Legea şi Duhul, cupa şi vinul – Iliescu Constantin-Radu

Într-o gramatică universală a religiilor care-şi aşteaptă scriitorul, va trebui precizat, fără urma
unei îndoieli, că din morfologia unei religii autentice nu pot lipsi nici Legea, nici Duhul legii. Desigur,
combinaţia nu este niciodată aceeaşi, pentru că fiecare sistem spiritual este o construcţie irepetabilă,
care se adresează unei formule identitare unice, iar creştinismul nu face excepţie. Raportul dintre cele
două elemente spune ceva despre mentalitatea celor chemaţi la salvarea spirituală, după cum dă
mărturie de mila lui Dumnezeu, cel aflat deasupra tuturor formelor.

Dacă ne uităm la iudaism, tradiţie religioasă căreia creştinismul îi datorează atât de mult (şi a
cărui amprentă, imposibil de şters, o poartă în continuare), vedem că dimensiunea constrângătoare este
net separată de cea înălţătoare. În iudaismul clasic se vorbeşte despre hagada (aspectul legal) şi halaha
(înţelepciunea). În principiu, şi aici suntem conştienţi de un anume schematism, hagada este exprimată
mai cu seamă în Talmud, iar halaha mai ales în Midrash. Nivelul constrângerilor Legii este exprimat prin
pletora poruncilor, 613 la număr. Dar înţelepciunea vine mai cu seamă prin exegeza profundă a textului
sacru, prin pildele şi umorul paradoxal evreiesc. Dintr-un alt unghi, putem spune că Duhul este în
esoterismul iudaic, Kabbalah, care este riguros despărţit de exoterismul din hagada şi halaha, şi la care
evreul practicant nu ajunge decât după ce îndeplineşte exigenţele Legii.

Islamul are aceeaşi structură clar delimitată : pe de o parte Legea (shari’ah), pe de alta
Înţelepciunea (Haqiqa). Prima codează absolut totul, existând reguli şi pentru modul în care se dă mâna
când te afli în faţa unui grup de oameni, şi pentru mâna care se foloseşte pentru mâncat, şi pentru
modul în care trebuie să te raportezi la conducătorul lumesc. Nu există aspecte ale vieţii islamice care să
nu cadă sub incidenţa shariei, iar acolo unde aparent nu s-a codat, intervine ijtihad (efortul de reflecţie
în funcţie de jurisprudenţă al specialiştilor în fqih, drept islamic) şi o fatwah (opinie) va fi emisă pentru a
umple vidul. Există fatwah care răspunde inclusiv la întrebarea dacă într-o zi de post este permisă
mestecarea gumei sau nu. În vreme ce islamul interior, sufismul, cunoaşte trepte ale înţelepciunii,
rugăciuni suplimentare, exegeze înalte şi doctrine fantastice.

Există între creştinism şi buddhism o analogie greu de trecut cu vederea : ambele religii sunt
revărsări către neamuri ale unor tradiţii etnice. Iudaismul şi hinduismul îşi trag forţa inclusiv din
caracterul lor etnic. Dar ceea ce le dă putere, dintr-un punct încolo constituie o povară. Pentru că
neamurile n-au putut veni în iudaism, acesta s-a scuturat de aspectul său legalist pentru a putea
împrăştia Duhul către neamuri. Pentru că este aproape imposibil pentru cineva să devină hindus,
Buddha Sakya Muni s-a îmbrăcat în haina portocalie şi l-a împrăştiat în toată Asia, conferind în treacăt
marii tradiţii taoiste mute un discurs de care avea nevoie. Există între diatribele iconoclaste ale
fondatorului buddhismului şi decizia Sf. Apostoli de a renunţa la legea mozaică pentru neamurile care
vin în creştinism o rezonanţă comună (cu observaţia că primul o face neaşteptat de violent, în vreme ce
trimişii lui Iisus sunt cumpăniţi şi discreţi). Ar trebui să ne gândim la lepădarea Legii în cele două situaţii
ca la pielea pe care şarpele o abandonează pentru a putea rămâne el însuşi.

1
 A rămas creştinismul fără Lege atunci când a renunţat la ritualurile, jertfele, circumcizia, Templu,
sărbătorile şi pelerinajele iudaismului ? Numai cine e superficial crede că religia noastră e Duh fără Lege
(deşi, aspectul esoteric este în creştinism la vedere, protejat de incapacitatea celor care nu sunt chemaţi
să-l înţeleagă şi să-l asimileze, lucru care se poate spune şi despre buddhism). Realitatea este că atunci
când, în urma Edictului de la Mediolanum, creştinismul a devenit o cale deschisă tuturor, apoi religia
oficială a Imperiului, aceasta a fost supusă aceluiaşi proces de codificare prin care a trecut orice tradiţie
spirituală. Osatura creştinismului s-a transformat în echilibrul social medieval, din care n-au lipsit nici
reguli economice (interzicerea cametei, organizarea breslelor), de protecţie socială (pe care trebuiau s-o
asigure aristocraţii), de fidelitate (maritală, dar şi între suzeran şi vasal) ş.a. Fiecare fibră din cei 1000 de
ani creştini de care am avut parte (sec IV-XIV) a fost impregnată cu reflecţie evanghelică pusă în practică.
Iar Duhul a suflat într-o lume în care Legea nu i-a fost străină.

Cu observaţia că din antichitatea târzie creştinismul a luat două lucruri: neoplatonismul şi

dreptul roman. Două expresii ale sacrului cărora bărbaţi sfinţi şi înţelepţi le-au văzut utilitatea. Atunci
când Renaşterea va pretinde, ipocrit, că reînnoadă legătura cu Antichitatea, le va ocoli, preferând să
resusciteze rătăcirile greceşti în filosofie şi artă, precum şi exerciţiul raţiunii ieşită din cadrul sacrului în
zona juridică. A fost dreptul roman parte din Legea de care creştinismul, vehicul al Duhului, avea
imperios nevoie ? Credem că da. Că acest mariaj a avut realmente loc, nu mai există îndoială. Este
suficient să deschidem vechile pravile din ţările române şi să vedem pe îndelete cum logica Instituţiilor
lui Gaius şi Iustinian se întâlneşte cu Evanghelia în coduri care seamănă mai degrabă cu legea islamică
decât cu producţiile juridice de la Napoleon încoace. Şi este firesc ca legi ale unor lumi tradiţionale
diferite să aibă mai multe în comun decât cu pletora juridică a modernităţii târzii.

De un lucru putem fi siguri, în 313 d.Hr. Imperiul roman a îngenuncheat, ca un taur obosit, în
faţa creştinilor care câştigaseră lupta prin rugăciune şi răbdare, nonviolent. Ca o fiară epuizată, a primit
să fie salvat de cei faţă de care pierduse prin injustiţie în formă continuată. Cea mai mare crimă care a
pus în pericol supravieţuirea imperiului însuşi fusese eludarea dreptului roman, unul din fundamentele
sale spirituale, probabil singurul care funcţiona într-o lume care pierduse cheile hermeneutice ale
tradiţiei sale mitologizate. Repunerea dreptului roman la locul lui era un gest de nobleţe, dar şi de igienă
spirituală, pe care bărbaţi sfinţi şi înţelepţi l-au făcut.

De unde atunci rezervele pe care Sf. Apostol Pavel nu şi le ascunde în legătură cu Legea  ? Sunt
peste o sută de referinţe la Lege în Epistolele sale, unele contradictorii, altele enigmatice. Să nu uităm că
fariseul Saul din Tars avea şcoală rabbinică grea, la picioarele unor maeştri care au intrat în legendă.
Legea fusese preocuparea lui constantă, în slujba ei îşi pusese raţiunea şi tăria. Putea să nu-i recunoască
rolul formativ în viaţa credinciosului? Dar Pavel era mai mult decât atât, intuiţia lui intelectuală îi spunea
că ceva nu mai e unde trebuie, că vasul e gol. S-a întâlnit cu vinul pe drumul spre Damasc şi a găsit ceea
ce-i lipsea. Primul hermeneut al creştinismului cunoştea bine şi una, şi alta, judecata lui nu era frivolă.
Dar oricât de cumpănită s-a arătat, n-a fost nici absolută. Adică nu s-a rupt de context, nu s-a ridicat la
nivelul unei fulguraţii metafizice. Legea e o povară atunci când în căuşul ei nu mai este Duhul. Însă Duhul
fără Lege se risipeşte, e ca vinul fără cupă, nu poate fi văzut, mirosit, savurat.

2
 În dihotomia Lege-Duh, dacă acceptăm o anumită polisemie, putem să ne gândim la Lege ca la
şlefuirea virtuţilor creştine, etapă pregătitoare de neocolit, iar la Duh ca la o revărsare a harului divin.
Înre cele două (virtute şi har) nu există o relaţie de cauzalitate ori proporţionalitate (atâta virtute
condiţionează atâta har), ci de afinitate : prin Lege omul se pregăteşte să sesizeze Duhul, care altfel ar
trece neobservat din cauza neconcordanţei dintre dar şi receptor. Aproape putem spune că Duhul vine
oricum, dar fără Lege nu avem cum să-l “ţinem”. Să nu omitem faptul că o teologie integrală este
organizată pe două axe: cea a maiestăţii divine şi cea a milostivirii divine. Primei îi corespunde Legea, e
riguroasă şi chiar aspră, celei de-a doua îi corespunde Duhul, milostiv şi iertător. Undeva, prin Renaştere,
sub impulsul raţionalismului dezrădăcinat din câmpul sacrului, mentalul colectiv a întors spatele rigorii
lui Dumnezeu, exacerbându-şi aşteptările legate de mila Sa. Rezultatul a fost reducerea teologiei
integrale la nivelul unor bondieuseries de salon, subiecte de conversaţie frivolă.

În cele din urmă, trebuie să avem în vedere între Lege şi Duh e o dihotomie de şcoală, cea dintre
starea de agregare solidă (Legea) şi starea de agregare fluidă (Duhul) ale aceleiaşi realităţi supraînalte.
Ele nu pot fi separate decât pentru a fi mai uşor percepute intelectual de cel aflat la început de drum
(sau, cu rezultate catastrofale, prin omisiunea ignorantă despre care am vorbit în paragraful anterior), şi
asta doar temporar, până la atingerea nivelului corespunzător, în care complementaritatea se topeşte
într-un tot nediferenţiat. În acest sens, un şeikh sufi spunea : "Shari’ah (legea) este haqiqah
(înţelepciunea) şi haqiqah (înţelepciunea) este shari’ah (legea)", un ecou, în spaţiul altei tradiţii, la
cuvintele Apostolului Pavel : "Ştim că legea e duhovnicească" (1 Rom 7, 14).