueze fluxurile
de numerar cu plata dividendelor dacă gradul de îndatorare este prea mare.
Situația financiară necorespunzătoare a firmei poate fi o cauză a neplății de dividende fie ca
urmare a deciziei venită din inițiativa firmei, fie ca urmare a condițiilor impuse de creditori.
Preferința investitorilor (acționarilor) influențează politica de dividende prin faptul că o
firmă poate avea atât acționari care nu sunt interesați de veniturile din dividende (au alte surse de
venit, iar dacă au nevoie de lichidități pot vinde acțiuni pe piață), cât și acționari pentru care
veniturile din dividende contează. În funcție de echilibrul de forțe dintre aceste două grupe de
acționari, firma poate opta pentru plata sau nu de dividende într-un an sau altul.
Protecția împotriva diluării capitalului determină firmele să aleagă varianta reținerii celei
mai mari părți a profiturilor lor și plata unor dividende mici. Dacă firma ar adopta o politică de
plată a unei părți din profiturile sale anuale ca dividende, ea ar putea fi nevoită să apeleze mai des
la emisiuni noi de acțiuni, iar în măsura în care acționarii vechi nu-și vor exercita dreptul de
preemțiune (preferință) la cumpărarea de noi acțiuni, prin apariția de noi acționari apare și
fenomenul diluării capitalului (scăderii controlului ce-l au vechii acționari asupra firmei).

2.2. Formele dividendelor și procedurile de plată a acestora

Atunci când o firmă declară un anumit dividend de plată, el devine o obligație și nu poate fi
anulată în mod obișnuit apoi de către firmă.
Dividendele pot fi distribuite sub următoarele forme:
o       în natură, dacă firma realizează produse care să intereseze pe acționari;
o       în acțiuni, dacă acționarii doresc; această formă este o practică atunci când firmele doresc să-și
protejeze lichiditățile sau nu dispun pur și simplu de lichiditățile necesare pentru a face plata în
numerar;
o       în numerar, forma cea mai obișnuită.
Procedura plații în numerar a dividendelor presupune, în mod obișnuit, trei etape:
1. Procedura începe cu stabilirea datei declarării (sau anunțării) dividendelor de către
Consiliul de administrație sau, după caz, Consiliul de supraveghere al firmei;
2. Data înregistrării este data la care se închide înregistrarea acționarilor pentru a determina
acționarii care vor primi dividende;
3. Data plății este data când începe plata dividendelor pentru acționarii înregistrați la
Registrul acționarilor.

9
 CONCLUZII
Cercetările teoretico-metodologice cu referire la particularitățile autofinanțării permit
formularea următoarelor concluzii:
- autofinanțarea este principiul cel mai răspândit și înseamnă că companiile trebuie să își
garanteze propria dezvoltare folosind rezultatele financiare pozitive obținute în exercițiile
anterioare;
- autofinanțarea cuprinde avantaje reale atât pentru companie, cât și pentru acționari;
Întreprinderea, ca persoană juridică este avantajată ca urmare a utilizării autofinanțării,
deoarece nu trebuie să recurgă la surse externe de finanțare, piața financiară a capitalurilor
sau acționari, pentru a-i determina să cumpere acțiuni sau să crească valoarea nominală a
acțiunilor existente pentru creșterea economică. Folosind propriul beneficiu pentru
dezvoltare, se obține o mai mare independență față de bănci;
- acționarii beneficiază, de asemenea, deoarece, fără niciun efort financiar din partea lor,
crește valoarea companiei și a acțiunilor pe care le dețin, crescând astfel bogăția
acționarilor;
- autofinanțarea nu conduce la mărirea cheltuielile financiare și reducea profiturile. Cu toate
acestea, decizia de autofinanțare trebuie analizată în funcție de rata rentabilității degajată
de profitul reinvestit. Autofinanțarea are un efect pozitiv asupra întreprinderii numai dacă
rata rentabilității proiectelor ce au fost realizate prin autofinanțare este mai mare decât
rentabilitatea cerută de acționari;
- decizia de autofinanțare și valoarea acesteia sunt adesea influențate de factori externi
precum impozite, restricții de acces la piața de capital și diverse restricții juridice;
- mărimea autofinanțării generată de o întreprindere joacă un rol important în semnalarea
performanței afacerii. Acest lucru semnalează potențialilor investitori ai entității
economice că este capabilă să utilizeze eficient capitalul încredințat și să le ofere o
compensație atractivă.

Ca propuneri aș menționa faptul că deși are avantaje evidente, experiența practică arată că
nu trebuie să exagerăm în ceea ce privește autofinanțarea, că este recomandabil să combinați
utilizarea fondurilor proprii cu cele împrumutate. Fiind exclusiv autofinanțată, o companie este
spulberată de pe piața financiară a capitalurilor, iar mobilitatea capitalului este redusă. Iar în ceea
ce privește capacitatea de autofinanțare, este un indicator de mare expresivitate economică, care
oglindește puterea financiară a unei entități economice, garanția securității și independența
acesteia. Întreprinderile cu o bună capacitate de autofinanțare își diminuează riscul financiar,
reușind să depășească cu succes dificultățile în perioadele de criză economică, când accesul la
credite este dificil din cauza dobânzilor înalte.

BIBLIOGRAFIE
1. Dumbravanu L. (2018), Mecanismul autofinanțării la nivel de întreprindere, Conferința
științifică internațională Asigurarea viabilității economico-manageriale pentru dezvoltarea durabilă
a economiei regionale în condițiile întegrării în UE
2. Halpern, P., Weston, F., Brigham, E. (1998), Finanţe manageriale. Modelul canadian, Editura
Economică, Bucureşti
3. Rotari,V., Managemntul formării și utilizării capitalurilor firmei, Universitatea de Stat „Alecu
Russo din Bălți”
4. Sandu, Gh. (2002), Finanţarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti

Surse internet:
https://www.comunicatedepresa.ro/autofinantare/definitie/
https://www.rasfoiesc.com/business/economie/Capacitatea-de-autofinantare48.php
10