CURS 5,6,7,8

Embriologie
Perioadele preembrionara si fetala. Foitele embrionare.Procesul de crestere

Perioadele preembrionara/embriogeneza - perioada dezvoltării intrauterine, se întinde de la

fecundație pana la sfârșitul săptămânii a 8-a.
Perioada fetala / organogeneza- ține de la sfârșitul săptămânii a 8-a până la naștere.
Embrionul devine în această perioadă făt și poartă acest nume până la naștere.

Formarea celulelor germinale primordiale

Celulele germinale primordiale se formează în perioada gastrulaţiei din porţiunea caudală a liniei
primitive (până acum se considera că celulele germinale primordiale iau naştere din hipoblastul
veziculei ombilicale şi alantoidei). Se pare că celulele germinale primordiale rămân sechestrate
la nivelul mezoblastului extraembrionar al extremităţii caudale a embrionului până la
definitivarea procesului de gastrulaţie. Când discul embrionar începe să se plicatureze, aceste
celule vor migra dealungul alantoidei şi intestinului posterior, în formare, până la nivelul
crestelor genitale.
Gastrulatia=Proces de transformare a blastulei (Stadiu embrionar la metazoare, de formă
globulară, cu celulele dispuse într-un singur strat și cu o cavitate în interior) în
gastrulă(Stadiu în dezvoltarea embrionului la animalele pluricelulare (după blastulă).

Organogeneza
La sfârşitul lunii a III-a placenta este formată atât anatomic cât şi funcţional. Vezicula
alantoidiană este atrofiată, lichidul amniotic şi membranele oului sunt evidente. Fătul măsoară 9
cm şi are o greutate până la 55 gr., capul este format, degetele sunt diferenţiate, organele genitale
sunt diferenţiate pentru fiecare sex.
La sfârşitul lunii a 4-a placenta este complet dezvoltată fătul măsoară 16 cm şi o greutate de 270
gr. Părţile corpului fetal sunt foarte bine diferenţiate începe să schiţeze mişcări este acoperit cu o
piele subţire pe suprafaţa căreia se găsesc firişoare de lanugo.
La sfârşitul lunii a cincia, (săptămâna 21-22) fătul are o lungime de 25 cm şi cântăreşte 650 gr.
Glandele sebacee încep să secrete, pielea fiind acoperită cu vermix caseosa. Se percep bătăile
cordului fetal, mişcările membrelor devin active şi puternice. Intestinul conţine meconiu, rezultat
al secreţiilor intestinale, rinichiul îşi începe funcţia în vezică găsindu-se urină.
La sfârşitul luni a VI-a (săptămâna 26) fătul are o lungime de 35 c, şi o greutate de 1000 de
grame, toate organele sunt în stare să funcţioneze, dar nu sunt definitivate. Sistemul nervos este
insuficient dezvoltat, circumvoluţiile cerebrale sunt incomplete. Fătul este considerat viabil însă
cu un mare grad de imaturitate, adaptarea la viaţa extrauterină fiind foarte dificilă.
La sfârşitul lunii a VII-a (săptămâna 30-31) fătul măsoară 40 cm şi cântăreşte 1700 gr. Este
viabil dar imatur. Are aspect de bătrân cu pielea de culoare închisă, roşietică, testicolele coboară
spre canalul inghinal iar la fetiţe clitorisul şi labiile mici proemină între labiile mari.
La sfârşitul lunii a VIII-a (săptămâna 36) fătul are o lungime de 45 de cm şi o greutate de 2500
gr. Aspectul pielii se apropie de acela al noului născut şi începe osificarea în epifize. Fătul se
adaptează mai bine la viaţa extrauterină numai este socotit imatur ci subponderal.
La sfârşitul lunii a IX-a (săptămâna 40) are toate caracteristicile cunoscute la naşterea la vreme:
lungimea este de cca 48-50 cm, 3000-3500 gr, cu lanugo pe corp, testiculele trebuie să fie
coborâte în scrot, labiile mari acoperă labiile mici, unghiile trebuie să depăşească pulpa
degetelor, iar inserţia cordonului ombilical trebuie să fie la jumătatea distanţei între apendicele
xifoid şi pubis.
Pentru memorizarea lungimii fătului la diferite luni de sarcină există diverse scheme de calcul
dintre care una cu mai multe implicaţii medico-legale poartă numele de „Schema lui Haase”:
-pentru primele 5 luni de sarcină se consideră luna de sarcină la pătrat.. De ex.
luna I: 1X 1cm=1cm
luna II: 2X2cm = 4 cm
luna III: 3X3cm= 9 cm
luna IV: 4X 4cm = 16 cm
luna V : 5X 5cm = 25cm
După luna V-a formula de calcul este lunaX5+5 (se înmulţeste şi se adună coeficientul 5)
Luna VI-a 6X5+5=35
Luna VII-a 7X5+5=40
Luna VIII-a 8x5+5=45
Luna IX-a 9X5+5=50
Calculul greutăţii se ia după luna VI-a când se consideră că în mod normal fătul are 1000 de gr.
greutate necesară pentru a considera fătul ca viabil. La fiecare lună se adaugă 700 gr.cifră cu care
creşte lunar fătul.
Organogeneza
Reprezintă caracteristica etalon a perioadei embrionare. Procesul debutează în a patra săptămână
de la concepție și se încheie la sfârșitul primului trimestru al sarcinii. În esență, organogeneza
reprezintă procesul formării sistemelor organice. El se va continua cu morfogeneza
,,caracteristică a etapei fetale, centrată pe definitivarea construcției structurii externe a corpului
viitorului copil.
Neurulaţia
formare in embrion timpuriu a plăcii neuronale, urmată de închiderea acesteia cu dezvoltarea de tub neural.

După formarea notocordului, linie primitivă suferă un proces de regresie care are ca efect
dispariţia completă a sa. Persistenţa porţiunii caudale a liniei terminale are ca rezultat apariţia
unei anomalii congenitale a nou-născutului numită teratom sacrococcigian. Deoarece linia
primitivă dă naştere la cele trei tipuri celulare embrionare (ecto-, mezo-, endoderm), teratomul
sacrococcigian este o tumoră benignă care conţine derivate ale celor trei tipuri celulare. Este
întâlnit frecvent la fetiţe (75% din cazuri) şi se poate transforma malign dacă nu este diagnosticat
şi tratat în timp util.
Notocordul are influenţă inductoare asupra ectodermului supradiacent, care suferă o serie
de transformări celulare având ca rezultat apariţia neuroblastelor. Aceste celule cu înălţimea mai
mare vor formea placa neurală, schiţa viitorului sistem nervos central.
Literatura clasică consideră că nodul primitiv şi derivatul său, notocordul, au rol inductor al
transformării neurale a ectodermului. Studiile recente au arătat că evoluţia normală a
ectodermului este spre diferenţierea neurală, nu către diferenţierea epidermală. Prin urmare, aşa
zisa „inducţie neurală” exercitată de nodul primitiv şi notocord este de fapt o supresie a
diferenţierii neurale a ectodermului.
Celulele de la nivelul joncţiunii dintre placa neurală şi restul ectodermului vor da naştere
crestelor neurale. Pe măsură ce creşte, marginile plăcii neurale se evaginează şi formează plicile
neurale, care delimitează şanţul neural. Prin adâncirea şanţului neural, plicile neurale vin în
contact unele cu altele şi încep să fuzioneze dând naştere astfel tubului neural.
 Formarea tubului neural începe din viitoarea regiune cervicală a embrionului şi continuă
către ambele extremităţi ale şanţului neural. Tubul neural comunică cu cavitatea amniotică prin
două orificii: neuroporul rostral şi neuroporul caudal. Prin unirea plicilor neurale, celulele
joncţiunii neuroectodermice vor forma creasta neurală.
Urmează un proces de proliferare a celulelor ectodermice din vecinătate, în urma căruia
creasta neurală şi tubul neural vor fi separate de cavitatea amnitică printr-un strat de celule
ectodermice. Neuroporul anterior se închide în ziua a 25-a, iar neuroporul caudal în ziua a 27-a.
După închiderea neuroporilor, sistemul nervos are aspectul unui tub cu o porţiune caudală efilată
(cordonul medular) şi o porţiune rostrală voluminoasă, datorată unor dilataţii (veziculele
cerebrale primare). Aceste vezicule formează rombencefalul, mezencefalul şi prozencefalul şi
reprezintă prima schiţă a viitorului encefal.
Atâta timp cât neuroporii sunt prezenţi, hrănirea celulelor nervoase ale tubului neural este
realizată de lichidul amniotic. Închiderea neuroporilor coincide cu stabilirea unei circulaţii
sanguine la nivelul tubului neural.
Defectele de închidere a neuroporilor au ca rezultat apariţia unor anomalii congenitale.
Astfel, spina bifida este o anomalie congenitală datorată defectului de închidere a neuroporului
caudal. Severitatea acestei anomalii depinde de lungimea şi poziţia defectului de închidere a
tubului neural (spina bifida ocultă, meningocelul, mielomeningocelul). Defectul de închidere a
neuroporului rostral duce la apariţia anencefaliei, anomalie congenitală letală datorată
degenerării encefalului, care rămâne în contact cu lichidul amniotic.

Perioada fetala sau de organogeneza care dureaza pana la nastere; se caracterizeaza prin
procese de histio- si morfogeneza prin care primordiile de organe se transforma in aparatele
si sistemele noului nascut.
Perioada fetala, care se intinde de la saptamana a 9-a a dezvoltarii pana la nastere prezinta
o serie de caracteristici principale:
1. cresterea in lungime a corpului, in special pana in saptamana a 20-a;
2. cresterea in greutate in ultimele saptamani;
3. maturarea tesuturilor si organelor;
4. definitivarea infatisarii umane.
La inceputul saptamanii a 9-a capul fetusului reprezinta o jumatate din lungimea totala a
corpului. Fata este larga, ochii lateralizati cu pleoapele fuzionate iar urechile sunt jos implantate.
Membrele sunt scurte, cu degetele mici iar pana la sfarsitul saptaminii a 12-a membrele
superioare capata proportii definitive, in timp ce membrele inferioare isi capata proportiile
definitive cu o saptamana mai tarziu. Ficatul este principala sursa de elemente figurate sangvine,
dar spre finele saptamanii a 12-a, activitatea sa incepe sa scada si splina preia acest rol. Fetusul
reactioneaza la stimuli, dar miscarile sale nu sunt percepute de catre mama. La sfarsitul
saptamanii a 12-a este prezent reflexul palpebral si cel de suctiune la atingereabuzelor.
Intre saptamanile 26-29 fetusul este viabil, chiar daca se naste prematur, datorita dezvoltarii
suficiente a plamanilor si vaselor sale; sistemul nervos central este suficient de matur pentru a
controla miscarile respiratorii ritmice precum si temperatura corpului.
Evoluţia morfologiei externe.
Embrionul ia progresiv o formă umană. Cu ocazia creşterii în lungime la sfârşitul stadiului
somitic, adică în săptămâna a 5-a embrionul are o formă recurbată în axul craniocaudal dar şi în
axul transversal. Extremitatea cefalică devine mult mai voluminoasă în urma dezvoltării
apreciabile a polului cefalic prin veziculele cerebrale. Pe linia mediană prezintă o umflătură
corspunzătoare vertexului numită proeminenţa mezencefalică , iar anterior proeminenţa frontală.
Lateral de proeminenţa frontală se diferenţiază fosetele şi vezicula cristalinului din ectoderm.
Lateral în prelungirea extremităţii cefalice şi dorsal de umflătura cardiacă se găseşte regiunea
branhială în care proemină la suprafaţă în direcţie ventrodorsală arcurile branhiale ce delimitează
în interior faringele primitiv. Ele sunt separate de depresiuni ale ectodermului numite şanţuri
branhiale. Iniţial apar arcurile branhiale 1 şi 2 apoi alte 4 ultimele 2 la om fiind într-un stadiu
rudimentar. La om prin invaginarea ectodermului între proeminenţa frontală şi primul arc
branhial se formează stomodeumul sau gura primitivă în fundul căruia se situează membrana
bucofaringeană. Arcurile branhiale au existenţă temporală şi prin transformări profunde la
nivelul lor se vor forma gâtul şi organele cervicale. Datorită dimensiunilor reduse ale ultimelor
arcuri branhiale şi a creşterii pronunţate a acrului 2 între acesta şi următorul în săptămâna a 6-a
se formează o depresiune transversală a ectodermului numită sinus cervical. Din extremităţile
doresale ale arcurilor 1 şi 2 se formează tuberculii auriculari din care se va forma conductul
auditiv extern şi pavilionul urechii. Din primul arc ventral ia naştere procesul maxilar şi
mandibular sub formă de muguri ce participă la formarea feţei în regiunea inferioară imediat
deasupra umflăturii cardiace. Deasupra mugurilor maxilari şi mandibulari superior gurii
primitive din procesul frontal se dezvoltă procesul frontonazal din care se formează muguri
nazali ce vor forma piramida nazală şi buza superioară. În ultima perioadă a arcurilor branhiale
care după cum am văzut se transformă în săptămâna a 6-a la limita dintre somite şi somatopleură
apar întâi mugurii membrelor superioare, cam în ziua 28-a, iar ulterior la aproximativ 48 de ore
apar mugurii membrelor inferioare.
Mugurii sunt înveliţi de ectoderm în care pătrunde mezenchimul somatopleurei din care se
diferenţiază scheletul, articulaţiile, muşchii şi vasele membrelor.
În săptămâna a 6-a prin apariţia unor şanţuri circulare se individualizează la nivelul membrelor
un segment proximal cilindric şi altul distal lăţit.
În săptămâna a 7-a la sfârşitul acesteia prin apariţia unui nou şanţ circular segmentul proximal se
divide în braţ şi antebraţ iar la membrul inferior în coapsă şi gambă. Segmentul distal lăţit
reprezintă mâna primitivă şi respectiv piciorul primitiv. Iniţial dispoziţia mugurilor este
perpendiculară pe trunchi, dar în săptămâna a 9-a ei se înclină şi se rotează în jurul axului
longitudinal astfel încât genunchiul ajunge în poziţie ventrală şi cotul în poziţie dorsală. La
nivelul mâinii apar iniţial primordiile degetelor, separate prin şanţuri radiare iar apoi prin
membrane interdigitale purtând numele de degete conjuncte sau unite. Separarea acestora şi
individualizarea lor la degetele definitive se face prin procese de vacuolizare şi resorbţie
mezenchimală cu formarea concomitentă a articulaţiilor astfel încât la sfârşitul celei de-a 10-a
săptămâni, atât membrele superioare cât şi cele inferioare sunt într-un stadiu final. Mugurii
membrelor au un sistem propriu de autodiferenţiere numit autodiferenţiant (ţine de mezenchimul
mugurilor dar participă şi ectodermul existând o interrelaţie între acestea). S-a ajuns la concluzia
că există o creastă ectodermală apicală a mugurelui din ectodermul îngroşat care diferă de restul
ectodermului ce înveleşte mugurele în care s-a invaginat mezenchim. Această creastă
ectodermală apicală influenţează diferenţierea mezenchimului de dedesubt. Se consideră că
există un factor de menţinere a ectodermului apical care la rândul lui este dependent de
mezenchim. Acest factor aparţinând mezenchimului este distribuit în acesta asimetric ceea ce
duce la asimetria normală a regiunilor membrului. Absenţa acestui factor de menţinere a
ectodermului apical duce la polidactilie, amelie, sindactilie, etc.
După cum s-a arăta în a II-a lună regiunea cefalică se măreşte rapid, mai multe decât restul
corpului şi se precizează prin muguri viscerele feţei. Între extremitatea cefalică şi zona mijlocie
arcurile branhiale se estompează în timp ce se formează gâtul. Extremitatea caudală se modifică
prin apariţia primordiilor şi organelor genitale externe în forma lor rudimentară şi apariţia
membranei anale.
Câteva organe interne au început să se dezvolte la începutul primei luni dar cea mai mare parte
se dezvoltă în luna a doua. În cursul acestei luni toţi mugurii organici ocupă raporturi definitive
şi o dezvoltare care îi apropie cel mai adesea de structura definitivă.
Patologia perioadei de la 4-a la o 8-a săptămână.
Este o perioadă caracterizată printr-o sensibilitate deosebită a embrionului la acţiunea factorilor
externi toxici. Cea mai mică perturbare în mecanismele foarte complexe de inducţie şi
diferenţiere va sfârşi prin anomalii. Teratogeneza la acţiunea factorilor externi este condiţionată
de foarte multe elemente: momentul acţiunii agentului teratogen, afinitatea preferenţială a
diverşilor agenţi pentru anumite organe, perioada de acţiune a factorului teratogen.
Medicamentele reprezintă un risc foarte important la embrionul uman în această perioadă.

Curs 6
CREṢTEREA ȘI DIFERENȚIEREA CELULARĂ
1.CRESTEREA SI DEZVOLTAREA
Elementul esential ce deosebeste copilul de adult este procesul de crestere si dezvoltare .Copilul
nu este un individ in miniatiura.
Spre deosebire de adult copilul reprezinta un grup biologic complex si in rapida transformare:
nou-nascut = sugar = prescolar = scolar = pubertar = adolescent.Fiecare etapa prezinta
particularitati morfo-functionale imunologice.
La sfirsitul adolescentei cresterea este incheiata .Individul este considerat adult.
Studiul cresterii si dezvoltarii se numeste auxologie
Starea de deplina sanatate a copilului rezulta din suma : organism sanatos + minte
cercetatoare + personalitate stabila.
Cresterea cunoaste 3 sigmoide ( accelerari de ritm)
1) intrauterin
2) postnatal:- la inceput o scurta perioada de crestere si dezvoltare accelerata, urmeaza un
ritm mai lent dar continuu(10-12 ani), de-a lungul intregii copilarii,
3)faza finala de accelerare –la pubertate, urmeaza apoi o incetinire progresiva, pina la
oprirea cresterii.
Fiecare organ si sistem isi urmeaza propria rata a cresterii .
Exista 4 tipuri de crestere a organelor si sistemelor:
-cele care urmeaza tipul cresterii statuale(muschi,cord,ficat,rinichi.)
-creierul are propria curba de crestere si dezvoltare(creste rapid in primii 2 ani de viata cind
atinge aproape dimensiunile adulte nu insa si maturitatea)
-sistemul limfatic atinge apogeul in perioada prepubertara,scade apoi progresiv.
-Aparatul reproducator atinge apogeul cresterii la debutul pubertatii ( pubertatea =4ani in 2
faze)
Cresterea este:
 Calitativa –diferentiere celulara (specializare celulara pentru o anumita functie)
  Cantitativa- prin hiperplazia (multiplicarea celulara)
-prin hipertrofia celulara este legata de sinteze proteice, cresteri de volum
celular
LEGILE CRESTERII :
1)Legea alternantei-segmentele corpului nu cresc toate in acelasi timp,ci alternativ(membrele
superioare nu cresc in acelasi timp cu cele inferioare)
2)Legea proportiilor – pentru fiecare perioada a copilariei exista un anumit ritm de crestere
(accelerat pina la 3 ani,lent intre 5-7 ani)
3)Legea antagonismului morfologic si ponderal –in perioada de crestere cumulativa diferentierea
celulara este redusa ,la fel si invers.
4)Legea cresterii inegale- Fiecare segment al corpului are propriul sau ritm de crestere

EVALUAREA CRESTERII SI DEZVOLTARII

Se face prin evaluarea parametrilor fizici ai copilului cu cei ai altor copii sanatosi de aceeasi
virsta,sex si din aceeasi zona geografica.
Masuratorile au stabilit curbe dinamice derivate matematic si numite,,derivatii
standard ‘’.Curbele au aspect Gaussian(,,de clopot’’)
Media va grupa cel mai mare numar de copii ,iar extremele reprezinta limitele normalului.
Cele mai folosite modalitati de evaluare a cresterii si dezvoltarii sunt : maturitatea scheletica si
dentara,talia,greutatea,perimetrul cefalic,starea de nutritie,fontanela.
VIRSTA OSOSASA este cel mai fidel indicator al cresterii .Evaluarea ei foloseste radiografii ale
marimii :se determina numarul si dimensiunile centrilor hipofizari la virste cronologice date.
IMPORTANT ! OSIFICAREA BOLTII CRANIENE !
La nastere ramin neosificate fontanele :
Fontanela mare(FA) : - este intre osul frontal si oasele parietale
- este prezenta la toti n.n.
- la nastere are dimensiunea de 3-4 cm.
-in conditii normale se inchide pina la virsta de 18 luni
- are forma de romb
Fontanela mica (FP) - se afla intre oasele parietale si occipital
-este prezenta la nastere la 1/3 din n.n.
-are forma triunghiulara
-dimensiunea de 7-8 mm
-se inchide inaintea virstei de 4 luni
DENTITIA
Calcificarea dentitiei primare incepe din a-7-ea luna de sarcina.Primii dinti erup de regula la 6-8
luni de viata (incisivii mediani inferiori), apoi in medie cite un dinte pe luna
*la un an - cca. 8 dinti(incisivii)
* la 12-18 luni- apare primul premolar
* la 18-24 luni - caninii
* la 2 ani si 6 luni pina la 3 ani- apare al doilea premolar si se completeaza cei 20 de
dinti ai dentitiei primare(de lapte)
Dentitia definitiva incepe cu molarul ,,de 6 ani’’--------a intregii dentitii.Cel de-al 2-lea molar
apare la aprox.12 ani.Intre aceste 2 etape se schimba progresiv dintii ,,de lapte’’
Molarul al 3-lea ,,de minte’’apare dupa pubertate, la orice virsta (uneori niciodata)
ERUPTIA DENTARA este fenomen normal.Este precedata de hipersalivatie, prurit local,
indispozitie. Rar eruptii dificile cu agitatie, inapetenta, ascensiuni febrile, scaune diareice.
LUNGIMEA :
se masoara cu pediometrul pina la virsta de 6-8 luni, apoi in pozitie verticala. Lungimea la
nastere :50 cm(47-55 cm),apoi se adauga :=4 cm in prima luna - cite 3 cm in lunile II- III
- 2 cm in luna a IV-a astfel ca la un an copilul masoara 70-75 cm.
-în al 2-lea an creste cca. 12 cm(1 cm/luna)
Talia adulta va fi reprezentata de 2x lungimea de la 2 ani
Formula pentru estimarea lungimii de diferite virste : Formula Geldrich (pentru copii peste 2
ani) : L= 80+ 5x V(virsta in ani)
Cresterea staturala scade rapid in intensitate dupa virsta de 13 ani la fete si 15 ani la baiete si
inceteaza la 17-19 la fete ,iar la baieti poate continua foarte lent ,chiar dupa 20 de ani
Capul reprezinta := ¼ din lungimea n.n. ,
= 1/3 la copil de 2 ani,
= 1/8 la copil de 8 ani
GREUTATEA
- reflecta cresterea tuturor dimensiunilor
- este un indicator valoros al cresterii
- la nastere este de 2.5-3.5 kg.(de la 7 ani se pune 1 kg.pe an)
Scaderea fiziologica in greutate dupa nastere –5,-10% din GN
Cresterea in greutate :
- 750gr/luna in primele 4 luni
- 500gr/luna in urmatoarele 4 luni
- 250 gr /luna in ultimele 4 luni din primul an
- in al 2-lea an spor mediu lunar de 200-250gr..
Dupa virsta de 2 ani sporul ponderal este de cca. 2-2.5 kg./an
Debutul exploziei cresterii ponderale pubertare coincide cu cel al cresterii in lungime.
Formula de evaluare a cresterii in greutate : formula HEMAN (ptr. copilul peste 1an):
G=9+2xV(virsta in ani)
Perimetrul cranian (PC) reflecta in primii 2-3ani, crestera encefalului.PC la nastere 34-37cm, se
adauga 10-12 cm in primul an si 10 cm in urmatorii 17 ani.
Perimetrul toracic (PT): este cu 1-4 cm mai mic decît PC la nastere (31-34cm). Egaleaza PC la 1
an (47 cm). Apoi creste mai rapid decit PC
Perimetrul abdominal (PA) : - este de 38 cm la nastere
- 44 cm la un an
- 46 cm la 2 ani
Suprafata corporala (SC) este importanta in posologia medicamentelor
ALTE DATE SOMATO (ANTROPO) METRICE
 plica cutanata
 circumferinta gambei si a bratului
 grosimea tricepsului brahial
 diametrul pelvin
 diametrul biacromial ( intre cele 2 apofize)

Factorii care influienteaza cresterea si dezvoltarea

Factorii genetici
Factorii genetici= fiecare din cele 100000 de gene influienteaza o anumita parte a embrionului si
fatului,dar nu toaate genele sunt active de la nastere.Patologia acestor gene determina o serie de
afectini (aneu-ploidii,deletii,translocatii,inversiuni)
Ereditatea conditioneaza partial talia definitiva si dimensiunile copiilor la diferite virste,cat si
ritmul menstruatiei si momentul instalarii ei. Copii cu talie mare provin din parinti care au si ei
talie mare.Factorii genetici au rol in determinarea inteligentei.
Factorii genetici își pun amprenta atât asupra dezvoltării staturo-ponderale cât și a
dezvoltării intelectuale.
Factorii hormonali sunt deosebit de importanți în procesul de dezvoltare staturo- ponderală
și intelectuală.
Controlul genetic al creşterii este plurifactorial. Ereditatea condiţionează parţial talia definitivă şi
dimensiunile copiilor la diferite vârste, ca şi ritmul menstruaţiei şi momentul instalării ei.
Copiii cu talie mare provin din părinţi care au şi ei talie mare.
Negrii nasc copii cu 1 -2 cm mai mici în lungime şi 100-200 g mai puţin pentru greutate,
datorită conformaţiei bazinului mamei, care este condiţionată genetic. Ritmul creşterii ponderale
este mai accelerat la băieţii negri.
Factorii genetici au rol major asupra inteligenţei, fapt dovedit de gemenii monozigoţi crescuţi
separat, în condiţii diferite de mediu şi care au acelaşi coeficient intelectual.
Factorii hormonali
Factorii hormonali intervin atât în timpul vieţii intrauterine cât şi postnatal.
Hormonii fetali au un rol minor în dezvoltare. Hormonul somatotrop hipofizar se secretă din
săptămâna a VIII-a de gestaţie. Controlul secreţiei de STH prin factorul de eliberare hipotalamică
se realizează însă după naştere.
Hormonii materni provin din hormonii placentari şi hormonii produşi de organismul mamei care
traversează bariera placentară.
Placenta produce gonadostimuline, care vor influenţa dezvoltarea gonadelor fetale şi prolactina,
care are efect asemănător cu STH asupra creşterii fetale. STH, glucocorticoizi, mineralocorticoizi
traversează bariera placentară în timp ce insulina şi hormonii tiroidieni trec în cantitate mai mică.
După naştere, controlul creşterii şi dezvoltării copilului se află sub influenţa hormonilor axului
hipotalamo-hipofizar. Hipofiza controlează creşterea prin intermidiul hormonului somatotrop
(STH), hormon antehipofizar, anabolizant. El intervine ca reglator al creşterii. Secreţia
inadecvată a lui determină nanism, iar secreţia în exces gigantism. STH acţionează fie direct
asupra receptorilor de creştere, fie prin intermediul unor factori de creştere numiţi somatomedine
(somatomedina A, B, C, IGF-Î, IGF-2). STH este secretată pulsatil. Reglarea secreţiei de STH
depinde de două neuropeptide hipotalamice: hormonul de eliberare al STH şi somatostatina
(hormon inhibitor al eliberării de STH). Reglarea acestor două neuropeptide este dependentă de
neurotransmiţători.
Factorii exogeni care influenţează creşterea şi dezvoltarea copilului
Modul în care aceşti factori influenţează dezvoltarea organismului depinde de intensitatea
şi durata lor de acţiune, ca şi de vârsta la care acţionează. Perioadele cele mai sensibile sunt cele
în care procesul de creştere este cel mai rapid (deci primele săptămâni, primele luni, primii ani de
viaţă, pubertatea).
1. Alimentaţia este unul din factorii care influenţează creşterea încă din timpul vieţii
intrauterine. Deficienţele în dieta mamei se vor repercuta asupra stării de nutriţie a fătului.
Subnutriţia mamei va determina naşterea de copii cu greutate mică (smallfor date - 24-45% din
cazuri) şi cu lungime mai mică faţă de normal (în 10% din cazuri).
Efectul malnutriţiei intrauterine se va reflecta şi asupra dezvoltării nervoase superioare a
copilului, deoarece în perioada intrauterină şi primele 6 luni postnatal celulele nervoase se
multiplică, la fel conexiunile dendritice, creşte numărul de celule neurogliale şi are loc
mielinizarea. Subnutriţia calitativă a gravidei (carenţa anumitor principii nutritive) poate
determina embriopatii si fetopatii.
Carenţa proteinelor din alimentaţie va determina diminuarea ratei de sinteză a proteinelor
în organismul copilului. În carenţa proteică severă pot apare tulburări enzimatice, hormonale,
edeme, tulburări de coagulare.
Carenţa de săruri minerale influenţează mineralizarea scheletului. în contrast cu subalimen-
taţia, supraalimentaţia precoce va favoriza apariţia obezităţii.
2. Mediul geografic influenţează creşterea prin condiţiile de microclimat: aer, soare,
lumină, temperatură, umiditate, presiune atmosferică, raze ultraviolete. Efectele sunt mai mari în
primii 5 ani de viaţă.
Altitudinea de peste 1500 m determină un ritm de creştere mai mic, atât în timpul vieţii
intrauterine, cât şi postnatal, datorită hipoxiei cronice.
Climatul excesiv se asociază cu o talie mică, pe când climatul temperat pare să fie favorabil
dezvoltării în lungime.
Anotimpul: fiecare copil are un ritm sezonier propriu de dezvoltare.
3. Factorii socio-economici care influenţează creşterea staturo-ponderală sunt: condiţiile
sanitare, morbiditatea infecţioasă şi parazitară, alimentaţia, locuinţa, stresul, profesia părinţilor,
dinamica socială, situaţia financiară.
4. Factorii afectiv-educativi: climatul familiei de calm, optimism, care încurajează
acţiunile copilului va favoriza dezvoltarea acestuia, în timp ce o familie în care există stări
conflictuale, unde părinţii se ceartă (familiile dezorganizate) vor contribui la un ritm de
dezvoltare întârziat.
Se constată că pentru copiii crescuţi în leagăne există un ritm de creştere mai lent decât la
cei crescuţi în familie, dar aceştia, o dată înfiaţi şi îngrijiţi într-un mediu care le oferă afecţiunea
necesară, îşi reiau ritmul de creştere.
Dezvoltarea intelectuală este superioară la copiii proveniţi din familii care se preocupă de
educarea lor, la fel se constată şi la copiii proveniţi din familii numeroase, unde fraţii mai mari
constituie modele de urmat, la copii care au frecventat grauiniţa, la copiii educaţi în mediu urban,
unde sunt exigenţe educaţionale mai mari decât în mediul rural.
5. Exerciţiile fizice aplicate din primul an de viaţă, la început sub forma masajelor, apoi a
gimnasticii pentru sugar, iar pe măsură ce copilul creşte a unui sport adaptat posibilităţilor lui, au
un rol favorabil, de stimulare a creşterii şi dezvoltării, prin tonifierea musculaturii, întărirea
articulaţiilor, ameliorarea oxigenării, facilitarea termogenezei.
6. Noxele chimice, radiaţiile, diversele traumatisme pot influenţa negativ creşterea şi
dezvoltarea.
7. Factorii culturali pot avea efecte limitative în dezvoltarea copilului.
 Curs 7
2.DIFERENṬIEREA CELULARĂ

Diviziunile celulare si procesele de diferentiere au o intensitate si o viteza maxima

in ontogeneza rezultand aparitia unui organ mixt ce contine milioane de celule diferite ca
structura si functie asociate in populatii perfect sincronizate functional.
Ontogeneza este cea mai dinamica etapa a vietii si are 4 faze:
1)conceptia si fertilizarea oului
Dupa unirea celor 2 celule sexuale se formeaza o celula diploida numita zigot
specializata in diviziune si diferentiere.
2)clivajul (sedimentarea) se realizeaza prin mitoza constituindu-se, in final, blastula ce are
aspectul unei sfere ce prezinta o foarte mica cavitate numita blastocel.
3)aparitia embrionului (gastrulatia) cand in masa de celula a blastulei, pe marginea cavitatii
apar 2 straturi de celule ce vor constitui ectodermul si endodermul. Ulterior, intre aceste foite se
interpune o a treia numita mezoderm urmand ca la sfarsitul acestei perioade de formare a celor
trei foite embrionare sa inceapa si procesul de formare a placii neurale denumit neurulatie.
Embrionul uman stabileste inca din prima saptamana de viata intrauterina contacte cu organismul
matern prin intermediul placentei.
4)aparitia fatului cand embrionul a constituit toate tesuturile si organele sunt schitate
incepand perioada fetala (lunile III-IX). Este perioada cea mai lunga din cursul vietii intrauterine
fiind caracterizata prin desfasurarea structurala si functionala a acestora.
Factorii ce au rol decisiv in diferentierea ontogenetica sunt: fertilizarea, mediul
extracelular, miscarile celulare, interactiunile celulare cu rol inductor, clivajul, etc.
Caracteristica pentru diferentierea celulara in embriogeneza este ordinea precisa de
interactie cu fiecare factor incriminat. Alterarea acestei ordini este responsabila de aparitia
malformatiilor congenitale. Acestea se pot produce datorita mai multor cauze: modificarea
capacitatii inductive a unor tesuturi, pierderii contactelor inductori si indus, modificarea
permisivitatii celulei tinta la inductori.
Diferentierea celulara la adult
La organismul adult nu exista celule pluripotente, dar exista rezerve de celule stem
care se autointretin prin diviziune in mai toate tipurile de tesuturi. Organismul este alcatuit din
doua categorii de celule: somatice si sexuale pentru care exista rezerve de celule stem. In afara
de celulele de tip muscular si nervos, toate celelalte celule celule au o viata limitata, inlocuirea
celulelor uzate sau moarte se face prin diferentierea celulelor stem in celule adulte, proces
cunoscut sub denumirea de regenerare.
Intensitatea cea mai mare a proceselor de regenerare se poate observa la celulele din
maduva osoasa hematogena, la celulele din organele sexuale si in celulele din tesuturile epiteliale
de acoperire.
Mecanismul diferentierii celulare la adult este acelasi cu cel din etapa embrionara,
dar numarul inductorilor ce actioneaza asupra celulelor nediferentiate este mai mic. Rolul major
in procesul de diferentiere il au interactiunile intercelulare cu rol inductiv. Alterarea procesului
de diferentiere la adult poate da nastere la tumori numite neoplazii. Procesul de transformare a
celulelor nediferentiate in celule tumorale poate avea loc pe doua cai:
1)inglobarea unei molecule de ARN de tip viral cand prin transcriptie reversa pe aceasta
molecula de ARN se sintetizeaza in celula gazda o molecula de ADN care se integreaza in
genomul celulei gazda. In anumite conditii molecula de ADN nou integrata poate ajunge sa preia
controlul procesului de diferentiere a celulei gazda. Atunci, mesajul genetic strain de nastere la o
serie de anomalii de structura, diviziune, crestere si fractionare a celulei ce se transimt la toti
descendentii sai, producandu-se tumori.
2)intreruperea interactiunilor celulare cu rol de reglare a cresterii, diviziunii si fractionarii
celulelor dintr-o populatie datorita pierderii jonctiunilor celulare.
Imbatranirea celulara este rezultatul modificarilor continue acumulate in organismele vii
inca de la nastere durand pana la moarte. Procesul imbatranirii organismului este, totodata,
rezultatul imbatranirii fiecarui sistem in parte: molecule, tesuturi, organe.
Fiecare celula imbatraneste specific printr-un mecanism diferit de cel al altei celule.
In mod similar, procesul de imbatranire a tesuturilor si organelor este specific fiecaruia in parte.
Proteinele au rolul cel mai important in economia celulelor. De aceea, majoritatea studiilor au
fost facute pe proteine determinandu-se cu exactitate durata de viata a moleculelor proteice,
enzimatice sau structurale. Pe masura inaintarii in varsta a celulei pot surveni modificari la
nivelul procesului de sinteza care determina aparitia unor molecule proteice cu proprietati fizico-
chimice si conformationale diferite de cele initiale.
La celulele cu ritm rapid de diviziune exista un proces de imbatranire cu un
mecanism diferit de producere fata de celulele nedivizibile. Pentru acest tip de celule
imbatranirea inseamna scaderea ritmului de diviziune sau chiar oprirea procesului de diviziune.
La celulele indivizibile, in cursul vietii, imbatranirea inseamna acumularea de macromolecule
cu proprietati diferite de cele initiale sau acumularea de substante nedegradabile precum
lipofuscina.
Imbatranirea tisulara si a organelor este rezultatul imbatranirii moleculelor, a celulelor si a
modificarii compozitiei chimice a matricei celulare. Procesele de diferentiere celulara,
morfogeneza si imbatranirea celulara sunt insotite de modificarile moleculelor in ceea ce priveste
structura si functia lor. In cursul diferentierii si al morfogenezei acestea sunt considerate normale
intrucat sunt progamate genetic.
Sexualizarea normala se realizeaza astfel:
 La embrionii 46 XX sexualizarea se face pasiv. Absenta cromozomului YY determina
sexualizarea feminina spontana. Din progonada se diferentiaza ovarul. Ductele lui Wolff
regreseaza, iar ductele mulleriene genereaza trompa, uterul si treimea superioara a
vaginului.Ulterior, in absenta androgenilor are loc formarea organelor genitale externe feminine.
 Sexul feminin produce prin ovogeneza un singur tip de gameti 22A+X fiind numit sex
homogametic
 Sexul masculin produce prin spermatogeneza doua tipuri diferite de celule sexuale 22A+ X
si22A+Y. Din acest motiv sexul masculin este numit sex heterogametic.
Diferentierea celulara incepe in etapa embrionara cu cele trei caracteristici :
a) creștere rapidă;
b) stabilirea relației placentare cu corpul matern
c)organogeneza
 Curs 8

FOIṬELE EMBRIONARE
Acestea sunt :
- ectoblastul
- mezoblastul
- endoblastul
Derivatele foiţelor embrionare
În stadiile timpurii ale dezvoltării embrionare, celulele embrionare alcătuiesc două tipuri
fundamentale de ţesuturi: epitelial şi mezenchimatos. Ţesutul epitelial formează cele trei foiţe
embrionare: ectodermul, endodermul şi mezodermul.
1.Derivatele Ectodermul va da naştere:
- ectodermului general al corpului;
- plăcii neurale;
- crestelor neurale;
- placodelor ectodermale.
Din ectodermul general al corpului se vor forma:
- stratul epidermic al tegumentului; celulele secretoare, celulele care tapetează ductele şi
celulele mioepiteliale ale glandelor sudoripare, sebacee şi mamare; foliculii piloşi şi
unghiile;
- epiteliile corneei, conjunctivei şi glandelor lacrimale;
- epiteliul cavităţii nazale şi sinusurilor paranazale;
- epiteliul cavităţii orale şi al glandelor salivare;
- epiteliul porţiunii terminale a canalului anal şi uretei;
- adenohipofiza.
Din placa neurală se vor forma:
- neuronii sistemului nervos central;
- celulele gliale;
- celulele ependimare şi ale plexurilor coroidiene;
- celulele sistemului APUD;
- celulele retinei, irisului, corpul şi procesele ciliare;
- neurohipofiza;
Ectodermul crestelor neurale va da naştere:
- ganglionilor nervilor spinali şi cranieni (III,V,VIII,IX,X);
- ganglionilor simpatici şi parasimpatici;
- o parte din celulele sistemului APUD;
- emailului dentar;
- celulelor Scwann şi leptomeningelui (pia mater şi arahnoida);
- medulosuprarenalei; celulelor secretore de calcitonină, celulelor de tip I la nivelul
glomusului carotic;
- celulelor pigmentare de la nivelul epidermului;
- ţesutului adipos, muşchilor netezi şi dermului de la nivelul capului şi gâtului;
- ţesutului conjunctiv al glandelor salivare, lacrimale, timusului, tiroidei şi epifizei.
Placodele ectodermale vor da naştere epiteliului olfactiv, urechii interne şi cristalinului.
2.Derivatele Endodermul va da naştere:
- epiteliului tractului digestiv şi respirator;
- amigdalei palatine, tiroidei, paratiroidelor, timusului, ficatului, pancreasului;
- epiteliului vezicii urinare, uretrei şi parţial al vaginei;
- epiteliul cavităţii timpanice, tubei auditive, glandelor salivare submandibulară şi
sublinguală.
3.Derivatele Mezodermul va da naştere:
- ţesuturilor conjunctive, cartilaginoase şi osoase;
- ţesutului muscular striat şi neted;
- elementelor figurate ale sângelui, vaselor de sânge, vaselor limfatice;
- cordului, rinichiului, glandelor genitale, corticosuprarenalei, dentinei şi cementului
dentar;
- seroaselor pericardică, pleurală şi peritoneală.
Mezoblastul intermediar se va îngroşa şi va suferi o îngroşare în nefrotoane, cu excepţia feţei
sale caudale care va rămâne nesegmentată. Acesta va constitui cordonul nefrogenic care
împreună cu nefrotoanele vor participa la constituirea celor trei rinichi embrionari:
pronefros, mezonefros, metanefros şi a celui definitiv.
Mezoblastul lateral sau lama laterală prin clivaj va da naştere la splanhnopleura
intraembrionară care va dubla endoblastul şi somatopleura intraembrionară care va dubla
epiblastul Somatopleura intraembrionară se continuă cu somatopleura extraembrionară care
acoperă amniosul. Cavitatea formată de cele două foiţe este celomul intern care comunică cu
celomul extern. După delimitare el va fi izolat şi va constitui marea cavitate celomică comună
toracelui şi abdomenului cavitate care ulterior va fi împărţită prin apariţia diafragmului şi
a pericardului în trei componente: cavitate pericardică, pleurală şi peritoneală.

Formarea somitelor
După formarea notocordului şi mezodermului intraembrionar paraxial, la nivelul
acestuia din urmă are loc un proces de segmentare prin apariţia unor şanţuri transversale
care îl separă în blocuri prismatice numite somite. Somitele vor forma oasele si muschii
striații.Procesul de segmentare a mezodermului paraxial debutează la sfârşitul săptămânii a treia
şi începutul săptămânii a patra în dreptul veziculei rombencefalice şi se continuuă atât în sens
cranial cât şi în sens caudal odată cu creşterea în lungime a embrionului, în final formându-se 42-
45 perechi de somite. Primele 4-5 perechi de somite vor participa la formarea craniului osos şi
poartă numele de somite occipitale. Urmează apoi 8 somite cervicale, 12 somite toracale, 5
somite lombare, 5 somite sacrale şi 8-10 somite coccigiene.
Somitele conţin iniţial o cavitate centrală tranzitorie (miocelul) care se obliterează rapid
prin proliferare celulelor din peretele său. Porţiunea ventromedială a somitei formează
sclerotomul, care stă la baza formării scheletului axial. Porţiunea dorsolaterală a somitei
formează dermomiotomul care va da naştere miotomului şi dermatomului. Din miotoame se vor
forma majoritatea muşchilor striaţi ai corpului.
Formarea celomului intraembrionar
Odată cu formarea somitelor, în mezodermul din regiunea precordială se diferenţiază o
serie de cavităţi care vor conflua pentru a forma schiţa celomului intraembrionar. Pe măsură ce
se formează somitele, în dreptul lor apar o serie de cavităţi în mezodermul lateral. Acestea cresc
în volum şi se unesc unele cu altele pentru a forma o cavitate unică în grosimea mezodermului
lateral. Prin formarea acestei cavităţi, mezodermul lateral este împărţit într-un strat acoperit de
ectoderm (numit somatopleură intraembrionară) şi un strat ce acoperă endodermul (numit
splahnopleură intraembrionară). Somatopleura şi splahnopleura intraembrionară se continuă la
nivelul zonei de joncţiune cu corespondentele lor extraembrionare. Prin mărirea cavităţii din
regiunea precordială şi unirea cu cele două cavităţi de la nivelul mezodermului lateral se
formează celomul intraembrionar, cavitate în formă de potcoavă cu porţiunea centrală în
regiunea precordială şi braţele pe părţile laterale ale discului embrionar. Celomul
intraembrionar va sta la baza formării cavităţilor pericardice, pleurale şi peritoneale.
Zona joncţională de la nivelul mezodermului lateral va fi străpunsă prin mărirea de volum a
celomului intraembrionar, iar în urma acestui proces se stabileşte o comunicare între celomul
intra- şi extraembrionar la nivelul marginilor laterale ale discului embrionar. Prin urmare,
celomul intraembrionar va avea o cavitate pericardică primitivă situată în regiunea cardiogenă,
care comunică cu celomul extraembrionar prin două canale pleuroperitoneale (ducte celomice)
situate de-o parte şi de alta a discului embrionar în mezodermul lateral. Conţinutul lichidian al
celomului extraembrionar pătrunde în interiorul discului embrionar în urma stabilirii
comunicării dintre celomul intra- şi extraembrionar şi contribuie la hrănirea embrionului
până la stabilirea circulaţiei sanguine.
Procesele de curbare ale discului embrionar
Discul embrionar, iniţial plat şi oval în stadiul bilaminar, iar apoi piriform în stadiul
trilaminar, începe să-şi schimbe forma datorită diferenţelor între ratele de creştere a diferitelor
zone embrionare. Aceste diferenţe între ratele de creştere au ca rezultat plicaturarea discului
embrionar în sens cranio-caudal, în special datorită dezvoltării sistemului nervos central şi în
sens lateral, datorată apariţiei somitelor. Inflexiunea discului embrionar în sens cranio-caudal
are ca rezultat apariţia plicii amniotice cefalice şi plicii amniotice caudale, iar inflexiunea
laterală duce la formarea plicilor amniotice laterale. Prin creşterea acestor plici, o parte
din vezicula ombilicală este incorporată între acestea şi apoi în interiorul embrionului şi va
contribui la formarea tubului digestiv.
Partea cranială a vezicii ombilicale, încorporată între plica amniotică cefalică şi discul
embrionar va forma intestinul anterior sau cefalic, care se termină în fund de sac la nivelul
membranei orofaringiene. Partea caudală a vezicii ombilicale este incorporată în corpul
embrionului prin creşterea plicii amniotice caudale şi va forma intestinul posterior sau caudal.
Acesta se termină în fund de sac dilatat (cloacă) la nivelul membranei cloacale.
Prin creşterea plicilor amniotice laterale, marginile discului embrionar se apropie şi
fuzionează, formând pereţii laterali şi ventrali ai corpului embrionului. Porţiunea din vezicula
ombilicală incorporată de corpul embrionar în timpul acestui proces va da naştere intestinului
mijlociu, care rămâne în continuare în comunicare cu vezicula ombilicală prin canalul ombilical.
Mezoblastul migrat cranial de membrana orofaringiană va forma zona cardiogenă şi septul
transvers. În urma plicaturării cranio-caudale, membrana orofaringiană, zona cardiogenă şi septul
transvers vor ajunge ventral şi vor contribui la formarea feţei ventrale a capului, gâtului şi
torcelui. Zona cardiogenă va ajunge în regiunea toracică a embrionului, iar caudal de aceasta va
ajunge septul transvers, formaţiune mezodermală care va participa la separarea cavităţii toracice
de cavitatea abdominală.
Evoluţia endoblastului
Evoluţia sa este mai simplă deoarece rămâne o formaţiune unistratificată care va da naştere
intraembrionar intestinului primitiv iar în teritoriul extraembrionar dă naştere la vezicula
ombilicală. Evoluţia endoblastului este cunoscută ca ansamblul de modificări ce poartă
denumirea de „delimitare” Delimitarea este un proces complex şi are loc în sens transversal şi în
sens longitudinal. Delimitarea în sens transversal priveşte regiunea ombilicală, supraombilicală şi
subombilicală. În regiunea ombilicală închiderea rămâne incompletă până la naştere fiind locul
de trecere al elementelor cordonului ombilical. Înainte de delimitare embrionul este situat între
cavitatea amniotică şi lecitocel. Apoi marginile laterale se incurbează ventral, vezicula
ombilicală se individualizează, intestinul se delimitează înconjurat de celomul intern. Deasupra
şi dedesubtul ombilicului în cazul delimitării se produce o închidere completă a peretelui
embrionar. Delimitarea în sens longitudinal se face prin faptul că există diferenţe de creştere
între regiunea ventrală şi cea dorsală, embrionul încurbându-se practic în jurul regiunii
ombilicale. Extremitatea cranială rezultă din dezvoltarea encefalului şi din mişcările de basculare
ale mugurelui cardiac care din poziţia iniţială cranială devine ventrală contribuind la delimitarea
intestinului anterior.
Formarea tubului neural şi somitele.
Delimitarea antrenează şi modificarea anexelor.
-Lecitocelul este strangulat în două părţi una intraembrionară care este intestinul primitiv,
cealaltă extraembrionară, vezicula ombilicală comunicarea între ele făcându-se prin canalul
vitelin.
-Amniosul urmează mişcarea de încovoiere şi acoperă tot mai mult embrionul. Pediculul
embrionar conţinând alantoida trece din poziţia caudală în poziţie net ventrală.
FORMAREA VASELOR VITELINE
Are loc în grămezile de insule de celule mezenchimale provenite din mezenchimul
extraembrionar numite şi insule sanguine. Iniţial acestea se leagă între ele formând o reţea, după
care urmează diferenţierea celulelor endoteliale ale capilarelor. În reţeaua capilară pătrunde
lichid interstiţial formând plasmă sanguină iar celulele centrale devin celule sanguine. Reţeaua
capilară vitelină se continuă ulterior cu cele două vene şi cele două artere viteline diferenţiate în
sacul vitelin. Venele viteline duc sângele din peretele sacului vitelin către sinusul venos al
primordiului cardiac străbătând mugurele hepatic. În mugurele hepatic venele viteline se pun în
legătură cu reţeaua de capilare hepatice primitive formate din mezenchim la locul respectiv. În
final venele viteline vor contribui la dezvoltarea sistemului porthepatic. Arterele viteline vor
participa la formarea arterei celiace şi mezentericei superioare. Odată cu procesul de
vasculogeneză din insule mezenchimale şi formarea reţelei viteline se formează vase şi în
pediculul de fixaţie. În final iau naştere ele două artere şi cele două vene ombilicale.
Mezenchimul sacului vitelin definitiv este primul loc de formare a elementelor figurate ale
sângelui. Eritroblastele sunt la acest nivel celule nucleate. Hematii fără nucleu nu există înainte
de luna a III-a de viaţă intrauterină. Pierderea nucleului înseamnă o specializare pronunţată în
transportul oxigenului. Specializarea hematiilor are o semnificaţie dublă: stopează diviziunea şi
scurtează viaţa hematiilor care în medie este de 100 de zile. Hemoglobina este sintetizată încă
din eritroblastele primitive. De aceea se consideră că în primele etape ale dezvoltării vezicula
vitelină are cel mai important rol în absorbţia fierului proces legat de sinteza de hemoglobină.
Hemoglobina fetală diferă de cea postnatală. Leucocitele apar în ziua 46 în mezenchimul hepatic,
iar limfocitele în ziua a 5-a. Se consideră că eritrocitele se diferenţiază intravascular, iar
limfocitele extravascular. Pentru diferenţierea limfocitelor este necesar mediul tisular specific,
adică prezenţa timusului, ganglionilor limfatici şi a altor organe limfoide periferice
(timodependente) iar pentru leucocite este necesară prezenţa măduvii roşii a oaselor. Funcţia
hematopoetică este preluată din extraembrionar în luna a III-a de către ficat şi ţine până în luna a
VIII-a de viaţă intrauterină. Din luna a V-a splina devine şi ea organ hematopoetic, iar din luna a
VI-a măduva roşie a oaselor începe să producă celule sanguine păstrând această funcţie în tot
restul vieţii.
Circulaţia fetală
În viaţa intrauterină fătul trece succesiv prin mai multe tipuri de circulaţie ajungând la tipul
definitiv de circulaţie la naştere.
Circulaţia omfalo-mezenterică
Acesta este primul tip care durează până în săptămâna a 6-a a vieţii intrauterine.
Această circulaţie se realizează prin legătura dintre embrion şi vezicula ombilicală.
Cordul fătului este ca un tub umflat şi curbat din care pleacă două arcuri aortice care se unesc
dând aorta toracică din care pleacă două artere omfalomezenterice. Acestea se ramifică pe
vezicula ombilicală într-o reţea capilară din care pornesc apoi venele omfalomezenterice. Prin
ele sângele încărcat cu substanţe nutritive cine spre embrion şi se varsă în extremitatea inferioară
a tubului cardiac.
Circulaţia alantoidiană sau fetoplacentară
Este a doua circulaţie şi durează din săptămâna a 6-a până la naştere. Din tubul umflat ia naştere
cordul cu cele patru încăperi: două auricule şi două ventricule. Din arterele hipogastrice se nasc
arterele ombilicale care trec în cordonul ombilical, ajung în placentă şi se ramifică în micile
arteriole din vilozităţile coriale. Din reţeaua celor două artere iau naştere două vene care se unesc
şi formează vena ombilicală. Vena ombilicală se încarcă cu substanţe nutritive şi sânge oxigenat
luat din sângele matern la nivelul placentei străbate cordonul ombilical, intră în abdomenul
fătului, ajunge la ficat unde se împarte în două ramuri: canalul venos al lui Arantius care duce
sângele oxigenat direct în vena cavă inferioară şi vena portă care pătrunde cu sânge oxigenat în
ficat. Din ficat sângele este colctat de venele suprahepatice care trec tot în vena cavă inferioară.
Prin vena cavă inferioară şi cea superioară sângele ajunge în auriculul drept, trece în cea mai
mare parte prin orificiul lui Botalo în auriculul stâng, din auriculul stâng trece în ventriculul
stâng şi este pompat în artera aortă şi de aici în tot organismul fetal. O parte din sânge va trece
din hipogastrice în arterele ombilicale şi va fi readus placentei pentru oxigenare. Altă parte din
sângele venit în auriculul drept din venele cave nu trece prin gaura lui Botalo ci trece în
ventriculul drept şi de aici este pompat în artera pulmonară ajungând la plămân iar restul de
sânge printr-un canal arterial trece direct în aortă (canalul arterial este un mic canal care în viaţa
intrauterină leagă artera pulmonară stângă de crosa aortei). În viaţa intrauterină circulaţia mică
pulmonară fiind foarte redusă sângele nu va fi atras în acest circuit. El este deviat prin orificiul
lui Botalo şi canalul arterial spre circulaţia mare, deci sângele este oxigenat numai între placentă
şi ficat de la ficat încolo sângele este amestecat oxigenat şi venos.

Concluzii
Spre deosebire de circulaţia definitivă de după naştere, în circulaţia fetoplacentară este exclusă
circulaţia pulmonară adică mica circulaţie deoarece funcţia de respiraţie a fătului se realizează
prin intermediul placentei. Circulaţia definitivă se stabileşte după naştere cu prima inspiraţie a
nou născultului şi se caracterizează prin instalarea la nou născut a micii circulaţii sau circulaţia
pulmonară. Consecinţele apariţiei acestei circulaţii determină o serie de modificări anatomice şi
fiziologice în organismul fătului. Canalul lui Arantius şi vena ombilicală se obturează iar canalul
arterial şi orificiul lui Botalo se închid.