Tu iarbă, tot ai mamă?
Cât o lacrimă sub soare…
Recital de poezii:
Făptura mamei
Uşoară, maică, uşoară,
C-ai putea să mergi călcând
Pe seminţele ce zboară
Între ceruri şi pământ!
În priviri c-un fel de teamă,
Fericită totuşi eşti –
Iarba ştie cum te cheamă,
Steaua ştie ce gândeşti.
Mă rog de tine
Mă rog de tine, ploaie,
Când zbori către planete,
Stropeşte gura mamei
Şi-o apără de sete.
Mă rog de tine, codru,
Căci anii tăi tot fi-vor!
Cuprinde-i cald fiinţa
Şi-o apără de vifor.
Mă rog de tine, iarbă,
Mângâie-i talpa goală
Şi sărea grea din oase
Şi-o apără de boală.
Mă rog de tine, munte,
Cât zboru-o să mă poarte
Sărută ochii mamei
Şi-i apără de moarte.
Tu, iarbă, tot ai mamă? De ce oare, de ce oare?!
De ai – de bună seamă: Mama
Atunci când înverzeşti, Mama ne mângâie,
De ea îţi aminteşti. Soarele luceşte,
Tu, floare, tot ai mamă? Soarele e unul,
De ai – de bună seamă: Mama una este.
Atunci când înfloreşti, Măicuţa
De ea îţi aminteşti. Se adună flori şi stele
Tu, steauă, tot ai mamă? Pe sub seară
De ai – de bună seamă: În jurul măicuţei mele,
Atunci când te iveşti, Pe sub seară.
De ea îţi aminteşti. Şi întreabă toate cele
Puişorii Pe sub seară
– Pui golaşi cum staţi în cuiburi Şi ea sfătuie cu ele,
Fără plăpumioare? Pe sub seară.
– Ne învelim cu ale mamei Tot o fugă albinuţa
Calde aripioare. Dimineaţa,
– Dar când mama nu-i acasă Udă-i este cămăşuţa
Şi ploiţă cerne? Dimineaţa,
– Ne învelim atunci cu frunza Nu întreabă nimicuţa,
Ramurii materne. Dimineaţa,
– Dacă n-o să vină mama Că-i grăbită că măicuţa
Şi-o să cadă frunza? Dimineaţa.
– Cum să nu mai vină mama?
– Cum să cadă frunza?
Bunica
Tot mai mică, tot mai mică,
Cât o floare, o furnică,