PERSONAJELE DIN „O SCRISOARE PIERDUTĂ”

Dramaturgul român nu simplifică însă imaginea omului, reducând-o la o singură trăsătură. În

formula lui artistică intră şi preocuparea pentru omul social, pentru culoarea specifică locului şi
timpului, pentru particularităţile psihice şi de limbaj, ceea ce transformă personajele în individualităţi
de neconfundat.
Modalităţile de caracterizare sunt cele specifice genului dramatic. La Caragiale, se întâlnesc în
principiu patru procedee fundamentale, toate indirecte:
a) prin acţiune, prin fapte, atitudini, gesturi, eroii îşi definesc dimensiunea interioară prin ceea ce fac
şi din felul în care fac;
b) prin intermediul celorlalte personaje: Trahanache îl caracterizează pe Tipătescu, Pristanda pe
Caţavencu etc., fiecare dezvăluind şi dezvăluindu-şi, în acelaşi timp, trăsături revelatoare;
c) prin limbaj: o modalitate care cunoaşte la Caragiale un rafinament excepţional; scriitorul scoate de
aici efectele comice cele mai cunoscute, teatrul lui fiind - cum spunea G. Călinescu – „plin de
ecouri memorabile”;
d) o modalitate de mare efect comic în definirea personajelor este caracterizarea prin nume,
problemă analizată de G. Ibrăileanu, care a arătat că dramaturgul a creat o onomastică sugestivă,
purtătoare a semnelor de individualizare a personajului.

Trahanache: „venerabilul neica Zaharia”, prezidentul tuturor „comitetelor şi comiţiilor” din judeţ,
„stâlpul” local al partidului de guvernământ, este un vanitos înşelat şi care se înşală asupra propriei
persoane. Poziţia lui socială şi presupusa autoritate politică şi familială sunt subminate de autor, în
registrul comic, printr-o supra - accentuare a factorilor degradării prin senilitate. Trahanache e un
ticăit de o viclenie rudimentară (la şantajul lui Caţavencu pregăteşte un contraşantaj), cu stereotipii
de comportament şi de limbaj (el recomandă tuturor să aibă „puţintică răbdare”) şi cu o gândire plată,
fără adâncime, capabilă să se entuziasmeze de truisme de genul celebrei constatări a fiului său de la
facultate: „într-o soţietate fără moral şi fără prinţipuri, carevasăzică că nu le are”. Numele lui
sugerează zahariseala şi capacitatea de a se modela uşor (trahanaua e o cocă moale). Îl modelează
„enteresul”, ordinele superiorilor „de la centru” şi toţi acei care exercită o oarecare autoritate asupra
sa, în primul rând, coana Joiţica. Pentru Zoe are un adevărat cult şi nimic nu-i clinteşte încrederea în
ea, cum nu-i clinteşte nimeni înflăcărata prietenie pentru Ştefan Tipătescu („eu n-am prefect! eu am
prietin!”). Candoarea comică, refuzul „documentului” compromiţător - socotit plastografie - în favoarea
principiului prieteniei îngăduie încadrarea personajului în seria tipologică încornoratului simpatic.

Tipătescu: prefectul judeţului, corespunde junelui - prim din teatrul clasic, fixat însă – prin
pasionalitatea femeii care îl iubeşte şi prin abandonarea propriei voinţe - într-un triunghi conjugal
banal şi tihnit, bănuit de toţi şi transformat de Caţavencu în obiect de şantaj. Apărându-se, Tipătescu
îşi dezvăluie mentalitatea şi firea. El este un orgolios fără măsură, cu o gândire de stăpân medieval,
care îşi consideră funcţia politică drept un act de misionarism, trăind sentimentul abandonării unei
cariere strălucite. În realitate este un bărbat ţinut din scurt de o femeie voluntară; are unele accese
de independenţă, dar, în fond, se mulţumeşte cu tihna burgheză pe care i-o asigură Zoe. Încadrarea
cea mai exactă a personajului o face subalternul său, Pristanda: „moşia - moşie, foncţia - foncţie,
coana Joiţica - coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... babachii”.

Zoe Trahanache: este între femeile teatrului lui Caragiale cea mai distinsă. N-avem nici un indiciu că
ar fi ignorantă, vulgară ori lipsită de sentiment. Ea este o femeie voluntară care joacă însă comedia
slăbiciunii feminine. Speriată de şantajul lui Caţavencu, încearcă să-l convingă pe Tjpătescu să
accepte condiţiile avocatului, făcând uz de lacrimi, leşinuri şi de alte arme din arsenalul lamentaţiei
feminine. Nereuşind, pune piciorul în prag şi-şi dovedeşte firea autoritară, strigând: „Eu îl aleg, eu şi
cu bărbatu-meu!”. Comportamentul ei e totuşi surprinzător. Când îşi dă seama că Nae Caţavencu
este învins, îl iartă şi-i câştigă devotamentul, amintindu-i că mai sunt „şi alte Camere”, deci alte
prilejuri pentru a ajunge deputat, cu condiţia ca el să-i accepte patronajul. Gestul acesta, săvârşit cu
naturaleţe şi fără ranchiună, e una din armele seducţiei pe care o exercită asupra tuturor bărbaţilor,
de la Trahanache la Cetăţeanul turmentat; ultimul vede în ea „o damă bună”.
1
Nae Caţavencu: avocat, director - proprietar al gazetei „Răcnetul Carpaţilor” , este un arivist care
umblă cu „machiaverlâcuri” şi e conştient de acest lucru, pentru că citează deseori propoziţia lui
Machiavelli: „Scopul scuză mijloacele”, pe care însă o atribuie „nemuritorului Gambeta”. Motivaţia
acţiunilor lui porneşte de la dorinţa anulării decalajului dintre condiţia sa politică umilă şi convingerea
că le e superior celorlalţi. Lui Tipătescu îi declară patetic, refuzând toate contra-propunerile
prefectului ca preţ pentru stingerea scandalului: „Ce vreau? Ştii bine ce, vreau. Vreau ce mi se cuvine
după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în oraşul acesta de gogomani unde sunt cel
dintâi... între fruntaşii politici”. Nae Caţavencu e un ambiţios fără tenacitate, de aceea evoluţia lui e
inversă faţă de momentul iniţial. Pierzând instrumentul de şantaj, se resemnează rapid, se gudură pe
lângă Zoe şi se supune imediat, acceptă să conducă manifestaţia în cinstea rivalului politic, simţind
că protecţia femeii e şansa următoare a parvenirii. Labilitatea comportamentului său provine din
inteligenţă, din repedea adaptare la situaţie, fără complexe sau mustrări de conştiinţă. El e bine
pregătit pentru lucrarea vieţii politice: are vivacitate, nu se împiedică de considerente morale şi e un
frenetic al ideilor, delirând cu erori de cultură şi gramatică. Demagogia personajului, sugerată şi de
nume, este principala caracteristică a politicianului, Caţavencu devenind astfel un exponent al unei
realităţi pe care Caragiale o satirizează cu ironie veselă.

Farfuridi: intră în aceeaşi categorie a demagogului. El este însă un prost de o teribilă fudulie.
Părerea despre sine este superlativă şi şi-o mărturiseşte admirându-se în ipostazele sale civice („Eu,
am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg.”), şi ideologice („iubesc trădarea dar urăsc
pe trădători!” sau „trădare să fie, dar s-o ştim şi noi"). Insuficienţa intelectuală a personajului,
obtuzitatea minţii se relevă prin totala confuzie semantică şi gramaticală a discursurilor, delicioase
mostre ale umorului absurd: „Din doua una, daţi-mi voie - susţine el cu energie la adunarea electorală
din actul al treilea, exprimându-şi opiniunea în chestiunea revizuirii Constituţiunii - ori să se
revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc! dar atunci să se
schimbe pe ici pe colo şi anume în punctele esenţiale…”

Brânzovenescu: alcătuieşte un cuplu comic cu Farfuridi. Temperamentului coleric al acestuia i se

opune firea mai domoală, mai precauta a lui Brânzovenescu, ce funcţionează ca un ecou al lui
Farfuridi în gama minoră. Ambii trăiesc cu spaima că s-ar putea să nu fie consideraţi membri
marcanţi ai partidului lor, pe care îl apără cu fanatism de sciziune şi de trădare trimiţând „la centru”
telegrame „semnate anonim”. Numele lor, „cu rezonanţe culinare” (G. Ibrăileanu), sunt derivate subtil
cu sufixe onomastice greceşti sau româneşti, pentru a indica un amestec specific al acestei clientele
politice care - indiferent de origine - se bucură de aceleaşi avantaje „constituţionale".

Agamiţă Dandanache: urmaşul prin nume al straşnicului războinic homeric Agamemnon, cuceritor
al Troiei, produce o întreagă „dandana" prin aplicarea rece şi cu metodă a „machiaverlâcului".
Şantajul este pentru el o formă de diplomaţie. „Aminteri dacă nu-mi dădea în gând asta, nu
m-aledzeam - se explică el - şi nu merdzea de loc, neicusorule; fă-ţi idee; familia mea de la patuzsopt
luptă şi dă-i şi luptă şi eu în toate Camerele, cu toate partidele ca rumânul imparţial.. să rămâi fără
coledzi?". Dandanache e un stupid peltic şi lovit de amnezie, dar mândru de geniul lui: „Asa e,
puicusorule, c-am întors-o cu politica?” îi solicita el lui Tipătescu admiraţia, convins că tot chichirezul
în politică e să nu-ţi ţii cuvântul dat („Eu am promis? când am promis? cui am promis? ţe-am
promis?") şi să-şi păstreze toate armele pentru ca „la un caz iar - pac! - la Răsboiul.” În viziunea
dramaturgului, Dandanache este „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu".

Cetăţeanul turmentat: este un tip realmente simpatic, dar nu inocent, pentru că, deşi aduce
scrisoarea „andrisantului", o citeşte mai întâi sub felinar, săvârşind una din gravele abateri etice ale
lucrătorului poştal. Stăruinţa lui în acţiune nu provine din responsabilitate, ci e un vechi tic
profesional, un automatism redeşteptat de băutură. Fostul factor poştal, ajuns „apropitar" cu drept de
vot la Colegiul llI e un vicios, un turmentat care-şi poartă numele, aşteptând cu voluptate să se
supună cuiva care sa-l îndrume, având prin aceasta sentimentul integrării într-o lume superioară, în
perfectă consonanţă cu noua lui stare socială. Cum Zoe îi va dezlega enigma stăruitoarei întrebări
2
„eu cu cine votez?", dând în sfârşit un sens vieţii lui, Cetăţeanul va face din distinsa doamnă un
obiect de cult, un idol, pentru care bea cu entuziasm electoral „în sănătatea coanii Joiţichii! că e
damă bună!".

Pristanda: este prozaic şi practic, mişcându-se în viaţă după principiul nevestei: „Ghiţa, Ghiţă, pupă-l
în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând". Poliţaiul este tipul omului slugarnic care se
comportă ca atare în orice împrejurare. Deşi e omul lui Tipatescu, îl tratează cu umilinţă şi pe Nae
Caţavencu: „Poftiţi, coane Nicule, poftiţi şi zău, să pardonaţi în consideraţia misiei mele, care ordonă
să fim scrofuloşi la datorie". El simte că adversarul de azi poate să fie prefectul de mâine, de aceea îi
declară mieros: „Eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia totdauna; că nu vă uitaţi la mine... adică
pentru misie... altele am eu în sufletul meu; dar de! n-ai ce face: famelie mare, renumeraţie după
buget mică...". Personajul este admirabil caracterizat verbal. El foloseşte frecvent termeni populari,
mai ales regionalisme, deformează neologismele (bampir, famelie, catrindală, scrofuloşi,
renumeraţie), încalcă fără complexe regulile gramaticale, trădându-şi incultura, lipsa de instrucţie.
Repetarea automată a unor cuvinte şi replici din vocabularul stăpânilor dovedeşte dorinţa lui servilă
de a le intra în graţii, dar şi caracterul rudimentar al gândirii lui. Ticul său verbal: curat produce
asociaţii comice – „curat murdar” - sau îl dă de gol – „Lasă, Ghiţă, zice Tipătescu, ai tras frumuşel
condeiul", „Curat condei" - sau pune sub semnul ridicolului toată mascarada electorală a timpului
„curat constituţional”. Numele personajului, luat de la un joc moldovenesc în care se bate pasul într-o
parte şi alta fără să se pornească niciunde, este de o mare putere de sugestie, potrivindu-se perfect
cu şiretenia primitivă a lui Pristanda.

NATURA ŞI MIJLOACELE COMICULUI

Mijloacele de zugrăvire a epocii aparţin unui mare artist comic. În cuprinsul Scrisorii pierdute
se întâlnesc procedee, motive şi modalităţi care acţionează simultan, dramaturgul speculând
aspectele comice ale evenimentelor, ale comportării oamenilor, ale circulaţiei ideilor şi cuvintelor.
A. Există, în primul rând, un comic al situaţiilor, rezultat din fapte neprevăzute şi din
prezenţa unor grupuri insolite (triunghiul conjugal Zoe – Trahanache - Tipătescu, cuplul Farfuridi -
Brânzovenescu, diversele combinaţii de adversari etc.). Caragiale foloseşte scheme tipice, modalităţi
cunoscute în literatura comică universală, cum ar fi: încurcătura, confuzia, coincidenţa, echivocul,
revelaţiile succesive, quiproquo-ul (înlocuirea cuiva prin altcineva, substituirea), acumularea
progresivă, repetiţia, evoluţia inversă, interferenţa etc. Fiecare scenă în parte şi piesa în totalitatea ei
se bazează pe astfel de scheme, încât se poate afirma că la Caragiale predominantă este o situaţie
comică în care sunt implicate personaje comice, având idei şi un limbaj comic.
nu-ml a ea'. .,.
B. În al doilea rând, există un comic al intenţiilor, care reiese din atitudinea scriitorului faţă de
evenimente şi oameni. Substanţa piesei este supusă unor modalităţi de tratare diferite: ironică,
umoristică, sarcastică, grotescă etc. Caragiale este un scriitor obiectiv, în sensul capacităţii de a crea
viaţă, dar nu e un scriitor indiferent. El pare că-şi iubeşte personajele, este îngăduitor faţă ele, dar nu
iartă trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu ironie, cu umor, punându-i în situaţii
absurde sau groteşti, demontând mecanismele sufleteşti şi reducându-i uneori la condiţia simplificată
a marionetei.
C. Exista apoi un comic al caracterelor. În comedia clasică, principalele caractere comice
sunt: avarul, fanfaronul, orgoliosul, ipocritul, mincinosul, gelosul, lăudărosul, pedantul, păcălitorul
păcălit, prostul fudul etc. Personajul purtător al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de
generalizare a trăsăturilor unei categorii mai largi, devenind un exponent tipic al clasei umane
respective. Caragiale creează şi el, ca rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comică, dar eroii
lui au întotdeauna numeroase elemente - de situaţie sociala şi intelectuală, de temperament, de
limbaj etc. - care-i particularizează, astfel că nici unul nu seamănă cu celalalt. Scriitorul şi-a afirmat în
dese rânduri această viziune asupra personajelor, susţinând că „natura nu lucrează după tipare, ci-l
toarnă pe fiecare după calapod deosebit; unul e sucit într-un fel, altul într-alt fel, fiecare în felul lui,
încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de ei".
3
 D. Există, în al patrulea rând, un comic de limbaj, cu totul remarcabil la un scriitor care are
capacitatea ieşită din comun de a reţine cele mai fine nuanţe ale limbii vorbite. Comicul la acest nivel
este provocat de:
1. prezenţa numeroaselor greşeli de vocabular. Cuvintele sunt deformate, mai ales neologismele, din
lipsă de instrucţie şi prin mimetism. Deformările apar prin:
a) pronunţie greşită (famelie, renumeraţie, andrisant, pIebicist)
b) etimologie populară (scrofuloşi, capitalişti - locuitori ai Capitalei)
c) lipsa de proprietate a termenilor (liber-schimbist înseamnă, pentru Caţavencu, elastic în concepţii)
2. încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii. Cele mai obişnuite abateri sunt:
a) polisemia („ne-am răcit împreună")
b) contradicţia în termeni („După lupte seculare care au durat aproape 30 de ani” sau „12 trecute fix”)
c) asociaţiile incompatibile („Industria română este admirabilă e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire")
d) nonsensul („Din două una, daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe
nimica...")
e) truismele - adevărurile evidente („un popor care nu merge înainte stă pe loc” sau „unde nu e
moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”)
f) expresiile tautologice („intrigi proaste")
g) construcţiile prolixe („eu, care familia mea de la patuzsopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial,
care va să zică... cum am ziţe...în sfârşit să trăiască”) etc.
3. repetiţia aproape obsedantă a unei specificităţi de Iimbaj, care deplasează atenţia de la fondul
comunicării la forma ei. La multe personaje nu mai e important ce spun, ci cum spun, ele fiind
pecetluite in propria lor vorbire. Ticurile lor, rapiditatea anunţului sau încetineala lui, incoerenţa
gramaticală, ideile naive sau paradoxale denunţă un fenomen de inerţie intelectuală, de automatism,
de alienare. Insuficienta stăpânire a limbajului le coboară la adevărata lor valoare, în ciuda orgoliului
de care se lasă pătrunse până la ridicol, pentru că prin limbaj se verifică raportul dintre ceea ce se
pretind şi ceea ce sunt în fond;
4. nepotrivirea rezultată din interferenţa stilurilor. Multe personaje folosesc un registru al limbajului
(un stil) în totală contradicţie cu situaţia concretă a momentului. Caţavencu vorbeşte în faţa lui
Pristanda într-un stil oratoric, sentenţios, renunţând la stilul obişnuit, familiar de până atunci (actul ll,
scena 7). Consecinţele sunt comice, pentru că se simte imediat nepotrivirea, aşa cum se simte şi în
cazul, cu totul ridicol, în care noul ales, Dandanache, se adresează, mulţimii, care-l aclamă, în stilul
lui peltic, familiar, incoerent, discursul transformându-se într-o bolboroseală de întârziat mintal.
În „O noapte furtunoasă", procedeul interferenţei creează în întregime un personaj: pe Rică
Venturiano, al cărui limbaj e o cumulare de stiluri (politic, publicistic, poetic, administrativ) care-l
transformă într-o parodie degenerată a formelor demagogice din epocă.
E. Există şi un comic de nume, de o savoare inimitabilă. Modalitatea mai fusese valorificată în
teatrul românesc de Vasile Alecsandri. Tehnica acestuia era însă primitivă, numindu-şi eroii
transparent: Pungescu, Răzvrătescu, Lunătescu, Napoilă, Clevetici etc. Caragiale dovedeşte
rafinament şi alege nume care să sugereze dominanta de caracter a personajului, originea sau rolul
lui în desfăşurarea evenimentelor.
Geniul comic al celui mai mare dramaturg român este profund original şi rezultatele lui ţin de o
combinare inimitabilă a tuturor mijloacelor. G. Călinescu situează problema în sfera
indemonstrabilului: „Umorul lui Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian, constând în
caragialism, adică într-o manieră proprie de a vorbi.”