SEMIOLOGIA IMAGINAȚIEI

Imaginaţia este procesul psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a reprezentărilor

şi ideilor, în scopul făuririi unor noi imagini şi idei. Imaginaţia este un element esenţial al gândirii.
Scăderea imaginaţiei se întâlneşte în stările de nedezvoltare cognitivă (retardarea
mentală), şi de asemenea în deteriorarea cognitivă, în epilepsie, stările depresive, tulburările
anxioase, stări de inhibiţie.
Creşterea forţei imaginative se întâlneşte în stări de excitaţie psihică, intoxicaţii uşoare,
hipomanie, manie, schizofrenie, tulburări delirante persistente.
Mitomania este o formă de exaltare imaginativă întâlnită în: tulburările de personalitate,
în special cea histrionică, debilitatea mentală, etc.
Simulaţia constă în falsificarea adevărului în privinţa stării de sănătate la o persoană
sănătoasă. Astfel pot fi simulate boli organice, în special neurologice sau boli psihice. Simulaţia
este tenace în special la pacienţii cu isterie sau cu debilitate mentală.
Metasimulaţia constă în perseverarea în acuze pe care pacientul le-a prezentat anterior,
dar pe care nu le mai prezintă, în scopul unor beneficii secundare.
Suprasimulaţia presupune o tulburare somatică sau psihică preexistentă pe care bolnavul
o amplifică.
Disimularea constă în ascunderea unor simptome psihice sau somatice ori a unei boli, în
scopul sustragerii de la tratament, obţinerii unui beneficiu sau punerii în aplicare a unei idei
delirante sau tendinţe suicidare. De menţionat înaltul potenţial disimulator al pacienţilor cu
preocupări suicidare (în cazul depresiei sau al schizofreniei). Ei disimulează starea psihică pentru
a evita internarea sau pentru a obţine externarea.

SEMIOLOGIA ATENŢIEI

Atenţia este funcţia psihică prin care se realizează orientarea şi concentrarea electivă a
activităţii psihice asupra unui grup limitat de obiecte, fenomene şi acţiuni definite.
În mod clasic se disting patru componente generale ale atenţiei:
  vigilenţa
 atenţia selectivă
 atenţia distributivă
 atenţia susţinută (voluntară)
Tulburările psihopatologice ale atenţiei, denumite disprosexii au fost sistematizate mai
mult sub aspect cantitativ în :
 hiperprosexii
 hipoprosexii mergând pînă la aprosexie.
Ele pot interesa toate componentele atenţiei, uneori într-o corelaţie inversă.
Hiperprosexia se referă în general mai mult la componenta selectivă a atenţiei şi a stării
de vigilenţă. Ea poate fi întâlnită în următoarele afecţiuni :
 episodul depresiv major, unde are loc o focalizare a atenţiei selective asupra
evenimentelor neplăcute, ,,reprobabile” trăite de-a lungul existenţei, a
,,greşelilor“ făcute.
 tulburările delirante, unde atenţia este focalizată asupra temei delirante şi
orientată asupra tuturor evenimentelor şi persoanelor implicate în sistemul
delirant.
 tulburările hipocondriace, de somatizare, dismorfice corporale unde atenţia
este orientată asupra stării de sănătate a organismului, asupra funcţionării
sale, asupra fenomenologiei somatice pe care aceste persoane o dezvoltă,
asupra unui presupus defect fizic.
 în tulburările anxioase (atacul de panică, fobii, stressul posttraumatic,
anxietatea generalizată) există atât o creştere a vigilenţei cât şi o creştere a
atenţiei selective asupra fobiilor.
Hipoprosexia, mult mai frecvent întâlnită în tulburările psihice poate viza toate
componentele atenţiei sau mai mult a unora. Aproape omniprezentă este scăderea atenţiei susţinute
(voluntare sau de efort). Hipoprosexia voluntară poate fi întâlnită în următoarele afecţiuni :
 tulburările cognitive (delirium, demenţa, tulburarea amnestică)
 retardările mentale
 episodul depresiv major în care este relatată uneori în prim planul tabloului
simptomatologic de către pacient şi observabilă la probele psihometrice.
 Este un semn premonitoriu în depresiile severe şi printre ultimele simptome
care dispar complet în timpul remisiunii episodului depresiv major.
 episodul manical unde există o incapacitate specifică de a concentra atenţia
care este captată de stimuli externi irelevanţi, fenomen cunoscut sub
denumirea de distractibilitate.
 schizofrenie şi alte tulburări psihotice
 intoxicaţia şi abstinenţa de substanţă psihoactivă
 hiperactivitatea cu deficit de atenţie. Aceasta este o tulburare care debutează
înainte de vârsta de 4 ani şi persistă de multe ori şi în perioada adultă. Este
vorba de copii, adolescenţi, adulţi care nu pot sta liniştiţi într-un loc, se
foiesc, nu pot aştepta la rând, răspund la întrebări înainte de a fi formulate,
nu pot termina o activitate de rutină, trec de la o activitate neterminată la
alta, par a nu asculta ce li se spune, pierd lucruri necesare, sunt impulsivi.
Metode de investigare clinică a atenţiei
O metodă frecvent utilizată în clinica psihiatrică este metoda Kraepelin: pacientul este
rugat să spună în ordine inversă zilele săptămânii, lunile anului, sau să numere de la 100 înapoi
din 3 în 3, din 7 în 7, sau din 13 în 13, probă ce presupune o concentrare şi o mare stabilitate a
atenţiei.
Metoda Bourdon (proba barajului) constă în selectarea dintr-un text a anumitor litere.

SEMIOLOGIA MEMORIEI

Memoria este procesul psihic al orientării retrospective, realizat prin fixare, conservare şi
reactualizare (evocare).Tulburările de memorie se numesc dismnezii. Ele au fost sistematizate în :
 dismnezii cantitative
 dismnezii calitative.
Dismneziile cantitative
Dismneziile cantitative au fost împărţite la rândul lor în: hipomnezii (care pot merge până
la amnezii) şi hipermnezii.
Amnezia în sens strict semnifică pierderea totală a capacităţii mnezice.
Luând ca punct de referinţă debutul bolii, ea poate fi sistematizată în :
 amnezie anterogradă (de fixare)
 amnezie retrogradă (de evocare)
 amnezie antero-retrogradă.
Amnezia anterogradă se referă la evenimentele trăite după debutul bolii. Ele se
caracterizează prin incapacitatea individului de a reda un eveniment trăit recent, în timp ce
amintirile fixate anterior debutului bolii rămân relativ bine conservate şi pot fi încă redate. Ele nu
se datoresc numai unei insuficiente mobilizări prosexice, ci perturbării întregii organizări psihice
(memorarea presupune un înalt nivel de organizare a vieţii psihice). Amnezia anterogradă se
întâlneşte în:
 tulburarea amnestică
 stadiul incipient al demenţelor
 tulburarea afectivă bipolară
 tulburarea psihotică acută, etc.
Amnezia retrogradă (de evocare) este aceea în care tulburarea memoriei se întinde
progresiv spre trecut, în sens retrograd, dinaintea debutului bolii până în copilărie.
Amnezia antero-retrogradă realizează o progresivitate care priveşte atât evenimentele
survenite după debutul bolii, cât şi pe cele de dinaintea debutului acesteia. Acest tip de amnezie se
întâlneşte în demenţe, unde slăbirea funcţiei mnezice se exercită iniţial şi mai accentuat asupra
evenimentelor recente, în timp ce, cu cât ne îndepărtăm spre trecut, amintirea faptelor trăite este
tot mai bine conservată.
Amnezia lacunară reprezintă uitarea unei secţiuni temporale. Apare în stări grave de
modificare a lucidităţii conştiinţei, cum ar fi :
 stări confuzionale de diferite etiologii
 traumatisme cranio-cerebrale
 stări crepusculare epileptice
 beţia profundă.
Amnezia electivă (tematică sau psihogenă) constă în uitarea unui anumit conţinut legat
de o stare afectivă negativă intensă. Amintirile în acest caz au fost bine fixate, dar rememorarea
lor voluntară devine imposibilă. Ele pot fi conştientizate prin evocare involuntară sau prin mijloace
de investigare psihologică, fiind susceptibile de a dispărea odată cu schimbarea împrejurărilor care
au produs starea afectiv negativă. Se întâlneşte în tulburările disociative şi tulburarea acută de
stress.
Hipermnezia se caracterizează prin exagerarea evocărilor care apar multiple, tumultoase
şi mai ales cu caracter involuntar, îndepărtând subiectul de preocupările principale, impuse de
conjunctura prezentă. Se întâlneşte în :
 tulburarea paranoidă a personalităţii,
 tulburările delirante,
 unele retardări mentale, cu hidrocefalie, care beneficiază de o memorie pur
mecanică,
 episodul depresiv major, unde există o hipermnezie selectivă asupra
evenimentelor negative trăite de-a lungul existenţei,
 intoxicaţia cu substanţe psihedelice,
 stări febrile,
 la persoane normale legate de momente cu conţinut afectiv intens negativ
sau pozitiv.
Dintre dismneziile calitative cele mai frecvent întâlnite în clinica psihiatrică sunt:
Confabulaţiile ce constau în reproducerea unor evenimente imaginare, netrăite. Pacientul
fabulează asupra trecutului cu convingerea că îl evocă. El nu spune adevărul, dar nici nu minte,
pentru că nu ştie că minte. Bogăţia confabulaţiilor şi verosimilitatea lor sunt într-o relaţie directă
cu scăderea pragului conştiinţei, cu scăderea intelectului şi regresiunea personalităţii. De aceea nu
se cunosc confabulaţii la retardaţii mental la care funcţia memoriei nu se dezvoltă decât parţial,
spre deosebire de demenţe. Se descriu :
Confabulaţiile apar în: tulburarea amnestică, demenţe.
Pseudoreminiscenţele ce constau în amestecul unor evenimente trăite în trecut cu ceea ce
pacientul trăieşte în prezent. Apar în demenţe.
Ecmezia se manifestă prin întoarcerea întregii personalităţi la perioade demult trăite de
pacienţi. Astfel, pacienţi senili, de mult pensionaţi, se consideră tineri, adolescenţi, femeile dându-
şi numele de fată. Această întoarcere în trecut se întâlneşte în demenţa Alzheimer (în cadrul
delirului senil, Jislin).
Metode de investigare clinică a memoriei:
 Deficitul memoriei imediate (şi abilitatea de a învăţa noi informaţii) poate fi testat cerând
pacientului să reţină o scurtă propoziţie sau câteva cuvinte necorelate între ele, pe care este rugat
să le repete după câteva minute de distragere a atenţiei printr-o altă sarcină (întrebare) pentru a
evita repetarea în limbajul intern. Memoria imediată este perturbată în mod evident (sugerând
prezenţa unei perturbări a atenţiei) în delirium, ca şi în stadiile incipiente ale demenţei. Ea nu este
modificată în tulburarea amnestică.
Deficitul memoriei recente se referă la uitarea evenimentelor petrecute în ultimele zile
sau uneori în cursul aceleiaşi zile. Poate fi evidenţiat prin întrebări referitoare la evenimentele zilei
curente sau precedente (Ex. ,,Ce aţi mâncat aseară sau de dimineaţă?”). Pacientul uită conversaţiile
avute în cursul zilei, repetând de nu ştiu câte ori aceiaşi poveste, poate lăsa o sarcină neterminată
(Ex. Uită gazul aprins la sobă, la aragaz, uită robinetul de apă deschis) din cauza faptului că a uitat
să reia activitatea începută după o întrerupere. Memoria recentă este afectată în tulburarea
amnestică, precum şi în stadiile de început ale demenţei.
Deficitul memoriei îndepărtate se referă la uitarea evenimentelor petrecute cu mai mulţi
ani în urmă (date personale din trecutul său sau fapte de cunoaştere comună). Poate fi evidenţiat
prin întrebări de tipul : în ce dată s-a născut, cum îi chema pe părinţii săi, pe fraţii săi, la ce şcoală
a făcut cursul primar, ce liceu a terminat, în ce an s-a căsătorit, în ce împrejurări şi-a cunoscut
soţia/soţul, numele preşedinţilor de stat anteriori etc. Observăm importanţa pentru examinarea
clinică a memoriei, a datelor obţinute de la pacient cu referire la istoria dezvoltării sale ca individ,
examinarea decurgând firesc de-a lungul interviului. Memoria îndepărtată este în mod caracteristic
afectată, alături de memoria recentă în stadiile avansate ale demenţei, când pacientul respectiv uită
numele persoanelor apropiate, propriul nume, propria sa profesie etc.

SEMIOLOGIA PROCESELOR AFECTIVE

Prin caracterul său pregnant subiectiv, afectivitatea este procesul psihic cel mai legat de
personalitate. Procesele afective reprezintă o formă de manifestare a atitudinii omului faţă de
situaţiile de viaţă, faţă de realitatea înconjurătoare în general.
Dispoziţia constituie expresia emoţională bazală şi constantă care colorează
comportamentul şi întreaga viaţă psihică a unui individ. Ea este trăită şi raportată subiectiv de către
pacient, putând fi în acelaşi timp observată de către persoanele din anturajul acestuia. Ca tipuri de
dispoziţie se descriu :
Dispoziţia eutimică considerată a fi o dispoziţie din aria normalităţii, care implică absenţa
dispoziţiei depresive sau euforice.
Dispoziţia disforică constă într-o dispoziţie neplăcută, un amestec de tristeţe, anxietate,
irascibilitate. Se întâlneşte în sevrajul la o substanţă psihoactivă, tulburarea de personalitate, etc.
Dispoziţia iritabilă constă într-un sentiment de tensiune interioară astfel încât persoana
este uşor de provocat, este înclinată la mânie, criticism, lipsa obiectivităţii. Iritabilitatea se
manifestă prin reacţii prompte, ample, disproporţionate, cu agresivitate ori de câte ori pacientul
este contrariat sau incitat. Dispoziţia iritabilă poate fi întâlnită în episodul maniacal iritabil, dar şi
în alte afecţiuni psihice cum ar fi: tulburări de personalitate, intoxicaţie sau sevrajul la alcool,
schizofrenia de tip paranoid, etc.
Dispoziţia expansivă constă într-o lipsă de reţinere în exprimarea propriilor sentimente,
manifestată printr-un entuziasm de durată şi nediscriminator pentru interacţiuni ocupaţionale,
interpersonale, sexuale. Se întâlneşte în episodul maniacal şi hipomaniacal, în intoxicaţii uşoare.
Dispoziţia euforică este descrisă ca o dispoziţie excesiv de bună în sensul unei veselii
ieşite din comun, la un nivel care este inadecvat situaţiei. Ea este trăită ca o stare de bine general,
de plenitudine, de sănătate, de putere, de extaz, însoţită de tendinţa de supraapreciere a propriei
persoane, de fugă de idei, logoree cu ironii şi glume deseori contagioase, mimică expresivă, bogată,
gesturi ample, etc. Se întâlneşte în episodul maniacal al tulburării afective bipolare. Dispoziţie
euforică cu un aspect mai puţin contagios, mai nătâng, poate să apară în schizofrenia de tip
dezorganizat, în tulburări de dispoziţie cu simptome maniacale datorate unei condiţii medicale
generale sau induse de o substanţă psihoactivă. Euforia evoluează frecvent cu mici variaţii de
amplitudine de scurtă durată de mânie (în special la contrarieri), sau de tristeţe cu caracter
superficial şi efemer.
Dispoziţia depresivă, are o paletă a expresivităţii extrem de variată ca intensitate. Ea se
poate extinde de la aria normalităţii până la cele mai severe afecţiuni psihice. Dispoziţia depresivă
poate fi întâlnită:
 ca un sentiment tranzitoriu, normal
 ca o trăsătură de personalitate
  ca un simptom dominant ce caracterizează un grup de tulburări (tulburările
de dispoziţie)
 ca un simptom văzut într-o largă varietate de tulburări mentale primare sau
datorate unei condiţii medicale generale sau induse de o substanţă
psihoactivă
Ca stare a dispoziţiei obişnuită, nonpatologică, cu durată de ore, zile sau mai mult,
sentimentul de depresie este sinonim cu sentimentul de tristeţe, de nefericire. O dispoziţie
depresivă este comună şi adecvată după o dezamăgire sau pierdere. Exemplul tipic este reacţia de
doliu în care este vorba despre o pierdere majoră cum ar fi moartea unei persoane intens valorizate
(părinte, copil, soţ/soţie). În această situaţie persoana respectivă trăieşte în mod normal sentimente
de tristeţe, jale, dar pe o perioadă de 3-6 luni în faza acută, putând să dureze până la 1 an pentru o
rezoluţie completă. Reacţia de doliu se poate complica devenind patologică atunci când durează
mai mult de 1 an, când persoana respectivă trăieşte sentimente de vinovăţie, de nedemnitate, de
autoacuzare, sau sentimente perpetue de neajutorare şi disperare cu afectarea marcată a funcţionării
în viaţa de zi cu zi. Majoritatea oamenilor reuşesc să depăşească aceste stări depresive normale
prin mecanisme de protecţie ce previn derapajul în patologic, cum ar fi: energia psihologică
înnăscută, strategii alternative de a face faţă şi reţeaua socială de suport.
Anumite persoane suferă de o dispoziţie depresivă cronică, au tendinţa de a vedea lumea
ca pe un loc dificil, plin de obstacole şi poveri, se văd în postura de victime, lipsite de speranţă în
viitor. Sunt persoane mai pesimiste, care sunt constituite astfel temperamental, sau care s-au
structurat ca atare, într-un model de nefericire ca urmare a unor eşecuri repetate sau a unor
evenimente negative de viaţă impredictibile, petrecute foarte devreme în viaţă (în mica copilărie).
În această situaţie, depresia poate fi privită ca o trăsătură a personalităţii.
Dispoziţia depresivă face parte ca o caracteristică predominantă din tabloul psihopatologic
al episodului depresiv major. În acest context, dispoziţia depresivă îmbracă forma sa cea mai
autentică şi severă şi este acompaniată de simptome somatice, cognitive şi vegetative. Multe stări
depresive severe sunt marcate de apatie, iritabilitate, furie, anhedonie. Crizele convulsive de plâns
nu acompaniază depresia majoră. În episodul depresiv major cu melancolie, dispoziţia depresivă
înregistrează anumite caracteristici: este mai accentuată dimineaţa comparativ cu restul zilei, este
insensibilă (nonresponsivă) chiar tranzitoriu la stimulii pozitivi din mediu, se însoţeşte de scăderea
marcată a apetitului, insomnie terminală cu treziri la 2-3 noaptea fără putinţa de a readormi, cu
stare de marcată inhibiţie psihomotorie sau agitaţie psihomotorie. Depresia majoră este însoţită de
trăsături cognitive proeminente: hipoprosexie, hipomnezie, lentoarea ideativă.
Dispoziţia depresivă poate însă face parte şi din tabloul psihopatologic al altor tulburări
psihice primare cum ar fi: schizofrenia, tulburarea schizoafectivă, tulburarea delirantă, tulburarea
de personalitate, tulburări anxioase, de adaptare etc. Ea poate să apară de asemenea în tulburările
mentale datorate unei condiţii medicale generale sau acelora induse de o substanţă psihoactivă. O
varietate de boli somatice pot cauza sindroame depresive. Cele mai comune sunt tulburările
endocrine cum ar fi: hipotiroidia şi hipercalcemia, bolile SNC cum ar fi boala cerebro-vasculară,
boala Parkinson, demenţe. Substanţe psihoactive: alcoolul, medicamente (antihipertensive, β
blocanţi) etc pot genera depresie.
Anestezia psihică dureroasă constă în durerea morală a pacientului care conştientizează
scăderea sau pierderea capacităţii de rezonanţă afectivă şi suferă din cauză că nu-şi mai poate
manifesta afecţiunea faţă de persoanele apropiate (copii, soţ/soţie). Se întâlneşte în episodul
depresiv major, în schizofrenie.
Anhedonia este definită ca pierderea plăcerii de a trăi, manifestată prin :
 scăderea până la pierdere a plăcerii pentru activităţi distractive. Practic se observă
un declin net faţă de nivelul anterior al intereselor şi activităţilor.
 scăderea până la pierdere a plăcerii pentru activităţi sexuale. Subiecţii căsătoriţi nu
angajează relaţii sexuale decât la cererea partenerului, celibatarii pot petrece lungi
perioade de timp fără a avea relaţii sexuale, spunând că au necesităţi sexuale
minime sau că simt puţină plăcere în relaţiile sexuale chiar dacă se masturbează.
Anhedonia se întâlneşte în depresiile severe şi în schizofrenie.
Apatia se caracterizează prin lipsa de tonalitate afectivă şi interes faţă de propria persoană
şi ambianţă. Se întâlneşte în depresiile severe, schizofrenia de tip rezidual cu simptome negative,
unele demenţe.
Tocirea afectivă sau aplatizarea afectivă se caracterizează printr-o sărăcire caracteristică
a exprimării, reactivităţii şi a sensibilităţii emoţionale. Se întâlneşte în schizofrenie.
Afectul inadecvat (paratimia) semnifică o discordanţă evidentă între trăiri, idei şi
afectivitate. Spre exemplu pacientul reacţionează prin râs sau veselie la veşti triste, sau devine trist
sau supărat pentru lucruri care pe indivizii normali i-ar bucura. Se întâlneşte în schizofrenie.
 Inversiunea afectivă se caracterizează prin sentimente de ură, ostilitate, pe care pacientul
le dezvoltă faţă de persoanele pe care înainte de îmbolnăvire le-a iubit, sau pe care în mod firesc
ar trebui să le iubească (părinţi, fraţi, copii). Se întâlneşte în schizofrenie.
Ambivalenţa afectivă constă în coexistenţa într-o aparentă concomitenţă a unor stări
afective opuse (dragoste-ură, atracţie-repulsie), faţă de aceeaşi persoană sau situaţie. Se întâlneşte
în special în schizofrenie.
Anxietatea
Ca şi depresia, anxietatea poate fi întâlnită atât în aria normalităţii cât şi în anumite tulburări
mentale. Anxietatea poate reprezenta :
 un sentiment tranzitoriu, normal, adesea cu proprietăţi adaptative
 trăsătură de personalitate
 un simptom văzut într-o largă varietate de tulburări mentale primare sau
datorate unei condiţii medicale generale sau induse de o substanţă
psihoactivă.
 un simptom dominant ce caracterizează un grup de tulburări (tulburările de
anxietate).
Ca stare emoţională tranzitorie, anxietatea poate avea un rol adaptativ, mobilizator.
În contrast cu frica, care apare ca o stare emoţională în contextul unei surse de ameninţare
precise, bine cunoscute, anxietatea este o teamă nedefinită, care este trăită ca o ameninţare
nedefinită la adresa propriei persoane (fizice sau psihologice). Pacienţii găsesc dificilă definirea
ei, descriindu-se ca fiind tensionaţi, panicaţi, nervoşi, îngrijoraţi, îngroziţi.
O formulare mai elaborată defineşte anxietatea ca pe o stare emoţională neplăcută
(resimţită subiectiv ca frică sau altă emoţie strâns înrudită cu aceasta), direcţionată spre viitor şi
care apare fie în absenţa unui pericol recognoscibil, fie în prezenţa unui pericol a cărui semnificaţie
este total disproporţionată faţă de intensitatea emoţiei generate.
În afară de sentimentul subiectiv, anxietatea este caracterizată de simptome :
 somatice care adesea apar în prim planul acuzelor subiectului, cum ar fi: tremor,
transpiraţii, valuri de căldură sau răceală, palpitaţii, precordialgii, polipnee,
dificultăţi de înghiţire, senzaţia de gură uscată, senzaţie de vomă, diaree, parestezii,
scăderea libidoului;
  cognitive: hipervigilenţă, scăderea atenţiei voluntare, gândire catastrofică, frică de
a nu-şi pierde controlul sau de a nu înnebuni, frica de a nu muri;
 comportamentale: expresii îngrozite sau pline de teamă, retragere, imobilism;
 perceptuale: hiperestezie în special la zgomote, depersonalizare, derealizare;
Anumite persoane se caracterizează prin anxietate ca model al structurării personalităţii pe
durata întregii lor vieţi; sunt în general hipersensibili la stimuli, psihofiziologic mai reactivi decât
alţii, mai nervoşi, speriaţi, având o stare de nelinişte interioară. În acest caz este vorba despre
anxietate ca trăsătură a personalităţii.
Simptomul anxietate este extrem de comun tulburărilor mentale primare (schizofrenie, alte
tulburări psihotice, tulburări de adaptare, tulburări de dispoziţie unde coexistenţa simptomelor de
anxietate şi depresie este substanţială). El caracterizează de asemenea tulburările de anxietate
datorate unor condiţii medicale generale (endocrine, algice, metabolice, autoimune etc.), precum
şi tulburările de anxietate induse de substanţe psihoactive (delirium, intoxicaţie), etc.
Atacul de panică este un episod circumscris de anxietate severă, cu durată de la câteva
minute până la câteva ore, ce apare brusc, imprevizibil, cu simptome somatice, cognitive,
comportamentale şi perceptuale escaladând un model crescendo. Atacuri de panică izolate apar şi
în populaţia generală (se apreciază că peste 30% din populaţie a experimentat un atac de panică).
Ele apar cu mai multă regularitate şi severitate în tulburarea de panică sau în tulburarea depresivă
majoră.
Fobia este o frică patologică, iraţională, exagerată şi invariabilă faţă de un anumit tip
specific de stimuli sau situaţii şi care generează dorinţa de a evita respectivul stimul sau situaţie.
Astfel, fobia constă atât din frică cât şi din componenta de evitare. Frica în sine poate include toate
simptomele anxietăţii până la forma extremă de panică. Pacientul recunoaşte caracterul iraţional
al fricii sale, o apreciază în mod critic ca fiind exagerată şi iraţională, luptă pentru a o înlătura, dar
fără a reuşi.
S-a încercat o sistematizare a fobiilor în :
Fobia de animale (zoofobia) reprezintă frica de pisici, câini, şoareci, şerpi, insecte
Fobia de elemente ale naturii reprezintă frica de apă, fulgere, furtună etc.
Fobia de sânge, plăgi, injecţii sau alte manevre medicale
 Fobia situaţională : frica de a fi într-un mijloc de transport în comun, avion, de a merge
cu liftul, de a se afla pe un pod, în balcon, într-un tunel, pe vapor, în tren, frica de aglomerări
(mulţimi de oameni în care s-ar putea sufoca, etc).
monofobia este frica de a fi singur
petofobia este frica de societate
ereutofobia este frica de a nu roşi în societate
nosofobia este frica de boală
tanatofobia este frica de moarte
taferofobia este frica de a nu fi îngropat de viu
aihmofobia este frica de obiecte ascuţite
fobofobia este frica de a nu-i reveni o fobie dispărută
Fobia socială se referă la frica de umilire publică, de a vorbi, expune, mânca, bea în public,
de a folosi un WC public.
Fobiile sunt frecvente în populaţia generală. În clinica psihiatrică ele se întâlnesc în
tulburarea fobică simplă sau specifică, în tulburarea fobică socială, în episodul depresiv major, în
tulburări hipocondriace, schizofrenie.