INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

1
UL
OL
PIT
CA

INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

1.1. DEFINIŢIA ŞI CONŢINUTUL VITICULTURII

Termenul de viticultură derivă din limba latină: „vitis“ = viţă de vie şi
„cultura“ = cultivare, îngrijire.
Viticultura reprezintă o ramură importantă a horticulturii, care studiază
particularităţile biologice şi modul raţional de cultivare a viţei de vie, cu scopul de
a pune în valoare potenţialul biologic al soiurilor şi de a realiza o eficienţă
economică ridicată.
Măsurile tehnologice sunt grupate în tehnologiile de cultură ale viţei de vie,
care au evoluat de la tehnologiile rudimentare, cu randamente scăzute, practicate
până în secolul al XIX-lea, la tehnologiile moderne de cultură, prin introducerea
unor soiuri noi de viţă de vie sau ameliorarea soiurilor vechi, modificarea formei
de conducere, a tipului de tăiere şi a sistemelor de susţinere, introducerea pe scară
largă a mecanizării, chimizării şi irigării, prin care s-a realizat o intensivizare tot
mai accentuată a viticulturii, creşterea continuă a producţiilor obţinute la unitatea
de suprafaţă, astfel încât, cu toate că suprafeţele ocupate cu viţa de vie au scăzut
continuu pe plan mondial, de la 10,2 mil. ha în 1976 la 7,9 mil. ha în 2002,
producţia de struguri şi produse viti-vinicole, precum şi comerţul cu aceste
produse au crescut continuu, ajungându-se chiar la o supraproducţie.
Folosirea tot mai intensă şi pe scară largă a îngrăşămintelor chimice, pentru
creşterea productivităţii solurilor sărace, şi a diferitelor substanţe chimice de
sinteză, pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor, a determinat creşterea
semnificativă a producţiilor obţinute, dar şi scăderea fertilităţii solurilor,

7
M. MUSTEA

dezechilibre biologice, poluarea mediului, transferarea unor astfel de produse sub

formă de reziduuri în produsele viti-vinicole, cu efecte nefavorabile asupra
organismului uman. De aceea, în ultimul timp, se pune tot mai mult accent pe
viticultura biologică, care integrează progresul ştiinţific din viticultură, în
condiţiile protejării mediului ambiant, realizării unor costuri mai reduse de
producţie şi obţinerii unor produse viti-vinicole de calitate, fără reziduuri toxice,
cu un conţinut echilibrat în elemente nutritive.
Viticultura cuprinde trei părţi distincte.
Partea generală studiază originea, evoluţia şi sistematica viţei de vie,
morfologia şi anatomia, ecologia, biologia şi fiziologia viţei de vie,
care fundamentează tehnologiile de cultură.
Tehnologiile de producere a materialului săditor viticol cu valoare
biologică şi tehnică ridicată, prin diferite metode, care să permită
înfiinţarea unor plantaţii viticole corespunzătoare.
Tehnologiile de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor viticole roditoare,
care să asigure valorificarea condiţiilor ecologice şi a potenţialului
biologic al soiurilor cultivate, în condiţiile realizării unei eficienţe
economice ridicate.
Viticultura este o ramură de producţie intensivă, care utilizează pentru
fundamentarea diferitelor aspecte specifice cunoştinţe din alte domenii: botanică,
biochimie, mecanizare, ecologie, pedologie, genetică, fiziologia plantelor,
agrochimie, fitopatologie, entomologie, ameliorarea plantelor etc.

1.2. IMPORTANŢA VITICULTURII

Viticultura, ramură tradiţională a agriculturii, a însoţit formarea şi
dezvoltarea civilizaţiei umane de-a lungul timpului, reprezentând şi astăzi o
ocupaţie de bază, datorită avantajelor economice şi sociale pe care le prezintă.
Valorifică superior fondul funciar. Viţa de vie realizează rezultate foarte
bune pe terenurile în pantă, erodate, nisipuri şi soluri nisipoase, mai puţin
favorabile sau chiar improprii altor culturi. Pe plan mondial, 47% din plantaţiile
viticole sunt amplasate pe terenuri în pantă, ajungându-se până la 60% în Elveţia
şi Germania. Pe aceste terenuri, găsesc cele mai bune condiţii pedologice şi
climatice şi realizează produse viti-vinicole de o calitate deosebită, în special
soiurile pentru struguri de vin. Prin cultura viţei de vie se realizează stabilizarea
terenurilor în pantă, reducerea eroziunii solului şi continuarea proceselor de
solificare.
Sursă de profit. Cultura viţei de vie asigură obţinerea unor venituri
importante. Valoarea producţiei obţinute la 1 ha echivalează cu cea realizată pe
circa 10 ha de culturi cerealiere. Produsele viti-vinicole (strugurii, stafidele, sucul
de struguri, vinul, distilatele din vin etc.) sunt apreciate şi căutate atât pe piaţa
internă cât şi pe piaţa externă, prin desfacerea acestor produse obţinându-se
profituri însemnate. Pentru populaţia din zonele de deal, cultura viţei de vie
8
 INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

reprezintă principala, uneori, singura sursă de venit. Ţările mari cultivatoare de

viţă de vie (Franţa, Italia, Spania etc.) realizează prin exportul unor astfel de
produse resurse financiare importante.
Venituri importante se obţin în special în cazul soiurilor pentru struguri de
masă, care realizează producţii mari de struguri, ce sunt valorificate rapid, fără
cheltuieli suplimentare pentru prelucrare şi depozitare, la preţuri avantajoase.
Importantă sursă de hrană. Produsele viti-vinicole, în special strugurii şi
vinul, au o contribuţie însemnată în alimentaţia umană.
Strugurii şi mustul, datorită conţinutului bogat în zaharuri simple, acizi
organici, săruri minerale, compuşi azotaţi, vitamine, polifenoli, substanţe pectice
etc., exercită asupra organismului uman un efect energizant, mineralizant,
reconfortant şi chiar terapeutic. Datorită conţinutului ridicat în zaharuri uşor
asimilabile (glucoză, fructoză) de 13-25%, strugurii şi mustul au un efect
energizant muscular şi nervos; un kilogram de struguri proaspeţi furnizează 600-
1200 calorii, iar un kilogram de stafide până la 2600 calorii, valoarea alimentară
fiind superioară majorităţii fructelor şi se apropie sau chiar o depăşeşte pe cea a
unor alimente de bază: 1 kg struguri echivalează cu 1,5-2,0 kg de mere, 2 kg pere,
1,5-2 kg prune, 3-5 kg tomate, 0,9-1,0 kg cartofi, 0,9-1,1 l lapte, 0,5-0,8 kg carne
vită etc. (Gh. Bernaz, 1997). Acizii organici (tartric, malic, citric) favorizează
diureza, tartratul acid de K stimulează secreţia bilei. Sărurile minerale (K, Ca,
Mg, Fe, Na, P etc.) asigură remineralizarea organismului; sărurile de Ca fortifică
oasele, cele de Fe şi Mg intensifică circulaţia sângelui, iar cele de P stimulează
sistemul nervos. Conţinutul ridicat în vitamine (C, B 1, B2, B6, PP, provitamina A
etc.) conferă acestor produse un important rol vitaminizant.
Datorită conţinutului complex, cura de struguri (must) are efecte
remarcabile, atât pentru menţinerea sănătăţii organismului uman, cât şi pentru
ameliorarea şi chiar vindecarea unor boli ale căilor respiratorii, digestive, leziuni
ale aparatului urinar, afecţiuni ale ficatului şi ale splinei, slăbirea organismului
datorită unor boli (rahitism, anemie, malnutriţie, etc.), unele boli nervoase,
intoxicaţii, artritism, dermatoze, pentru îngrijirea tenului etc.
Vinul, principalul produs rezultat din struguri, este „cea mai sănătoasă şi
igienică băutură“ (L. Pasteur, 1878), consumat raţional (în special vinul roşu) are
un efect benefic asupra organismului uman, fiind considerat un aliment şi un
medicament. Cercetările din ultimii ani arată că vinul, în cantităţi moderate, are
proprietăţi antibiotice şi de protecţie a organismului uman, în special asupra
sistemului cardiovascular, putând contracara efectele unor factori de risc din
alimentaţie, în special al grăsimilor saturate, proteinelor animale în exces,
insuficienţei de fibre alimentare etc., factori asociaţi, de regulă, bolilor
cardiovasculare. Efectul benefic se datorează, în special, compuşilor fenolici,
polifenolici şi derivaţilor, care au proprietatea de a capta şi neutraliza radicalii
liberi, oxigenaţi, care determină alterarea ţesuturilor şi favorizează dezvoltarea
cancerelor, aterosclerozei, îmbătrânirea ţesuturilor şi numeroase patologii

9
M. MUSTEA

metabolice, astfel încât, în ţarile (regiunile) în care băutura tradiţională este vinul,
creşte longevitatea populaţiei.
Asigură locuri de muncă. Viticultura solicită un volum mare de forţă de
muncă (80-100 z.o./ha), la care se adaugă forţa de muncă necesară în sectorul
pepinieristic şi în cel de prelucrare a strugurilor, asigurând ocuparea forţei de
muncă din regiunile viticole, unde o mare parte din populaţie îşi câştigă existenţa
din această activitate.
Bază de materii prime pentru economia naţională şi beneficiar al
produselor acesteia. Strugurii reprezintă materia primă pentru o gamă largă de
produse viti-vinicole, prelucrate în industria alimentară: stafide, sucuri de
struguri, vinuri, compoturi, gemuri etc., stimulând dezvoltarea acestor sectoare.
De asemenea, viticultura este beneficiara unor cantităţi importante de materiale,
substanţe chimice, maşini şi utilaje, rezultate din diferite sectoare ale industriei.
Rol peisagistic. Pe lângă scopul practic, de a obţine diverse produse viti-
vinicole, plantaţiile viticole au şi un rol peisagistic, înfrumuseţând cadrul natural,
deseori rustic, în care este cultivată viţa de vie. Rolul peisagistic este mult mai
accentuat când viţa de vie este cultivată în gospodăriile populaţiei, în jurul
locuinţelor, prin conducerea în diverse forme, care să corespundă criteriilor estetice.

1.3. SITUAŢIA VITICULTURII PE PLAN MONDIAL

Vezi materiale anexe

1.5. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE PE PLAN MONDIAL

Descoperirile arheologice arată că viţa de vie a existat înainte de apariţia
omului pe pământ. Primele încercări de cultivare a viţei de vie au avut loc în
neolitic, cu circa 8-9 mii de ani î.Hr. Arealul principal de cultură a viţei de vie l-a
constituit Asia Mică, unde, după potop, Noe ar fi cultivat viţa de vie pe muntele
Ararat (5.165 m), din podişul Armeniei, de unde s-a extins în arealul euro-asiatic.
Sumerienii şi hitiţii sunt consideraţi pionieri în cultura viţei de vie şi în
prepararea vinului, urmaţi de caldeeni şi babilonieni, care au marcat o nouă etapă
în cultura acestei plante. În Egiptul antic, cultura viţei de vie începe pe timpul
primilor faraoni cu circa 6 mii de ani î.Hr.
Un rol important în răspândirea viţei de vie l-au avut fenicienii, vestiţi
comercianţi, care, se presupune, au introdus cultura acestei plante în bazinul
mediteranean: Grecia, Algeria, Maroc etc. Din Grecia, cultura viţei de vie a trecut
în Sicilia, peninsula Italică şi Franţa, iar după întemeierea coloniilor greceşti în
spaţiul pontic, cultura viţei de vie a ajuns la Marea Neagră.
În Europa, promovarea culturii viţei de vie se crede că a fost mijlocită de
traci (I.C. Teodorescu şi colab., 1966). Romanii au contribuit la răspândirea culturii
viţei de vie, care, pentru ei, era un simbol al păcii şi civilizaţiei, în ţările din vestul

10
 INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

şi centrul Europei (Spania, Portugalia etc.). Coloniştii europeni au introdus cultura

viţei de vie în ţări ca Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud etc.
În poemele lui Homer (Iliada şi Odiseea) sunt multe referiri la cultura viţei
de vie şi la prepararea vinului. Primele mărturii scrise despre această cultură sunt
de la greci. Xenofon (445-354 î.Hr.), în scrierile sale, tratează despre cultura şi
istoricul viţei de vie. Aristotel (384-322 î.Hr.) semnalează pentru prima dată
existenţa soiurilor apirene şi a unui soi Enfumé, care după ampelografii germani
ar fi soiul Ruländer (Pinot gris) de astăzi. Teofrast (372-287 î.Hr.), considerat
părintele botanicii, în opera sa Cause plantarum se ocupă de metodele de plantare
a viţei de vie, altoirea ei, lucrările în verde, bolile viţei de vie şi influenţa
factorilor de mediu.
Scrierile rămase de la romani sunt mai numeroase. Cato (234-149 î.Hr.), în
tratatul său de economie rurală De re rustica citează o serie de soiuri de viţă de
vie: Aminea major, Apicius, Lucarnus etc. Vergiliu (71-19 î.Hr.) aminteşte în
„Georgice“ de variabilitatea şi numărul mare de soiuri de viţă de vie. Columella
(2 î.Hr.-65 d.Hr.) era considerat cel mai bun cunoscător al soiurilor din acea
perioadă; călătorind în ţările bazinului mediteranean, el a remarcat numărul mare
de soiuri aflate în cultură şi numeroasele lor sinonime şi descrie 50 de soiuri,
arătând că fiecare regiune are soiurile sale proprii. Pliniu cel Bătrân (23-79 d.Hr.)
se ocupă de fenomenul înfloritului şi de numărul de seminţe din boabe, autorul
făcând legătura între condiţiile de mediu şi calitatea vinului ( Gh. Constantinescu,
1970).
Recunoaşterea creştinismului ca religie de stat sub împăratul Constantin cel
Mare (306-316 d.Hr.) a contribuit indirect la extinderea culturii viţei de vie,
deoarece vinul era folosit în ritualurile creştine.
Perioada evului mediu (sec. III-XIII), perioada migraţiei popoarelor şi de
ascensiune a imperiului otoman, a cunoscut o stagnare şi chiar un regres în
dezvoltarea viticulturii.
După înfiinţarea mănăstirilor (sec. VII), cultura viţei de vie începe să se
extindă pe domeniile acestora, cărora le asigura vinul necesar în ceremoniile
religioase, dar şi venituri importante.
Primele scrieri în domeniul viticulturii apar târziu, la începutul secolului al
XIV-lea, când, în Italia, Petrus de Crescentius publică lucrarea Opus ruralium
comodorum, în care un capitol era dedicat viticulturii.
În perioada renaşterii, viticultura începe să se organizeze pe baze ştiinţifice;
apar primele şcoli de agricultură în Spania ( Alonso de Herrera, 1513) şi Franţa
(Olivier de Seres, 1600), în care se predau şi cunoştinţe despre viticultură.
Această perioadă, până la apariţia filoxerei în Europa (1863), numită şi
perioada prefiloxerică, se caracterizează printr-o tehnologie relativ simplă de
cultură a viţei de vie, care se cultiva pe rădăcini proprii, iar podgoriile aveau
constituite sortimente de soiuri locale.

11
M. MUSTEA

Perioada filoxerică a durat de la apariţia filoxerei (1863) până în jurul

anului 1900 şi a constituit o nouă etapă în dezvoltarea viticulturii.
Ca urmare a introducerii în Europa de către botanişti a viţelor americane, a
fost introdusă şi filoxera, semnalată oficial pentru prima dată în Franţa în regiunea
viticolă Bordeaux (1863), de unde s-a extins treptat în toate ţările europene,
decimând rând pe rând toate podgoriile. Soluţionarea acestei probleme, care a
condus la un dezastru al viticulturii europene, a necesitat eforturi importante ale
principalelor ţări viticole. Cea mai mare contribuţie au avut-o specialiştii francezi
(E. Planchon, G. Föex, P. Viala etc.), Franţa fiind, la acea vreme, ţara cu cea mai
mare suprafaţă viticolă, cu peste 2 milioane hectare, viticultura reprezentând baza
economiei naţionale; de aceea statul francez a căutat rapid soluţii pentru depăşirea
acestei situaţii. Soluţiile imediate au fost combaterea filoxerei prin metode
chimice (sulfură de carbon) sau inundarea plantaţiilor, dar care s-au dovedit
ineficiente. O altă variantă a fost cultura viţei de vie pe terenurile nisipoase, unde
s-a observat că filoxera nu se dezvoltă. O soluţie facilă a fost cultura viţelor
roditoare americane (hibrizii direct producători: Isabelle, Noah, Othello etc.)
rezistente la filoxeră, care s-au dovedit a avea o calitate inferioară soiurilor
europene „nobile“, dar acestea s-au răspândit rapid în majoritatea ţărilor
europene, fiind preluate, în special, de pătura săracă a populaţiei, datorită
tehnologiei simple de cultură a acestora.
Soluţia pentru lupta împotriva filoxerei şi refacerea viticulturii a fost
altoirea soiurilor europene pe portaltoi americani, rezistenţi la filoxeră. Ideea
altoirii se pare că a venit în urma vizitării de către o comisie de specialişti, în
frunte cu E. Planchon, trimisă de guvernul francez în America de Nord, pentru a
rezolva problema filoxerei, a unui muzeu din Philadelphia, în care un exponat era
reprezentat de o viţă altoită însoţită de următorul citat „această viţă nu prosperă
decât când este altoită pe Mustang“, o selecţie realizată în cadrul speciei
americane Vitis candicans (R. Pouget, 1986).
Altoirea s-a impus greu, începând cu anul 1880, datorită tehnologiei
laborioase, costurilor ridicate de producere a viţelor altoite, slabei adaptări a
viţelor americane folosite ca portaltoi la condiţiile pedoclimatice europene
(perioadă lungă de vegetaţie, rezistenţă slabă la săruri şi la calcarul din sol etc.),
prejudecăţilor unor viticultori că portaltoii ar influenţa negativ calitatea soiurilor
europene. Dar, în cele din urmă, altoirea s-a dovedit a fi singura soluţie pentru
menţinerea în cultură a soiurilor europene „nobile“, treptat, podgoriile europene
fiind refăcute pe bază de viţe altoite.
Pe lângă filoxeră, europenii au „importat“ din America de Nord şi două boli
deosebit de periculoase pentru viţa de vie: mana (Plasmopara viticola) şi făinarea
(Uncinula necator), care au complicat şi mai mult tehnologia de cultură a viţei de
vie.
Toate aceste probleme cu care s-a confruntat viticultura în această perioadă
au stimulat cercetările în domeniu, încep să apară publicaţii şi reviste de

12
 INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

îndrumare viticolă: „Giornale viticole italiano“ în Italia (1881), „Le progrès

agricole et viticole“ în Franţa (1883) etc.
Pentru obţinerea de portaltoi, care să corespundă diferitelor condiţii ale
Europei, au fost realizate hibridări complexe, la care au participat speciile
americane, dar şi Vitis vinifera, obţinându-se noi soiuri de portaltoi care
corespund, sunt adaptaţi diferitelor condiţii de cultură, prezintă o afinitate de
altoire mai bună etc.
Perioada postfiloxerică (sec. XX) este perioada în care viticultura
cunoaşte o dezvoltare puternică. Se refac sortimentele de soiuri specifice
podgoriilor, se amplifică lucrările de ameliorare, obţinându-se soiuri noi de viţă
de vie. Tehnologiile de cultură se modernizează, trecându-se treptat de la
ecosistemul de tip tradiţional la ecosistemul viticol industrial, prin renunţarea la
forma joasă (clasică) şi adoptarea formelor înalte, moderne, de conducere a
butucilor, folosirea unor distanţe mai mari de plantare şi aplicarea unor măsuri
intensive de cultură: mecanizare, irigare, chimizare etc; se organizează sectorul
pepinieristic viticol, pentru refacerea plantaţiilor viticole pe bază de viţe altoite.
Ştiinţa viticolă progresează mult, sunt publicate numeroase lucrări care
tratează întreaga problematică viticolă: „Etude générale de la vigne“ de M. Guillon
(1905) în Franţa, „Trattado di viticoltura moderna“ de F. Carpentier (1930) în Italia,
„Viticulture“ de J. Branas (1974) în Franţa „General Viticulture“ de A.J. Winkler şi
colab. (1976) în SUA „Trattado di viticoltura“ de L. Hidalgo (1993) etc.
Pentru coordonarea activităţilor tehnice, economice şi de legislaţie din
domeniul viticulturii, în anul 1927 a fost înfiinţat „Oficiul Internaţional al Viei şi
Vinului“ (OIV), cu sediul la Paris, ca organism interguvernamental, la care au
aderat toate ţările viticole.

1.6. ISTORICUL CULTURII VIŢEI DE VIE ÎN ROMÂNIA

Cultura viţei de vie şi prepararea vinului au fost practicate din cele mai
vechi timpuri. Numeroase mărturii arheologice şi paleontologice atestă că viţa de
vie se cultivă pe teritoriul ţării noastre din neolitic (cca. 3.000 de ani î.Hr.), când
triburile de culegători şi vânători se aşază în locuinţe stabile şi încep practicarea
agriculturii şi creşterea animalelor ( I.C. Teodorescu, 1966). Tot în neolitic a fost
descoperită, probabil, şi fermentaţia alcoolică, care a stimulat cultura viţei de vie.
Primele bordeie s-au construit în curăţiturile de păduri, prin „runcare“, în
apropierea butucilor de viţă sălbatică roditoare şi a pomilor fructiferi,
constituindu-se, în acest mod, primele grădini în jurul locuinţelor. Prin îngrijire şi
selecţionare, pe parcursul timpului s-au obţinut soiurile cultivate de viţă de vie.
Despre activitatea viticolă a geto-dacilor nu există dovezi scrise, ci numai
inscripţii pe monumente şi basoreliefuri, dedicaţii şi efigii pe monede şi medalii,
vase ceramice, cosoare de vie, frunze fosilizate, seminţe carbonizate etc.,
descoperite, în general, în cetăţile geto-dacice din Transilvania (Alba Iulia),
Moldova, Oltenia etc.
13
M. MUSTEA

Frunzele fosile de V. Tokajensis Stur, descoperite pe Valea Jiului, în

localitatea Filea, în apropiere de Sibiu, ca şi altele în Carpaţi şi pe malul Nistrului,
atestă că, în terţiar, în această regiune erau prezente formele primitive ale viţei de
vie.
Coloniile greceşti, fondate în sec. VII-V î.H de-a lungul litoralului Mării
Negre şi pe teritoriul Daciei, au fost stabilite în regiuni în care cultura viţei de vie
şi comerţul cu vin reprezentau o ocupaţie importantă, lucru susţinut de faptul că
un strugure a fost ales ca emblemă a oraşului Tomis sau al coloniei Tygras, de pe
malul Nistrului.
Cosorul de vie, linul cu împletitură de nuiele, presa cu pene, ceramica (de
la dolie şi amforă, până la paharul de băut), butoiul de lemn şi carul cu boi cu
patru roţi mari, egale, cu câte opt spiţe, sunt dovezi despre cunoştinţele şi
aplicaţiile geto-dacilor în viticultură şi vinificaţie ( I.C. Teodorescu, 1966).
Uneltele de lucru, numeroase piese epigrafice, monedele, asemănătoare
celor greceşti, amforele cu două toarte lungi, cu fundul oval, pe care se aplicau
ştampilele cu însemne proprii încă din sec. III î.Hr., sunt, de asemenea, dovezi
despre cultura viţei de vie şi comerţul cu vin.
Herodot menţionează în scrierile sale că agatârşii, care s-au aşezat pe văile
Mureşului şi Târnavelor, prin sec. VI î.Hr., aveau vii renumite, îndeletnicire
preluată de la populaţia băştinaşă geto-dacă, care a extins cultura viţei de vie
aproape pe întreg teritoriul de astăzi al României. Vinul produs depăşea nevoile
de consum, constituind unul din principalele produse de schimb, alături de miere,
ceară etc., pe care le ofereau popoarelor învecinate, în special sciţilor şi grecilor.
Geţii transportau pe Dunăre, pe caii lor mărunţi, burdufuri încărcate cu vin, pe
care grecii le goleau în amfore mari şi le transportau în diferite regiuni ale Mării
Mediterane, unde erau mult apreciate. Astfel, dogele Veneţiei, Sebastian Ziani, le-a
exceptat de la preţul maxim impus celorlalte produse similare locale sau străine.
Geto-dacii apreciau vinul în mod deosebit, îl beau din coarnele de bou sau
din tigvă (T. Martin, 1962) şi extinseseră mult cultura viţei de vie, încât Strabo (65
î.Hr. – 23 d.Hr.) afirmă că Burebista, organizatorul statului dac, îngrijorat de
excesele pe care le făceau dacii şi de atracţia pe care o prezentau podgoriile pentru
popoarele migratoare, la sfatul marelui preot Deceneu, ar fi ordonat defrişarea
plantaţiilor viticole, ordin care, se pare, că nu a afectat sau a afectat în mică
măsură plantaţiile viticole, acestea refăcându-se, având în vedere că pe timpul
regelui Decebal cultura viţei de vie era înfloritoare pentru acea epocă.
Viţa de vie se cultiva în Dacia înainte de cucerirea romană, fapt dovedit de
medalia intitulată „Dacia Felix“, bătută în cinstea împăratului Traian, cuceritorul
Daciei, care pe revers reprezenta o femeie aşezată pe o stâncă, cu doi copii pe
genunchi; unul prezintă un strugure, iar celălalt spice de grâu, simbolul
principalelor bogăţii ale ţării.

14
 INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Pe „Columna lui Traian“, înălţată în Forul de la Roma, în cinstea

cuceritorului Daciei, figurează o scenă care reprezintă un grup de doi daci oferind
învingătorilor, împreună cu alte daruri, şi vase cu vin.
Romanii introduc în Dacia soiuri noi, îmbogăţind sortimentul autohton din
acea vreme, şi tehnici de cultură a viţei de vie şi de vinificare necunoscute de
daci, contribuind la dezvoltarea deosebită a podgoriilor din jurul oraşelor Alba-
Iulia, Turda, Cluj şi Zalău, aflate pe cel mai circulat drum, care lega sudul cu
nordul Daciei, cunoscut sub denumirea de via magna, apoi cele de pe traseele
Mureşului şi Târnavelor.
S-au descoperit numeroase monumente săpate în piatră (inscripţii şi
basoreliefuri) cu reprezentări ale zeilor protectori ai viticulturii: Bachus, Liber şi
Libera. Testamentul unui necunoscut din Sucidava (Dobrogea) aminteşte de două
jugăre de vie şi o casă, lăsate cu drept de uzufruct îngrijitorului, care va păzi
mormântul. Textul unei tăbliţe cerate de la Alburnus maior (Munţii Apuseni),
menţionează, într-o listă de plată la un banchet, despre două feluri de vinuri care
se consumaseră: merum şi vinum. Primul costa scump şi era, probabil, vin de
import, iar cel de-al doilea, fiind ieftin, constituia un produs al podgoriilor locale
dacice.
Perenitatea culturii viţei de vie pe teritoriul ţării noastre este susţinută şi
lingvistic, termenii fundamentali legaţi de cultura viţei de vie şi prelucrarea
strugurilor, fiind, unii, de origine dacă (strugure, butuc, curpen, cotor), alţii sunt
moşteniţi din limba latină: vie (vinea), de la care au derivat „vier“, cu sensul de
viticultor „a vieri“, a îngriji via şi „vierit“, ansamblul operaţiunilor de îngrijire a
viei; vin (vinum); viţă (vitea); must (mustum); coardă (chorda); cep (cippus); uvă,
cuvânt dialectat pentru strugure (uva); lin (linus) etc.; ulterior, de la slavi au fost
împrumutaţi câţiva termeni cu utilizare viticolă: teasc (tesku); drojdie (drozdijea);
podgorie (pudugorie); pivniţă (pivnica) etc. Această îndeletnicire este atestată şi
prin toponimiile cu rezonanţă viticolă: Podgoria, Dealul Viilor, Viişoara, Viile
etc. (At. Bulencea, 1975).
În perioada migraţiei popoarelor, cultura viţei de vie a continuat ca o
ocupaţie tradiţională, care s-a retras pe dealuri şi în depresiunile intramontane,
constituind chiar „…fundamentul rezistenţei daco-romane în regiunile carpatice“
(V. Pârvan, 1926).
La venirea ungurilor în Transilvania, sub regele Arpad, aceştia au găsit
podgorii înfloritoare, din care regele Bella avea să facă donaţii mănăstirilor, pe
seama băştinaşilor „valahi“, care le lucrau.
Saşii, colonişti în Transilvania din secolul al XII-lea, beneficiind de scutiri
de impozit pentru viile plantate, au contribuit la dezvoltarea culturii viţei de vie în
teritoriile intracarpatice.
Refacerea şi dezvoltarea viticulturii s-a realizat după ce migraţiile au luat
sfârşit, când a început organizarea statală în cnezate şi voievodate, care asigurau
dreptul de proprietate asupra ţarinilor şi viilor.

15
M. MUSTEA

După înfiinţarea Principatelor Române, domnitorii încurajau mănăstirile,

făcându-le însemnate danii de vii sau de vin.
Viile boiereşti şi cele mănăstireşti erau scutite de plata vinăriciului, boierii
şi mănăstirile erau singurii în drept să-şi desfacă vinul cu amănuntul, în localuri
proprii, pe baza brevetului de producător.
Încetarea domniilor fanariote (1821), revoluţia din 1848 şi unirea
Principatelor Române (1859) au condus la împroprietărirea ţăranilor (1864),
sistarea privilegiilor acordate boierilor şi mănăstirilor, urmată de secularizarea
viilor mănăstireşti şi un avânt deosebit în dezvoltarea viticulturii.
Începând cu secolul al XIV-lea, viticultura apare tot mai frecvent în
documentele istorice. Astfel, domnitorul Alexandru cel Bun a instituit funcţiile de
pârcălab şi paharnic pentru viile de la Cotnari. Ştefan cel Mare a stimulat cultura
viţei de vie, în special la Cotnari, contribuind la stabilirea sortimentului acestei
podgorii, prin introducerea soiului Grasă, se pare în urma unei vizite făcute în
Transilvania regelui Matei Corvin, la Alba Iulia, în care a apreciat vinurile din acea
podgorie şi a primit în dar butaşi din soiul Furmint, pe care domnitorul i-a plantat la
Cotnari, unde s-au adaptat şi au dus la formarea soiului Grasă (Gh. Constantinescu,
1970).
Anton Verantis, în „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi a Ţării
Româneşti“ (1504-1543), arată că „Moldova şi Ţara Românească au pământ
roditor şi sunt foarte bogate în vin“, iar în Transilvania „…în tot locul se ivesc
dealuri acoperite de vii“.
În anul 1646, misionarul catolic Marcus Bandini, vizitând coloniile catolice
din Moldova, afirmă că „…toată partea meridională a Moldovei produce aşa de
mult vin încât în timpul culesului se vinde o vadră cu 4 bani şi iarna se vinde cu
6-7 bani“.
Dimitrie Cantemir (1673-1723), în lucrarea „Descriptio Moldavie“ (1716),
remarcând existenţa unor mari şi rodnice suprafeţe viticole între Cotnari şi
Dunăre, apreciază vinul de Cotnari, care „…este mai de soi şi mai nobil decât
toate vinurile din Europa, socotind printre ele chiar şi pe cel de Tokay“.
Consideraţii şi ample referiri cu privire la tehnica viti-vinicolă apar abia în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu primele tipărituri româneşti de
profil agricol. Dintre acestea se remarcă publicaţiile lui Ion Ionescu de la Brad,
cel dintîi agronom român, format la şcoala franceză, care în 1842 a început să
predea la Academia Mihăileană din Iaşi primele cunoştinţe despre cultura viţei de
vie. În lucrările sale, un loc important îl ocupă aspectele legate de viticultură şi
vinificaţie. Interesante sunt aprecierile sale privind soiurile cultivate arătând că
„…în fiecare podgorie este câte o varietate ce se deosebeşte de toate celelalte prin
calitatea vinului ce o produce; aşa la Odobeşti este poama galbenă (Galbena de
Odobeşti), la Drăgăşani Braghina…“. În monografia judeţului Mehedinţi (1868),
autorul menţionează şi caracterizează sumar soiurile: Braghină, Coarnă neagră,
Coarnă albă, Coarnă roşie, Fetiţă, Tămâioasă şi Gordină, iar în monografia

16
 INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

judeţului Putna (1869) sunt consemnate, pentru podgoria Odobeşti, soiurile:

Galbenă, Plăvaie, Grasă, Creaţă, Verdea, Neagră vârtoasă, Fetească sau
Păsărească şi Tămâioasă. Referiri interesante sunt făcute şi asupra tehnologiei de
cultivare a viţei de vie. După Ion Ionescu de la Brad „...poziţia cea mai bună
pentru o vie este aceea despre amiazăzi şi despre apus; aceea spre răsărit este
foarte nepotrivită. Viile de pe dealuri sunt mai puţin bătute de brumă decât acele
după şesuri, care nici vinul nu-l fac bun şi tare“. Observând că lăstarii purtători de
rod apar pe lemnul de un an crescut, la rândul său pe lemn de doi ani, el formează
primul acest principiu de care trebuie să se ţină seama la tăiere.
În anul 1874 apare lucrarea lui P.S.Aurelian intitulată „Les essais
ampélografigues“, iar în 1880 V.S. Moga descrie în lucrarea sa „Micul manual de
Viticultură“, cele mai importante soiuri de viţă de vie cultivate în ţara noastră, în
număr de 16.
În Transilvania, aflată sub imperiul habsburgic, dezvoltarea viticulturii s-a
făcut mai rapid; aici se introduc din apusul Europei soiuri noi, selecţionate,
tehnici noi de cultură, se înfiinţează primele colecţii ampelografice etc.
În perioada până la atacul filoxerei, numită perioada prefiloxerică, s-au
format podgoriile vechi româneşti (Odobeşti, Huşi, Nicoreşti, Cotnari, Dealu
Mare, Drăgăşani etc.); au fost obţinute soiurile locale şi au fost alcătuite pentru
fiecare podgorie sortimentele proprii de soiuri. Astfel, în podgoria Drăgăşani,
sortimentul era format din: Crâmpoşie, Braghină, Gordan şi Razachie; în podgoria
Dealu Mare: Băşicată, Braghină. Gordin, Negru moale şi Negru vârtos; în
podgoria Odobeşti: Galbenă, Plăvaie, Verdea şi Crăcană; la Nicoreşti: Băbească
neagră; în podgoriile din Transilvania: Fetească albă, Fetească regală, Furmint,
Iordană; pe nisipurile din stânga Jiului: Roşioară, Berbecel şi Parmac (pentru
vinuri albe), Negru moale, Negru vârtos şi Băbească neagră (pentru vinuri roşii).
Tehnologia de cultură era simplă, înmulţirea viţei de vie se realiza prin butaşi
neînrădăcinaţi, plantaţi câte doi la o groapă; sistemul de tăiere folosit era scurt sau
lung, în funcţie de soiurile cultivate şi condiţiile pedoclimatice, densitatea
plantaţiei şi specificul zonei, solul se lucra printr-o sapă mare, aplicată primăvara,
urmată de 2-3 praşile, iar peste iarnă viţele se îngropau; prevenirea şi combaterea
bolilor şi dăunătorilor nu ridicau probleme deosebite.
Perioada filoxerică. După ce a produs pagube însemnate în viile din vestul
Europei, filoxera îşi face apariţia şi în România, fiind semnalată prima dată în
zona Aradului, în jurul anului 1880, iar în vechiul regat, în mod oficial, la 13 iunie
1884, în comuna Chiţorani (Bucov, Valea Călugărească) din podgoria Dealu
Mare. V. Brezeanu (1912) afirmă că, probabil, filoxera a fost introdusă de un
botanist (profesorul Ananescu), care a adus în geamantan, din Franţa, între anii
1877-1878, câţiva butaşi de viţe americane, pe care i-a plantat în via sa de la
Chiţorani-Prahova.
În momentul semnalării oficiale a filoxerei, aceasta distrusese aproximativ
10-12 mii hectare. În perioada 1884-1897, filoxera a distrus 49.793 ha (cca 1/3
17
M. MUSTEA

din suprafaţa viticolă a ţării), cu o rată anuală de 3557 ha. În jurul anilor 1897-
1898, filoxera era prezentă nu numai în podgoriile principale, pe care aproape le
exterminase, dar şi în toate podgoriile secundare ( T. Martin, 1972).
Atacul filoxerei şi apariţia aproape simultană a făinării (Uncinula necator)
şi manei (Plasmopara viticola) au găsit ţara nepregătită în faţa unui asemenea
dezastru. În aceste condiţii, statul instituie Comisia filoxerică (1884), cu rolul de a
cerceta evoluţia atacului şi a coordona măsurile pentru reconstrucţia patrimoniului
viticol, folosindu-se experienţa franceză. Comisia propune distrugerea viilor
filoxerate, care nemulţumeşte pe ţărani; ca urmare, recomandă tratarea viilor
filoxerate cu naftalină, sulfură de carbon, executarea unor şanţuri despărţitoare,
umplute cu produse petroliere, între viile filoxerate şi cele nefiloxerate, dar
acestea nu au dat rezultate.
Iniţial, s-a recurs la specialişti străini din Franţa şi Austria (Ville, Richter
etc.); ulterior, au fost trimişi la specializare ingineri români în Franţa la
Montpellier, în Germania la Gaisenheim, în Austria la Klosterneuburg, în Italia la
Conegliano.
Pe baza experienţei acumulate, în 1888 se propune pentru prima dată
folosirea viţelor americane pentru refacerea viilor distruse de filoxeră, iar în 1889
se face primul import de viţe portaltoi (Vitis Berlandieri, Vitis rupestris, Vitis
riparia, Vitis cordifolia şi Riparia x Rupestris) şi hibrizi direct producători
(Jaquez, Herbemont, Othello, Taylor, Noah etc.), în vederea studiului acestora,
scop în care, în acelaşi an, au fost înfiinţate primele două pepiniere viticole de stat
la Strehaia (Mehedinţi) şi Ţintea (Prahova).
Pentru pregătirea specialiştilor în domeniu, pe lângă pepinierele statului, se
înfiinţează şcoli de ucenici şi apoi şcoli inferioare de viticultură. Ulterior,
specialiştii erau pregătiţi în cadrul Şcolii Superioare de Agricultură de la
Herăstrău, Academiilor de Înalte Studii Agronomice (Bucureşti şi Cluj) şi Secţiei
de Ştiinţe Agricole, de pe lângă Universitatea din Iaşi.
În anul 1891, Comisia filoxerică a fost înlocuită de Serviciul viticol, condus
de Gh. Nicoleanu, specializat la Montpellier, care propune altoirea soiurilor
vinifera pe portaltoi americani şi refacerea plantaţiilor viticole pe baza viţelor
altoite. Primele viţe altoite au fost importate din Franţa, după care, în perioada
1889-1903, au fost înfiinţate pepiniere viticole româneşti la Ţintea (Prahova),
Istriţa şi Pietroasele (Buzău), Petreşti-Putna (Vrancea) şi Strehaia (Mehedinţi).
Folosirea viţelor altoite a întâmpinat, la început, rezistenţă datorită preţului ridicat
şi prejudecăţilor că portaltoiul ar influenţa negativ calitatea soiului altoi, dar în
cele din urmă s-a dovedit a fi singura soluţie de menţinere în cultură a soiurilor
„nobile“.
Insuficienţa materialului săditor produs de stat a determinat importul de
viţe altoite din diferite ţări, introducându-se numeroase soiuri străine (peste 150),

18
 INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

fără a fi încercate mai întâi, ceea ce a dus la modificarea sortimentelor tradiţionale

din podgoriile noastre şi crearea unui adevărat mozaic de soiuri, multe dintre ele
cu valoare economică scăzută, neadaptate la condiţiile pedoclimatice ale ţării
noastre; totuşi, cu această ocazie, s-au introdus şi unele soiuri valoroase: Pinot,
Riesling italian, Traminer, Sauvignon, Muscat Ottonel, Cabernet Sauvignon,
Chasselas, Afuz Ali etc. După anul 1926 încep să apară pepiniere private, în
perioada 1928-1938 producţia de viţe altoite creşte simţitor, iar importul
marchează scăderi evidente.
Deoarece viţele altoite erau costisitoare, iar statul nu susţinea cu credite
reconstrucţia plantaţiilor viticole, această soluţie a fost adoptată de categoriile
sociale bogate (moşierii); categoriile sociale sărace (ţăranii şi muncitorii) şi-au
îndreptat atenţia spre hibrizii direct producători, mai accesibili, pe care îi extind
cu repeziciune , atât în cadrul podgoriilor, cât şi în afara acestora, ajungându-se ca
în 1930 aceştia să egaleze suprafaţa ocupată cu vii nobile şi chiar să o depăşească
în 1955, astfel încât statul a trebuit să întreprindă măsuri pentru limitarea şi
restrângerea suprafeţelor cultivate cu hibrizi direct producători.
Perioada postfiloxerică este perioada de după 1900, când se refac
plantaţiile viticole distruse de filoxeră şi se pun bazele viticulturii ca ştiinţă.
Frământările generate de atacul filoxerei determină un avânt deosebit în
dezvoltarea viticulturii. Se înfiinţează plantaţii experimentale şi colecţii
ampelografice, se fac numeroase studii privind soiurile cultivate, condiţiile pedo-
climatice, tehnologiile de cultură şi calitatea vinurilor din principalele podgorii ale
ţării, concretizate în numeroase publicaţii. Gh. D. Druţu publică în 1895 lucrarea
„Cultivarea viţei de vie şi prepararea vinurilor în România“. În 1896, în plină
perioadă filoxerică, apare la Bucureşti „Revista viticolă şi horticolă“, pentru
îndrumarea tehnică a podgorenilor. În 1900 Gh. Nicoleanu publică în limba
franceză „Instruction à l’Ampélographie Roumaine, în care sunt descrise
principalele soiuri de viţă de vie cultivate în România, preluate apoi de Viala şi
Vermorel şi incluse în „L’Ampélographie Universelle“ (1901-1910). În 1902 Gh.
Nicoleanu şi V. Brezeanu redactează „Tratat de Viticultură“, reeditat în 1906 şi
1912, de mare utilitate pentru acea vreme, autorii fiind, de asemenea, promotorii
înfiinţării unor şcoli de ucenici, şcoli inferioare de viticultură, şcoli medii şi a
unor colecţii ampelografice (Bucureşti, Huşi, Pietroasele, Istriţa etc.), care au stat
la baza primelor cercetări în domeniul viticulturii.
În Transilvania, D. Graur (1912) publică lucrarea „Cultura viei, manuarea
vinului, morburile şi vindecarea lor“.
După 1920 apar „Viticultura practică“ (1934) de Al. P. Ionescu, „Tratat de
viticultură“ (1937 şi 1946) de D. Bernaz, C. Hogaş şi A. Billeau, „Viticultură“ (1941)
de I.C. Teodorescu etc.
Pe baza observaţiilor şi cercetărilor întreprinse este întocmită în anul 1929
lista soiurilor care trebuie să fie înmulţite în podgoriile din România: 13 soiuri

19
M. MUSTEA

pentru struguri de masă şi stafide, 19 soiuri pentru vinuri albe, opt soiuri pentru
vinuri roze şi roşii şi trei soiuri pentru vinuri aromate.
În anul 1932 este promulgată „Legea pentru regulamentarea plantaţiilor de
vii“, prima legislaţie românească care delimitează arealele viticole destinate
producerii vinurilor cu denumire de origine. În acelaşi an este întocmită şi prima
hartă viticolă a României de I.C. Teodorescu şi I.H. Colţescu.
În anul 1937 se organizează, în cadrul Institutului de Cercetări Agronomice
a României, sub conducerea lui I.C. Teodorescu, Secţia de Viticultură şi
Horticultură şi se înfiinţează primele staţiuni experimentale viti-vinicole din ţară
la Odobeşti şi Drăgăşani (1936), Murfatlar (1942) şi Crăciunel-Blaj (1946).
Pentru difuzarea cercetărilor şi îndrumarea tehnică în viticultură se editează,
începând cu anul 1937, revista „România viticolă“.
În perioada postbelică are loc refacerea şi extinderea patrimoniului viticol,
care a crescut de la 200.000 ha în 1947, la 300.400 ha în 1971. Ştiinţa viti-
vinicolă românească cunoaşte o dezvoltare puternică, datorită apariţiei unor
personalităţi, dintre care se remarcă Gh. Constantinescu şi Th. Martin, discipoli
străluciţi ai lui I. C. Teodorescu, ce au contribuit la dezvoltarea viticulturii prin
lucrări ca: raionarea şi microraionarea viticulturii, îmbunătăţirea sortimentelor de
soiuri din podgoriile noastre, înfiinţarea de noi podgorii şi centre viticole,
modernizarea plantaţiilor viticole, defrişarea hibrizilor direct producători etc. şi la
formarea unei noi generaţii de viticultori.
Activitatea ştiinţifică a fost coordonată, iniţial, de ICAR, prin „Secţia de
Viticultură şi Horticultură“ (1937-1948), care, ulterior, s-a scindat şi s-a format
„Secţia de Viticultură şi Vinificaţie“ (1949-1957). În 1957 se înfiinţează Institutul
de Cercetări Horticole (ICHV) cu două secţii distincte, de Viticultură şi
Vinificaţie, iar în 1967 se înfiinţează Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi
Vinificaţie (ICVV) cu sediul la Valea Călugărească, care coordonează şi îşi
sprijină activitatea pe zece staţiuni viti-vinicole din ţară (Iaşi, Bujoru-Galaţi,
Odobeşti-Vrancea, Blaj-Alba, Miniş-Arad, Pietroasele-Buzău, Ştefăneşti-Argeş,
Drăgăşani-Vâlcea, Murfatlar – Constanţa şi Greaca-Giurgiu), precum şi pe trei
colective de cercetare, din care două în staţiunile pomicole Târgu Jiu şi Cluj şi
unul în Staţiunea Centrală de Cercetări pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri de la
Dăbuleni-Dolj.
Prin înfiinţarea facultăţilor de horticultură din Bucureşti (1948), Iaşi
(1951), Craiova (1962) şi Cluj (1967) se asigură o bună pregătire de specialitate a
inginerilor horticultori, cercetarea în domeniu se amplifică prin activitatea
remarcabilă a unor personalităţi ca: Gh. Constantinescu, T. Martin, M. Oprean,
D.D. Oprea, V. Juncu, Gh. Bălţatu, I. Alexandrescu etc., facultăţile publicându-şi
cercetările în buletine proprii.
În 1971 se constituie Oficiul Naţional al Viei şi Vinului (ONVV), organism
care coordonează activitatea de producţie, învăţământ şi cercetare, asigură
legătura cu OIV şi alte organisme internaţionale: FAO, UE, OMS etc.

20
 INTRODUCERE ÎN VITICULTURĂ

Rezultatele experimentale sunt valorificate prin publicarea de lucrări în

revistele de specialitate: „Pomicultură şi Viticultură“ (1951-1952), devenită
„Grădina, Via şi Livada“ (1953-1966), apoi „Horticultură şi Viticultură“ (1967-
1973), iar în prezent „Horticultura“. Numeroase lucrări sunt publicate în paginile
unor anale, buletine şi reviste internaţionale: „Buletin de l’OIV“, „Academia
Italiana della Vite e del Vino (AIVV)“ etc.
Din multitudinea lucrărilor postbelice din viticultură amintim câteva:
„Ampelografia României“, editată în opt volume, apărută între anii 1962-1971,
sub coordonarea acad. Gh. Constantinescu, „Viticultura“, în două ediţii, 1960 şi
1968, autor Th. Martin, „Tehnologia culturii viţei de vie pe nisipuri“ de P. Baniţă
(1972), „Viticultura generală“ de M. Oprean (1975), „Viticultura generală şi specială“
de M. Oşlobeanu şi colab. (1980), „Oenoclimatul României“ de Şt. Teodorescu şi
colab. (1987) etc.

21