1.Universul si Sistemul Solar.

Cel mai cunoscut și acceptat concept științific despre originea Universului admite modelul Big
Bang, model care pleacă de la momentul zero, când toată materia era concentrată într-un singur punct
din spatiu cu un potențial infinit.

Conform acestui model, cu aproximativ 13-15 miliarde de ani în urmă s-a produs o explozie
enormă (Big Bang sau Marea Explozie Inițială) care a declanșat procesul evolutiv al Universului, proces
împărțit în două etape uriaşe, fiecare cu mai multe faze şi momente cu un anumit specific:

- Etapa Universului timpuriu;

- Etapa Universului material.

Sistemul solar face parte din galaxia numită Calea Lactee, o galaxie în formă de spirală cu un
diametru de 100 000 ani lumină față de o grosime de 1000 - 2000 ani lumină, compusă din cca 200 de
miliarde de stele, mii de nebuloase și roiuri stelare. Sistemul Solar s-a format acum cca. 4,65 miliarde de
ani, prin condensarea unei nebuloase (nor de praf şi gaz) materia concentrându-se spre interiorul
nebuloasei.

Planetele sunt corpuri ceresti fara lumină proprie, care gravitează în jurul Soarelui, fiecare pe
câte o orbită proprie. Ele se grupează după mărime și compoziție în planete interne (Mercur, Venus,
Terra, Marte) și externe (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun). Terra este cea mai mare dintre planetele
interne. Planetele externe au, în majoritatea lor, o aparență gazoasă, fiind compuse din hidrogen, heliu,
metan, amoniac etc. Planetele cu cât sunt mai departate de soare, cu atât sunt mai puțin luminate și
încălzite. În afara planetelor, Sistemul Solar este populat şi de mii de alte corpuri celeşti precum sateliții,
mii de asteroizi, comete (stele cu coada, în greacă), sistemele de inele ale planetelor gigant și praful
interplanetar. Planetele au forță de atracție proprie, astfel că în jurul lor gravitează corpuri mai mici,
numite sateliți. In afară de Mercur și Venus, toate celelalte planete au sateliți.

Asteroizii (planetoizii) sunt corpuri cerești mult mai mici decât planetele, care se rotesc în jurul
Soarelui pe orbite proprii. O cometă se compune din cap și coadă. Capul este alcatuit din praf și gaze
înghețate. Coada este compusă din gaze. Meteoriții sunt bucăți din corpuri cerești (asteroizi, comete)
care cad pe suprafața altor corpuri cerești.
2. Forma si structura Pamantului.
Forma reală și specifică Terrei este aceea de geoid, reprezentată prin suprafața liniștită a
Oceanului Planetar (adică oceanul în repaus, făcând abstracţie de valuri, de maree şi de curenţi),
prelungit imaginar pe sub continente pe întreg Globul. În prezent este acceptată ideea că Pământul a
luat naştere acum cca. 4,6 miliarde de ani, din acumularea unor corpuri reci, ca satelit al Soarelui, în
baza unor forţe de atracţie reciproce.

Din studiul propagării undelor seismice în interiorul Pământului s-a concluzionat că materia
terestră este distribuită simetric în jurul centrului globului terestru şi se constituie în învelişuri
concentrice ce se acoperă unele pe altele, diferind între ele prin proprietăţile elastice. Interiorul
Pământului a fost împărţit în trei geosfere principale: scoarţa, mantaua şi nucleul.

Scoarța prezintă importanță maximă, deoarece ea reprezintă pătura care are o legătură directă
cu viețuitoarele, care conține acumulări de substanțe minerale utile. Scoarţa (crustă, litosferă
superioară) are o grosime de 10 - 15 km sub oceane şi 20 - 80 km în domeniul continental. Contactul cu
mantaua se face prin discontinuitatea Mohorovičić (Moho). Scoarţa de tip continental este prezentă în
alcătuirea continentelor şi a bazinelor oceanice. Scoarţa de tip oceanic, se regăsește în bazinele oceanice
la adâncimi mai mari de 3.600 m și acoperă peste 2/3 din suprafaţa Pământului. Scoarţa de tranziţie,
desfăşurată în bazinele oceanice, la adâncimi de 1.500 - 3.600 m, constituie o îmbinare a celor două
tipuri principale.

Mantaua este separată de scoarţă de discontinuitatea Mohorovičić şi concentrând 82 % din

volumul şi 69 % din masa Terrei. Mantaua este separată de scoarţă de discontinuitatea Mohorovičić şi
concentrând 82 % din volumul şi 69 % din masa Terrei. Mantaua inferioară (internă) care se află între
900 km şi 2.900 km.

Nucleul este delimitat de manta la adâncimi mai mari de 2.900 km. Nucleul intern (între 5.200 şi
6.375 km) are materia în stare solidă care este supusă unor presiuni ce depăşesc 3 mil. atmosfere. Este
format îndeosebi din elemente grele (fier, nichel, crom). Nucleul extern se desfăşoară la adâncimi
cuprinse între 2.900 şi 5.200 km; este format din materie în stare de topitură, în care abundă elementele
grele.

Odată cu apariția teoriei tectonicii globale, modelul privind structura Pământului a trebuit
adaptat, pentru ca, pornind de la aceași bază de informare să poată răspunde ideilor susținute de
această teorie. În această idee, zonele din structura Pământului au fost grupate în: litosferă, astenosferă,
mezosferă și nucleu. Litosfera cuprinde porțiunea externă, casantă a Pământului, cu două subdiviziuni
importante, separate de discontinuitatea Moho: litosfera superioară, echivalentă cu scoarța și litosfera
inferioară, reprezentând partea externă, solidă a mantalei. Astenosfera (cu sens de strat slab al
mantalei) cuprinde cea mai mare parte din mantaua superioară, având o grosime diferită, adâncimi
cuprinse între 700 km şi 80 - 150 km. Restul mantalei, până la adâncimea de 2.900 m este denumită
mezosferă. Nucleul, este divizat în două zone, un nucleu lichid, echivalent cu nucleul extern din modelul
anterior și un nucleu rigid, corespunzând nucleului intern.
3. Densitatea si presiunea in interiorul Pamantului.
Rocile de la suprafața Pământului au densitatea de 2.500 - 3.000 kg/m 3 iar în interiorul său se
află substanțe a căror densitate depășește 10.000 kg/m 3. În aceste condiții densitatea medie a
Pământului se consideră a fi 5.527 kg/m3.

Discrepanța dintre valoarea medie a densității Pământului și valoarea densității medii din zona
superficială au reprezentat argumente în susținerea unei structure concentrice a planetei, care ar trebui
să fie formată dintr-o serie de geosfere succesive, cu densități crescânde de la suprafață spre centru,
fără descreșteri.

Eduard Suess, separă de la suprafața Pământului un înveliș extern cu o densitate medie de

2.700 kg/m3, rezultată din predominarea unor minerale de tipul silicaților de aluminiu, motiv pentru care
a numit- o SIAL. Sub SIAL, până la adâncimea de cca 1.200 km este un al doilea înveliș, cu o densitate
medie de 3.300 kg/m3, corespunzând unor minerale de tipul silicaților de magneziu, denumită SIMA. Sub
SIMA, între 1.200 și 2.900 km, apare o zonă de tranziție, cu o densitate medie de 5.500 kg/m3, dar cu o
evoluție progresivă. Spre partea externă, zona ar fi dominata de substanțe de tipul silicaților de
magneziu, crom și fier, denumită CROFESIMA, cu o densitate medie de 4.000 kg/m3, iar spre interior
predomină silicate de magneziu, îmbogățiți cu fier și nichel (NIFESIMSA), cu o densitate medie de 6.000
kg/m cub. În centrul Pământului, Suess presupune o zonă formată dintr-un aliaj de fier și nichel (NIFE),
cu densități de 10.000 - 11.000 kg/m cub.

Presiunea reprezintă o proprietate fizică importantă a Pământului, importantă pentru efectuarea

considerat și este egală cu produsul dintre greutatea specifica
medie (ρr) a rocilor acoperitoare și adâncimea h a punctului.
Presiunea orientată (stressul) se manifestă la scară regională, ca
efect al mișcărilor tectonice. Stressul se exercită pe orice
direcție și produce deformări plastice (cute) și deformări
rupturale (falii) în interiorul scoarței terestre. Presiunea produce
o compactare a rocilor. În cazul rocilor generatoare de
hidrocarburi, compactarea rocilor determină migrarea
hidrocarburilor libere.

4. Caldura Pamantului. Magnetismul terestru.

Pământul are două surse de energie calorică. O sursă este externă reprezentată de Soare și o altă
importanță majoră în proiectarea lucrărilor din subteran, o multitudine de probleme fiind legate de
valoarea temperaturii din zonele de lucru.
 Evidențierea unui câmp magnetic terestru a fost facută o dată cu inventarea busolei în sec XI de
către chinezi. Pământul se comportă ca un dipol magnetic, proprietate care poartă numele de
magnetism terestru. Efectul câmpului magnetic în spațiu este definit ca magnetosferă și reprezintă un
scut pentru Terra. Ea absoarbe particulele încărcate cu energie provenite din Soare şi le fixează în 2
centuri. Magnetosfera este comprimată în partea dinspre Soare datorită forţei particulelor ce vin
dinspre acesta, şi este mai extinsă în partea opusă Soarelui. Magnetopauza este zona de separație
dintre magnetosferă și spațiul interplanetar. Sursa câmpului geomagnetic trebuie să fie de natură
internă și plasată profund în interiorul Pământului. Se leagă probabil de fenomenele de convecție
termică din nucleul extern, lichid, situat între 2.900 km și 5.150 km. O sursă suplimentară de magnetism
poate fi dată de mișcarea de rotație, existând tendința de generare a unor eforturi de forfecare între
nucleu și manta. Elementele câmpului magnetic sunt:

- Intensitatea câmpului magnetic - forța magnetică ce acționează asupra unității de masă într-un
anumit punct;
- Declinația magnetica (D) - unghiul măsurat în plan orizontal între nordul geografic și cel
magnetic;
- Înclinația magnetică (I) - Inclinația este nulă la ecuatorul magnetic și tinde către 90º la polii
magnetici.

Intensitatea câmpului magnetic terestru se măsoară cu magnetometrul atât pe uscat, cât și pe

ocean, cu ajutorul navelor. Magnetometria este știința care se ocupă cu identificarea unor structuri
geologice în scoarța terestră, exploatând proprietățile magnetice ale rocilor, prin evidențierea unor
anomalii.

5. Gravitatia si radioactivitatea terestra.

Gravitația terestră reprezintă forța de atracție pe care o exercită Pământul, în direcția centrului
acestuia, asupra tuturor corpurilor aflate în interiorul lui, la suprafața sa sau în atmosferă. Accelerația
gravitațională terestră variază cu latitudinea și cu înălțimea măsurată de la nivelul mării. Astfel, la nivelul
mării, la ecuator, are valorea aproximativă de 9,781 m/s2, în timp ce la poli are valoarea de 9,831 m/s la
patrat. Pe înălțime, gravitația scade constant, cu cât ne îndepărtăm de Pământ, pentru ca în spațial
extraterestru să fie nulă. Regiunea din spațiu, până unde se manifestă gravitația Pământului se numește
câmp gravitațional. Spre interiorul Pământului gravitația crește pe un anumit interval, pentru ca apoi sa
devină 0 în centrul nucleului. Abaterile importante de valoarea gravitației teoretice în anumite zone
reprezintă anomalii gravimetrice.
 Radioactivitatea este un fenomen fizic prin care nucleul unui atom instabil, numit și izotop, se
transformă spontan (se dezintegrează), într-un atom mai stabil, degajând energie sub formă de radiații
diverse. În urma proceselor de dezintegrare nucleară au fost puse în evidenţă trei tipuri de radiaţii şi
anume radiaţii ,  şi Specific acestui proces este viteza de dezintegrare, definită ca fiind numărul de
nuclee ce se dezintegrează în unitatea de timp. O altă măsură a vitezei de dezintegrare este timpul de
înjumătăţire, definit ca timpul în care numărul de nuclee de specie dată scade la jumătate.
Radioactivitatea terestră este datorată elementelor radioactive (în principal Uraniu şi Thoriu) care sunt
dispersate în crusta terestră. Dintre diversele categorii de roci, cele sedimentare sunt slab radioactive,
cele magmatice bazice sunt mai radioactive decât cele sedimentare iar cele magmatice acide au cea mai
ridicată radioactivitate. Fenomenul de radioactivitate este însoţit de degajare de căldură. De aici se
poate trage concluzia că o parte din energia calorică internă a Pământului rezultă din acest fenomen
natural de dezintegrare radioactivă. Izotopii radioactivi pot fi grupați în serii, plecând de la un element
foarte greu, prin dezintegrări spontane successive, cu formarea de elemente din ce în ce mai ușoare, se
ajunge la un termen final stabil, fără proprietăți radioactive. O aplicaţie geologică foarte importantă
legată de radioactivitatea terestră este determinarea vârstei absolute a rocilor. Metodele de datare prin
fenomene nucleare naturale se bazează pe faptul că dezintegrarea este un fenomen spontan care nu
depinde de variaţia condiţiilor externe. Aceasta înseamnă că, în orice condiţii de presiune şi temperatură
s-ar găsi elementele radioactive, acestea se dezintegrează natural respectând aceleaşi legităţi.

6. Tectonica placilor; miscari oscilatorii si orogenice.

Crusta Pământului este împărţită în mai multe plăci tectonice sau plăci litosferice, cu arii de zeci
de milioane de km2, ce înglobează atât domenii oceanice cât și continentale. Plăcile tectonice majore
sunt: Euroasiatică, Antarctică, Africană, Australiană, Indiană, Nord Americană, Sud Americană, Pacifică.
Alte plăci minore: Arabă, Caraibelor, Juan de Fuca, Cocos, Nazca, Filipine etc.

După natura crustei, plăcile pot fi:

- în întregime oceanice: Pacifică, Nazca etc;

- în întregime continentale (mai rar): Turcă;
 - mixte (intermediare) - o parte continentală şi o parte oceanică; sunt cele mai multe: Europeană,
Africană, Americană ş.a.

Plăcile nu sunt fixe, ci se deplasează datorită unor curenți de convecție existenți în astenosferă
(pătura plastică din regiunea superioară a mantalei) mişcare asemănătoare unui mare covor rulant.
Curenții de convecție sunt curenți termici ce se produc între două zone suprapuse cu temperaturi
diferite; materia în zona inferioară, cu temperatura mai mare, mai fluidă și mai ușoara tinde să patrundă
în zona mai rece de deasupra, a cărei materie mai grea coboară.

In raport cu sensul de deplasare a plăcilor tectonice, marginile lor pot fi:

- margini de-a lungul cărora două plăci tectonice se departează: margini divergente;
- margini de-a lungul cărora două plăci tectonice se apropie: margini convergente;
- margini de-a lungul cărora plăcile tectonice se deplasează unele de-a lungul celorlalte: falii
transformante.

Marginile divergente caracterizează interacţia dintre două plăci ce se depărtează una de

cealaltă. Ca urmare a acestei mişcări se formează o deschidere în crustă (rift) prin care materialul topit
din astenosferă urcă la suprafaţă, se răceşte, formând crustă oceanică nouă. Margini convergente sunt
cele de-a lungul cărora două plăci tectonice se apropie, se ciocnesc și se suprapun (fenomen de
subducție). Capetele plăcilor coboară în astenosferă, topindu-se. Convergenţa dintre o placă oceanică şi
una continentală. Este una din cele mai întâlnite situaţii şi duce la formarea de arcuri vulcanice
continentale. Convergenţa dintre două plăci oceanice. Procesele de subducţie, în acest caz, duc la
formarea de vulcani, în timp erupţiile de lavă formează edificii submarine care se ridică deasupra
nivelului oceanic formând arcuri vulcanice insulare. Convergenţa dintre două plăci continentale. Ex.:
impactul a două plăci continentale a dus la ridicarea unei mase imense de roci ce a format lanţul muntos
Himalayan. Marginile transformante sunt întâlnite în zonele în care plăcile alunecă una pe lângă
cealaltă.

O consecință a deplasării plăcilor litosferice o constituie deriva continentelor (continentele

actuale s-au desprins dintr-un singur bloc de uscat ce exista în precambrian, procesul continuând și
astăzi). Astfel, în urmă cu 250 de milioane de ani toate continentele erau unite într- un singur super-
continent numit Pangeea. Spargerea survenită acum ~200 de milioane de ani a Pangeei a dus la
formarea a două continente Laurasia şi Gondwana, care s-au separat la rândul lor luând naştere mările,
oceanele şi întinderile de uscat aşa cum le cunoaştem astăzi din hărţile geografice.

7. Unitatile scoartei terestre.

Scoarța terestră este împărțită în doua mari domenii: scoarța continentală și scoarța oceanică.
Repartizarea în suprafață a zonelor de altitudine ridicată ale continetelor și a celor de adâncime ale
oceanelor poate fi sintetizată într-o diagramă numită curbă hipsografică (hipsos = înălțime). Aria
continentală cuprinde: munții, podișurile, câmpiile și selful, iar trecerea la domeniul oceanic se face
printr-o zonă numită "panta continentală".

Munții se împart, în principal, în munți de cutare și munți vulcanici. Podișurile pot fi de platformă
și intramuntoase. Câmpiile pot fi interne și de coasta. Selful este definit ca zona ce înconjoară uscatul
continental și care se întinde de la nivelul zero hidrografic până la adâncimea la care se produce o
creștere puternică a pantei (de regulă - 200 m). Panta continentală reprezintă marginea frontală a
platformei continentale și după gradul de înclinare s-au deosebit: panta continentală abruptă (de regulă
înclinată cu 6 - 10 grade, dar sunt și excepții de 35 - 45 grade) si panta continentala lina ( inclinata cu 1-3
grade ).

Elementele principale ale domeniului oceanic sunt dorsalele medio-oceanice și fosele. Dorsalele
medio - oceanice sunt cele mai spectaculoase forme ale reliefului suboceanic, reprezentând lanțuri
muntoase ce iau naștere la hotarul dintre plăcile litosferice. O dorsală mediană se compune dintr-o
creastă cu axa secționată de un rift (vale tectonică de 10 - 30 km și adâncă de 1.000 - 2.000 m) ai cărui
pereți sunt abrupți, fiind delimitați de falii.

Evoluţia culoarelor tectonice de rift cunoaşte mai multe etape ce au ca finalitate formarea unui
nou bazin oceanic între cele două mase continentale separate:

- etapa I - bombarea plăcii continentale şi subţierea acesteia sub presiunea exercitată de fluxurile
magmatice;
- etapa a II-a - continua presiune exercitată de fluxurile magmatice determină fracturarea plăcii
continentale în aria de bombare şi subţiere;
- etapa a III-a - fragmentarea scoarţei continentale şi începerea formării scoarţei oceanice de-o
parte şi de alta a riftului, prin deplasarea laterală a celor două plăci continentale rezultate şi a
acreţiei de material bazaltic provenit din mantaua superioară (astenosferă), acreţie ce va genera
dorsala oceanică (lanţ muntos submarin bazaltic);
- etapa a IV-a - continuă expansiunea fundului oceanic şi îndepărtarea celor două margini
continentale.

Fosele oceanice sunt depresiuni alungite (1.000 - 2.000 km), cu lățimi de ordinul a 100 - 200 km
și adâncimi de peste 6000 m. Sunt dispuse în apropierea continentelor, de regulă în fața unor catene
muntoase, iar grosimea sedimentelor poate varia foarte mult, putând însuma 2.000 - 3.500 m.

8. Stratul: definitie, elementele morfologice ale unui strat.

Prin noţiunea de strat este definit un volum de depozite sedimentare cu alcatuirea petrografică
constantă, delimitat de două feţe, reprezentând planele de stratificație. Un strat are o extindere mare
pe orizontală și mica pe vertical, grosimea sa putând varia de la ordinul milimetrilor la ordinul zecilor de
metri. Structura iniţială (primară) a unui strat este orizontală. În natură însa cele mai numeroase sunt
structurile secundare: datorită unor forţe tectonice stratele sunt dislocate din poziţia orizontală şi pot
avea diferite înclinari sau pot fi chiar răsturnate. Principalele tipuri de forţe la care sunt supuse stratele
şi rocile din componenţa acestora sunt:
 - forţe de compresiune, forţe orientate convergent –coliniar, care tind să scurteze (îndoaie)
corpurile de pe direcţia de acţiune;
- forţe de distensiune, forţe orientate divergent -coliniar, care tind să alungească corpurile
concomitent cu subţierea lor până la rupere;
- forţe de cuplu, forţe necoliniare şi cu acţiune în sensuri opuse, care determină translaţia
corpurilor de-a lungul unei fracturi;
- forţe de torsiune, care tind să rotescă un corp în sensuri opuse.

Orientarea unui strat este dată de două elemente: direcţia şi înclinarea. Direcția stratului
unghiul diedru format de o linie orizontală trasată pe suprafața stratului, cu meridianul locului, iar
înclinarea este dată de unghiul α pe care îl face linia de cea mai mare pantă cu un plan orizontal.
Înclinarea stratului este perpendiculară pe direcţia sa.

Elementele principale ale unui strat sunt: faţa inferioară (Fi), faţa superioară (Fs), acoperişul
stratigrafic (As), culcuşul stratigrafic (Cs), acoperişul morfologic (Am), culcuşul morfologic (Cm) şi
grosimea stratigrafică. Sub acţiunea forțelor tectonice pot lua naştere două feluri de deranjamente
(dislocaţii) ale stratelor: deformări prin îndoire, fără perturbarea continuităţii stratelor sau dislocaţii
plicative (de cutare) şi rupturi ale stratelor sau dislocaţii rupturale.

9. Dislocatii plicative ale stratelor.

Dislocaţiile plicative sunt reprezentate prin monocline, cute şi pânze. Cea mai simplă structură
secundară este cea monoclinală, în care stratele înclină într-un singur sens. Cutele sunt deformări ale
stratelor sub formă de unde şi se pot prezenta sub formă de anticlinale (cute îndreptate cu partea
convexă în sus, în axa cărora apar stratele cele mai vechi) sau sub formă de sinclinale (cute cu
concavitate în sus, în axa cărora apar stratele cele mai noi).

La o cută se disting urmatoarele elemente:

 - şarniera;
- flancurile;
- unghiul cutei;
- planul axial;
- axul anticlinalulu;
- talpa cutei (axul sinclinalului);
- înălţimea cutei;
- lăţimea cutei.

După poziţia planului axial se disting:

- cute drepte sau verticale;

- cute înclinate;
- cute deversate;
- cute culcate;
- cute rasturnate.

Dupa forma boltei se disting:

- cute largi, la care bolta prezintă o curbură largă;

- cute strânse, la care unghiul format de cele doua flancuri este mai mic de 90 grade;
- cute în evantai.

Pânzele sunt suprapuneri de mari proporţii ale unor mase de roci vechi, cutate, peste mase de
roci mai noi. Pachetul de strate mai noi reprezintă elementul care a rămas pe loc şi din această cauză se
numeşte autohton, iar pachetul de strate mai vechi este cel care a suferit o deplasare şi se numeşte
alohton sau pânză. Se disting două feluri de pânze: pânze de acoperire şi pânze de şariaj. Panzele de
acoperire rezultă dintr-o cută deversată sau culcată, mult exagerată. Pânzele de şariaj reprezintă
supraîncălecări datorită cărora mase mari de roci sunt deplasate pe distanţe mari de-a lungul unei
suprafeţe de fractură, care lipseşte la pânzele de acoperire. Suprafaţa de ruptură în lungul căreia a avut
loc alunecarea corpului pânzei peste autohton, poartă numele de plan (suprafaţă) de şariaj. Cutele
diapire sunt cute cu caracter particular, care se formează atunci când sâmburele constituit din roci
plastice (sare, gips, argilă) bolteşte sau strapunge stratele acoperitoare. Cutele diapire se formează
datorită presiunii litostatice şi plasticităţii sării. După gradul de străpungere al sâmburelui de sare se
disting: diapire profunde sau criptodiapire, diapire atenuate, diapire deschise sau exagerate, diapire
revărsate.

10. Dislocatii rupturale ale stratelor.

Dislocațiile rupturale se produc atunci când este depășită limita de plasticitate a rocilor și
reprezintă deformări fizice ca urmare a acțiunii forțelor radiale, reprezentate în principal prin falii și
decroșări. Faliile sunt dislocații rupturale însoțite de o deplasare relativă pe verticală a compartimentelor
formate. La o falie se deosebesc următoarele elemente:

- planul faliei P;
- compartimentele sau blocurile faliei;
 - saritura sau pasul faliei.

Faliile ce afectează stratele orizontale pot fi: verticale, normale și inverse. Când unghiul pe care îl
face planul de falie cu un plan orizontal este de 900, falia este verticală; când planul de falie face cu
planul orizontal un unghi diferit de 90 0 se deosebesc două cazuri: când compartimentul din acoperiș este
căzut, falia este normală , iar când compartimentul din culcuș este căzut, falia este inversă. Grupările de
falii pot fi analizate în plan vertical și orizontal.

În plan vertical pot fi intalnite urmatoarele asociatii de falii:

- falii în trepte - grupări de falii verticale în care se succed o serie de compartimante din ce în ce
mai coborâte;
- grabenul - grupări de falii paralele dispuse în trepte în care compartimentul central este coborât;
- horstul - este opus grabenului, compartimentul central este ridicat fiind mărginit de o parte și de
alta de compartimente coborâte.

In plan orizontal se disting urmatoarele grupari de falii:

- falii paralele - grupari de falii cu aceiași direcție, cu înclinarea în același sens sau în sensuri
diferite;
- falii în releu - planele de falii se dispun succesiv pe aceiași direcție.

Decroșările sunt dislocații rupturale în care deplasarea compartimentelor se realizează în plan

orizontal. După unghiul dintre planul de ruptură și direcția stratelor afectate, decroșările pot fi:
longitudinale, transversale, oblice (diagonale).

11. Elemente de stratigrafie; scara cronostratigrafica.

Stratigrafia este o disciplină în cadrul geologiei care se ocupă cu studiul descriptiv și evolutiv al
formațiunilor ce alcătuiesc scoarța Pământului, în scopul cunoașterii alcătuirii sale și al reconstituirii
diferitelor ei faze de evoluție. Deoarece partea superficială a scoarței este formată, în cea mai mare
parte, din roci sedimentare (cca. 95%), care apar sub formă de strate a căror floră și faună poate fi
folosită pentru a le preciza vârsta, materialul documentar al geologiei stratigrafice constă din roci și
fosile. Rocile sunt studiate sub aspectul asocierii lor în serii sedimentare, ale caror particularități au fost
determinate de condițiile fizico-geografice și tectonice ale bazinului de sedimentare în care s-au format.
Sub numele de fosile sunt incluse toate resturile de organisme reprezentate prin schelete minerale,
precum și unele activități vitale ale organismelor.

Sedimentarea s-a putut realiza fie în mediu continental fie în mediul marin în așa numitele
bazine de sedimentare. Sedimentarea continentală a fost și este condiționată de climă și relief, factori ce
au determinat diferitele depozite sedimentare (aluviuni, depozite lacustre, depozite glaciare etc.).
Sedimentarea în domeniul marin a fost condiționată de gradul de salinitate, de regimul hidrologic, de
regimul termic, de configurația și de adâncimea bazinelor marine. Agenții de transport ai materialului
sedimentar sunt:

- apa;
- ghețarii;
- vântul;
- gravitația.

În decursul timpului geologic au avut loc o serie de 5-6 cicluri în care anticlinalele s-au
scufundat, formând noi geosinclinale iar geosinclinalele sau ridicat devenind munţi, ceea ce a făcut ca
apa din mări şi oceane să ocupe mereu alte suprafeţe ca şi munţii dealtfel. În aceste condiţii a avut loc
formarea stratelor prin depunerea pe fundul mărilor şi oceanelor a resturilor animalelor şi plantelor a
mii de generaţii cu o viteză de cca. 4- 7 cm în 100 de ani, proces care continuă şi astăzi. Deci stratele de
vârste diferite conţin fosile de plante şi animale diferite, specifice fiecărei perioadei geologice,
permiţând astfel o clasificare a formaţiunilor din scoarţa terestră. Pe baza acestui principiu se stabilește
vârsta relativă a stratelor.

Geocronologia este o ramură a stratigrafie care se ocupă cu datarea (stabilirea vârstei)

depozitelor geologice și ierarhizarea cronologică a acestora, rezultând unitați geocronologice (de timp),
concretizate în unitați cronostratigrafice (volume de roci). Datarea depozitelor geologice se poate face
relativ, aplicându-se corelarile pornind de la principiul superpoziței geometrice a stratelor si conținutul
paleontologic al acestora, sau în mod absolut, folosindu-se metode radiometrice. Scara geocronologică
sau scara cronostratigrafică este scara ce reprezintă succesiv aspectele generale şi particulare ale
evoluţiei în timp a Pămânului, având la bază rocile, fosilele de animale şi plante caracteristice şi
particularităţile tectonice.

Unități geocronologice Unități cronostratigrafice

EON EONOTHEM
ERĂ ERATHEM
PERIOADĂ SISTEM
EPOCĂ SERIE
VÂRSTĂ ETAJ
12. Hidrocarburi: definitie, clasificare, sisteme de hidrocarburi.
 Hidrocarburile sunt compuși organici în ale căror molecule se regăsesc doar atomi de
carbon și de hidrogen. Clasificarea hidrocarburilor se poate face în funcţie de modul de dispunere a
atomilor de carbon în catenă şi de natura legăturilor chimice. După natura legăturilor chimice există:

- Hidrocarburi saturate -cele mai simple dintre speciile de hidrocarburi. Sunt compuse în
întregime din legături simple și sunt saturate cu atomi de hidrogen. Formula pentru hidrocarburi
saturate (alcani) este CnH2n+2 ;
- Hidrocarburi nesaturate- conţin în molecula lor cel puţin o legătură dublă sau triplă între doi
atomi de carbon;
- Hidrocarburi aromatice - conţin în molecula lor cel puţin un ciclu benzenic.

După tipul catenei există:

- Hidrocarburi cu catenă aciclică -conţin în molecula lor o structură liniară (alcani) sau ramificată
(izo-alcani);
- Hidrocarburi cu catenă ciclică – conţin în molecula lor unul sau mai multe cicluri de atomi de C;

Prin sisteme de hidrocarburi se înțelege amestecul de hidrocarburi. Exemple:

- Ţiţeiul reprezintă un amestec natural, lichid şi inflamabil de hidrocarburi gazoase, lichide şi

solide, în care hidrocarburile gazoase şi solide sunt dizolvate în hidrocarburile lichide formând
soluţii sau suspensii coloidale;
- Gazele naturale sunt amestecuri de hidrocarburi naturale combustibile, acumulate în scoarţa
terestră şi care, în condiţii de suprafaţă, se prezintă în stare gazoasă.

Gazele naturale se împart în:

- gaze neasociate, care se găsesc ca şi gaze libere în condiţii iniţiale ale unui zăcământ ce nu
conţine ţiţei şi la care procentul de metan poate ajunge la 99% (se gasesc in Bazinul
Transilvaniei);
- gaze dizolvate, care în condiţii iniţiale se găsesc dizolvate în ţiţei;
- gaze asociate, care se găsesc sub formă de gaze libere fie în acelaşi strat cu ţiţeiul formând un
cap de gaze, fie într-un strat separat amplasat deasupra zăcământului cu ţiţei, formând aşa
numita cupolă de gaze.

Gazele libere din zăcămintele de gaze sunt denumite şi "gaze sărace", spre deosebire de gazele
asociate cu ţiţeiul care conţin alături de metan (70 - 90%) şi etan, propan, butan, CO2, H2S, N2 şi se
numesc "gaze bogate". Acestea sunt supuse unui proces de dezbenzinare (degazolinare) în instalaţii
speciale, de unde prin răcire bruscă se separă gazolina, rezultând gaze sărace.

13. Ipoteze privind originea hidrocarburilor.

 Ipoteza originii anorganice

Referitor la teoria anorganică privind originea ţiţeiului şi a gazelor naturale, există o serie de ipoteze,
cum ar fi cea vulcanică, a radioactivităţii sau a carburilor.

Ipoteza carbunilor – cercetatorii au obţinut hidrocarburi din reacţia acidului carbonic cu metale alcaline,
a vaporilor de apă supraîncălziţi cu carburi metalice sau prin acţiunea acetileniei asupra metalelor
reduse (Fe, Co, Ni etc.)

Alţi cercetători au considerat că hidrocarburile lichide au rezultat prin acţiunea emanaţiilor radioactive
asupra metanului într-un mediul lipsit de aer,

Adepții ipotezei originii vulcanice consideră că petrolul s-a format din compuşii carbonului şi
hidrogenului de origine magmatică. În sprijinul acestei idei argumentele sunt legate de prezenţa unor
zăcăminte industriale de hidrocarburi cantonate în roci eruptive şi metamorfice fisurate, ca şi de
emanaţiile de gaze ale vulcanilor noroioşi.

Ipoteza originii organice

Existenţa majoritară a zăcămintelor industriale de ţiţei şi gaze naturale în roci sedimentare, care sunt o
consecinţă a descompunerii lente a materiei organice în anumite condiţii, a condus la elaborarea teoriei
organice a genezei hidrocarburilor.

La ora actuală se cunoaşte cu exactitate compoziţia ţiţeiului şi gazelor naturale. Componentele

detectate, printre care porfirinele (componente de bază ale substanţelor colorante din sânge şi frunze),
hormonii (produşi secretaţi de unele ţesuturi care contribuie la funcţionarea organismelor) atestă
originea organică a hidrocarburilor.

Conform ipotezei organice gazele naturale sunt rezultatul descompunerii biogene sau termogene a
materiei organice în anumite condiţii geologice.

In urma descompunerii biogene rezultă hidrocarburi gazoase.

Descompunerea termogenă a materiei organice poate genera hidrocarburi (țiței şi gaze termogene) la
presiuni şi temperaturi ridicate,
14. Formarea zacamintelor de hidrocarburi.
Condiţiile care asigură formarea zăcămintelor de gaze naturale sunt următoarele:

- 1 existenţa rocilor sursă (generatoare) de hidrocarburi; Rocile sursă se caracterizează prin

faptul că sunt de regulă fine, au culoare închisă datorită bitumenelor fixe, conţinut în substanţe
organice, carbon, CaCO3; În funcţie de natura sedimentului mineral, rocile mamă pot fi:
argiloase, silicioase, calcaroase sau cărbunoase;
- 2 posibilitatea migrării hidrocarburilor de la roca mamă la roca rezervor (magazin); Migraţia
hidrocarburilor este procesul de deplasare a acestora din roca mamă în rezervorul natural unde
se acumulează şi formează zăcămintele; determină migraţia hidrocarburilor presiunea
litostatica, cresterea temperaturii, factorul hidraulic;procesele de migratie se pot clasifica in
functie de caile de migratie si de scara de migratie;
- 3 existenţa rocilor rezervor, care sa aibă capacitatea de acumulare a hidrocarburilor; Rocile
rezervor sau colectoare sunt rocile care au însuşirea de a cantona şi ceda, cel puţin în parte,
hidrocarburile gazoase sau lichide; Pentru a îndeplini funcţia de rocă rezervor, acestea trebuie să
aibă anumite caracteristici (porozitate, permeabilitate şi saturaţie); Exemple de roci rezervor:
nisipuri fine sau grosiere, nisipuri marnoase, marne nisipoase, gresii, calcare fisurate, dolomite;
- 4 existenţa rocilor protectoare, care determină şi protejează închiderea acumulărilor de
hidrocarburi; Caracterul lor protector este conferit de faptul că în principal sunt roci
impermeabile cum sunt: marnele, argilele, sarea, calcarele şi gresiile compacte, lipsite de fisuri;
Existenţa acestor roci impermeabile şi compacte, dispunerea lor intercalată, conduce la
formarea unor complexe de exploatare a hidrocarburilor care la rândul lor se compun din
straturi productive, fapt ce permite exploatarea separată a unui zăcământ;
- 5 existenţa unui aranjament structural (tectonic), stratigrafic sau litologic, care să menţină
hidrocarburile într-un echilibru stabil; Capcanele reprezintă un aranjament tectonic,
stratigrafic sau litologic în care sunt prinse hidrocarburile într-un echilibru stabil. Acestea sunt
rezultatul acțiunii factorilor orogenici (de cutare) şi epirogenetici (mişcări pe verticală) asupra
scoarței terestre; Formele structurale în care se întâlnesc cele mai multe zăcăminte de gaze
naturale sunt cutele anticlinalele, reprezentând strate din interiorul scoarței terestre îndoite cu
concavitatea în jos, cu aspectul unei albii răsturnate. În aceste cute se pot acumula
hidrocarburile care se vor aranja pe verticală în funcţie de densitate. Astfel, gazele vor ocupa
partea superioară (bolta anticlinalului) având densitatea cea mai mică. Urmează țițeiul (în cazul
zăcămintelor de țiței cu cap de gaze), iar apoi apa, care se va regăsi la partea inferioară a
anticlinalului şi, eventual, în sinclinal; În funcţie de dimensiunea lor, respectiv de raportul dintre
lungime și lățime, anticlinalele pot fi de trei tipuri – anticlinale alungite, anticlinale scurte
( brahianticlinale), domuri ( cu sectiune circulara ).

15. Clasificarea zacamintelor de hidrocarburi in functie de:

a. forma colectorului si tipul de capcana
1. Zăcăminte stratiforme. Sunt cantonate în colectoare în formă de strat, care își păstrează
caracteristicile fizice (porozitatea, permeabilitatea) şi litologia pe întinderi mai mari decât cele ale
zăcământului propriu-zis. Colectoarele au în culcuș şi acoperiș roci impermeabile, iar formarea
zăcămintelor este determinată de presiunea apei exercitată în susul stratelor, care împinge şi închide
hidrocarburile în capcane. După cauzele care au dus la formarea capcanei, zăcămintele stratiforme se
împart în două subgrupe:

- zăcăminte stratiforme boltite;

- zăcăminte stratiforme ecranate.

2. Zăcăminte masive. Se regăsesc în proeminențe de origine tectonică, de eroziune sau biogenă,

care au căpătat în timp proprietăți de rezervor natural ce permite deplasarea liberă a fluidelor.

3. Zăcăminte delimitate litologic (lenticulare). Sunt delimitate (înconjurate) din toate părțile fie
de roci impermeabile, fie de nisipuri fine îmbibate cu apă. Gazele sunt cantonate în rezervoare granulare
sau în zone de mare permeabilitate şi porozitate.

4. Zăcăminte combinate (intermediare). Prezintă caractere mixte, de trecere, de la o grupă sau

subgrupă la alta.

b. comportarea de faza a fluidelor aflate in interiorul zacamintelor.

Comportarea de fază este reprezentată de trecerea dintr-o stare de agregare în altă stare, a unui
amestec de hidrocarburi, ca răspuns la modificările condițiilor de presiune, cu sau fără modificarea
temperaturii.

Avându-se în vedere faptul că fiecare sistem de hidrocarburi are o diagramă de fază p-T proprie,
care depinde numai de compoziţia sistemului, în funcţie de poziția pe diagramă a punctului care
definește starea inițială de presiune şi temperatură a sistemului, zăcămintele se clasifică în:

- zăcăminte de gaze;
- zăcăminte de gaz cu condensat;
- zăcăminte de țiței cu gaze în soluție.

16. Clasificarea zacamintelor de hidrocarburi in functie de:

a. caracterul apei marginale
Fiecare categorie de zăcăminte se împarte în trei clase:

1. Zăcăminte cu apă activă, cantonate în general în rezervoare cu permeabilitate mare, la care

nivelul apă-gaze crește odată cu cantitatea de gaze extrase;
2. Zăcăminte cu apă inactivă la care, datorită permeabilității reduse a rezervorului, apa este practic
imobilizată;
3. Zăcăminte lipsite de apă liberă.

b.proprietatile fizice ale rocilor rezervor

O clasificare relativ recentă a zăcămintelor de gaze naturale se face funcţie de proprietățile fizice
ale rocilor rezervor şi de complexitatea tehnologiilor utilizate pentru exploatarea gazelor. Astfel, în
funcţie de aceste criterii, există două categorii de zăcăminte de gaze naturale: convenționale şi
neconvenționale.

Zăcămintele convenționale sunt cele din care se pot obține volume comerciale de gaze fără
aplicarea unor tehnologii complexe de stimulare ori alte procedee de recuperare a gazelor.

Zăcămintele neconvenționale sunt acele acumulări de gaze naturale care nu pot fi identificate,
caracterizate şi produse comercial prin tehnologii clasice de explorare şi producţie, gazele fiind
cantonate în rezervoare cu permeabilități şi porozități reduse sau sub formă de hidrați. Gazele naturale
din astfel de acumulări nu pot fi exploatate decât prin săpări de sonde orizontale sau multilaterale, la
care se aplică, pe scară largă, fracturările hidraulice sau alte tehnologii complexe. acumulările de gaze
naturale se găsesc sub următoarele forme:

- Acumulări de tip tight gas (gaze compacte), cantonate în formațiuni sedimentare dure, cu grad
mare de compactare şi foarte bine cimentate;
- Acumulări de tip shale gas (gaze de şist) în care gazele naturale se regăsesc adsorbite în masa
șisturilor argiloase;
- Acumulări de tip coal bed methane (gaze naturale de mină) în care gazele sunt adsorbite pe
suprafața microporoasă a cărbunelui;
- Acumulări de tip methane hydrates (hidraţi gazoşi).

17. Porozitatea rocilor.

 Hidrocarburile se găsesc la o anumită presiune şi temperatură în porii rocilor colectoare. Porii
sunt nişte canale care comunică sau nu între ele, având un diametru sub 1 mm, a căror traiect nu este
definit de o anume relaţie matematică. Prin porozitate se înţelege, în general, raportul dintre volumul
porilor unei roci şi volumul brut al rocii.

- porozitatea se exprimă în procente (m = 1,4 ÷ 50%);

- porozitatea este întotdeauna mai mică decât 1 deoarece volumul brut al rocii este mult mai
mare decât volumul porilor;
- când porozitatea are valori deosebit de mici (1,4 ÷ 5%) înseamnă că volumul porilor este foarte
mic în comparaţie cu volumul brut, roca fiind compactă iar curgerea hidrocarburilor este practic
imposibilă.

Rolul important pe care îl prezintă mărimea porozităţii se poate aprecia din faptul că în volumul
porilor se face acumularea de hidrocarburi,

- porozitatea absolută, care reprezintă raportul, în procente, dintre volumul tuturor porilor şi
volumul rocii;
- porozitatea efectivă, care reprezintă raportul, exprimat tot în procente, dintre volumul porilor
comunicanţi şi volumul rocii.

Dacă o rocă conţine spaţii libere, care însă nu comunică între ele, aceasta nu permite circulaţia
fluidelor, deci nu poate constitui un zăcământ exploatabil. Porozitatea rocilor rezervor poate fi
clasificată astfel:

- foarte mică, dacă m < 5 %;

- mică, dacă 5 % < m < 10 %;
- medie, dacă 10 % < m < 20 %;
- mare, dacă 20 % < m < 30 %;
- foarte mare, dacă m > 30 %.

Factorii care condiţionează mărimea porozităţii sunt forma granulelor (solidelor) şi aranjamentul
acestora. Astfel, considerând un nisip neconsolidat format din sfere de diametre egale, se va obţine la
un aranjament romboedric o porozitate minimă (m = 26%) iar la un aranjament cubic o porozitate
maximă (m = 48%).

În general, porozitatea se determină pe baza analizei carotelor (probe de rocă extrase din
găurile de sondă în timpul forajelor). Un alt mod de determinare a porozităţii este acela al diagrafiilor
geofizice.

Rocile poroase care permit curgerea hidrocarburilor, fiind deci roci colectoare sunt:
nisipurile, gresiile, calcarele fisurate.

18. Permeabilitatea rocilor.

 Permeabilitatea este capacitatea mediului poros de a permite curgerea fluidelor în condiţiile
existenţei unui gradient de presiune.

𝐾𝐴(𝑝1 − 𝑝2)
𝑞= 𝜇𝑙 ,
în care: 𝑞 = debitul de lichid, cm /s;
3

𝐴 = aria suprafeţei de curgere, cm2;

𝑝2 = presiunea la ieşire din mediul poros permeabil, kg/cm2;
𝑝1 = presiunea la intrarea în mediul poros permeabil, kg/cm2;
𝜇 = viscozitatea lichidului, cP;
𝑙 = lungimea eşantionului, cm;
𝐾 = permeabilitatea mediului.
Analizând relaţia de mai sus se poate constata faptul că dacă un lichid de viscozitate  = 1cP
curge printr-un mediu de dimensiuni l = 1cm şi aria A = 1cm2, lichid ce realizează un debit q = 1cm 3/s sub
o diferenţă de presiune p1 –p2 =1kg/cm2, acel mediu are permeabilitatea K = 1D (1 darcy). În realitate
permeabilitatea majorităţii rocilor colectoare este mult mai mică decât 1D, de aceea frecvent se
foloseşte un submultiplu al acestuia şi anume milidarcyul (1D = 1000mD). Permeabilitatea rocile
rezervor poate varia în limite foarte largi, fiind definită astfel:

- foarte mică, dacă k < 1 mD;

- mică, dacă 1 mD < k < 10 mD;
- mediocră, dacă 10 mD < k < 50 mD;
- medie, dacă 50 mD < k < 200 mD;
- mare, dacă 200 mD < k < 500 mD;
- foarte mare, dacă k > 500 mD.

Determinarea valorii exacte a permeabilităţii se efectuează în laboratoare specializate folosind o

aparatură specifică acestui scop (permeametru) utilizând probe din teren care sunt întâi uscate şi
măsurate riguros.

Pentru mărirea permeabilităţii se utilizează în tehnica exploatării zăcămintelor de hidrocarburi

operaţii de acidizare şi fisurare care au un efect remarcabil asupra măririi debitelor extrase.

19. Saturatia rocilor in fluide.

 Existenţa în roca colectoare a unei reţele de pori comunicanţi reprezintă condiţia de curgere a
fluidelor cantonate în aceştia. Dacă spaţiul poros este ocupat în întregime de fluide (gaze, apă, ţiţei) se
spune că roca este saturată de fluid. Saturaţia reprezintă raportul dintre volumul porilor ocupaţi de
fluid şi volumul total de pori ai rocii. Dacă o rocă este saturată atât cu lichide (ţiţei şi apă) cât şi cu
gaze, conform definiţiei vor exista trei valori de saturaţie, şi anume:

Semnificaţia notaţiilor este următoarea:

Sţ = saturaţia în ţiţei, %
Sa = saturaţia în apă, %
Sg = saturaţia în gaze, %
Deci într-un zăcământ de gaze naturale, roca colectoare este saturată în
cea mai mare parte cu gaze dar şi cu apă interstiţială. Suma acestor două
componente care saturează porii reprezintă saturaţia totală a zăcământului
de gaze şi se exprimă astfel:
𝑆𝑔 + 𝑆𝑎 = 𝑆𝑡 = 100%,

Este deosebit de important să se cunoască valoarea saturaţiilor în fluide pentru a se putea

aprecia rezervele de hidrocarburi disponibile ale zăcămintelor.

20. Presiunea litostatica si presiunea de fisurare.

 Presiunea litostatică (geostatică), la o adâncime dată, reprezintă presiunea exercitată de
greutatea rocilor aflate deasupra punctului considerat, inclusiv de greutatea fluidelor din pori.

Relația care definește presiunea litostatică are forma:

pl = ar g H
pl este presiunea litostatică;
ar - densitatea aparentă a rocilor;
g - accelerația gravitațională;
H - adâncimea la care se calculează presiunea litostatică.

Pentru diverse bazine de sedimentare, presiunea litostatică se determină măsurându-se

densitatea medie a sedimentelor/ rocilor, pe intervale cu litologie asemănătoare. Presiunea litostatică,
la o adâncime peste care există n intervale de litologie asemănătoare cu grosime hi, va fi o sumă de n
presiuni. În general, se acceptă că presiunea litostatică crește cu adâncimea, iar experiențele au arătat
faptul că gradientul litostatic maxim poate să ajungă probabil până la valori de circa 0,312 bar/m.
Valoarea densității granulelor solide din componența rocilor se determină cu ajutorul carotajelor
radioactive de densitate şi al carotajelor acustice sau direct din analiza probelor de carote sau a
detritusului de la site.

Prin presiune de fisurare se înțelege valoarea presiunii din sondă, la o anumită adâncime H, care
induce o fisură, cu orientare variabilă, de la vertical la orizontal, în peretele sondei. Cunoașterea
presiunii de fisurare este esențială atunci când se elaborează proiectul de foraj al sondei, respectiv la
stabilirea adâncimii de fixare a coloanelor, la planificarea densității noroiului cu care se va săpa sonda, la
alegerea tehnologiei de cimentare şi la determinarea presiunii maxime acceptată la gura sondei în
timpul unei manifestări eruptive controlate.

21. Presiunea fluidelor din pori. Anomalii de presiune.

 Presiunea fluidelor conținute în porii rocilor este cunoscută şi sub denumirea de presiune de
strat sau presiune de zăcământ.

valoarea presiunii fluidelor din porii rocilor colectoare poate fi asimilată cu presiunea exercitată
de o coloană de apă de zăcământ de la adâncimea respectivă până la suprafaţă. Acest lucru este
posibil atunci când există o comunicație prin rețeaua de pori sau fisuri cu suprafața sau când s-a
stabilit un echilibru în timp.

Dacă raportăm valoarea presiunii fluidului din pori la o anumită adâncime, obținem gradientul
presiunii fluidelor din pori sau, mai pe scurt, gradientul de presiune.

Un gradient normal de presiune a fluidelor din pori este considerat a fi 0,107 bar/m. Atunci când
presiunea din pori este mai mică sau mai mare decât presiunea hidrostatică teoretică pentru o adâncime
dată, avem de-a face cu anomalii de presiune. Acestea pot fi negative (subnormale) sau pozitive
(supranormale) ele fiind întâlnite în toate bazinele de sedimentare din lume. Apariția anomaliilor
negative de presiune are şi o cauză artificială, şi anume exploatarea unui volum de fluide din rocile
colectoare.

La originea presiunilor anormale stau două categorii de mecanisme: de natură hidrostatică sau
nehidrostatică.

Anomaliile de origine hidrostatică sunt create de o diferenţă de înălțime sau de densitate a

fluidelor.

Densitatea apelor de zăcământ variază în limite largi, fiind funcţie de gradul de mineralizare al
apei, de temperatură, de presiune şi de fracția de gaze dizolvate în apă. În cele mai multe cazuri,
densitatea apelor de zăcământ variază între 1030 - 1180 kg/m3.

22. Prospectiunea geofizica.

 Rocile şi formaţiunile geologice din scoarţa terestră se caracterizează prin proprietăţi
fizice diferenţiate. Metodele geofizice au la bază: un fenomen fizic natural sau provocat, după
specificul metodei, o proprietate fizică a rocilor şi a formaţiunilor geologice.
Abaterile, în fiecare punct de măsură, între valoarea măsurată şi valoarea
corespunzătoare distribuţiei normale a fenomenului fizic considerat definesc anomaliile
geofizice care pot fi pozitive, nule sau negative. În etapa de cercetare geologică a unei zone se
impune alegerea acelor metode geofizice care, după prelucrarea mărimilor măsurate (întocmire
de profile, hărţi, secţiuni), să asigure o interpretare geologică a datelor geofizice cât mai
apropiata de realitatea din subsol. Interpretarea geologică a anomaliilor geofizice este cea mai
delicată etapă a prospecţiunii geofizice. Pentru o mai bună interpretare geologică, în funcţie
de scopul urmărit, se aplică în paralel două sau mai multe metode de prospecţiune.
Prospecţiunea seismică. În teoria şi practica prospecţiunii geofizice, prospecţiunea
seismică ocupă primul loc fiind considerată cea mai importantă metodă geofizică utilizată la
cartarea acelor configuraţii geologice- capcanele - care pot să conţină hidrocarburi. Scopul
prospecţiunii seismice este acela de a furniza o imagine cât mai apropiată de realitate a
structurilor geologice, posibile capcane, plasate în cuverturile sedimentare. Principiul metodei
constă în producerea, în anumite puncte din arealul supus investigării, a unor unde elastice ca
urmare a unor explozii controlate sau a unor vibrații mecanice în rocă, urmate de propagarea
lor iar ulterior înregistrarea vibraţiilor (undelor) care se reîntorc prin reflexie la suprafaţa
solului. Staţiile seismice actuale înregistrează semnalul electric, de la mai mulţi geofoni, în
sistem digital. Datele înregistrare de stațiile seismice sunt apoi prelucrate cu ajutorul
programelor de calculator dedicate putând oferi informații despre structurile geologice care ar
putea conține hidrocarburi. Același tehnologie poate fi folosită și în explorarea seismică
offshore (pe mare). În această situație, în loc de camioane și geofoane, se folosește o nava
pentru a înregistra datele seismice. În loc de geofoane, prospecțiunea seismică offshore
folosește hidrofoane.
Prospecţiunea magnetică. Proprietățile magnetice ale formațiunilor subterane pot fi
măsurate pentru a genera date geologice si geofizice. Acest lucru este realizat prin utilizarea de
magnetometre, care sunt dispozitive care pot măsura diferențele mici în câmpul magnetic al
Pământului. S-au obținut astfel informații prețioase cu privire la mișcările plăcilor tectonice și la
localizarea depozitelor de petrol, gaze naturale, precum și a altor minerale valoroase.
Prospecţiunea gravimetrică. În plus față de utilizarea variațiilor câmpului magnetic al
Pământului, geofizicieni pot, de asemenea măsura și înregistra anomali ale câmpului
gravitațional al Pământului pentru a obține o mai bună înțelegere a ceea ce este subteran. ,
Geofizicienii sunt capabili să analizeze formațiuni subterane și pot obține informații utile în
evaluarea potențialului de existență a hidrocarburilor, cum ar fi conținul în gaze naturale.

23. Carotajul radioactiv.

 Carotajul radioactiv se bazează fie pe fenomenele radioactive ce se manifestă diferențiat
în cadrul formaţiunilor geologice (carotajul gama natural), fie pe reacția diferită a acestor
formațiuni la bombardamentul cu neutroni (carotajul neutronic).
Carotajul gama natural. Această metodă constă în măsurarea intensității radiației gama
totale rezultată în urma dezintegrării elementelor radioactive conținute de formațiunile
geologice traversate de sondă. Pentru măsurarea variației intensității radiației gama natural cu
adâncimea se introduce în sondă, cu ajutorul unui cablu geofizic, dispozitivul de investigaţie
pentru carotaj radioactiv în care se află plasat un detector de radiații gama (contor cu scintilație
sau contor Geiger – Muller). Rezultatul final al carotajului gama natural este o curbă de variație
a intensității radiației gama funcţie de adâncime, cunoscută sub numele de curba gama-ray,
(GR). Curba gama-ray se exprimă în unități GAPI. Carotajul gama natural poate fi efectuat atât
în sonde tubate cât şi în sonde netubate, indiferent de natura fluidului de foraj folosit.
Aplicațiile carotajului gama natural constau în:
- diferențierea litologică a rocilor: argilele şi marnele prezintă un nivel ridicat de
radioactivitate față de rocile silicioase sau carbonatice;
- corelări ale profilelor sondelor pe scară locală sau regională;
- determinarea grosimii şi limitelor stratelor poros-permeabile;
- determinarea conţinutului în argilă a rocilor colectoare.
Carotajul neutronic. Se urmăresc rezultatele interacțiunii dintre neutronii emiși de o
sursă şi formațiunile geologice traversate de sondă. Se utilizează două variante ale metodei
carotajului neutronic: carotaj neutron-gama, în care se măsoară intensitatea radiației gama de
captură şi carotajul neutron-neutron în care se măsoară numărul de neutroni lenți rămași în
urma proceselor de difuzie şi captură. În principiu, pentru efectuarea carotajul neutronic se
utilizează un dispozitiv de investigaţie format dintr-o sursă de neutroni, un sistem de detecție a
radiației gama, a neutronilor termici sau a neutronilor epitermici. Conținutul în hidrogen al
formaţiunilor geologice variază între 0 şi 0,1 g/cm3. Dintre rocile obișnuite, argilele şi marnele au
cel mai mare conținut de hidrogen. O altă aplicatiea carotajului neutronic constă în posibilitatea
trasării contactelor apă-hidrocarburi şi în separarea rocilor din punct de vedere litologic.
Carotajul radiației gama dispersate. Principiul metodei carotajului radiației gama
dispersate (carotaj de densitate compensat sau densilog) constă în iradierea formațiunii cu un
flux de radiații gama şi înregistrarea radiației gama rezultată ca efect al reacției radiației
incidente cu mediul. Aplicațiile densilog-ului sunt: determinarea porozității rocilor, diferențierea
litologică a rocilor, corelarea profilelor de sondă, estimarea conţinutului în fluide, determinarea
limitei de separație între fluide.

24. Carotajul electric.

 Metodele de investigaţie electrică se bazează pe studierea comportamentului stratelor
traversate sub acţiunea unui câmp electric şi constau în măsurarea a doi parametri fizici: potenţialul
electric natural (potenţialul spontan - SP) şi rezistenţa electrică a rocilor. Potenţialul spontan este
generat natural în rocile din jurul sondei în momentul invaziei fluidului de foraj. Formaţiunile poros-
permeabile au un potenţial spontan negativ, în timp ce formațiunile impermeabile au un potenţial
spontan apropiat de 0 mV sau ușor negativ. Practic, această metodă de investigaţie constă în măsurarea
diferenţei de potenţial dintre doi electrozi (M şi N), unul care se introduce în sondă cu ajutorul cablului
geofizic, iar al doilea fiind amplasat la suprafaţă. Principalele aplicații ale carotajului de potenţial spontan
sunt:

- corelarea geologică a profilelor de sondă;

- separarea rocilor poros – permeabile;
- determinarea limitelor şi grosimii stratelor poros – permeabile;
- determinarea rezistivității apei de zăcământ;
- determinarea volumului de argilă din colector.

Deoarece rocile traversate de sondă nu sunt nici omogene şi nici izotrope (deci şi rezistivitatea
lor nu este constantă), dispozitivul de investigaţie măsoară o rezistivitate aparentă. Carotajul electric
bazat pe măsurarea rezistivităţii electrice a rocilor este utilizat în următoarele variante:
- carotajul de rezistivitate aparentă cu macrodispozitive:
+ carotajul electric standard;

+ carotajul electric lateral;

+ carotajul electric focalizat;
+ carotajul inductiv;
+ carotajul electromagnetic;
- carotajul de rezistivitate aparentă cu microdispozitive:
+ microcarotajul convențional;

+ microcarotajul focalizat de tip laterolog cu variantele:

 microlaterolog;
 proximty log;
 microcarotajul cu focalizare sferică.

25. Carotajul acustic si termocarotajul.

 Caracteristic carotajului acustic este măsurarea timpului necesar unei unde sonore să se
propage într-o formațiune geologică, pe o anumită distanță, timp ce depinde de proprietățile
elastice ale rocilor. Parametrii ce se pot determina practic prin această metodă sunt: viteza de
propagare a undelor în roci şi absorbția (atenuarea) undelor elastice în roci sau în coloana de
tubare şi ciment. În funcţie de parametrul determinat există două variante ale carotajului
acustic: carotaj acustic de viteză şi carotaj acustic de atenuare, acestea putând fi efectuate
separat sau simultan, utilizând același echipament. Aplicațiile carotajului acustic:
- separarea din punct de vedere litologic a formaţiunilor traversate;
- separarea orizonturilor petrolifere, gazeifere şi acvifere;
- determinarea porozității formaţiunilor colectoare;
- determinarea gradului de aderare a cimentului la coloană şi la formațiune;
- determinarea nivelului de ciment din spatele coloanei.
Carotajul termic (termocarotajul) constă în înregistrarea variației temperaturii de-a
lungul profilului sondei. Forma acestei înregistrări este dată de proprietățile termice ale rocilor
şi anume: conductivitatea termică şi căldura specifică. Măsurarea temperaturii din sondă se
realizează cu ajutorul unui termometru cu traductori, care transformă variațiile de temperatură
în variația unei tensiuni electrice, rezultatul fiind înregistrat pe o diagramă. Aplicațiile
carotajului termic:
- determinarea naturii litologice a stratelor traversate de sondă;
- determinarea naturii fluidelor cantonate în mediul poros permeabil;
- localizarea depozitelor de cărbuni, sare gemă şi a zăcămintelor de sulfuri.
Termometria are şi aplicații utilizate în procesele de foraj şi extracţie cum ar fi:
- determinarea nivelului de ciment din spatele unei coloane tubate;
- determinarea intervalului de aflux a gazelor sau a apei într-o sondă.

26. Definitii utilizate in legislatia din domeniul petrolului.

 Denumirea generică de "Petrol" se înţelege aceea hidrocarbură, care în condiţiile de suprafaţă, se
prezintă în stare gazoasă sau lichidă şi se exploatează prin sonde.

Ţiţei, cuprinde amestecuri de hidrocarburi, care în condiţii de zăcământ şi standard de suprafaţă se

prezintă în stare lichidă.

Gaze Asociate cu Petrolul, cuprinde gazele dizolvate în ţiţei în condiţii iniţiale de zăcământ şi gazele din
capul primar de gaze asociate acumulărilor de ţiţei.

Gaze Naturale Libere acumulate în zăcăminte, exclusiv sub formă de gaze, care pot fi sărace (fără
conţinut de condensat), bogate sau gaz-condensat.

Condensat, fracţia lichidă de hidrocarburi uşoare la care componenta C7 nu depăşeşte 12,5%, rezultat
prin procese de separare a gazelor, provenite din zăcămintele de gaz-condensat, gaze libere bogate sau din capul
de gaze ale zăcămintelor de ţiţei.

Amestecuri de Gaze Combustibile Naturale din zăcăminte exclusiv sub formă de gaze, care pe lângă
componenţii din grupa hidrocarburilor, conţin şi alţi componenţi chimici (dioxid de carbon, azot, hidrogen,
hidrogen sulfurat etc.) în proporţii cumulate de peste 10% (volumetric) şi a căror combustibilitate este dovedită
prin teste de ardere.

Resursa geologică de petrol se defineşte ca fiind totalitatea cantităţilor sau volumelor de petrol din
acumulările naturale descoperite şi presupuse (nedescoperite).

Rezerva de petrol reprezintă partea din resursa geologică care se consideră că poate fi recuperată în
condiţiile tehnice de extracţie existente sau proiectate şi economice specificate.

Raportul dintre rezerva extrasă şi resursa geologică descoperită (iniţială) se numeşte factor de
recuperare.

Explorarea desemnează ansamblul de studii şi operaţiuni care se realizează pentru cunoaşterea condiţiilor
geologice de acumulare a petrolului.

Exploatarea desemnează ansamblul de lucrări executate la şi de la suprafaţă pentru extragerea

hidrocarburilor, captarea, tratarea şi transportul acestora până la locul de livrare.

Perimetru de explorare şi/sau exploatare reprezintă aria corespunzătoare proiecţiei la suprafaţă a

conturului părţii din scoarţa terestră în interiorul căreia, pe un interval de adâncime determinat, se realizează
lucrări de explorare, respectiv de exploatare precum şi suprafeţele necesare desfăşurării activităţilor de exploatare
a petrolului, situate în afara acestei arii.

Cartea petrolieră este instrumentul de evidenţă care cuprinde totalitatea actelor juridice de orice natură
privitoare la un perimetru petrolier sau în legătură cu acesta, precum şi toate datele privitoare la proprietatea
terenurilor, la situaţia topografică a perimetrului şi a tuturor lucrărilor şi facilităţilor petroliere existente în cadrul
acestuia, la situaţia rezervelor şi a producţiei pe substanţe.

Concesiunea petrolieră (în sens generic) este dreptul acordat de stat prin Autoritatea competentă unei
persoane juridice de a efectua operaţiuni petroliere în baza unui acord petrolier.

Redevenţa reprezintă o cotă procentuală din producţia brută (cantităţile de gaze, condensat, evident şi
ţiţei, extrase din zăcământ după trecerea prin instalaţiile de separare şi tratare) realizată de titular şi datorată de el
statului, pentru compensarea scăderii rezervelor de hidrocarburi.

27. Sistemul de management al Resurselor Petroliere.

 Gradul de incertitudine (orizontala)
reflectă gradul de încredere în
cantităţile estimate dintr-o acumulare
cuprinse într-un proiect, în timp ce axa
verticală reprezintă Şansa de
comercializare, care este şansa ca
proiectul ce va fi dezvoltat să atingă
statutul de producţie comercială.
Cantitatea totală iniţială de petrol
(PIIP) este cantitatea de petrol care se
estimează a exista în acumulările
formate natural.
Cantitatea de petrol iniţială
descoperită (Discovered PIIP) este acea
cantitate de petrol care se estimează, la
o dată anume, a fi conţinută în
acumulări cunoscute înainte de
producţie. Se compune din:
- roducţia este acea cantitate cumulativă de petrol care a fost extrasă la o anume dată;
- Rezervele sunt acele cantităţi de petrol anticipate a fi recuperabile comercial prin
aplicarea proiectelor de dezvoltare asupra acumulărilor cunoscute la o anumită dată
dinaintea definirii condiţiilor;
- Resursele contingente sunt acele cantităţi de petrol estimate, la o anume dată, potenţial
recuperabile din acumulări cunoscute, dar proiectele aplicate nu sunt încă, considerate
suficient de mature pentru o dezvoltare comercială.
Cantitatea de petrol iniţială nedescoperită (Undiscovered PIIP) este acea cantitate de
petrol estimată, la o anume dată, a fi conţinută în acumulări încă nedescoperite. Resursele
prospective sunt acele cantităţi de petrol estimate, la o anume dată, potenţial recuperabile din
acumulări nedescoperite prin aplicarea unor viitoare proiecte de dezvoltare.
Resursele nerecuperabile reprezintă acea parte a cantităţilor de petrol descoperite sau
nedescoperite care este estimată, la o anume dată, fără a fi recuperabilă prin proiecte de
dezvoltare viitoare.

28. Clasificarea rezervelor de hidrocarburi.

 După sursa de energie care determină mecanismul de dislocuire din zăcământ,
rezervele de hidrocarburi se clasifică în următoarele grupe:
- primare - obţinute prin energia naturală a zăcămintelor;
- secundare - obţinute prin suplimentarea energiei naturale (injecţie de apă, metode
termice, injecţie de gaze, injecţie de fluide miscibile şi nemiscibile).
Clasificarea rezervelor funcţie de gradul de cunoaştere:

Rezervele de hidrocarburi din categoria "dovedite" sunt asociate zăcămintelor aflate în

curs de exploatare cât şi a celor al căror stadiu de investigare permite proiectarea exploatării.
În subclasa rezervelor "dovedite dezvoltate" se încadrează rezervele extrase şi cele
estimate că se pot obţine prin sondele de exploatare (producţie).
Se subclasifică în categoria "dovedite nedezvoltate" rezervele estimate ce se pot obţine
prin sondele de exploatare proiectate şi în condiţiile de deschidere (perforare) ale acestora sau
prin modificarea deschiderii (perforaturi) existente anterior, cât şi prin tehnologii de extracţie
proiectate la data de referinţă a evaluării.
Rezervele din categoria "probabile" corespund acelora al căror grad de cunoaştere nu
întruneşte condiţiile de clasificare în "dovedite" dar care se apreciază că se vor putea recupera
în viitor din resursele geologice, în condiţii tehnice cunoscute şi economice estimate.
Se clasifică în categoria "posibile" rezervele considerate că se vor putea extrage din
resurse geologice presupuse că există.

29. Resursa geologica de gaze natural; definitie, metode ded calcul.

 Evaluarea prin calcule şi modele matematice a resurselor de gaze naturale este tributară
stabilirii cât mai corecte a valorilor termenilor care compun setul de relaţii de calcul. Termenii acestor
relaţii se determină din investigaţiile de şantier, cercetări în laboratoare specializate, diagrafiilor de
carotaj, precum şi din interpretări şi corelări geologice ale hărţilor în domeniu.

Estimarea resurselor geologice de gaze naturale se efectuează prin următoarele metode:

a. metoda volumetrica.

Relaţia de calcul specifică acestei metode este:

Hărţile structurale reprezintă proiecţia pe un plan orizontal, la o anumită scară a intersecţiilor

dintre suprafaţa unui strat reper cu diferite planuri orizontale. Hărţile structurale se mai numesc şi
″hărţi cu izobate″. Izobatele sunt linii de contur care unesc punctele de pe suprafaţa unui strat, având
aceeaşi adâncime măsurată faţă de un plan de referinţă (orizontal). Pentru a construi o hartă cu izobate
trebuie alese de la început: planul de referinţă, intervalul dintre izobate sau echidistanţa şi stratul reper.

Hărţi caracteristice geologiei de şantier sunt următoarele:

- harta cu izopace - exprimă variaţia grosimii unui strat productiv de la o sondă la alta;
- harta cu izoperme - indică variaţiile permeabilităţii unui strat;
- harta cu izosaturaţii în apă interstiţială şi izoporozităţi - arată schimbările de saturaţie
în apă interstiţială şi de porozitate ale valorilor medii pe verticală de la o sondă la alta;
- harta cu izobare - evidenţiază variaţia presiunii zăcământului (a presiunii statice
stabilizate);
- harta cu izocapacităţi de curgere - evidenţiază schimbările de productivitate de la o
sondă la alta.

Metoda declinului de presiune. Reprezentarea grafică a datelor de presiune şi producţie

sub forma pm/Zm funcţie de cumulativul de gaze propus GP, permite, în cazul obţinerii unei linii
drepte, determinarea resursei geologice inițiale ca abcisă a punctului de intersecţie a liniei
drepte cu axa absciselor. Resursa geologică astfel obţinută trebuie comparată cu valuarea
estimată prin metoda volumetrică.

30. Principalele regiuni gazeifere ale Romaniei. Structuri gazeifere representative.

 Cele mai importante regiuni gazeifere ale României sunt: Bazinul Transilvaniei, Depresiunea
Getică, Platforma Moesică, Depresiunea Bârladului, Platforma Moldovenească, Bazinul Panonian şi
Platoul Continental al Mării Negre. De departe cea mai importantă regiune din România, pentru
industria extractivă de hidrocarburi, o reprezintă Bazinul Transilvaniei care, până în prezent, s-a dovedit
a conține exclusiv structuri gazeifere. În toate celelalte regiuni de interes pentru exploatarea
hidrocarburilor se întâlnesc atât zăcăminte de gaze naturale cât şi zăcăminte de țiței.

Bazinul Transilvaniei. Este singurul

bazin de sedimentare din România şi
printre puținele din lume în care s-au
descoperit numai acumulări de gaze, în
principal metan, la care se adaugă
proporții foarte reduse (sub 2%) de fracții
superioare. În Bazinul Transilvaniei sunt
descoperite importante zăcăminte de
gaze naturale libere situate deasupra
sării badeniene, care se întinde aproape
ca o placă continuă pe toată întinderea
bazinului. Formaţiunile purtătoare de
gaze sunt cele neogene (badenian,
buglovian și sarmațian), formațiuni care formează elemente structurale de tip domal, anticlinal sau
brahianticlinal, uneori faliate transversal. În formațiunile purtătoare de hidrocarburi se dezvoltă o serie
de tufuri vulcanice (tuful de Bazna, tuful de Hădăreni, tuful de Dej, tuful de Ghiriş etc.) care constituie
importante repere geologice utilizate la corelarea acestor formațiuni. În funcţie de poziția lor s-a
convenit ca aceste zăcăminte să fie divizate în trei grupuri: nordic, central şi sudic. Grupul nordic conține
zăcămintele situate la nord de râul Mureș. Grupul central este delimitat de cursurile râurilor Mureș şi
Târnava Mică. Grupul sudic este situat la sud de râul Târnava Mică şi conține cel mai mare număr de
zăcăminte gazeifere.

Depresiunea Getică. Prin foraje au fost întâlnite depozite ce aparțin cretacicului,

eocenului, oligocenului, aqvitanianului, burdigalianului, helveţianului, tortonianului,
sarmațianului şi pliocenului. Formaţiunile de interes economic sunt reprezentate de sarmațian şi
meoțian în care se regăsesc zăcămintele de gaze naturale de la Piscu - Stejari, Hurezani, Zătreni - Tetoiu,
Băbeni, Bulbuceni etc. În ceea ce privește tipul zăcămintelor, aici se întâlnesc atât zăcăminte stratiforme
de boltă, compartimentate, cât şi zăcăminte de trecere (intermediare).

Platforma Moesică. Cuprinde două mari sectoare: unul vestic, mai coborât, cu o succesiune de
strate aproape completă; altul estic, mai ridicat, cu multe lagune de sedimentare.

Platforma Moldovenească. Formaţiunile geologice de interes sunt depozitele badeniene și

sarmaţiene, depuse pe un relief preneogen (mezozoic sau paleozoic), formând structuri la nivelul
anhidritului badenian (zona Frasin - Gura Humorului, Mălini - Valea Seacă). Forajele din zona de nord-
vest a platformei, de la Frătăuți, Bilca, Pocoleni și Todirești au furnizat indicii privind existența unor
acumulări comerciale de gaze naturale care au fost puse în exploatare.
 Depresiunea Bârladului. Ca roci posibile generatoare ar mai putea fi considerate şi calcarele
negre din triasic şi argilele din dogger, iar ca roci rezervor calcitele (triasic și jurasic) şi gresiile (dogger).
În Depresiunea Bârladului au fost descoperite acumulări de hidrocarburi la Homocea (gaze), Huruieşti
(gaze), Neguleşti (gaze), Glăvăneşti (gaze şi țiței în sarmațian) şi la Găiceana (gaze şi condens în
sarmațian.

Bazinul Panonian. Condiţiile de formare a zăcămintelor de hidrocarburi din Bazinul

Panonian de pe teritoriul țării noastre sunt legate de prezența rocilor mamă, rezervor, protectoare, şi a
capcanelor.

Platoul continental al Mării Negre. Platoul continental reprezintă zona marină adiacentă
uscatului, extinzându-se din zona apelor de mică adâncime până în zona în care se înregistrează o
creştere semnificativă de pantă a fundului mări. Din punct de vedere geologic şi tectonic, platoul
continental românesc conţine următoarele unităţi majore:

- Platforma Scitică, situată la nord de falia Heracleea;

- Orogenul Nord Dobrogean, situat la sud de falia Heracleea;
- Platforma Moesică.

Descoperirile de petrol offshore din Depresiunea Istria au fost grupate, pentru dezvoltare şi
exploatare, în cinci zăcăminte comerciale:

- zăcământul Lebăda Est, cu producţii de ţiţei, gaze asociate, gaze libere şi condensat;
- zăcământul Lebăda Vest, cu producţii de ţiţei şi gaze asociate;
- zăcământul Sinoe, cu producţii de ţiţei, gaze asociate şi gaze libere;
- zăcământul Pescăruş, cu producţii de ţiţei şi gaze asociate;
- zăcământul Delta, cu producţii de ţiţei şi gaze asociate.