Definiţie: specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acţiune veselă şi
deznodământ fericit. Istoric: S-a născut, ca şi tragedia, din serbările populare date în cinstea zeului Dionysos, festivităţi ce s-au numit micile dionisii sau dionisiile campestre. Toamna, în timpul culesului viei, în toată Grecia se organizau procesiuni vesele la care luau parte ţărani, prilej pentru aceştia de a se întrece în glume, vorbe de duh, povestiri hazlii, cu aluzii usturătoare la adresa oamenilor vicioşi. O asemenea procesiune veselă purta numele de comos (de la care s-a format numele de „comedie”). Cuvântul s-a format din comos + odi. Multă vreme, serbările dionisiace autumnale şi- au păstrat caracterul lor ritual şi rustic. Destul de târziu au început să se formeze din ele reprezentaţii teatrale mai închegate. Aristotel, Poetica: „Cine a introdus folosinţa măştilor ori a prologului, cine a fixat numărul actorilor şi toate celelalte amănunte, nu se ştie. Deprinderea de a compune subiecte comice vine însă de la Epicharmos şi Formis. Începutul l-a făcut aşadar Sicilia. Dintre atenieni, cel dintâi care, părăsind invectiva iambică, a prins să trateze teme cu caracter general şi să închege subiectul, a fost Crates.” Primii care au compus comedii au fost Epicharmos şi Formis (sec. al V-lea î.Hr.). Comedia siciliană a fost depăşită, la scurt timp după apariţia ei, de comedia atică. Aristofan (sec. V î.Hr.), „părintele comediei”, a ilustrat specia prin opere ca: Pacea, Lisistrata, Păsările, Norii. Printre comediografii latini: Plautus (sec. III - II î.Hr.) ocupa un loc important: Soldatul fanfaron, Captivi, Odgonul. În vechea comedie, corul a jucat, ca şi la începuturile tragediei, un rol însemnat. Oamenii din cor, purtând măşti (de animale de cele mai multe ori) şi costume fanteziste, reprezentate şi de animale, stârneau, numai prin apariţia lor, hazul spectatorilor. Actorii aveau şi ei o ţinută caraghioasă: pântece voluminos, pulpe groase, o mască cu trăsături caricaturale, costume groteşti. Replicile actorilor, ca şi cântecele corului, aveau totdeauna caracter demascator. Erau batjocorite în egală măsură defectele oamenilor de rând, ca şi greşelile conducătorilor. Nu erau cruţaţi magistraţii, şefii armatei şi ai statului, nici chiar divinităţile. Cuvintele de ocară nu cunoşteau limite; se rosteau adesea obscenităţi. În teatrul modern, comicul poate fi produs prin ridiculizarea anumitor metehne - atunci avem de-a face cu comedii de caracter (Molière: Avarul, Tartuffe, Don Juan). Viciile condamnate de Molière sunt avariţia, ipocrizia, libertinajul, cinismul. Comicul poate rezulta şi din reliefarea şi ironizarea obiceiurilor, apucăturilor, relelor deprinderi ale unor categorii sociale (comedie de moravuri); Molière: Preţioasele ridicole, I.L.Caragiale: O scrisoare pierdută. Comicul poate să reiasă din anumite întâmplări neprevăzute, caraghioase, şi atunci avem comedie de situaţie (Shakespeare: Comedia erorilor, I. L. Caragiale: D-ale carnavalului). Cea mai simplă comedie de situaţie este farsa (Molière: Vicleniile lui Scapin, I.L. Caragiale: Conu Leonida faţă cu Reacţiunea) Subspecii: farsa, vodevilul, feeria (Shakespeare: Visul unei nopţi de vară), scheciul. Vodevilul (fr. vaudeville) este o comedie uşoară în care sunt intercalate cuplete cântate pe melodii cunoscute. (V. Alecsandri: Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provinţie) Caracteristici: - conflict privind mai mult aparenţa decât esenţa - conflictul se rezolvă prin demascarea falselor valori de pe poziţia unei superiorităţi pline de veselie faţă de defectele omeneşti - conflictul este uneori derizoriu - personajul este confruntat, uneori, cu false probleme - deznodământ vesel - stil parodic, exagerând ridicolul