Partea I

Introducere

1. Obiectul şi importanţa dreptului privat roman

„Urbem fecisti quod prius orbis erat”

„Ai făcut un oraş din ceea ce mai inainte era o lume”
Rutilius Numatianus

Sistemul juridic roman este o prezenţă (adesea ignorată) a lumii moderne. El este
şi argumentul forte al globalizării. Cele mai bine prezervate monumente ale antichi-
tăţii ne provoacă imaginaţia, dar nu mai sunt utile decât pentru arheologi şi agenţii de
turism. De altfel, din perspectiva artei, Winckelmann şi elevii săi considerau că
întreaga civilizaţie romană a fost numai „un biet district din lumea greacă, o provin-
cie urgisită a hellenismului, lipsită de geniu şi, la drept vorbind, având o acţiune mai
curând nefastă decât folositoare”3.
Dreptul unei cetăţi cu destin unic, dreptul Romei, aşa cum a fost cizelat şi siste-
matizat de juriştii împăratului Iustinian, stă la baza transformărilor sociale şi poli-
tice ale Europei moderne. Odată cu procesul de colonizare şi (uneori) de culturalizare
a lumii, marile puteri continentale au diseminat sistemul lui ius civile Quiritium, urbi
et orbi.
După Biblie, „Corpus Iuris Civile” este cea mai tipărită şi răspândită lucrare4. Ea
este moştenirea cea mai de preţ pe care o cetate şi o civilizaţie au lăsat-o lumii.
Cine-i acest urbs ce are numele dragostei purtat invers? Roma – Amor! Să fie
urmaşul Atenei, dedicat raţiunii şi dreptăţii? Şi când s-a născut el?
Cronologia romană se bazează pe o dată convenţională a formării oraşului. Anul
zero a fost considerat multă vreme ca fiind 750 î. Hr., iar toate celelalte date au fost
calculate A.U.C., ab urbe condita – de la fondarea cetăţii. O schemă modificată a
început să se aplice începând cu primul secol î. Hr. când după calculele „celui mai
învăţat dintre romani”, M. Terentius Varro (636-725 A.U.C.) s-a stabilit fondarea
Romei ca având loc în 753 î. Hr.5 De altfel, din vremea lui Varro, romanii au adoptat

3
P. Gr i ma l , Civilizaţia romană, Ed. Minerva, 1973, vol. II, p. 451.
4I u st i n i a n , The Digest of Roman Law, traducere şi introducere de C.F. K o l b e r t , Ed. Penguin
Books, Londra, 1979, p. 8.
5 N. Da vi e s , Europe – A History, Ed. Pimlico, 1997, Londra, p. 152.
un alt sistem alternativ de datare care se referă nu la ani, ci la numele consulilor care
au fost aleşi în acel an, aşa încât nu numai în notaţia oficială, dar şi în conversaţia
uzuală se vorbea despre „anul M. Calpurnius Bibulus şi C. Iulius Caesar (I) 695
A.U.C. sau 59 î. Hr.”.
Cicero l-a elogiat pe Romulus pentru previziunea unică prin care a decis locul
unde a înălţat Roma deoarece nu putea fi lovită de instabilitatea caracteristică
oraşelor maritime, dar nefiind prea departe de ţărm, putea beneficia şi de avantajele
pe care le prezintă oraşele porturi („De re publica”). Apoi, în epoca lui Augustus,
Titus Livius preia această idee prin reconstituirea discursului pe care Camillus îl ţine,
în antiteză cu tribunii poporului care pledau pentru abandonarea Romei aflate în
ruină după episodul galic din 390 î. Hr. când cetatea a fost cucerită, cu excepţia
Capitolului. Între argumentele folosite de dictatorul roman, se află şi aşezarea optimă
a cetăţii: „Nu fără motiv zeii şi oamenii au ales acest loc pentru întemeierea oraşului:
colinele cu aer curat, fluviul atât de prielnic prin care sunt aduse roadele din regiunile
terestre, pe unde sosesc aprovizionări din regiuni maritime, un loc destul de apropiat
de mare pentru a beneficia de avantajele ei, dar suficient de depărtat pentru a nu fi
expus atacurilor flotelor externe, un loc în centrul Italiei, un loc unic pentru expan-
siunea oraşului” („Ab urbe condita”).
Roma a stăpânit lumea sub sceptrul forţei, coordonând activităţile unui stat cu
vocaţie universală, pentru ca apoi, printr-o mirifică metamorfoză, să domine existenţa
planetară prin puterea spiritului, încât papalitatea medievală putea afirma: „Roma
caput mundi regit frena orbis rotundi”. Cupola de lumină ce veghează de secole
existenţa acestui oraş a protejat paternitatea celei mai tulburătoare instituţii create de
om – dreptul roman.
Din motivele mai sus arătate s-a spus că Roma, prin mijloace diferite, a făcut să i
se asculte de trei ori cuvântul în lume: „cu spada, cu crucea şi cu legea” 6.
Poporul roman şi civilizaţia înfloritoare pe care acesta o crease se sting treptat sub
colbul stârnit de copitele cailor popoarelor migratoare. Sistemul de drept edificat de
statul roman, deci dreptul unui stat care nu mai exista şi al unei limbi care nu mai
servea comunicării, a reuşit totuşi să supravieţuiască. Mai mult, el a devenit un fel de
limbaj universal al omenirii, alături de matematică şi muzică, părând a da expresie
unor constante general umane.
Creat şi perfecţionat de-a lungul a peste o mie de ani, Dreptul roman constituie pe
drept cuvânt „cea mai originală contribuţie a poporului roman la bunul comun al
civilizaţiei”7.

6 R. I h e r i n g, L’esprit du droit Romain dans les diverses phases de son dévéloppement, vol. I,
Paris, 1866, p. 22.
7 I.C. C ă t u n e an u , Curs elementar de drept roman, Bucureşti, 1927, p. 8.
 Istorici şi cercetători ai dreptului au încercat să dea o explicaţie raţională şi coerentă
impresionantei vitalităţi a dreptului roman. Apariţia dreptului, în general, este legată
de naşterea proprietăţii private, a producţiei de mărfuri şi a claselor sociale.
Agricultor şi războinic, cetăţeanul roman, născut şi crescut la coarnele plugului, a
învăţat să aprecieze fructul muncii sale, motiv pentru care a solicitat şi obţinut
recunoaşterea dreptului de proprietate ca un drept individual, consfinţit de Legea
celor XII table încă de la mijlocul secolului V î. Hr. Înarmat cu acest foarte necesar
instrument în lupta pentru existenţă, cetăţeanul roman îşi disciplinează voinţa în
aspra şcoală a serviciului militar. Din exerciţiul sacrificiului colectiv adus prin
necontenite războaie, el înţelege a-şi subordona interesele particulare interesului
superior al statului, însuşirea care-l predomină fiind „egoismul disciplinat” 8, oferit în
primul rând patriei.
Iată unul din motivele pentru care o legiuire născută pentru a servi unor anumite
realităţi sociale NU a pierit o dată cu acele condiţii care i-au dat naştere, reuşind să se
propage activ până în contemporaneitate.
Atraşi de strălucirea unei civilizaţii pe care au distrus-o pentru că nu puteau să
şi-o însuşească, popoarele migratoare, numite şi barbare, au cucerit Imperiul Roman
de Apus prin forţa brutală a armelor9. Aşa însă cum în alte timpuri şi poporul roman
învingător pe câmpul de onoare fusese sedus la el acasă de cultura învinşilor greci,
puhoaiele migratoare odată sedentarizate au suferit puternica influenţă a dreptului
roman. Acelaşi fenomen se înregistrează şi în Imperiul Roman de Răsărit unde Drep-
tul roman nu dispare odată cu Iustinian, ci continuă să se aplice, cu unele adaptări, în
concurenţă cu dreptul obişnuielnic, la mai toate popoarele Europei de Răsărit.
Rezultă că tot timpul Evului Mediu, atât pe linie laică, cât şi pe linie ecleziastică
dreptul de sorginte romană este suveran.
Apariţia noului tip de proprietate propagat de burghezie, care a impus alte rapor-
turi sociale, şi-a găsit temeiul juridic tot în Dreptul roman. Creând o societate înte-
meiată pe producţia de mărfuri de rang superior, societatea capitalistă şi-a însuşit şi a
dezvoltat sistemul dreptului roman care i se potrivea ca o mănuşă.
Paradoxal poate, aşa numita „orânduire socialistă şi comunistă” cu toate transfor-
mările „revoluţionare” din planul social-politic NU a reuşit să umbrească valabilita-
tea normelor juridice de sorginte romană. Şi acest lucru devine plenar explicabil
atunci când observăm că din perspectivă economică „noua orânduire” nu a izbutit să
pună altceva în locul producţiei de mărfuri şi al proprietăţii private (poate doar pro-
ducţia de mărfuri de o calitate inferioară şi cu o productivitate extrem de scăzută) 10.
Din cele înainte arătate rezultă că Dreptul roman constituie o reglementare cu
trăsături abstracte – aproape ideale – a oricărui drept ce se întemeiază pe proprietatea

8
R. I h e r i n g , op. cit., p. 95.
9 E. C i z ek , Istoria Romei, Ed. Paideia, Bucureşti, 2002, p. 567.
10 R.I. M o t i ca , V. P o p a, Drept commercial şi bancar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.

27 şi urm.
privată. Mai mult, Dreptul roman este primul sistem de drept universal al unei socie-
tăţi producătoare de mărfuri. Iată de ce Dreptul roman joacă în istorie rolul unui
adevărat „alfabet juridic”11, conceptele juridice romane putând da expresie concretă
celor mai variate şi mai subtile reguli de drept12.

* * *

Înainte de prezentarea evoluţiei dreptului roman, am socotit utilă evocarea unor

date foarte sumare despre naşterea, dezvoltarea şi declinul statului Roman.
Locul pe care avea să se edifice Roma a fost populat cel puţin de la începutul
mileniului al II-lea î. Hr. Descoperirile arheologice recente au evidenţiat case exis-
tente pe Palatin încă din acele timpuri şi pe insula Tibrului13. Ocuparea colinelor
ospitaliere şi uşor de apărat pentru pastori la baza cărora se afla un fluviu (Tibru)
care ducea la mare şi facilita schimbul comercial, fără a suferi de instabilitatea
cetăţilor maritime reprezintă perioada preistorică a Romei.
Întemeiată, după tradiţie, cu opt secole înainte de Hristos (754/753 î. Hr.) cetatea
Romei devine, treptat şi după lupte înverşunate, centrul unei confederaţii de comuni-
tăţi gentilice patriarhale care locuia în partea de mijloc a peninsulei Italice, denumită
Latium. Naşterea proprietăţii private asupra pământului, dublată de diviziunea socială a
muncii care uşurează extinderea meseriilor şi dezvoltarea comerţului, la care se
adaugă permanentele războaie de cucerire ce vizează dobândirea de noi proprietăţi şi
noi pieţe de desfacere, au condus la apariţia patricienilor (clasă a descendenţilor
conducătorilor de gintă – patres gentis), a sclavilor patriarhali şi a unei populaţii
aservite, denumită plebe (plebs = gloată, mulţime). Cu timpul, o parte din plebe
reuşeşte să deţină importante mijloace de producţie, motiv pentru care porneşte o
adevărată ofensivă împotriva privilegiilor patriciene, determinând permutări majore
în structura cetăţii.
Mai întâi, teritoriul cetăţii este împărţit în mai multe subdiviziuni administrative,
numite triburi, determinând drepturile şi obligaţiile locuitorilor în raport cu domici-
liul acestora. Apoi, prin secolul al VI-lea î. Hr., esenţială în organizarea socială
romană devine bogăţia, întreaga populaţie romană fiind împărţită în cinci clase, după
avere: cei avuţi se numeau locupletes, adică stăpânii pământului, fiindcă principala
bogăţie o constituia încă fondul funciar, iar săracii – proletari, a căror singură „avere”
o constituiau copiii (proles). Consecinţele juridice ale acestei ierarhizări erau urmă-
toarele: drepturile politice erau acordate în măsura în care cetăţeanul era proprietar şi

11
Vl. Ha n g a, Principiile dreptului privat roman, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 11.
12
A existat în doctrină şi opinia potrivit căreia modelul dreptului modern ar trebui căutat în
dreptul ebraic sau în dreptul musulman, dar această părere n-a avut aderenţă, vezi C. S t o i ce s cu ,
Curs elementar de drept roman, Ed. Bucovina, Bucureşti, 1931, p. 11.
13 J. Ga u d e me t , Droit privé roman, Ed. Montchresteim, Paris, 2000, p. 5.
obligaţiile militare se stabileau în aceeaşi măsură, deoarece se considera că un cetă-
ţean cu cât era mai avut, cu atât era mai interesat în apărarea cetăţii. Aceste transfor-
mări revoluţionare care au stat la baza coagulării statului Roman modern, sunt atri-
buite reformei lui Servius Tullius.
După fondarea statului, forma de organizare politică a Romei este regalitatea până
în 510/509 î. Hr., iar apoi republica până în secolul I, 27 î. Hr., când datorită ascuţirii
contradicţiilor sociale, luptelor pentru putere şi creşterii rolului armatelor romane,
statul roman îmbracă forma dictatorială a imperiului. Perioada regală este dominată
de figuri de conducători antici, legendari sau reali14. Vulgata privitoare la primurile tim-
puri ale Romei avansează cifra de şapte regi (rex). Din punct de vedere etnic, aceştia ar
fi fost doi latini, doi sabini şi trei etrusci, astfel: Romulus, latin (753-717 î. Hr., coleg cu
reprezentantul sabinilor, Titus Tatius), Numa Pompilius, sabin (717-673 î. Hr.),
Tullus Hostilius, latin (672-641 î. Hr.), Ancus Marcius sau Martius, sabin (641-616 î. Hr.),
Tarquinius I Priscus, etrusc (616-579 î. Hr.), Servius Tullius, etrusc (578-535 î. Hr.)
şi Tarquinius al II-lea, supranumit „cel trufaş”, Suberbus, etrusc (534-509 î. Hr.).
În epoca republicană, conducerea de stat se afla în mâna unor înalţi demnitari
numiţi magistraţi (magistratus), aleşi de regulă pentru un mandat de un an de zile.
Dintre magistraţi, cei mai importanţi erau consulii, după care urmau pretorii, însăr-
cinaţi cu administraţia jurisdicţiei civile, apoi cenzorii, a căror atribuţie consta în
întocmirea recensământului, edilii ce aveau grijă de aprovizionarea populaţiei,
probleme urbanistice şi organizarea spectacolelor şi, în fine, questorii ce adminis-
trau tezaurul public şi arhivele statului. În viaţa politică a Romei un rol de seamă
l-au jucat tribunii plebei15, care la început au avut menirea de a apăra interesele
plebei, dar treptat s-au transformat într-un fel de magistraţi ai Romei influenţând
mecanismul constituţional.
În cazuri excepţionale de războaie, răscoale, calamităţi conducerea statului putea
fi încredinţată unui dictator ales pe o perioadă de 6 luni.
Senatul, alcătuit aproape în exclusivitate din foşti magistraţi, nu avea atribuţii
legislative. Totuşi puterea şi influenţa lui erau mari deoarece confirma, suspenda sau
interpreta legile financiare, religioase, militare, fixa contingentele de ostaşi şi numea
generali, îndruma politica externă a statului şi putea decreta, în cazuri excepţionale,
starea de necesitate.
Al treilea element al organizării romane de stat îl constituiau adunările populare,
convocate fie pe criterii de rudenie agnatică – comiţii curiate, fie pe clase cenzitare –
aşa-numitele adunări centuriate deoarece clasele erau împărţite în centurii – ori după
domiciliul aşa-ziselor adunări tribute – deoarece districtele teritoriale ale Romei erau
numite triburi. În competenţa primelor adunări intrau: alegerea magistraţilor, luarea

14E. Ci ze k, op. cit., p. 30.

15Care n-au fost magistraţi dar se bucurau de privilegii chiar mai mari şi de drepturi care făceau
poziţia lor de invidiat pentru patricieni.
hotărârilor privind pacea sau războiul, votarea legilor ş.a., iar cele tribute devin
aproape singurul organ legislativ începând cu secolul al II-lea î. Hr.
Din secolul I î. Hr. Republicii îi urmează Imperiul începând cu Octavian Augus-
tus, care în primele trei secole ale existenţei sale, sub forma principatului, reprezenta
teoretic o împărţire a puterii între senat şi împărat, numindu-se pentru acest motiv
diarhie. În fapt însă, împăratul concentra în mâinile sale întreaga putere de stat, iar de
la Vespasian (69-70 d. Hr.) puterea îi era atribuită printr-o decizie a senatului, o dată
cu urcarea sa pe tron. Pe cale de consecinţă, toate magistraturile republicane înainte
evocate sunt reduse la rol decorativ, împăratul însuşindu-şi substanţa atribuţiilor
acestora. În timpul imperiului se dezvoltă însă un puternic aparat funcţionăresc, în
cadrul căruia un rol important revenea conducătorului gărzilor imperiale, praefectus
praetorio, şi şefului administraţiei capitalei – praefectus urbi.
Până la urcarea pe tron a împăratului Diocleţian (281-305 d. Hr.) structura dicta-
torială a fost camuflată sub unele forme republicane, însă o dată cu reformele
social-politice ale acestuia, dictatura imperială ia forme deschise. De acum începe
epoca dominatului – pentru că împăratul este zeificat asemeni monarhilor orientali,
devenind dominus et deus, adică stăpân şi zeu16. Senatul suferă şi el o transformare
radicală, ajungând consistorium, adică un simplu cabinet de consultaţii aflat la
ordinele împăratului. În această epocă sclavia este înlocuită în bună măsură cu insti-
tuţia colonatului, lucru care nu ostoieşte răscoalele şi răzvrătirile, slăbind structura
internă a statului Roman şi făcând ca partea apuseană să cadă sub loviturile triburilor
de heruli conduşi de Odoacru (sau Odoacer) care la 4 septembrie 476 d. Hr. îl
detronează pe împăratul Romulus Augustulus pe care-l trimite cu domiciliu forţat la
Misenus. Partea răsăriteană a imperiului, având capitala la Constantinopol întemeiată
de Constantin cel Mare la 330 va mai rezista peste o mie de ani, până la 1453. Într-o
marţi fatidică, la 29 mai, ultimul împărat roman, Constantin Paleologul, moare eroic
în apărarea Cetăţii cucerite de sultanul Mehmed17.

16
Gh. C e au şe s cu , Orient şi Occident în lumea greco-romană, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
2000, p. 245.
17 D.M. Ni co l , Împăratul fără de moarte. Viaţa şi legenda lui Constantin Paleologul, ultimul

împărat al romanilor, Ed. Polirom, Iaşi, 2003, p. 90 şi urm.