Fundamente Ale Dreptului Comunitar Institutional

Prof. univ. dr.
Cornelia LEFTER
Fundamente ale dreptului

comunitar instituţional
Dacă vrem să fim parte a Europei unite
trebuie mai întâi să o cunoaştem. Niciodată
nu mergi mai departe dacă nu ştii unde mergi!
Autoarea
Prof. univ. dr. Cornelia LEFTER

Coperta: Adriana POPESCU
Redactor: Carmen ŢĂRANU
Tehnoredactare computerizată: Gabriela CĂPITĂNESCU
Revizie text: Dan CRISTE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LEFTER, CORNELIA
Fundamente ale dreptului comunitar instituţional /
Cornelia Lefter. - Bucureşti: Editura Economică, 2003
Bibliogr.
ISBN 973-590-865-4
341.217
Prof. univ. dr. Cornelia LEFTER

ISBN 973-590-865-4
Copyright © Editura Economică, 2003
Editura Economică
010702, BUCUREŞTI, sector 1,
Calea Griviţei nr. 21, etaj VII;
tel.: 021 231.55.77; 021 231.55.78; 021 231.55.79;
tel/fax: 021 231.55.80; 021 212.81.02;
E-mail: edecon@edecon.ro;
office@edeconomica.com;
http: //www.edecon.ro;
www.edeconomica.com
Comenzi la:
Editura Economică
Distribuţie
010553, Bucureşti, sector 1,

Calea Dorobanţilor nr. 33 A;
tel/fax: 021 210.73.10; 021 210.63.07;
http: //www.e-economicshop.com
Abrevieri
AUE Actul unic european

BCE Banca Centrală Europeană
BEI Banca Europeană de Investiţii
CE Comunitatea Europeană
CECO Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
CEE Comunitatea Economică Europeană
CEEA Comunitatea Europeană de Energie Atomică
CJCE Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
CEDO Convenţia europeană de salvgardare a drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale
COPS Comitetul Politic şi de Securitate
CPJP cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală
ECA European Comunities Act
EUROJUST Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară
EUROPOL Oficiul European de Poliţie
FED Fondul European de Dezvoltare
FEDER Fondul European de Dezvoltare Regională
FEOGA Fondul European de Orientare şi Garanţie Agricolă
FSE Fondul Social European
GATS Acordul General pentru Comerţul cu Servicii (General
Agreement on Trade in Services)
GATT Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (General
Agreement on Tariffs and Trade)
IME Institutul Monetar European
JOCE Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
JOUE Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
n.a. nota autorului
NIC nou instrument comunitar
PE Parlamentul European
PESC politica externă şi de securitate comună
Rec recueil (culegere de jurisprudenţă a CJCE
RTDE Revista trimestrială de drept european
TA Tratatul de la Amsterdam
TPI Tribunalul de Primă Instanţă
TRIPS Acordul asupra aspectelor comerciale ale dreptului de
proprietate intelectuală (Agreement on Trade Related
Aspects of Intellectual Property Rights)
SEBC Sistemul European de Bănci Centrale
UE Uniunea Europeană
UEM uniunea economică şi monetară
CUPRINS
Capitolul 1
Introducere
Secţiunea 1.1. Scurt istoric....................................................................................13
Secţiunea 1.2. Începuturile integrării europene.....................................................14
Secţiunea 1.3. Unificarea şi evoluţia Comunităţilor Europene.............................20
Secţiunea 1.4. Ce sunt Comunităţile Europene?...................................................25
Secţiunea 1.5. Uniunea Europeană........................................................................31
Capitolul 2
Elementele definitorii ale dreptului comunitar

Secţiunea 2.1. Noţiune şi clasificare.....................................................................47
Secţiunea 2.2. Diferenţele dintre dreptul comunitar şi dreptul internaţional public
................................................................................................................................49
Secţiunea 2.3. Sursele dreptului comunitar...........................................................51
2.3.1. Sursele primare ale dreptului comunitar.............................................53
2.3.2. Dreptul derivat - sursă a dreptului comunitar.....................................58
2.3.3. Principiile generale de drept...............................................................75
2.3.4. Acordurile internaţionale - sursă de drept comunitar..........................76
2.3.5. Sursele complementare ale dreptului comunitar.................................78
Capitolul 3
Caracterele dreptului comunitar

Secţiunea 3.1. Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar..............................82
Secţiunea 3.2. Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar.................................86
Secţiunea 3.3. Prioritatea/supremaţia dreptului comunitar...................................91
Capitolul 4
Statutul juridic al Comunităţilor Europene
Secţiunea 4.1. Apartenenţa la Comunităţile Europene şi caracterul ei..................97
Secţiunea 4.2. Aderarea la Comunităţile Europene/Uniunea Europeană............100
Secţiunea 4.3. Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene ......................107
Secţiunea 4.4. Competenţele Comunităţilor Europene.......................................109
Capitolul 5
Structura instituţională a Comunităţilor
Europene/Uniunii Europene
Secţiunea 5.1. Sistemul instituţional comunitar ................................................117
Secţiunea 5.2. Parlamentul European.................................................................121
5.2.1. Organizarea internă a Parlamentului European...............................121
5.2.2. Atribuţiile şi puterile Parlamentului European................................128
a) Funcţia consultativă a Parlamentului European.................................129
b) Funcţia de supraveghere sau de control politic a Parlamentului
European................................................................................................134
c) Participarea Parlamentului la procedura bugetară.............................139
d) Puterile speciale ale Parlamentului European....................................141
Secţiunea 5.3. Consiliul Uniunii Europene........................................................142
5.3.1. Structura Consiliului Uniunii Europene..........................................142
5.3.2. Procedura de vot în cadrul Consiliului UE......................................146
5.3.3. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER).....................154
5.3.4. Atribuţiile Consiliului UE................................................................155
a) Funcţia legislativă a Consiliului UE..................................................156
b) Funcţia de reprezentare externă a Consiliului UE.............................157
c) Funcţia de coordonare a politicilor economice ale statelor membre. 158
d) Funcţia de coordonare a cooperării statelor membre în pilonii al doilea
şi al treilea ai Uniunii Europene.............................................................160
Secţiunea 5.4. Comisia Europeană......................................................................164
5.4.1. Compoziţia Comisiei Europene.......................................................164
5.4.2. Atribuţiile şi puterile Comisiei Europene........................................169
a) Participarea la procedura legislativă..................................................169
b) Gardian al tratatelor...........................................................................172
c) Organ executiv şi de implementare a bugetului comunitar................174
d) Implementarea bugetului comunitar..................................................176
d) Implementarea bugetului comunitar..................................................176
e) Reprezentarea interesului comunitar în cadrul UE şi în acordurile
internaţionale..........................................................................................177
Secţiunea 5.5. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) şi Tribunalul
de Primă Instanţă (TPI)........................................................................................179
5.5.1. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene...................................179
a) Organizarea Curţii de Justiţie.............................................................183
b) Funcţionarea Curţii de Justiţie...........................................................186
c) Metodele utilizate de Curtea de Justiţie.............................................186
d) Procedura de judecată în faţa CJCE...................................................187
5.5.2. Tribunalul de Primă Instanţă............................................................191
5.5.3. Camerele jurisdicţionale..................................................................193
5.5.4. Categorii de acţiuni introduse la CJCE şi la TPI.............................193
a) Recursul în constatarea omisiunii de a acţiona..................................194
b) Recursul în anulare............................................................................195
c) Excepţia de nelegalitate.....................................................................197
d) Recursul „în carenţă”.........................................................................197
e) Recursul în interpretare (decizia în chestiuni prealabile)..................198
f) Acţiunea în responsabilitate................................................................199
g) Contenciosul funcţiunii publice.........................................................200
5.5.5. CJCE/TPI - curte de apel.................................................................201
Secţiunea 5.6. Curtea de Conturi a Uniunii Europene........................................202
Secţiunea 5.7. Alte organe comunitare................................................................205
5.7.1. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) ....................205
5.7.2. Comitetul Politic şi de Securitate....................................................206
5.7.3. Comitetul Economic şi Social (ECOSOC)......................................208
5.7.4. Comitetul Ştiinţific şi Tehnic al Euratom........................................210
5.7.5. Banca Europeană de Investiţii (BEI)...............................................211
5.7.6. Comitetul Regiunilor.......................................................................213
5.7.7. Banca Centrală Europeană (BCE) şi Sistemul European de Bănci
Centrale (SEBC) ........................................................................................215
Capitolul 6
Organe paracomunitare
Secţiunea 6.1. Consiliul European......................................................................219
Secţiunea 6.2. Consiliul Europei ........................................................................222
Capitolul 7
Mijloacele de acţiune ale Uniunii Europene

Secţiunea 7.1. Sediul Uniunii Europene.............................................................231
Secţiunea 7.2. Regimul lingvistic .......................................................................233
Secţiunea 7.3. Personalul Uniunii Europene.......................................................234
Secţiunea 7.4. Finanţarea Uniunii Europene.......................................................237
Capitolul 1
Introducere
Secţiunea 1.1
Scurt istoric
Pentru a înţelege construcţia europeană aşa cum ni se înfăţişează ea astăzi

trebuie să facem o scurtă incursiune istorică.
Dintr-o astfel de perspectivă, continentul european a fost până către anul
1500 î.e.n. un continent de popoare migratoare, polarizat în jurul antichităţii greco-
romane şi al mutaţiilor economice şi geopolitice ce i-au marcat graniţele.
Astfel, Grecia antică, constituită ca un sistem internaţional bazat pe relaţia
conflict-cooperare între diferite cetăţi, devine1 „originea valorilor culturale
europene", idealurilor civice şi aspiraţiei individului către universalitate. Ulterior,
ideile novatoare ale Romei din domeniile administraţiei şi organizării interne
impun ideea de ierarhie în stat, de respect al legii şi de unificare a regiunilor, idei
care au stat la baza formării statelor naţionale.
Ajungem astfel, începând cu secolele al XIV-lea şi al XV-lea, într-o
Europă de state naţionale constituite ca unităţi politice sau politico-religioase
(bazate pe ideea de suveranitate, adică pe frontiere precise, armate naţionale, limbi
naţionale şi organizări interne bine definite, şi, nu în ultimul rând, pe dezvoltarea
relaţiilor dintre state - „relaţii internaţionale") şi ca unităţi economice (cu vame şi
politici economice care au favorizat schimburile dintre pieţele naţionale mai mult
sau mai puţin închise).
Europa evoluează apoi, până către sfârşitul secolului al XIX-lea, între
multipolaritate şi omogenitate. Multipolaritatea se explică prin poziţia pe care
fiecare stat european independent dorea să şi-o impună în relaţiile cu celelalte
state şi prin mijlocul folosit pentru obţinerea acestui ideal, adică prin folosirea
forţei.
Ideea „statului dominant" a împiedicat (vezi realizarea unităţii germane
de către Prusia prin război sau a unităţii italiene de către Piemont contra Austriei şi
Papalităţii) realizarea de alianţe (economice sau politice) stabile între ţările
europene şi a întârziat realizarea unui echilibru
1 J. C. Gautron, Droit europeen, 9° edition, Ed. Dalloz, 1999, titlu preliminar

14 Fundamente ale dreptului comunitar instituţional
european stabil. În acelaşi timp însă, Europa a evoluat în mod omogen prin
laicizarea gândirii şi victoria autonomiei politicului faţă de ideologiile religioase,
prin cosmopolitismul şi universalismul teoriei drepturilor naturale individuale şi
prin caracterul transnaţional al romantismului şi al pacifismului (V. Hugo).
Putem adăuga acestor elemente contribuţiile revoluţiei industriale, apoi
celei ştiinţifice şi tehnice la dezvoltarea liberalismului şi a capitalismului şi
generalizarea schimburilor economice inclusiv prin introducerea aurului ca unitate
monetară.
Dar apariţia doctrinei socialiste (internaţionalizată în 1864) şi
emanciparea coloniilor europene din America de Sud şi Africa au lovit puternic
echilibrul european (realizat până atunci) şi au demonstrat că proiectele
federaliste ale lui Saint Simon (asupra unei societăţi industriale europene) sau J.
B. Proudhon (asupra unei uniuni de regiuni europene, iar nu de state) sunt
construcţii ideale, utopice.
Fără a extrapola rolul evenimentelor istorice ce au marcat etapele de
evoluţie ale istoriei europene, trebuie să subliniem totuşi că ambiţiile naţionaliste
şi diferenţele culturale au fost mereu determinante.
Şi astfel, după ce două războaie mondiale au devastat continentul, „marile
puteri" europene s-au regăsit slăbite economic şi nesigure de puterea lor de
influenţă pe plan mondial. Mai mult chiar, cele două conflagraţii mondiale au
demonstrat europenilor că unirea politică a Europei prin forţă este nerealizabilă şi
mult prea costisitoare (nu atât economic, cât mai ales social).
Secţiunea 1.2
Începuturile integrării europene
Sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial găsea o Europă distrusă

material, frământată de puternice crize politice şi divizată fundamental prin
„Cortina de Fier" (cum a numit-o Winston Churchill) în două zone (Est-Vest).
Cum era firesc, un puternic curent înspre o politică internaţională care să
fie capabilă să oprească un alt război mondial şi care să întărească economic
Europa în faţa Americii a început să se dezvolte.
Primul succes în acest sens 1-a constituit înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor
Unite în anul 1945.
La nivel european, tendinţa către paneuropenizare a renăscut după ce
proiectele interbelice ale lui Briand privind organizarea unui regim de uniune
federală europeană şi Herriot au rămas fără rezultat. Astfel, s-a constituit
Organizaţia Economică Europeană, care mai târziu avea să devină Organizaţia
Introducere 15
pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED) prin aderarea, în 1960, a

Statelor Unite ale Americii şi Canadei.
În acelaşi sens mai notăm şi înfiinţarea Pactului Nord-Atlantic (NATO) în
1949, ca organizaţie militară cu scop primordial defensiv, ca şi activitatea
susţinută a unor mişcări proeuropene (cum a fost Uniunea Europeană a
Federaliştilor sau Organizaţia „Nouvelles Equipes Internationales").
Curentul federalist (bazat pe primatul politicului şi pe transferul
problemelor din plan statal în plan regional) domina Europa de după război şi era
susţinut de personalităţi marcante ale epocii, cum ar fi Winston Churchill în Anglia
(care milita pentru crearea unei federaţii europene folosind modelul american),
Aloide da Gaspari (Italia), Paul Henri Spaak (Belgia) şi Leon Blum (Franţa).
De asemenea, federalismul a fost încurajat chiar de SUA, care după
război au jucat un rol important în reconstrucţia Europei Occidentale (mai întâi
prin ajutoare ad-hoc, iar după 1947 prin Planul Marshall).
Angajată activ în „cauza reconstrucţiei europene", dar neglijând mozaicul
lingvistic şi cultural al Europei, ca şi îndelungata istorie de lupte şi rivalităţi a
popoarelor europene, SUA doreau să se construiască o entitate federală europeană
care să administreze şi să împartă mai uşor ajutorul acordat, dar, în acelaşi timp,
să fie capabilă să ţină piept şi „pericolului comunist".
Pe de altă parte, încercând să contracareze dezavantajele federalismului
(în special influenţa politică), continuatorii teoriei funcţionaliste2 (Jean Monnet şi
Robert Schuman) propun şi susţin primatul factorilor tehnici şi economici în
realizarea unei uniuni de state europene.
În aceste condiţii, ţările occidentale şi-au îndreptat atenţia spre găsirea
unei formule de „entitate transnaţională europeană" cât mai viabilă. Debutul
eforturilor lor 1-a reprezentat semnarea la 17 martie 1948 a Pactului de la
Bruxelles între Franţa, Anglia, Olanda, Belgia şi Luxemburg. Pactul propunea
formarea unei uniuni vamale deschise tuturor ţărilor europene şi înfiinţarea unei
Adunări Europene, ca organizaţie cu puteri parlamentare internaţionale (Anglia a
ridicat mari obiecţii la această propunere).
Efectul Pactului se resimte în timpul Congresului de la Haga (din mai
1948) al reprezentanţilor mişcărilor federaliste din 19 ţări europene şi în semnarea
Tratatului de la Londra (la 5 mai 1949) asupra Statutului Consiliului Europei.
2 Teoriile funcţionaliste considerau că „societatea" (în sens de uniune de state) trebuia să fie
dezideologizată şi dominată doar de raţiunea gestiunii. Ea trebuia condusă de instituţii centrale,
legitimizate politic, care să organizeze integrarea tehnico-economică a diferitelor zone şi să
aibă capacitatea de a impune distribuţia resurselor şi de a adopta legi. Astfel, integrarea
economică ducea la o integrare politică progresivă sub forma unei „comunităţi politice
europene". Doctrina funcţionalistă originală a lui Haas a fost corectată de şcolile
neofuncţionaliste şi influenţată de ideologia novatoare a celui ce avea să devină părintele
integrării comunitare, Jean Monnet.
Organizaţie internaţională cu caracter politic, Consiliul Europei3 a

reprezentat o formulă de integrare europeană pe cale parlamentară. Dar lipsa
puterii legislative a organelor Consiliului (Comitetul de Miniştri şi Adunarea
Parlamentară), vastitatea domeniilor ce puteau fi abordate şi ritmul lent al
transformărilor economice au determinat eşecul rapid al acestei formule de
integrare şi orientarea statelor occidentale către soluţii de cooperare economică
mai radicale.
„Au lieu de vous aftronter, influencez-vous reciproquement"4 spunea Jean
Monnet în proiectul de cooperare interguvernamentală pe care 1-a propus
ministrului de externe francez Robert Schuman5. El propunea crearea unei
organizaţii interguvernamentale bazate pe:
• delegarea de suveranitate a statelor membre;
• crearea unor instituţii comunitare executive înzestrate cu puteri
supranaţionale şi
• acceptarea arbitrajului unei Curţi de Justiţie care să edicteze un drept
superior dreptului naţional al statelor membre.
Pentru încet ut urma să se înfiinţeze o Înaltă Autoritate („Haute
Autorite") în domeniul cărbunelui şi oţelului (domenii foarte sensibile în relaţiile
franco-ger-mane - în acea perioadă), care să organizeze şi să supravegheze
activitatea ţărilor membre în acest domeniu. Organizaţia supranaţională ce se crea
trebuia dotată cu puteri concrete de a impune statelor decizii în acel domeniu.
Robert Schuman prezintă oficial, la 9 mai 1950, proiectul lui Jean
Monnet în ceea ce avea să rămână în istoria Europei drept „Planul Schuman de
integrare europeană".
Aşa cum s-a subliniat în doctrina de specialitate6, Planul Schuman
abordează într-o manieră nouă, de un pragmatism prudent, problema construcţiei
europene şi impune principiul supranaţionalismului.
Astfel, metoda propusă, denumită „calea comunitară de integrare", acordă
prioritate integrării sectoriale a statelor europene în detrimentul integrării lor
globale şi integrării lor economice în detrimentul celei politice.
Planul Schuman considera că „Europa unită nu se face dintr-o dată,
nici printr-o construcţie de ansamblu, ci ea se va face prin realizări concrete ce
vor crea mai întâi o solidaritate de fapt. Naţiunile ce vor fi angajate în procesul
unificării economice se vor găsi antrenate într-un «sistem de angrenaje» pe
calea construcţiei lor politice... Construind o Europă economică vom construi
3 Pentru detalii privind rolul Consiliului Europei, organele şi funcţionarea sa vezi secţiunea
special dedicată în această lucrare.
4 „În loc de a vă înfrunta, influenţaţi-vă reciproc" (în franceză).
5 Robert Schuman a fost ministrul afacerilor eterne al Franţei între iunie 1948 şi decembrie 1952.
6 Guy Isaac, Droit communautaire general, 4° edition, Massen, Paris, 1994, pag. 13 şi J. C.
Gautron, op. cit, pag. 13.
Introducere 17
în acelaşi timp şi o Europă politică". în felul acesta, deşi „în Europa sunt (state
- n.a.) mici şi mari..., în comunitatea popoarelor europene, micii şi marii vor
avea aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii".
În concluzie, Planul Schuman a abandonat schema tradiţională a
cooperării economice dintre state, propunând o formulă nouă, numită „de
integrare comunitară", în care statele acceptă să transfere unele dintre
competenţele lor proprii în domenii bine delimitate către o nouă entitate
supranaţională, creată prin voinţa lor suverană.
Această entitate, numită „Comunitate", este instituită printr-un acord
(tratat multilateral internaţional clasic) de tip comunitar şi prevede crearea unor
"instituţii comunitare" (organisme supranaţionale sau interguvernamentale) care
sunt dotate prin chiar Tratatele institutive ale Comunităţilor Europene cu
mecanisme proprii de acţiune, care se impun statelor membre şi fac efectivă
realizarea obiectivelor prevăzute de tratate.
In acelaşi timp, supranaţionalismul amintit anterior permitea autonomia
legislativă a instituţiilor comunitare, aplicabilitatea directă a legislaţiei nou-create
în ordinile juridice naţionale şi transferul de suveranitate de la statele membre la
instituţiile comunitare nou-create.
Acceptarea acestei noi formule de integrare economică europeană a dus,
după negocieri rapide între Franţa. Germania. Belgia. Olanda. Luxemburg şi
Italia, la semnarea, la Paris, la 18 aprilie 1951. a Tratatului privind instituirea
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).
Obiectivul Tratatului era crearea (la dimensiunea celor şase state membre)
unei pieţe comune a cărbunelui şi oţelului în care să domnească libera circulaţie a
mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor-muncitori.
Pentru realizarea acestui obiectiv se crea o structură de instituţii
comunitare dotate cu atribuţii specifice. Astfel, Înalta Autoritate (devenită azi
Comisia Europeană), formată din personalităţi independente de statele membre,
avea responsabilitatea să gestioneze piaţa comună şi primea drept consecinţă
puterea de a adopta decizii obligatorii (normative sau administrative) atât faţă de
statele membre, cât şi direct faţă de întreprinderile din aceste sectoare.
Controlul politic asupra Înaltei Autorităţi era încredinţat unei Adunări
(devenită azi Parlamentul European), iar Curtea de Justiţie nou-creată urma să
asigure respectarea şi supremaţia dreptului în interiorul sistemului.
În plus, se mai crea şi un comitet special de miniştri (devenit ulterior
Consiliul Comunităţii Europene şi astăzi Consiliul Uniunii Europene), în care
reprezentanţi ai statelor membre garantau că Înalta Autoritate acţionează doar în
strânsă legătură cu guvernele naţionale.
În sfârşit, pentru a permite libertatea de acţiune necesară înaltei Autorităţi
pentru îndeplinirea responsabilităţilor sale, se dispunea constituirea de resurse
proprii ale Comunităţii prin stabilirea unei prelevări speciale (un fel de impozit)
asupra întreprinderilor din sector.
Succesul rapid al instituirii CECO i-a determinat pe politicienii europeni
să extrapoleze prematur noul sistem de integrare economică şi la alte domenii.
Astfel, la 27 mai 1952 a fost semnat la Paris, Tratatul privind instituirea
Comunităţii Europene de Apărare (CEA), iar la 9 martie 1953 Adunarea Generală
a CECO a elaborat şi a prezentat reprezentanţilor guvernelor statelor membre
proiectul Tratatului de instituire a Comunităţii Politice Europene (CPE). Insă
Franţa respinge la 30 august 1954 printr-un vot procedural Tratatul CEA, iar
proiectul CPE este lăsat în nelucrare. Mai mult chiar, miniştrii afacerilor externe ai
„Celor Şase", reuniţi în cadrul Conferinţei de la Messina din 1-2 iunie 1955,
recunoscând viabilitatea şi logica construcţiei europene începute în 1951,
confirmă că statele lor sunt interesate de continuarea integrării lor economice şi
acceptă să extindă domeniile lor de acţiune la întreaga economie şi în special la
domeniul energiei nucleare.
În consecinţă, se creează un comitet interguvernamental prezidat de P. H.
Spaak, care elaborează un raport asupra „posibilităţilor unei uniuni economice
generale, ca şi asupra unei uniuni în domeniul nuclear". Pe baza Raportului Spaak,
remis la 21 aprilie 1956 guvernelor „Celor Şase", au început negocierile care au
dus, la 25 martie 1957, la semnarea tratatelor de la Roma, adică a Tratatului de
instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene de Energie Atomică (CEEA) sau „Euratom".
În cadrul acestor două tratate, care relansează construcţia europeană, se
remarcă un recul al doctrinei supranaţionaliste atât în plan ideologic, cât şi în
planul tehnicilor instituţionale. Astfel, organul de decizie devine Consiliul
Comunităţii, format din reprezentanţii guvernelor statelor membre (şi nu Comisia,
ca în sistemul CECO), care trebuie să colaboreze în activitatea sa cu Comisia şi cu
Adunarea Generală. Comisia dobândeşte un rol important în pregătirea proiectelor
de decizii (drept de iniţiativă) şi în supravegherea respectării tratatelor.
Dar fiecare Comunitate avea practic propriile sale instituţii, mai puţin
Curtea de Justiţie şi Adunarea (devenită ulterior Parlamentul European), care erau
comune conform unei convenţii speciale anexate tratatelor de la Roma.
Integrarea instituţională este realizată mult mai târziu, prin Tratatul de
fuziune şi prin extinderea competenţelor Adunării Generale, alegerea membrilor ei
prin sufragiu universal direct şi trecerea de la cerinţa votului unanim la votul
majoritar în cadrul Consiliului.
Din punct de vedere structural TCEE este considerat7 un „tratat-cadru" sau
de procedură, ce vizează realizarea integrării economiei statelor membre pe etape,
în mod progresiv, în scopul creării unei uniuni vamale şi a unei pieţe unice.
7 Vezi doctrina de specialitate citată în lucrare.

Introducere 19
Tratatul CEEA este însă analizat ca un tratat-lege, întrucât cuprinde

reglementări ce vizează domeniul specific al producerii şi folosirii energiei
nucleare în scopuri paşnice (ceea ce ne aminteşte de Tratatul CECO) şi creează
perspectiva unei pieţe comune ce interesează statele membre.
Toate cele trei Tratate institutive8 creează posibilitatea integrării
economice a statelor membre pe trei niveluri:
• uniune vamală;
• piaţă unică sau spaţiu economic unificat;
• uniune economică - prin politicile comune.
Dar, în cadrul fiecărui nivel, între cele trei Comunităţi erau diferenţieri
importante.
Astfel, în ceea ce priveşte piaţa produselor la care se referă, în sistemul
CECO şi CEEA este vorba despre produse restrictiv enumerate, pe când în
sistemul CEE ea se întinde la ansamblul produselor posibile.
Pentru uniunea vamală, în sistemul CECO ea era imperfectă şi nu
cuprindea un tarif exterior comun, pe când în sistemul CEE ea era perfectă, fiind
realizată prin eliminarea obstacolelor intracomunitare la exportul/importul de
produse şi prin introducerea unui tarif exterior comun.
O altă diferenţă între tratatele CECO şi CEE se referea la aplicabilitatea
lor teritorială, în sensul că Tratatul CEE se aplică şi teritoriilor ne-europene ale
unor state membre9, faţă de tratatul CECO, care, ratione loci, se aplica doar pe
teritoriile europene ale statelor membre.
În privinţa regulilor de concurenţă în piaţa comună, regulile CECO erau
mult mai stricte faţă de sistemul CEE, caracterizat prin neodirijism şi neo-
liberalism.
Întrucât, în logica autorilor Tratatelor institutive, integrarea statelor membre
nu se putea realiza dintr-o dată, tratatele prevedeau diferite tipuri de perioade
tranzitorii care să permită realizarea obiectivelor propuse. Putem să menţionăm:
• perioadele tranzitorii iniţiale pentru punerea în aplicare a uniunii vamale,
ce au fost reduse la zece ani şi în care competenţele instituţiilor comunitare
au cunoscut dezvoltări importante;
8 Se denumesc „institutive" deoarece au instituit, adică au creat Comunităţile Europene

respective.
9 Dispoziţii speciale ce fac obiectul unora dintre convenţiile şi protocoalele ataşate tratatelor de
la Roma prevăd că acestea nu se aplică Insulelor Feroe, dar se aplică selectiv insulelor Aland şi
parţial insulelor anglo-normande. De asemenea, aşa-numitele „ţări şi teritorii de peste mări"
Angora, Madera şi Insulele Canare au din 1957 statutul de ţări asociate la CEE, iar prin
declaraţia adăugată Tratatului de la Amsterdam s-a convenit revizuirea acestui regim în sensul
Convenţiei de la Lome. în privinţa departamentelor franceze de peste mări, ele beneficiază de
regimuri speciale şi chiar de un Fond European de Dezvoltare şi de programe specifice (de
exemplu Programul Poseidon) pentru dezvoltarea relaţiilor lor economice cu satele membre.
• perioada de tranziţie (1987-1993) prevăzută de Actul unic european pentru

realizarea pieţei interne comunitare;
• perioada pregătitoare pentru moneda unică prevăzută de Tratatul asupra
Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht), iar Tratatul de la Amsterdam
a deschis o perioadă de cinci ani pentru punerea în aplicare a unui „spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie" în ceea ce priveşte regimul vizelor,
azilului, imigrărilor şi politicilor legate de libera circulaţie a persoanelor;
• perioade tranzitorii au rezultat şi din actele de adeziune de noi membri.
Aceste acte urmăreau încadrarea noilor state în mecanismele şi regulile
comunitare şi în consecinţă prevedeau regimuri derogatorii temporare pentru
sectoare sensibile atât la nivel comunitar, cât şi la nivel naţional (de
exemplu pescuitul, agricultura, relaţiile externe şi monopolul de stat etc).
În sfârşit, trebuie amintite şi perioadele specificate cel mai adesea prin
directive, înlăuntrul cărora statele membre trebuie să pună în aplicare anumite
reguli comunitare.
Secţiunea 1.3
Unificarea şi evoluţia Comunităţilor Europene
Încă de la instituirea lor prin tratatele de la Paris şi Roma şi până în

prezent, în ciuda unificării instituţionale, bugetare şi funcţionale realizate, există
două10 Comunităţi Europene distincte. Nici chiar Tratatul de la Maastricht asupra
uniunii economice şi monetare, nici apoi Tratatul de la Amsterdam sau Tratatul de
la Nisa nu au realizat uniunea formală a Comunităţilor, care continuă să existe
într-o interdependenţă relativă.
Totuşi, în evoluţia lor, Comunităţile Europene au cunoscut o serie de
elemente unificatoare care au redus autonomia lor iniţială şi au apropiat regulile
aplicabile fiecăreia dintre ele.
Astfel, din 1957 a început unificarea instituţională la nivel comunitar,
concretizată prin Convenţia anexată tratatelor de la Roma privind unele instituţii
comune celor trei Comunităţi. Această convenţie prevedea existenţa unei Curţi de
Justiţie unice, a unui Parlament unic, a unor organe de control comune celor trei
comunităţi şi a unui Comitet Economic şi Social (ECOSOC), ca organ comun
celor două noi Comunităţi.
10 Tratatul privind instituirea CECO a expirat în anul 2002 şi Tratatului de la Nisa i s-a ataşat un
Protocol special relativ la consecinţele financiare ale expirării tratatului CECO şi la fondul de
cercetare a cărbunelui şi oţelului.
Introducere 21
Ulterior, la 8 aprilie 1965 a fost semnat Tratatul de „fuziune a

executivelor", care substituia un Consiliu unic şi o Comisie unică celor şase
organe preexistente, inclusiv Înalta Autoritate a CECO. Acestui tratat i-a fost
anexat şi „Statutul privind funcţionarii şi agenţii comunitari", act prin care se crea
un regim unic pentru aceşti actori importanţi ai vieţii comunitare.
In sfârşit, unificarea instituţională a continuat prin Actul unic european şi
Tratatul asupra Uniunii Europene, punându-se accentul pe creşterea rolului
Parlamentului European şi a cooperării instituţionale.
Un alt domeniu de unificare asupra căruia statele membre au convenit
prin tratatul din 8 aprilie 1965 a fost cel bugetar. Cu această ocazie, în locul
bugetelor separate pe cele trei Comunităţi s-a introdus un buget unic (ce includea
toate veniturile şi cheltuielile celor trei Comunităţi, mai puţin cheltuielile de
intervenţie CECO şi Fondul European de Dezvoltare) şi o procedură specială de
adoptare a bugetului, care implica colaborarea Consiliului, Comisiei şi
Parlamentului.
În ceea ce priveşte unitatea funcţională a Comunităţilor Europene, deşi
art. 232 CEE afirmă autonomia tratatului general faţă de tratatele sectoriale, a fost
rolul Curţii de Justiţie a CE ca, într-un spirit creator, să interpreteze dispoziţiile
Tratatelor institutive şi să afirme în mod constant legătura lor indisolubilă. Prin
formule de genul „în spiritul tratatelor" sau „în sistemul tratatelor", CJCE a
creat prin deciziile sale fundamentul juridic al interdependenţei dintre tratate.
De asemenea, Consiliul CE a extins aplicarea dispoziţiilor din Tratatul
CEE şi la domeniul sectorial al Tratatului CECO, în special în ceea ce priveşte
libera circulaţie a muncitorilor, libertatea de stabilire şi concentrările de
întreprinderi. În egală măsură, elaborarea noilor politici comunitare a subliniat
efectul lor „orizontal" şi intercomunitar11.
Evoluţia Comunităţilor Europene a fost apoi marcată de lărgirea lor prin
aderarea de noi membri şi prin preocupările de revizuire a Tratatelor institutive,
pentru a face cât mai flexibilă şi mai rapidă atingerea obiectivelor de integrare.
Prima etapă de aderare a făcut ca, la 22 ianuarie 1972, în baza art. 237
CEE, Anglia, Irlanda şi Danemarca să devină membre ale Comunităţilor Europene
(Norvegia a refuzat prin referendum ratificarea tratatului de adeziune la care
participase şi deci nu a devenit stat membru). Tratatele şi actele de adeziune
cuprindeau trei aspecte importante pentru viitoarele aderări:
• acceptarea principiului „acquis"-ului comunitar12;
11 Au efect „orizontal" acele politici comunitare care sunt componente ale altor politici
comunitare, cum ar fi cele privind mediul, protecţia consumatorilor, sănătatea, şi au efect
„intercomunitar" acele politici comunitare care vizează mai multe sectoare economice în acelaşi
timp, cum ar fi politica de cercetare şi tehnologică.
12 „Acquis-ul" comunitar sau dobândirea comunitară reprezintă totalitatea normelor juridice ce
reglementează activitatea Comunităţilor Europene, a instituţiilor lor, acţiunile şi politicile
comunitare. „Acquis-ul" comunitar include astfel Tratatele institutive (CECO, CEE şi CEEA) şi
subsecvente (AUE, TUE, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa), legislaţia adoptată de
• modificarea imediată a compoziţiei instituţiilor comunitare şi instaurarea

de măsuri tranzitorii privind adoptarea tarifului extern comun;
• eliminarea restricţiilor tarifare, apropierea preţurilor la produsele
agricole şi participarea britanică la bugetul comunitar.
A doua etapă de aderare a permis Greciei, care din 1961 era ţară asociată13
la CEE, să semneze la 28 mai 1979 tratatul de asociere ce a intrat în vigoare la
începutul anului 1981. Acest tratat a orientat Comunităţile Europene către Sud,
consimţind existenţa unor state membre cu niveluri diferite de dezvoltare.
A treia etapă de lărgire a Comunităţilor a inclus, în 1985, aderarea
Portugaliei (care din 1972 încheiase un acord de liber schimb cu CEE) şi Spaniei
(care din 1971 încheiase un acord comercial cu CEE). Negocierea acestor aderări
nu a fost lipsită de discuţii delicate, în special cele legate de concurenţa cu
anumite produse (fructe, legume, produse agricole, lapte şi carne de bovine, ulei
de măsline, materii grase vegetale, vin şi peşte) pe care noile state membre o vor
face în piaţa comunitară.
Pentru aceste ţări candidate însă, adeziunea a însemnat consolidarea
democraţiei lor interne şi recunoaşterea orientării lor europene.
Pentru Comunităţi însă, aceste aderări au pus în lumină anumite dificultăţi:
funcţionarea mai complexă şi mai greoaie a instituţiilor comunitare, creşterea
producţiilor excedentare (în special agricole) şi concilierea greoaie, în planul
relaţiilor externe comunitare, a prevederilor acordurilor bilaterale ale statelor
membre cu alte state nemembre.
O ultimă etapă de lărgire a Comunităţilor este marcată de aderarea
Austriei, Finlandei şi Suediei cu începere de la 1 ianuarie 1995. Această etapă a
constituit de fapt şi prima lărgire a Uniunii Europene după Tratatul de la
Maastricht.
Aşa cum menţionam anterior, lărgirea Comunităţilor Europene prin admiterea
de noi state a determinat în mod obiectiv o revizuire a Tratatelor institutive.
Un moment important al acestui proces a fost semnarea la Luxembourg, în
februarie 1986, a Actului unic european. Acest tratat cuprindea două categorii
diferite de dispoziţii: unele referitoare la realizarea până în 1992 a pieţei interne
unice, iar celelalte referitoare la cooperarea dintre statele membre în materia
politicii externe comune.
instituţiile comunitare de-a lungul timpului (regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize),
jurisprudenţa CJCE, declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul UE, acţiunile comune, actele şi
poziţiile adoptate în cadrul PESC şi al cooperării din domeniul justiţiei şi afacerilor interne, ca şi
acordurile internaţionale la care Comunităţile Europene sau Uniunea Europeană este parte.
13 Conform art. 238 CE, „Comunitatea poate încheia cu un stat terţ, o uniune de state sau o
organizaţie internaţională acorduri ce creează o asociaţie caracterizată prin drepturi şi obligaţii
reciproce, acţiuni comune şi proceduri particulare". De regulă, acest statut (de „stat asociat") este
folosit ca o etapă înaintea cererii de a deveni stat membru.
Introducere 23
Statele membre s-au raliat ideii de a realiza o piaţă interioară comună,

acceptând creşterea competenţelor instituţiilor comunitare în atingerea acestui
obiectiv, inclusiv în domeniile cercetării şi dezvoltării tehnologice şi în politicile
sociale, regionale şi de mediu.
Pornind de la noua14 definiţie a pieţei interne ca „spaţiu fără frontiere
interioare în care este asigurată circulaţia liberă a mărfurilor, persoanelor,
capitalurilor şi serviciilor", „Cei 12" au procedat la o veritabilă „novaţie" a
obiectivelor Tratatului de la Roma, trecând de la o „piaţă comună" la un spaţiu
economic integrat. Efortul politic comun de a realiza obiectivele AUE este afirmat
fără tăgadă de cele 12 state membre în titlul al treilea al AUE.
Mijloacele propuse de AUE pentru a se ajunge la un astfel de spaţiu fără
frontiere erau în acelaşi timp economice şi sociale.
Astfel, modificând viziunea lor economică, statele membre au convenit:
modificarea procesului decizional la nivel comunitar, stabilirea unui calendar
precis pentru atingerea obiectivelor propuse, atribuirea de noi competenţe
Comunităţilor şi modificări instituţionale indispensabile, cum ar fi extinderea
puterilor Comisiei, creşterea rolului Parlamentului prin procedura de cooperare,
trecerea la votul majorităţii calificate în Consiliu (în hotărârile necesare apropierii
legislaţiilor naţionale).
Astfel, simplificarea procesului decizional a vizat mai toate instituţiile
comunitare:
*) „majoritatea calificată" se impune ca modalitate obişnuită de vot în
Consiliu, fiind folosită pentru orice decizie referitoare la realizarea pieţei interne,
mai puţin domeniile exceptate, cum ar fi fiscalitatea, libera circulaţie a persoanelor
şi drepturile salariale, unde „unanimitatea" rămâne modalitatea de vot cerută;
*) creşte rolul consultativ al Parlamentului prin introducerea procedurii
„de cooperare" cu Consiliul şi a „avizului conform" asupra aderării de noi state;
*) se extind puterile executive ale Comisiei (adăugând la mecanismul de
delegare preexistent practicile anterioare ale aşa-numitei proceduri a
„comitetelor");
*) se creează, prin decizia Consiliului luată cu unanimitate de voturi, un
Tribunal de Primă Instanţă ataşat Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, care
să judece recursurile formulate de persoanele private.
În ceea ce priveşte calendarul de realizare a anumitor activităţi, el era

dominat de aşa-numitul „obiectiv 1992", conform căruia, până la 31 decembrie
1992, trebuia adoptate (conform art. 8 al AUE) toate măsurile necesare realizării
14 Menţionăm că Tratatul CEE se referă la şi defineşte „piaţa comună", iar art. 7A al AUE
defineşte „piaţa internă".
pieţei interne (300 de noi măsuri erau propuse de Cartea Albă15 a Comisiei, şi 279
au fost adoptate).
Un alt obiectiv al AUE viza noile domenii de competenţă comunitară, care
extindeau construcţia europeană şi la alte aspecte decât economia (stricto sensu),
cum ar fi:
• crearea unei „Europe a cetăţenilor";
• cooperarea în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice - care
devine un obiectiv comunitar realizabil „în mai multe viteze", în funcţie
de capacitatea statelor participante la aceste programe şi de nevoile lor;
• competenţe în domeniul politicii mediului16;
• realizarea unei coeziuni economice şi sociale (care, ţinând cont de
disparităţile de dezvoltare economică dintre ţările europene, să deschidă
calea către o reformă de ansamblu a fondurilor structurale);
• competenţe în materie monetară17;
• cooperarea politică a statelor membre.
În legătură cu acest ultim aspect, subliniem rolul de iniţiator în
promovarea unei politici externe şi de securitate comune pe care 1-a avut art. 30 al
AUE.
Acest articol aduce două inovaţii importante: pe de o parte, se referă la
necesitatea unei coerenţe între cooperarea politică europeană şi politica externă
comunitară, şi pe de altă parte, vizează o posibilă extindere a cooperării (în ceea
ce priveşte aspectele sale politice şi economice) la domeniul securităţii comune.
Cât priveşte cooperarea statelor membre în materia politicii externe, AUE
codifică practicile interguvernamentale anterioare de cooperare politică înscrise în
declaraţiile de la Luxembourg, Copenhaga şi Londra.
De asemenea, tratatul consacră existenţa Consiliului European18 ca for de
dialog politic al statelor membre, dar fără a-1 integra în sens formal în sistemul
instituţiilor comunitare.
15 Cartea Albă a Comisiei a fost publicată în iunie 1985. Ea s-a bazat pe raportul Comitetului
Dooge referitor la „accelerarea şi realizarea construcţiei pieţei unice comunitare".
16 Deşi aspectele politicii comunitare din domeniul protecţiei mediului sunt văzute ca având un
caracter subsidiar faţă de politicile naţionale ale statelor membre, este de reţinut că ele devin o
componentă a altor politici comunitare.
17 Doctrina de specialitate consideră că AUE a reprezentat un pas în pregătirea condiţiilor
necesare trecerii la Uniunea Europeană şi la sistemul monetar european (SME) - pentru detalii
vezi Ch. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l'Union Europeen, 3° edition, Litec, 1999,
pag. 12 şi J. C. Gautron, op. cit., 2002, pag. 99.
18 Pentru detalii şi precizări vezi secţiunea special dedicată Consiliului European în această lucrare.
Consiliul European a fost creat în 1974 şi este diferit atât de fostul Consiliu al Comunităţilor
Europene, cât şi de actualul Consiliu al Uniunii Europene, după cum este diferit şi de Consiliul
Europei (creat în 1949).
Introducere 25
Actul unic european instituţionalizează însă prezenţa preşedintelui

Comisiei Europene la lucrările Consiliului European, consacrând astfel o situaţie
de fapt care exista deja.
O altă etapă importantă în evoluţia construcţiei europene o reprezintă
Tratatul de la Maastricht, numit „Tratatul asupra Uniunii Europene". El a fost
semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht şi a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Ambiţia19 pe termen lung a acestui tratat era de a realiza o „Europă
politică" la jumătatea drumului dintre o Europă federală (cum se dorea în anii '50)
şi una confederală (propusă de Planul Fouchet)20.
Începuturile acestei schimbări de atitudine îşi au originea însă în Raportul
Tindemans din 1974 şi în Proiectul Spinelli din februarie 1984, care au propus,
fiecare în parte şi în felul său, o nouă formulă de integrare europeană. Nefiind
cazul să extrapolăm aici importanţa rapoartelor sus-menţionate, revenim la ideea
importanţei Tratatului de la Maastricht pentru viitorul Europei.
Astfel, însuşi termenul de Uniune Europeană ne relevă schimbarea
intervenită prin conţinutul acestui tratat, care extinde integrarea europeană de la
domeniul economic la domeniul politic. Altfel spus, integrarea economică
europeană este privită în contextul mai larg al cooperării politice dintre statele
membre.
Această cooperare politică vizează deci nu numai aspecte de politică
economică comună, ci şi alte domenii „sensibile" pentru construcţia europeană,
cum ar fi: introducerea cetăţeniei europene, realizarea unei coeziuni economice şi
sociale între statele membre, cooperarea în domeniile poliţiei, justiţiei şi afacerilor
interne sau în promovarea unei politici externe şi de securitate comune21.
Secţiunea 1.4
Ce sunt Comunităţile Europene?
Privite în evoluţia lor şi ţinând cont de conţinutul Tratatelor institutive,

doctrina juridică de specialitate consideră Comunităţile Europene ca fiind:
• o nouă formă de colaborare între state, o formă de colaborare ce se
găseşte la Jumătatea drumului" dintre un stat, în sens tradiţional, şi o
organizaţie internaţională;
• organizaţii internaţionale particulare, dotate cu drepturi suverane şi
bazate pe o ordine juridică independentă de ordinile juridice ale statelor
19 Vezi Ch. Gavalda şi G. Parleani, op. cit., 1999, pag. 13.

20 Idem.
21 Pentru detalii vezi secţiunea intitulată „Uniunea Europeană".
membre, faţă de care statele membre, autorităţile, organele şi resortisanţii

lor le sunt subordonaţi în domenii bine definite, ce au fost atribuite
Comunităţilor prin Tratatele institutive;
• un sistem în devenire, în evoluţie, care depinde în primul rând de statele
membre şi de voinţa lor de a face ca aceste Comunităţi să evolueze către
un stat federal sau către o uniune europeană (de altfel, Parlamentul
European a adoptat, în rezoluţia din 16 februarie 1978, expresiile
„Comunitate Europeană" şi „Piaţă Comună" pentru a desemna evoluţia
realizată de statele membre pe calea realizării obiectivelor comunitare, iar
la 1 ianuarie 1992, expresia „Uniune Europeană").
Sesizând aceste caracteristici, Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene a caracterizat în deciziile sale Comunităţile Europene ca fiind un
veritabil fenomen de drept. Astfel, ele sunt apreciate ca o creaţie a dreptului, o
sursă de drept şi o nouă ordine juridică.
Comunităţile Europene sunt o creaţie a dreptului deoarece unitatea

dintre statele membre a fost făcută prin puterea dreptului (adică prin Tratatele
institutive ale celor trei Comunităţi Europene), şi nu prin forţă sau supunere
armată.
Ţările membre au ales ca bază de unificare valori fundamentale ca pacea,
libertatea, egalitatea şi respectul reciproc al fiecăruia dintre ele. Aceste valori sunt
menţionate direct sau indirect în preambulurile Tratatelor institutive.
După ce două războaie mondiale au distrus Europa, dorinţa popoarelor
europene pentru pace a devenit un laitmotiv al vieţii lor. Astfel, instituirea
Comunităţilor Europene a reprezentat o răscruce esenţială, o piatră de temelie
pentru realizarea unui cadru de pace şi stabilitate în Europa.
Chiar unele probleme actuale, care încă mai divizează şi învrăjbesc
popoarele Europei, pot fi depăşite prin dialogul lor direct şi prin continuarea „căii
de unificare comunitară". Această unificare nu poate fi realizată însă uşor sau
dintr-o dată, ci sunt necesare o muncă susţinută şi compromisuri pentru a fi
clădită. Probleme naţionale principale, cum ar fi şomajul, inflaţia şi creşterea
economică neechilibrată, nu pot fi rezolvate doar la nivel naţional. În plus, fără o
coeziune internă, Europa nu poate fi independentă politic sau economic de restul
lumii şi nu poate deţine rolul de putere mondială.
Pe de altă parte, unitatea Europei înseamnă egalitate nu doar între statele
membre, ci şi între cetăţenii lor. Nici o discriminare sau diferenţiere bazată pe
naţionalitate nu poate fi făcută sau acceptată între cetăţenii Europei. De aceea, toţi
cetăţenii Europei sunt egali în faţa legii, iar statele membre sunt egale între ele din
punct de vedere juridic, în ciuda mărimii, populaţiei sau culturii lor.
Introducere 27
Ca rezultat al păcii, unităţii şi egalităţii, ce unesc acum cele 15 state

membre ale Uniunii Europene, s-a creat o largă entitate de cooperare între ele, ce
nu ţine cont de frontierele lor naţionale.
Această entitate permite libertatea de mişcare a bunurilor, persoanelor,
capitalurilor şi serviciilor. Aceste libertăţi fundamentale prevăzute de Tratatele
institutive garantează astfel o piaţă comună, largă pentru statele membre, ce
permite lucrătorilor să-şi aleagă locul de muncă oriunde pe teritoriul comunitar,
conform propriului interes, întreprinzătorilor, libertatea de decizie privind locul de
stabilire sau bunurile şi serviciile oferite într-o competiţie liberă, şi
consumatorilor, libertatea de a alege cele mai ieftine şi mai bune produse oferite
ca rezultat al creşterii competiţiei.
Comunităţile Europene sunt o sursă de drept pentru că ele au fost create

direct de statele membre utilizând acte juridice (convenţii multilaterale), adică
cele trei Tratate institutive, inclusiv convenţiile, declaraţiile şi protocoalele ce le-
au fost ataşate, precum şi completările şi modificările ulterioare, adică tot ceea ce
este desemnat prin expresia „dreptul comunitar originar" sau primar.
Acest drept reglementează bazele instituţionale care definesc scopurile
Comunităţilor Europene şi organele care sunt împuternicite cu realizarea
obiectivelor comunitare. În cadrul astfel trasat, instituţiilor comunitare le sunt
conferite puteri legislative şi administrative pentru îndeplinirea obiectivelor
comunitare, după un calendar bine stabilit şi în interesul comun.
Pe de altă parte, Comunităţile Europene sunt o sursă de drept deoarece
instituţiile comunitare pot adopta o diversitate de acte juridice în baza Tratatelor
institutive, ceea ce reprezintă un adevărat sistem de norme juridice, „dreptul
comunitar derivat" sau secundar. Acest drept se impune în ordinile juridice
naţionale, înlocuind reglementările naţionale atunci când o reglementare uniformă
în toate ţările membre este necesară sau atunci când reglementările naţionale
trebuie armonizate pentru a permite realizarea obiectivelor comunitare.
Comunităţile Europene sunt o nouă ordine juridică deoarece ele îşi

realizează obiectivele utilizând exclusiv norme juridice, fiind caracterizate în
literatura de specialitate drept „comunităţi născute pe calea dreptului şi bazate pe
lege".
Din acest punct de vedere, dreptul comunitar (originar şi derivat) ne dă
ansamblul sistemului juridic comunitar şi delimitează frontierele sale raportându-1
la sistemele de drept naţionale.
Dar ordinea juridică comunitară şi ordinile juridice naţionale sunt în
acelaşi timp interdependente unele de altele. De altfel, ordinea juridică comunitară
este supusă la două principii fundamentale: legalitatea actelor instituţiilor
comunitare şi protecţia juridică a celor cărora aceste norme li se adresează.
Aceasta înseamnă că, pentru a se realiza, dreptul comunitar este acceptat

în ordinea juridică a statelor membre şi se impune lor ca mod de respectare a
obligaţiilor ce le incumbă prin tratatele comunitare sau prin actele adoptate de
instituţiile comunitare în aplicarea tratatelor.
Fiecare cetăţean al unui stat membru, în calitatea sa de resortisant al
Uniunii Europene, este un membru, un suport pentru construcţia comunitară şi în
acelaşi timp un domeniu de acţiune pentru ordinea juridică comunitară. Cetăţenii
statelor membre au astfel drepturi şi obligaţii proprii unor ordini juridice de
niveluri diferite, naţională şi comunitară, care sunt interdependente între ele.
Atribuţiile încredinţate instituţiilor comunitare prin Tratatele institutive
trebuie îndeplinite de acestea urmând principiul legalităţii actelor acestor instituţii,
adică „în conformitate cu dispoziţiile (prezentului - n.a.) tratat” sau „în condiţiile
stipulate de (prezentul - n.a.) tratat”.
Pe de altă parte, Curtea de Justiţie a subliniat în decizia sa din cazul 7/71,
Comisia c. Franţa, că transferul de puteri de la statele membre la Comunităţile
Europene este de natură ireversibilă: „Fiind considerat că statele membre (prin
semnarea tratatelor - n.a.) au căzut de acord să instituie o comunitate de durată
nelimitată, având instituţii permanente învestite cu puteri reale, constând în
limitarea autorităţii sau transferul de puteri de la statele membre la
Comunitate... (atunci - n.a.) puterile astfel conferite nu pot totuşi să fie retrase
de la Comunitate, nici obiectivele care privesc doar aceste puteri să fie înapoiate
domeniului de autoritate a statelor membre, cu excepţia unei prevederi exprese
a tratatului.” De asemenea, în decizia sa din cazul 32/79, Comisia c. Marea
Britanie, Curtea a hotărât că „nu se poate discuta ca o clauză a tratatului să se
anuleze dacă Consiliul a omis să o implementeze. Comunitatea nu-şi pierde
puterile; statele membre nu obţin libertatea de a acţiona după voie în domeniul
în discuţie, chiar dacă Consiliul este vinovat (de neimplementarea unei clauze a
tratatului - n.a.)”.
Astfel, solidaritatea comunitară devine unul dintre principiile
fundamentale ale întregului sistem comunitar, şi Curtea a statuat în decizia sa din
cazul 39/72, Comisia c. Italia, şi din cazul 128/78, Comisia c. Marea Britanie, că,
„dacă un stat membru rupe unilateral, în concordanţă cu propria sa concepţie
de interes naţional, echilibrul dintre avantajele şi obligaţiile care decurg din
calitatea de membru al Comunităţilor, el încalcă datoria sa de solidaritate şi
astfel loveşte în bazele fundamentale ale ordinii juridice comunitare".
De asemenea, Comunităţile Europene sunt o nouă ordine juridică
deoarece puterile legislativă şi executivă ale instituţiilor comunitare sunt legate
prin dreptul comunitar originar de tratate şi, în egală măsură, de dreptul comunitar
derivat. Dispoziţiile dreptului comunitar sunt uneori foarte detaliate, iar instituţiile
comunitare sunt strâns ţinute să le respecte.
Introducere 29
Misiunea protecţiei juridice a celor supuşi normelor de drept comunitar a

fost încredinţată, prin înşişi termenii Tratatelor, Curţii de Justiţie a Comunităţilor
Europene şi Tribunalului de Primă Instanţă. Ele sunt părţi ale dispozitivului de
protecţie care trebuie să asigure respectarea dreptului comunitar cu ocazia
interpretării şi aplicării Tratatelor (art. 164 CEE, art. 136 Euratom, art. 31 CECO).
În acest sens, Curtea de Justiţie a arătat cu claritate în decizia sa luată în
cazul 26/64, Gend end Loos, şi reiterată, de nenumărate ori de atunci, cu ocazia
altor soluţii că „Comunitatea Europeană reprezintă o nouă ordine juridică, în
beneficiul căreia statele membre şi-au limitat puterile lor suverane în anumite
domenii limitativ prevăzute şi care se aplică nu numai statelor membre, ci şi
naţionalilor lor. Dreptul comunitar are efect independent de legislaţia vreunui
stat membru".
Apoi, în decizia dată în cazul 14/68, Wilhelm s.a. c. Bunderskartellamt,
se arată că „Tratatul CEE a instituit propriul său sistem de drept, integrat în
sistemele legale ale statelor membre, care trebuie aplicat de instanţele
naţionale. Ar fi contrar naturii unui astfel de sistem să se permită statelor
membre să introducă sau să restrângă măsurile capabile să prejudicieze
efectivitatea practică a Tratatelor. Forţa obligatorie a Tratatelor şi măsurile
luate în aplicarea lor nu trebuie să difere de la un stat la altul ca rezultat al
măsurilor (naţionale - n.a.) interne (luate de fiecare stat membru - n.a.). Dacă nu,
funcţionarea sistemului comunitar poate fi împiedicată, iar îndeplinirea
scopurilor Tratatului, pusă în pericol".
Mai târziu, în foarte cunoscuta decizie dată în cazul 106/77,
Amministrazione delle Finance dello Stato c. Simmenthal, Curtea a adăugat că
„orice recunoaştere a oricărui efect legal al unei măsuri legislative naţionale
care încalcă domeniul în care Comunitatea îşi exercită puterile sale legislative
sau care sunt în orice alt mod incompatibile cu prevederile dreptului comunitar
ar duce la negarea efectivităţii obligaţiilor asumate necondiţionat şi irevocabil
de statele membre prin Tratate şi ar pune în pericol chiar fundamentele
Comunităţii".
Mai mult chiar, Curtea a statuat în deciziile sale anterioare că „statele
membre şi-au limitat drepturile lor suverane în domenii restrânse în favoarea
unei noi ordini juridice comunitare. Cea din urmă limitare a drepturilor lor
suverane rezultă din transferul din ordinea juridică naţională în cea
comunitară a drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare prevederilor Tratatului.
Astfel, fiecare instanţă naţională trebuie, în cazurile ce ţin de jurisdicţia ei, să
aplice dreptul comunitar în întregul său şi să protejeze drepturile pe care acesta
din urmă le conferă persoanelor şi, în consecinţă, să nu aplice nici o normă
juridică naţională, fie ea anterioară sau posterioară, care ar fi în conflict cu
regula comunitară”.
În concluzie, trebuie înţeles că normele de drept comunitar au un efect intern,

aplicându-se în ordinea juridică naţională a fiecărui stat membru drept consecinţă
a limitării suveranităţii naţionale în anumite domenii.
Altfel spus, normele naţionale de drept constituţional referitoare la
efectul intern şi ordinea de prioritate ce trebuie acordată normelor de drept
internaţional nu pot fi aplicate a priori prevederilor de drept comunitar, deoarece
ele sunt limitate şi circumscrise suveranităţii statului.
In afara acestor limite, în cadrul ordinii juridice comunitare, instanţele
naţionale trebuie să aplice prioritar dreptul comunitar în ordinea juridică internă a
statului.
Mai mult chiar, dacă „în faţa instanţelor naţionale apar măsuri legale
ce sunt în conflict cu dreptul comunitar, ele trebuie să se abţină de la aplicarea
lor, nu pentru că ele ar aparţine unei ordini juridice inferioare celei
comunitare, ci pentru că, în astfel de cazuri, judecătorul naţional trebuie să
acţioneze ultra vires".
În acelaşi timp, persoanele fizice sau juridice se pot prevala de aplicarea
directă a dreptului comunitar în ordinea lor juridică naţională. Ele se pot prevala
de aplicarea lui directă chiar şi în cazurile în care normele de drept naţional sunt în
conflict cu cele de drept comunitar.
Acest efect direct al dreptului comunitar este menit să protejeze
persoanele fizice sau juridice, pe de o parte, iar pe de altă parte, să sprijine
aplicarea corectă şi completă a dreptului comunitar.
În acest sens, cea mai importantă atribuţie a Curţii de Justiţie este
funcţiunea ei de „instituţie jurisdicţională". Ea poate să „pedepsească" statele
membre pentru nerespectarea obligaţiilor ce le revin în virtutea tratatelor, poate să
anuleze actele instituţiilor comunitare care împiedică aplicarea tratatelor şi poate
reduce sau majora amenzile aplicate de Comisia Europeană în caz de violare a
dreptului comunitar. Ea poate avea de asemenea, în anumite cazuri, rolul de
tribunal arbitral.
În sfârşit, Curtea de Justiţie trebuie să garanteze interpretarea uniformă a
dreptului comunitar printr-o decizie preliminară. Ea joacă în acest caz rolul de
„consilier juridic", şi avizele sale îi leagă pe cei interesaţi şi sunt obligatorii pentru
judecătorii naţionali.
De asemenea, pe baza ordinii juridice comunitare, Comunităţile sau
statele membre pot lua măsuri represive (adică măsuri nelegale, dar justificate din
punct de vedere economic) ca mijloace de apărare împotriva actelor nelegale ale
altui stat care a omis să-şi îndeplinească obligaţiile rezultate din tratate şi refuză să
acţioneze în conformitate cu o decizie a Curţii de Justiţie.
Mai mult decât atât, Curtea de Justiţie are puterea de a examina
legalitatea măsurii luate de instituţiile comunitare şi de a stabili dacă aceasta
corespunde cu cerinţele dreptului comunitar şi ale dreptului internaţional,
Introducere 31
conform cărora pagubele produse trebuie să se afle într-o relaţie rezonabilă cu

cele ce ar fi cauzate de un act nelegal al celeilalte părţi (principiul
proporţionalităţii).
Secţiunea 1.5
Uniunea Europeană
Ideea creării unei „uniuni” europene după instituirea Comunităţilor

Europene a fost pentru prima oară afirmată în cadrul întâlnirii la nivel înalt a
şefilor de state şi guverne ai „Celor Nouă” de la Paris, din octombrie 1972.
Fără a preciza conţinutul acestei uniuni, şefii de state şi guverne au
invitat instituţiile comunitare să elaboreze proiecte pe această temă, şi la întâlnirea
la nivel înalt din 1974 a fost prezentat Raportul Tindemans (în acel moment,
ministru de externe al Belgiei).
Raportul Tindemans conţinea o serie de propuneri menite să întărească
coeziunea internă şi externă comunitară fără a impune o creaţie radicală, nouă, sub
forma unei uniuni. El prevedea întărirea sistemului instituţional existent22,
unificarea acţiunii comunitare (economice) cu cooperarea politică23 şi deschiderea
ei către noi domenii24.
Prin „Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene" adoptată de Consiliul
European de la Stuttgart din 1983, şefii de state şi guverne au reafirmat
necesitatea formalizării ideilor din Raportul Tindemans într-un nou tratat privind
transformarea Comunităţilor Europene în Uniune Europeană.
Faţă de această recomandare, Parlamentul European a adoptat la 14 fe-
bruarie 1984 „Proiectul de tratat de Uniune Europeană", pe care 1-a trimis statelor
membre spre ratificare.
Proiectul25 cuprindea 87 de articole şi substituia celor trei Comunităţi o
entitate unică, „Uniunea", ce avea competenţe inclusiv în domeniul politicii
externe şi al politicii de apărare. De asemenea, Parlamentul dobândea putere de
codecizie alături de Consiliu, iar Consiliul European devenea o instituţie a uniunii.
22 Prin introducerea alegerii directe a membrilor Parlamentului, dobândirea iniţiativei legislative

de către Parlament şi reîntoarcerea la votul majoritar în Consiliul UE.
23 Consiliul Comunităţilor Europene urma să devină un centru unic de decizie prin dobândirea de
competenţe privind cooperarea politică a statelor membre. Aceste competenţe ar fi permis
Consiliului să elaboreze o politică externă comună ce se impunea statelor ca orice decizie
comunitară.
24 S-a recomandat ca problemele speciale din materia apărării şi producţiei de armament să fie
incluse în cooperarea politică a statelor ca o politică comună de apărare.
25 Considerat în doctrină ca o veritabilă „Constituţie" europeană.
Acest proiect nu a fost însă acceptat de guvernele naţionale, care au

preferat, semnând Actul unic european, să revizuiască Tratatele institutive decât să
le înlocuiască cu un nou tratat.
La sfârşitul anilor '90, destrămarea Uniunii Sovietice, căderea
comunismului în Europa Centrală şi de Sud-Est, dar mai ales unificarea celor două
Germanii au pus în termeni foarte precişi şi presanţi ideea creării Uniunii
Europene.
Astfel, în mesajul comun al lui F. Mitterrand şi H. Kohl din 9 aprilie
1990 s-a subliniat necesitatea „accelerării construcţiei politice a Europei „Celor
12" şi, urmând voinţa semnatarilor Actului unic european, să se transforme
ansamblul relaţiilor dintre statele lor într-o Uniune Europeană dotată cu mijloacele
necesare de acţiune".
Proiectul tratatului asupra Uniunii Europene a fost pregătit în cadrul a
două conferinţe interguvemamentale paralele, una privind „uniunea politică", iar
cealaltă privind „uniunea economică şi monetară".
În cadrul Consiliului European de la Maastricht din 9-10 decembrie
1991, şefii de state şi guverne ai ţărilor comunitare şi-au dat acordul asupra
proiectului Tratatului asupra Uniunii Europene, ce a fost semnat tot la Maastricht
la 7 februarie 1992 de către miniştrii de externe şi de finanţe ai „Celor 12".
Document de mare complexitate, Tratatul de la Maastricht cuprinde, pe
lângă textul propriu-zis, 17 protocoale şi 33 de declaraţii care reprezintă un
compromis între orientările Raportului Tindemans şi proiectul Parlamentului
European.
Tratatul prevede o diferenţiere de tratament (în favoarea Angliei şi
Danemarcei, cu ocazia trecerii la moneda unică) şi o clauză numită „de rendez-
vous", prin care problemele nerezolvate urma să fie tratate printr-un alt tratat,
după 1996.
Tratatul a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993, prin prelungirea
termenului iniţial de 1 ianuarie 1993 din cauza unor dificultăţi de ratificare
întâmpinate în Danemarca.
Structura tratatului se bazează în principal pe metoda aşa-numită „de
integrare comunitară", extinsă în ceea ce priveşte obiectul şi metodele de
funcţionare şi combinată cu metoda cooperării interguvernamentale în domeniile
prevăzute de pilonii doi şi trei ai Uniunii (politica externă şi de securitate comună,
respectiv justiţia şi afacerile interne).
Tratatul de la Maastricht ridică la un nivel superior integrarea europeană,
abordând-o din punctul de vedere al funcţionalităţii sale26.
Astfel, definirea noilor politici comunitare este articulată cu conţinutul
politicilor existente, practicile interguvemamentale anterior utilizate în domeniul
cooperării judiciare şi al politicii externe sunt instituţionalizate şi
26 J. C. Gautron, op. cit., 2002, pag. 16.

Introducere 33
întărite şi, mai mult chiar, se subliniază necesitatea unei viitoare „comunităţi
politice" bazate pe cetăţenia europeană şi pe coeziunea economică şi socială a
statelor membre.
Cu toate aspectele sale „funcţionaliste", Tratatul de la Maastricht include
evidente elemente „federaliste", cum ar fi cetăţenia europeană, politica externă
comună şi mai ales crearea monedei unice europene - euro (ce semnifică, de altfel,
sfârşitul suveranităţii monetare naţionale).
Însă, aşa cum s-a subliniat în doctrina de specialitate 27, aportul
fundamental al Tratatului de Maastricht este instituţionalizarea Uniunii Europene.
„Uniunea" este calificată de tratat doar ca „o nouă etapă" în procesul
integrării europene, şi deci orice referinţă la concepţia „federală" (existentă în alte
versiuni ale proiectului de tratat) a fost eliminată.
În acest sens, tratatul nu transformă Comunităţile Europene (care,
subliniem, continuă să existe!) în Uniune şi nici nu creează o entitate nouă
alăturată lor. În plus, Uniunea nu are personalitate juridică proprie (aşa cum au
Comunităţile) sau capacitate de angajare în relaţii internaţionale, după cum nu are
nici buget şi nici mijloace financiare proprii de acţiune.
De fapt, Uniunea nu are decât o existenţă politică2828 care permite unirea
celor trei componente: Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate
comună (PESC) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI).
Conform Tratatului de la Maastricht, „Uniunea este fondată pe
Comunităţile Europene completate prin politici şi forme de cooperare
instaurate de prezentul tratat. Ea are drept misiune să organizeze într-o formă
coerentă şi solidă relaţiile dintre statele membre şi dintre popoarele lor".
Analizând acest text, trebuie să înţelegem că Uniunea Europeană este un
ansamblu unitar de proceduri comunitare integrate şi de forme de cooperare
interguvernamentale.
Uniunea se sprijină29 pe „dualismul" deja instaurat prin AUE, care adăugă
cooperării economice dintre statele membre şi necesitatea cooperării lor politice.
Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană este formată

din:
*) Comunităţile europene (preexistente), ce constituie primul pilon al
Uniunii, căruia ordinea juridică comunitară continuă să i se aplice integral sub
controlul Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (denumită de acum în
doctrina de specialitate din ţările membre „Curtea Europeană de Justiţie") şi
Tribunalului de Primă Instanţă;
27 Vezi citările anterioare din lucrare.

28 Guy Issac, op. cit., pag. 26.
29 Vezi literatura franceză de specialitate menţionată în lucrare.
*) politica externă şi de securitate comună (PESC), care devine al

doilea pilon al Uniunii:
*) iar al treilea pilon al Uniunii este format din cooperarea în
domeniul poliţiei, justiţiei şi afacerilor interne" (CPJAI).
Întrucât ultimii doi piloni ai Uniunii ţin de cooperarea

interguvernamentală instituţionalizată30, ei sunt în general plasaţi în afara31 ordinii
juridice comunitare, şi drept consecinţă scapă competenţei de control a Curţii de
Justiţie (mai puţin dispoziţiile finale ale tratatului şi convenţiile ce pot fi încheiate
în domeniul justiţiei şi afacerilor interne pe baza unei „clauze de competenţă").
Mijlocul care asigură unitatea ansamblului este însă sistemul instituţional

comunitar: „Uniunea dispune de un cadru instituţional unic care îi asigură
coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor
sale.”
Dar acest sistem instituţional era cel comunitar, adică includea Consiliul
Comunităţilor Europene (ce se intitulează acum „Consiliul Uniunii Europene"),
Comisia Comunităţilor Europene (devenită „Comisia Europeană"), Parlamentul
European, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea de Conturi (ce
dobândeşte statutul de instituţie comunitară prin Tratatul de la Maastricht).
În plus, Consiliul, Comisia şi Parlamentul îşi exercită atribuţiile în
condiţii diferite, în funcţie de componentele Uniunii, devenind şi actori ai celor
doi piloni de cooperare.
Astfel, Consiliul Uniunii Europene defineşte poziţiile comune şi adoptă
cu unanimitate de voturi acţiunile comune de cooperare interguvernamentală, mai
puţin măsurile de aplicare care pot fi adoptate cu majoritatea calificată prevăzută
de Tratatul CE.
Parlamentul este asociat la PESC şi la cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne, aşa cum, sub imperiul AUE, era deja implicat în ceea ce se
numea „cooperarea politică europeană" (adică prin dreptul său de informare,
consultări şi recomandări).
Comisia dobândeşte un drept limitat de iniţiativă în domeniile de
cooperare a pilonilor doi şi trei ai Uniunii, pe care îl împarte cu statele membre.
Limitele dreptului de iniţiativă al Comisiei exclud intervenţia sa în ceea ce
priveşte cooperarea judiciară în materie penală, vamală şi poliţienească.
Pe de altă parte, însuşi COREPER intervine în cei doi piloni de
cooperare.
30 Organele proprii acestei cooperări sunt: Comitetul K4 (al Înalţilor Funcţionari), pentru
domeniul justiţiei, şi Comitetul Politic pentru Cooperarea în PESC.
31 Datorită instituţiilor care au competenţa să intervină în realizarea acestor forme de cooperare,
după cum vom vedea ulterior.
Introducere 35
În plus, Consiliul European, care nu devine instituţie comunitară,

dobândeşte sarcina de a veghea asupra celor trei componente ale Uniunii şi de a le
"da impulsurile necesare dezvoltării lor, definind orientările politice generale".
Obiectivele Tratatului de la Maastricht sunt enumerate de art. A-F
(devenite apoi, prin Tratatul de la Nisa, art. 1-6 din noul Tratat UE) astfel:
• în plan economic trebuia create un spaţiu fără frontiere, o coeziune
economică şi socială cât mai mare şi o monedă unică;
• crearea unei identităţi internaţionale noi (a Uniunii Europene) printr-o
politică externă şi de securitate comună;
• introducerea unei cetăţenii a uniunii de care să se bucure toţi cetăţenii
statelor membre;
• crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie;
• urmărirea „acquis"-ului comunitar.
În privinţa monedei unice, tratatul stabilea un calendar precis pentru

realizarea uniunii economice şi monetare, care cuprindea:
*) o primă etapă, până la 31 decembrie 1993, în care să se asigure
liberalizarea financiară necesară, adică înlăturarea totală a controlului
schimburilor comerciale dintre statele membre şi convergenţa politicilor lor
economice;
*) o a doua etapă, cu începere de la 1 ianuarie 1994, viza crearea
Institutului Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt (care prefigura
viitoarea Bancă Centrală Europeană);
*) într-o a treia etapă, pe lângă Sistemul European de Bănci Centrale se
prevedea crearea unei Bănci Centrale Europene autonome, a unui instrument
monetar unic (ECU), ce se va transforma într-o adevărată monedă (euro) începând
cu 1 ianuarie 1999. În plus, trecerea la moneda unică - euro - era permisă numai
acelor state membre care satisfăceau criteriile economice cerute de art. 121 CE
(fost art. 109, alin. 3 şi 4 CE).
Cât priveşte politica externă şi de securitate comună, ea avea anumite
finalităţi prevăzute de art. J 1, paragraful 2 al tratatului (devenit art. 11 TUE nou),
şi anume: dezvoltarea democraţiei, menţinerea păcii, salvgardarea valorilor
comune şi crearea unui sistem comun de securitate.
Trecerea de la simpla „cooperare în domeniul PESC", anunţată de AUE,
la „acţiunile comune” prevăzute de Tratatul de la Maastricht explică importanţa
acestui pilon al Uniunii pentru procesul de integrare comunitară.
În sfârşit, noul concept al „cetăţeniei europene” reprezintă o adevărată
inovaţie în domeniu. Astfel, conform art. 8 şi 8 E (devenite după Nisa art. 17- 22
TCE), „se instituie o cetăţenie a Uniunii. Este cetăţean al Uniunii orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru”. Aceasta înseamnă că cetăţenia
europeană se suprapune cetăţenilor naţionale ale statelor membre, fără a li se
substitui însă.
Remarcăm în acest sens că cetăţenia europeană procură resortisanţilor

comunitari doar drepturi, şi anume: dreptul de vot şi de a fi ales la alegerile
municipale din orice stat membru (art. 19, pct. 1 nou TCE), dreptul de a fi ales în
Parlamentul European (art. 19, pct. 2 nou TCE), dreptul de circulaţie şi de sejur
intracomunitar (art. 18, pct. 1 nou TCE) în orice ţară membră, dreptul de a cere
protecţia diplomatică a oricărui stat membru32 atunci când cetăţeanul UE se
deplasează în afara teritoriului comunitar (art. 20 nou TCE, fost art. 8 C al TUE),
dreptul de petiţie la Parlamentul European şi dreptul de a se adresa mediatorului
desemnat de această instituţie (art. 21 nou, fost art. 8 D al TUE).
Contextul politic complex la nivel european, marcat de perspectiva

aderării celor 12 state candidate din centrul şi estul Europei, de aderarea efectivă a
Austriei, Finlandei şi Suediei (la 1 ianuarie 1995), de eşecul relativ al cooperării
interguvernamentale pe cei doi piloni ai Uniunii şi de problemele apărute în
aplicarea tratatului au determinat folosirea clauzei de „rendez-vous" foarte repede.
Astfel, în cadrul unei conferinţe interguvernamentale din 1996 s-a
procedat la revizuirea Tratatului asupra Uniunii Europene şi la semnarea, la 2 oc-
tombrie 1997, a Tratatului de la Amsterdam3333.
Noul tratat are ataşate 14 protocoale şi 46 de declaraţii prin care se
consfinţesc anumite perioade tranzitorii şi derogări pentru unele state în procesul
de realizare a sistemului monetar unic.
Noul tratat nu afecta împărţirea Uniunii în piloni, dar îi modifica atât
conţinutul cât şi articulaţiile. Astfel, Tratatul de la Amsterdam creează o nouă
arhitectură europeană, extinzând, pe de o parte, mecanismele comunitare în sfera
pilonilor Uniunii, şi pe de altă parte, crescând influenţa mecanismelor
interguvernamentale în funcţionarea instituţiilor comunitare. În acest fel,
construcţia europeană devine din ce în ce mai mult politică.
Structura redacţională a Tratatului asupra Uniunii Europene, aşa cum a

fost adoptat la Amsterdam nu diferă prea mult de forma TUE de la Maastricht.
Astfel, TA cuprinde opt titluri:
• titlul I - dispoziţii comune;
• titlurile II, III, IV - dispoziţii referitoare la modificarea Tratatelor
institutive (CECO, CEE34, CEEA);
• titlul V - politica externă şi de securitate comună;
32 Conform prevederilor Tratatului de la Nisa, cetăţeanul UE poate solicita în afara teritoriului

comunitar protecţia juridică a altui stat (stat membru) decât cel a cărui cetăţenie o are numai
dacă starul său nu are o reprezentare diplomatică în acel teritoriu.
33 Consiliul European din 16-17 iunie 1997 a adoptat proiectul Tratatului de la Amsterdam.
34 Reamintim că, în urma operării tuturor modificărilor făcute în conţinutul Tratatului CEE de-a
lungul timpului, acesta devine Tratatul Comunităţii Europene (TCE).
Introducere 37
• titlul VI - dispoziţii privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie

penală;
• titlul VII - dispoziţii asupra cooperării întărite;
• titlul VIII - dispoziţii finale.
Totuşi, faţă de conţinutul său anterior, remarcăm în structura TCE
adăugarea „politicilor Comunităţii” la titlul III, un nou titlu IV referitor la azil,
emigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor, un nou titlu VIII
referitor la „politica de angajări" şi două noi titluri asupra politicii comerciale
comune şi cooperării vamale.
Pe plan structural însă, acest tratat încearcă să crească interdependenţa
dintre Uniune şi Comunităţi, în special Comunitatea Europeană. În acest fel,
Uniunea dobândeşte un element de flexibilitate („o structură cu geometrie
variabilă"), care îi permite un eventual recurs la procedura „cooperării întărite” şi
la aplicarea principiului subsidiarităţii35.
Analizând dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, doctrina de
specialitate36 a considerat că ele redefmesc fundamentele Uniunii, în sensul că
aceasta se sprijină acum pe patru piloni (dintre care trei se referă la
35 Principiul „subsidiarităţii" a fost pentru prima dată menţionat în Proiectul Spinelli (numit şi
„Proiectul de tratat asupra Uniunii", adoptat de PE la 14 februarie 1984. El este apoi înscris în
art. 130 R al Actului unic european cu referire la mediu.
În sfârşit, în cursul negocierilor purtate de statele membre asupra Tratatului UE, landurile germane
au insistat pe introducerea unei formule de tip federal, prin care să se regularizeze atribuirea
competenţelor şi puterilor între instituţiile comunitare şi statele membre. Ideea a fost susţinută şi
de guvernul britanic, care o considera un antidot pentru centralismul comunitar. Astfel, principiul
subsidiarităţii este inclus în preambulul Tratatului UE şi în noua formă a Tratatului asupra
Comunităţii Europene (ce a înlocuit Tratatul CEE).
În cadrul Tratatului UE, principiul subsidiarităţii este susţinut de crearea unui Comitet al
Regiunilor la nivel comunitar, precum şi de semnarea unui Protocol asupra rolului parlamentelor
naţionale în cadrul Uniunii Europene, anexat tratatului.
De asemenea, Consiliul European de la Edinburgh a aprobat, la 25 octombrie 1993, încheierea
unui acord interinstituţional referitor la principiul subsidiarităţii, acord ce a devenit ulterior
„Protocolul asupra aplicării principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii", anexat Tratatului de la
Amsterdam.
În conformitate cu art. 5, alin. 2 (nou TCE), competenţele sau puterile de acţiune trebuie partajate
astfel între statele membre şi instituţiile comunitare: „în măsura în care obiectivele acţiunii avute
în vedere nu pot fi realizate într-o manieră satisfăcătoare de statele membre, (atunci - n.a.),
luând în considerare dimensiunea sau efectele acţiunii avute în vedere, (ea va fi- n.a.) mai bine
realizată la nivel comunitar.”
Aplicarea acestui principiu implică deci găsirea nivelului de „eficacitate maximă" a
acţiunii ce trebuie întreprinsă, adică rezolvarea problemei „costuri-avantaje" în favoarea unei
acţiuni comunitare sau a uneia naţionale. Această rezolvare este îngreunată însă de constrângeri
politice (interese naţionale proprii ale fiecărui stat membru), dar şi jurisdicţionale (CJCE poate fi
chemată să se pronunţe asupra interpretării şi aplicării art. 5 TCE fie printr-un recurs în anulare, fie
prin procedura „chestiunilor prealabile" - art. 234 nou TCE, fost art. 177 CEE).
36 Printre care J. C. Gautron, op. cit., Dalloz, 2002, pag. 105 şi urm. şi Ch. Gavalda, G. Parleani,
op. cit., Ed. Litec, 1999, pag. 17-19.
progresele Uniunii de după Maastricht, iar cel de-al patrulea are în vedere, în mod
inevitabil, reformele instituţionale ce se impun în perspectiva unei viitoare uniuni
de 27 de state membre).
Primul pilon al Tratatului de la Amsterdam se referă la drepturile
fundamentale şi la justiţie. În legătură cu aceste aspecte, tratatul prevede că, fără a
deveni parte la CEDO, Uniunea respectă principiile acestei convenţii, care devin
parte din ordinea juridică comunitară.
Drept consecinţă, pe de o parte, Curtea de Justiţie devine competentă să
controleze acţiunea instituţiilor comunitare faţă de respectarea CEDO şi să
sancţioneze statele membre ce violează într-o „manieră gravă şi persistentă”
aceste drepturi (conform art. 7 nou TUE, fost art. F 1 TUE). Pe de altă parte,
statele membre sunt chemate să întărească cooperarea lor în domeniul securităţii,
poliţiei şi justiţiei.
În plus, principiile CEDO sunt completate cu o dispoziţie generală asupra
nediscriminării (art. 13 nou TUE, fost art. 6 A), care extinde domeniul
discriminărilor de la „naţionalitate" la „sex, religie, rasă, handicap, orientare
sexuală".
În susţinerea primului pilon al tratatului se prevede realizarea unui spaţiu
de securitate şi justiţie la nivelul Uniunii.
Pentru aceasta, în primul rând, „acquis"-ul Schengen37 este preluat de
tratat drept obiectiv ce trebuie realizat de către statele membre prin aranjamente
sau înţelegeri oricât de flexibile.
37 „Acquis"-ul Schengen include acordurile încheiate pe 14 iunie 1985 şi 19 iunie 1990 între
cinci state europene (Franţa, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg), protocoalele şi
acordurile de adeziune semnate cu alte opt state (Italia, Grecia, Spania, Portugalia, Austria,
Danemarca, Finlanda şi Suedia), deciziile şi declaraţiile Comitetului Executiv al Acordurilor de
la Schengen, precum şi actele adoptate de instanţele abilitate sau de Consiliu (organ ce a
înlocuit Comitetul Executiv al Acordurilor).
Acordurile de la Schengen vizează eliminarea graduală a controlului la frontierele comune ale
statelor semnatare.
Iniţial, intrarea în vigoare a acordurilor era prevăzută pentru 1990, însă a fost amânată până la
realizarea unui sistem informatic computerizat care să permită coordonarea luptei statelor
semnatare împotriva criminalităţii transfrontiere. Limitarea completă a controalelor la frontierele
comune a devenit operaţională începând cu 26 martie 1995.
Definirea „acquis"-ului Schengen şi a bazei sale juridice a fost făcută prin două decizii ale
Consiliului din 20 mai 1999 (publicate în J.O. L176/10.07.1999).
Subliniem că Anglia şi Irlanda nu sunt parte la Acordurile de la Schengen şi deci au propria lor
politică de vize/azil/imigrare pentru intrarea/şederea pe teritoriul lor.
În plus, Tratatul de la Amsterdam prevede o diferenţă de tratament între statele comunitare
semnatare şi cele nesemnatare ale Acordurilor de la Schengen. Astfel, pentru statele membre
semnatare ale acordurilor, adoptarea unei măsuri noi pentru dezvoltarea „acquis"-ului Schengen se
face în condiţiile dreptului comun al cooperării întărite (adică este decisă la nivel comunitar), în
timp ce statele membre nesemnatare pot încheia între ele sau cu terţe state acorduri bilaterale de
asociere pentru perioade şi în condiţiile pe care le vor stabili de comun acord. În sfârşit, TA
prevede că toate statele candidate la UE vor fi supuse dreptului Schengen de îndată ce vor deveni
state membre.
Introducere 39
În al doilea rând, domenii importante şi sensibile în acelaşi timp pentru

statele membre intră în competenţa comunitară38, cum ar fi cooperarea penală şi
poliţienească (prin intermediul Europol) sau politicile privind frontierele interne şi
externe ale Uniunii39 (politica de vize, de imigrare, de azil etc).
38 Conform art. 34, pct. 2 TUE, aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa, Comisia
dobândeşte drept de iniţiativă în aceste domenii alături de posibilele iniţiative ale statelor
membre.
39 Menţionăm că noul titlu IV al TCE se referă la libera circulaţie a persoanelor şi la trecerea
frontierelor externe şi interne de către cetăţenii europeni sau de către resortisanţii unor terţe
ţări. Eliminarea controlului persoanelor la trecerea frontierelor interne ale statelor membre era
unul dintre obiectivele AUE. Acum, prin aplicarea noului art. 14 TCE (fost art. 7 A TCE),
Consiliul dobândeşte dreptul de a adopta măsuri în acest domeniu la nivel comunitar.
Însă trecerea frontierelor exterioare ale spaţiului comunitar era reglementată de măsuri dispersate
luate de Consiliul în baza fostului art. 100 C şi a Convenţiei privind trecerea frontierelor externe.
Ulterior, noul art. 63 TCE indică măsurile referitoare la azil şi la refugiaţi sau persoane deplasate
(adică normele minimale în determinarea statului competent să analizeze cererea), iar statele
membre au convenit să încheie un acord privind determinarea statului responsabil să examineze
cererea de azil.
Cât priveşte politicile de imigrare (viza de lungă şedere, dreptul resortisanţilor unor ţări terţe aflaţi
în mod nelegal pe teritoriul comunitar etc), ele nu sunt supuse perioadei de tranziţie de cinci ani, ci
votului unanim în Consiliu.
În acelaşi timp, competenţele de reglementare a statele membre în domeniile titlului IV nu pot fi
restrânse dacă acţiunea comunitară ar periclita ordinea publică şi securitatea naţională a unei ţări
UE. Dar Anglia, Irlanda şi Danemarca nu au acceptat să participe la acest nou titlu al TCE. Mai
mult decât atât, pentru Danemarca s-a specificat într-un protocol special că nu va fi legată de nici o
măsură luată la nivel comunitar în materia acestui titlu, dar că se va putea asocia la măsurile luate.
În ceea ce priveşte Anglia şi Irlanda însă, s-a precizat că, deşi nu participă la acest titlu, pot fie să
se asocieze la luarea unei măsuri comunitare (adoptată de Consiliul UE cu majoritate calificată sau
unanimitate, în funcţie de obiectul măsurii), fie să se ralieze la o măsură deja luată la nivel
comunitar (participând astfel la procedura cooperării întărite).
În plus, întregul titlu IV este supus unor dispoziţii instituţionale derogatorii, care introduc o
perioadă tranzitorie de cinci ani, în care Consiliul poate adopta cu unanimitate de voturi măsuri în
aceste domenii la propunerea Comisiei sau la iniţiativa unui stat membru şi după consultarea PE.
Prin excepţie, „lista terţelor ţări ai căror resortisanţi trebuie să obţină viză pentru a circula în
spaţiul comunitar" este adoptată de Consiliu cu majoritate calificată. După perioada de tranziţie,
Consiliul va decide cu unanimitate ce domenii ale titlului IV pot fi supuse procedurii de codecizie.
În sfârşit, Curtea de Justiţie nu poate statua asupra măsurilor privind trecerea frontierelor dacă
aceste decizii au fost destinate menţinerii ordinii publice interioare a statelor membre şi nici asupra
recursului în chestiunile prealabile care nu a fost înaintat de o jurisdicţie de ultim grad. Dar
Consiliul, Comisia sau un stat membru poate sesiza Curtea cu un „recurs în interpretarea" unei
decizii referitoare la trecerea frontierei.
În al treilea rând, se creează un instrument juridic nou, aşa-numita

„decizie-cadru”40, care poate fi adoptată cu unanimitate de voturi de către Consiliu
la iniţiativa oricărui stat membru sau a Comisiei.
Rolul acestei decizii este de a asigura apropierea dispoziţiilor legislative
sau a reglementărilor naţionale în domeniile incluse în acest „pilon" al Uniunii. Şi
chiar dacă „deciziile-cadru" nu se bucură de efectul direct recunoscut altor acte de
drept comunitar derivat, ele sunt totuşi supuse interpretării şi controlului de
legalitate al Curţii de Justiţie.
Al doilea pilon al Tratatului de la Amsterdam se referă la „cetăţeanul

Uniunii Europene". Astfel, conform art. 125-130 TCE, „politicile de angajare"
devin o preocupare de interes comun, iar Comunitatea Europeană dobândeşte
competenţa de a elabora o strategie coordonată în acest domeniu.
De fapt, obiectivul comunitar în această materie are în vedere cu
prioritate creşterea nivelului de angajare a persoanelor (art. 127 TUE), şi drept
consecinţă liniile directoare prevăzute de Protocolul social anexat Tratatului de la
Maastricht sunt integrate în TCE.
De asemenea, „politicile de angajare" sunt integrate în celelalte politici
ale Uniunii şi beneficiază astfel şi de măsurile de protecţie instituite pentru alte
domenii, cum ar fi protecţia mediului, a sănătăţii umane (art. 95, pct. 4 TCE), a
consumatorilor (art. 153 TCE).
Pe de altă parte, alături de celelalte drepturi ce derivă din cetăţenia
europeană (art. 17 şi urm. TCE), cetăţenii Uniunii dobândesc şi dreptul de a
beneficia de servicii publice care să promoveze coeziunea socială şi teritorială a
Uniunii (art. 16 TCE, fost art. 7 D CE).
În sfârşit, acest pilon mai conţine şi reglementări referitoare la frauda
intereselor financiare ale Comunităţii (art. 280 TCE, fost art. 209 A CE) şi la
regiunile ultraperiferice41 ale Uniunii (art. 299 TCE, fost art. 227 CE).
Al treilea pilon al Tratatului de la Amsterdam se referă la politica

externă a Uniunii. Pentru acest domeniu, tratatul prevede că acţiunile
(operaţionale) comunitare ale statelor membre se bazează pe poziţii şi strategii
comune.
40 Conform art. 34, pct. 2, lit. b al TUE, decizia-cadru „leagă statele membre în ceea ce priveşte
rezultatul ce trebuie obţinut, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte
forma şi mijloacele. Ea nu poate avea efect direct”.
41 Recunoscând caracteristicile şi specificitatea acestor regiuni (cum ar fi departamentele franceze
de peste mări, Insulele Canare, Madera etc), tratatul prevede că „măsurile comunitare ce le
vizează nu pot afecta coerenţa ordinii juridice comunitare şi nici politicile comune ale
statelor membre”.
Introducere 41
Ca un element de noutate în tratat, strategiile comune sunt adoptate de

Consiliu cu unanimitate de voturi, în timp ce acţiunile comune sunt supuse votului
majorităţii calificate (art. 23 TUE, fost art. J 13 UE).
În plus, statele membre pot fie să nu participe la acţiunile comune (aşa-
numita „abstenţiune constructivă"42 prevăzută de art. 23, pct. 1 TUE), fie să
blocheze în Consiliu votul pentru o astfel de decizie (conform art. 23, pct. 2 TUE).
Blocarea votului este admisă numai pentru motive de politică naţională foarte
importante şi are ca efect reîntoarcerea la votul unanim. În schimb, măsurile de
politică comercială rămân supuse votului majorităţii calificate.
În concluzie, se poate spune că modalităţile de vot folosite în Consiliu
pentru încheierea de acorduri legate de titlurile V şi VI43 ale TUE tind să
coordoneze deciziile naţionale şi cele comunitare în aşa fel încât acţiunea
internaţională a Uniunii să nu impună statelor membre constrângeri în domeniile
rezervate competenţei lor exclusive44.
Al patrulea pilon al Tratatului de la Amsterdam se referă la

modificările instituţionale ce se impuneau din perspectiva lărgirii Uniunii.
În legătură cu acest aspect, doctrina de specialitate45 a subliniat că TA
este tratatul „ocaziilor pierdute", căci problema esenţială a organizării construcţiei
europene pentru 21 de state membre46 nu a fost în realitate soluţionată, ci,
dimpotrivă, a fost amânată pentru Nisa.
În plan instituţional, rolul PE este întărit prin extinderea procedurii de
codecizie la noi domenii, prin obţinerea dreptului de a hotărî în legătură cu
cheltuielile PESC şi de a fi consultat în domeniul cooperării poliţieneşti şi
judiciare penale (pilonul al treilea al Uniunii). De asemenea, în perspectiva lărgirii
Uniunii, numărul maxim47 de parlamentari în PE este stabilit la 700.
Consiliul Uniunii, pe de altă parte, obţine dreptul de a decide cu
majoritate calificată în anumite cazuri, cum ar fi: măsurile de aplicare a PESC, a
deciziilor sau convenţiilor adoptate în cadrul celui de-al treilea pilon.
În ceea ce priveşte Comisia, chiar dacă rolul preşedintelui său este sporit,
soluţionarea problemei cruciale a stabilirii numărului membrilor săi este amânată.
42 Vezi Ch. Gavalda, G. Parleani, op. cit.,1999, pag. 19.

43 Titlul V conţine „dispoziţii la politica externă şi de securitate comună", iar titlul VI cuprinde
„dispoziţii referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală”.
44 J. Rideau, op. cit., pag. 57.
45 Idem, nota de subsol 40.
46 În acel moment, România, Bulgaria, Estonia, Lituania şi alte state dintre cele candidate nu erau
luate în considerare pentru lărgirea Uniunii întrucât fie nu începuseră negocierile de aderare cu
UE, fie data aderării lor era incertă, deoarece nu îndeplineau condiţiile de aderare.
47 Numărul de parlamentari va fi modificat prin Tratatul de la Nisa, aşa cum vom vedea în
continuare.
Totuşi, Comisia dobândeşte dreptul de iniţiativă în materia celui de-al treilea

pilon, de unde era exclusă prin Tratatul de la Maastricht.
În sfârşit, aşa cum aminteam anterior, Curtea de Justiţie dobândeşte noi
competenţe pe baza dispoziţiilor Tratatului asupra Uniunii Europene în materia
drepturilor fundamentale şi în cadrul cooperării judiciare penale.
De asemenea, un element foarte important inclus în Tratatul de la
Amsterdam îl constituie poziţia şi rolul Consiliul European faţă de Uniunea şi
Comunitatea Europeană.
Astfel, fără să devină o instituţie comunitară, TA recunoaşte Consiliului
European, ca „reuniune a şefilor de state şi guverne ale statelor membre”, dreptul
de a interveni în câmpul Tratatului asupra Uniunii (în materia violării principiilor
democratice de către un stat membru), ca şi în domeniile TCE (uniunea
economică şi monetară, politica de angajări, cooperarea întărită).
Ceea ce surprinde însă cel mai mult în TA cu referire la organizarea
instituţională este creşterea rolului principiului subsidiarităţii şi al proporţiona-
lităţii. Aceste principii nu pun în discuţie primordialitatea dreptului comunitar, dar
recunosc importanţa de-comunitarizării procedurii legislative comunitare.
Dar procesul construcţiei europene nu se încheie prin semnarea şi

intrarea în vigoare a TA cel puţin pentru că:
• UE era deja angajată în procesul complex de preaderare a 12 ţări din
centrul şi estul Europei48 (Republica Cehă, Cipru, Estonia, Lituania,
Letonia, Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, România şi
Bulgaria) şi deschisese negocierile cu şase dintre ele (Republica Cehă,
Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia şi Ungaria);
• conform Protocolului49 asupra instituţiilor anexat TA, Uniunea trebuia cât
mai repede să-şi amenajeze structura instituţională, astfel încât, cu toată
modificarea compoziţiei instituţiilor comunitare (datorată „marelui val" de
aderări), acestea să devină „mai eficace, mai transparente şi deci mai
democratice”50.
Astfel, în cursul anului 1999 se constată deja o activitate susţinută atât la

nivelul instituţiilor comunitare, cât şi la nivelul cooperării politice a statelor
48 Aşa-numitele ţări PECO, adică „ţări din centrul şi estul oriental" al Europei.
49 Aşa-numitul „Protocol asupra instituţiilor în perspectiva lărgirii Uniunii", anexat Tratatului de
la Amsterdam, prevedea parcurgerea a două etape în modificarea structurii instituţionale a
Uniunii. Astfel, o primă etapă, derulată înainte de prima lărgire către ţările PECO, viza o
reformă limitată a instituţiilor, în care compoziţia Comisiei trebuia legată de ponderarea
voturilor în Consiliu. A doua etapă, ce trebuia terminată cu cel puţin un an înainte ca UE să fie
formată din mai mult de 20 de state membre, viza o reformă completă a compoziţiei şi
funcţionării instituţiilor comunitare.
50 J. Rideau, op. cit, pag. 7.
Introducere 43
membre pentru definirea schimbărilor ce trebuia realizate în structura

instituţională a Uniunii. Vom menţiona aici doar câteva dintre reperele cele mai
importante ale acestei pregătiri:
*) martie 1999 - noua Comisie Europeană, prezidată de Romano Prodi, se
angajează în favoarea unei revizuiri complete a instituţiilor comunitare şi cere
unui grup de experţi51 să-i prezinte un raport în acest sens;
*) 18 octombrie 1999 - grupul de experţi desemnat de Comisie prezintă
raportul asupra implicaţiilor instituţionale ale lărgirii Uniunii. Raportul preconiza
reforme globale şi substanţiale în privinţa compoziţiei Comisiei, extinderea
majorităţii calificate ca modalitate de vot în Consiliu şi a procedurii codeciziei,
întărirea rolului legislativ al Parlamentului, reprezentarea externă a Uniunii şi
reorganizarea textelor tratatelor;
*) 18 noiembrie 1999 - PE prezintă rezoluţia ce cuprinde propunerile
asupra pregătirii reformei tratatelor şi asupra ordinii de zi a conferinţei interguver-
namentale ce urma să ia în discuţie schimbările instituţionale;
*) 10-11 decembrie 1999 - Consiliul European de la Helsinki decide,
conform Protocolului de la Amsterdam şi poziţiilor deja exprimate la nivel
comunitar, ca o conferinţă interguvernamentală să găsească cele mai bune soluţii
pentru rezolvarea aşa-numitului „triunghi de la Amsterdam”52. Această conferinţă
urma să aibă ca ordine de zi „determinarea măsurilor care să facă procesul de
extindere cât mai eficace şi mai credibil”.
Conferinţa interguvernamentală convocată pentru februarie 2000 urma
să-şi desăvârşească mandatul până în decembrie 2000;
*) 26 ianuarie 2000 - conform art. 48 TUE, PE avizează raportul
Comisiei intitulat „Adaptarea instituţiilor pentru reuşita lărgirii". Raportul nu pune
în discuţie echilibrul instituţional la nivel comunitar, dar reexaminează într-o
manieră mai aprofundată compoziţia instituţiilor şi organelor comunitare în
vederea adaptării funcţionării lor. De asemenea, el se referea la întărirea
eficacităţii şi coerenţei procesului decizional prin reducerea unanimităţii,
revizuirea majorităţii calificate în Consiliu, crearea unei legături între majoritatea
calificată şi codecizie, şi la delimitarea condiţiilor pentru procedura cooperării
întărite;
*) 14 februarie 2000 - cu ocazia Consiliului (UE) de Afaceri Generale are
loc deschiderea conferinţei interguvernamentale. Acest Consiliu a primit de altfel
şi responsabilitatea politică a respectării calendarului şi a pregătirii negocierilor
noului tratat care urma să soluţioneze modificările instituţionale ale lărgirii UE;
51 Grupul de experţi era format din J.L. Dehaene, R. von Weizsacker şi lordul Simon de Highbury
.
52 „Triunghiul de la Amsterdam” se referea la compoziţia Comisiei, ponderarea voturilor în
Consiliul UE, cu eventuala extindere a majorităţii calificate şi alte modificări ce trebuie aduse
tratatelor în legătură cu problemele instituţionale rezultate din aplicarea TA - pentru mai multe
detalii vezi J. Rideau, op. cit., pag. 14.
*) sub auspiciile Consiliului de Afaceri Generale (al UE), în perioada 15

februarie-4 decembrie 2000, peste zece reuniuni ministeriale au încercat să
găsească punctele de convergenţă între interesele particulare ale statelor membre
cu privire la schimbările instituţionale ce trebuia realizate.
Aceste reuniuni au fost pregătite de reprezentanţi şi de grupuri de experţi
ai statelor membre, reprezentanţi ai Comisiei şi doi observatori ai PE autorizaţi
chiar să intervină pentru a face cunoscut punctul de vedere al cetăţenilor statelor
membre.
De asemenea, Comisia pentru Afaceri Constituţionale a PE a organizat
reuniuni de lucru (pe aceste teme) cu parlamentele naţionale ale statelor membre
şi ale statelor candidate, iar preşedintele Consiliului UE a informat cu regularitate
statele candidate asupra evoluţiei dezbaterilor. În plus, toate documentele
pregătitoare ale conferinţelor interguvernamentale (documente ale preşedinţiei,
contribuţiile diferitelor instituţii şi organe comunitare etc.) au fost publicate pe
internet şi s-a lansat chiar un site de „dialog cu cetăţenii" (pentru asigurarea
transparenţei propunerilor făcute şi pentru crearea unui forum cât mai democratic
de dezbateri);
*) 13 aprilie 2000 - rezoluţia53 PE precizează necesitatea unei duble
legitimităţi a Uniunii ca „uniune de popoare şi de state”, a instaurării codeciziei ca
regulă generală în adoptarea de norme comunitare, a punerii Comisiei sub
controlul PE, a revizuirii procedurii de cooperare întărită şi a simplificării
tratatelor;
*) 19-20 iunie 2000 - Consiliul European54 de la Feira înregistrează
progresele realizate de conferinţa interguvernamentală până atunci şi, ţinând cont
şi de cererile Comisiei şi Parlamentului, extinde ordinea de zi a conferinţei cu
revizuirea dispoziţiilor asupra cooperării întărite - văzută ca un mecanism adecvat
de evitare a blocării progresului Uniunii de către o Europă diferenţiată;
*) 13-14 octombrie 2000 - cei 15 şefi de state şi guverne se pronunţă, în
cadrul reuniunii informale a Consiliului European de la Biaritz, asupra unui viitor
Tratat de la Nisa, care prin conţinutul său „ambiţios, să răspundă provocării
lărgirii”;
*) 10-11 decembrie 2000 - reprezentanţii la cel mai înalt nivel ai celor 15
state membre au semnat, în cadrul Consiliului European de la Nisa, acordul
privind „chestiunile instituţionale care nu au fost reglementate prin Tratatul de la
Amsterdam şi care trebuie soluţionate înainte de lărgirea Uniunii, împreună cu
alte aspecte legate direct de acest proces".
53 Rezoluţia PE a fost publicată în Buletinul UE nr. 4/2000.

54 Documentele Consiliului European de la Feira sunt publicate în Buletinul UE nr. 6/2000.
Introducere 45
În sfârşit, acest acord a făcut obiectul unei puneri în formă juridico-

legală, şi tratatul astfel rezultat este ulterior semnat la Nisa55, la 26 februarie 2001,
de către miniştrii afacerilor externe ai Celor 15.
Intrarea în vigoare a noului tratat era supusă ratificării de către fiecare
stat membru conform regulilor constituţionale interne. Iniţial, acest proces a fost
estimat să dureze 18 luni. În orice caz, conform estimărilor făcute la Consiliile
Europene de la Helsinki şi Nisa, UE trebuia ca, cel mai târziu la sfârşitul anului
2002, să fie pregătită să primească noile state membre care până atunci vor fi gata
de aderare.
Ulterior, la 16 aprilie 2003 s-au semnat la Atena tratatele de aderare a
primelor zece state candidate (Republica Cehă, Cipru, Estonia, Lituania, Letonia,
Malta, Polonia, Slovenia, Slovacia şi Ungaria), care urmează să devină state
membre începând cu 1 mai 2004.
Tratatul de la Nisa cuprinde în sinteză prevederi referitoare la:

1) instituţiile Uniunii Europene;
2) procesul decizional comunitar;
3) alte modificări (drepturi fundamentale, securitate şi apărare, cooperarea
judiciară penală, acordurile interinstituţionale, denumirea Jurnalului
Oficial, locul reuniunilor Consiliului European, consecinţele expirării
Tratatului CECO etc);
4) declaraţii referitoare la viitorul Uniunii.
Cu certitudine că acest tratat al „compromisului de ultim minut" este

departe de a da soluţiile finale în privinţa viitorului construcţiei europene, pentru
care „marea lărgire" reprezintă poate cea mai grea încercare de la crearea
Comunităţilor Europene.
Într-adevăr, nesoluţionând problema de fond a „refundamentării
instituţionale şi democratice a Uniunii", Tratatul de la Nisa rămâne doar o
revizuire parţială a tratatelor comunitare, care nu explică natura juridică şi
finalităţile Uniunii.
În acest sens, s-a subliniat deja la nivel politic56 şi doctrinar57 că „Uniunea
are nevoie astăzi de un act politic fondator", care să-i explice legitimitatea şi să o
facă cât mai eficace.
55 În opinia lui J. Rideau, originea numelui oraşului în care s-a semnat Tratatul de la Nisa vine de
la grecescul „nike", care semnifică şi evocă victoria fenicienilor asupra indigenilor liguri. În
dialectul ligur, Nissa desemna „confluenţa apelor", adică indica faptul că instalarea fenicienilor
în acel loc s-a făcut cu acordul populaţiei indigene (J. Rideau, op. cit, pag. 20).
56 Vezi, printre altele, opiniile preşedintelui Franţei şi ale cancelarului Germaniei exprimate în
discursul lor comun de la Berlin din 12 şi 27 iunie 2000.
57 Printre alţii J. Rideau, op. cit., pag. 19-20.
Corolarul acestor preocupări îl reprezintă Declaraţia finală asupra

viitorului Europei, ataşată Tratatului de la Nisa, care propune ca teme de reflexie
pentru conferinţa interguvemamentală din 2004, printre altele: delimitarea mai
precisă a competenţelor dintre Uniune şi statele membre, rolul parlamentelor
naţionale în noua arhitectură europeană, determinarea statutului juridic al Cartei
drepturilor fundamentale şi simplificarea tratatelor.
Capitolul 2
Elementele definitorii ale dreptului comunitar
Secţiunea 2.1
Noţiune şi clasificare
Dreptul comunitar constituie ansamblul normelor juridice aplicabile în

ordinea juridică comunitară.
Doctrina de specialitate57 subliniază că, într-un sens foarte strict, dreptul
comunitar cuprinde normele juridice incluse în Tratatele institutive împreună cu
convenţiile şi protocoalele anexate lor, tratatele comunitare subsecvente, inclusiv
actele de aderare de noi state membre (adică dreptul comunitar primar), precum şi
regulile conţinute în actele adoptate de instituţiile comunitare de-a lungul timpului
(adică dreptul comunitar derivat).
În sens larg însă, dreptul comunitar include şi acele reguli nescrise
aplicabile în ordinea juridică comunitară, cum ar fi: principiile generale de drept
comune sistemelor de drept ale statelor membre, jurisprudenţa CJCE, regulile
reieşite din relaţiile externe ale Comunităţilor/Uniunii sau normele complementare
izvorâte din actele convenţionale încheiate de statele membre în aplicarea
tratatelor.
Faţă de aceste abordări doctrinare trebuie să amintim câteva elemente de
fapt ce au marcat naşterea şi evoluţia dreptului comunitar.
În acest sens, primele norme ale dreptului comunitar au fost stabilite prin
clauzele Tratatelor institutive (CECO, CEE şi CEEA), inclusiv convenţiile,
protocoalele şi declaraţiile anexate lor. Această afirmaţie se susţine pe argumentul
că statele membre fondatoare au utilizat mijloace juridice clasice (tratate
internaţionale) pentru a crea prin puterea lor suverană noi forme de colaborare
între ele, adică Comunităţile Europene.
Apoi, aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, Tratatele institutive au
suferit de-a lungul timpului unele modificări, adaptări sau revizuiri care să permită
fie aderarea de noi state (actele de adeziune aferente lărgirii Comunităţilor), fie
buna funcţionare a Comunităţilor (Tratatul de fuziune, Actul unic european,
57 Vezi autorii francezi şi englezi evocaţi în bibliografie.

Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam sau Tratatul de la Nisa).

Aceste modificări sau revizuiri au fost făcute de statele membre tot prin acte
juridice şi conform voinţei lor suverane.
Altfel spus, crearea normelor juridice de drept comunitar primar s-a bazat
pe puterea suverană a statelor membre de a se angaja în plan internaţional şi pe
dreptul lor de a fi egale în relaţiile cu alte state.
În acelaşi timp, prin angajamentele pe care şi le-au asumat semnând
Tratatele institutive, statele membre au acceptat să transfere o parte din
suveranitatea lor naţională în condiţii foarte stricte şi în domenii bine delimitate.
Mai mult chiar, prin semnarea Tratatelor institutive, statele membre au
legitimat din punct de vedere juridic crearea instituţiilor comunitare şi abilitatea
lor de a crea norme juridice prin adoptarea actelor comunitare ce formează dreptul
comunitar derivat.
Privit în ansamblul său, dreptul comunitar (primar şi derivat) a fost, de-a
lungul evoluţiei Comunităţilor, dezvoltat şi interpretat în sens constructiv de CJCE
pentru a permite tocmai realizarea obiectivelor comunitare.
De aceea se poate spune că dreptul comunitar nou, prin crearea lui şi prin
sistemul la care se referă, este opera voinţei suverane a statelor membre şi le
aparţine ca un drept „în comun", integrat sistemelor de drept naţionale.
Prin conţinutul său, sistemul dreptului comunitar a atins, în constanta sa
evoluţie, numeroase domenii juridice naţionale ce aparţin atât dreptului privat, cât
şi dreptului public.
În acelaşi timp, dreptul comunitar realizează o armonizare între multiple
ramuri de drept naţional, indiferent că este vorba despre dreptul fiscal, vamal,
comercial, social sau bancar.
Dar normele de drept comunitar nu acoperă toate domeniile de reglemen-
tare juridică caracteristice unui sistem naţional de drept. Şi astfel, în domeniile în
care dreptul comunitar nu are vocaţie de a se impune regulilor juridice naţionale
(cum este dreptul penal), prioritatea şi efectul său direct pot determina totuşi
judecătorul naţional să lase inaplicabilă una sau alta dintre normele legale interne,
dacă aceasta ar fi în contradicţie cu prevederile dreptului comunitar.
Este incontestabil faptul că există o diversitate de norme juridice
comunitare care sunt unite prin sursele şi scopurile lor. Din această perspectivă
putem clasifica normele de drept comunitar astfel:
• în funcţie de sursele sale, dreptul comunitar se divide în: drept
originar sau primar (creat de Tratatele institutive ale Comunităţilor
Europene, împreună cu convenţiile şi protocoalele ce le sunt ataşate şi
tratatele comunitare subsecvente lor, inclusiv tratatele privind aderarea
de noi state) şi drept derivat sau secundar (adică cel ce a rezultat prin
activitatea instituţiilor comunitare în aplicarea tratatelor comunitare);
Elemente definitorii ale dreptului comunitar 49
• în funcţie de conţinutul său, dreptul comunitar se împarte în: drept

instituţional (privind organizarea instituţiilor comunitare, puterile lor şi
relaţiile dintre ele sau cu exteriorul Comunităţilor) şi drept material
(privind regulile ce se aplică în domenii bine definite de tratatele
comunitare).
Secţiunea 2.2
Diferenţele dintre dreptul comunitar şi dreptul internaţional public
În ansamblul său, dreptul comunitar se diferenţiază de dreptul

internaţional public prin conţinutul său, prin instrumentele şi sursele de drept pe
care le foloseşte.
Conţinutul dreptului comunitar

Din punct de vedere formal, dreptul comunitar aparţine dreptului
internaţional public, fiind parţial constituit şi bazat pe tratate încheiate între state
suverane.
Din acest punct de vedere, dreptul comunitar prezintă însă anumite
trăsături, ce sunt străine dreptului internaţional public sau care nici măcar nu se
întâlnesc cu aceeaşi intensitate în conţinutul acestuia din urmă.
Astfel, referitor la conţinutul său, dreptul comunitar este un "drept
intern, comun” al statelor membre, mai mult decât un drept între aceste state.
Într-adevăr, cele mai importante reguli comunitare se referă la realizarea
şi menţinerea unei pieţe comune între statele membre. Această „piaţă comună",
înlocuind pieţe naţionale separate, are caracterul unei pieţe obişnuite (interne) a
unui singur stat.
Aşa cum Curtea de Justiţie a subliniat în decizia sa din cazul 270/80
referitor la Poludor Ltd. s.a. c. Harlequin Record Shops Ltd., „Tratatul (CEE
-n.a.), stabilind o piaţă comună şi armonizând progresiv politicile economice ale
statelor membre, a urmărit să unească pieţele naţionale într-o singură piaţă,
care să aibă caracteristicile unei pieţe interne”. De aceea, piaţa comună a statelor
membre ale Comunităţilor/Uniunii Europene este o piaţă internă a acestor state.
În această piaţă, diferenţele dintre raporturile juridice (care, din punctul
de vedere al persoanelor între care se leagă, al locului sau obiectului lor, au un
caracter intern sau internaţional) tind să estompeze distincţia dintre „domeniul
potenţial al dreptului internaţional şi cel rezervat dreptului naţional”.
Rezultă că, din punctul de vedere al dreptului comunitar, toate relaţiile

juridice dintre pieţele naţionale ale statelor membre au un caracter intern, şi deci
legea care reglementează devine un drept intern, comun statelor membre.
Mai mult chiar, aceste reguli comunitare, având ca obiect să realizeze şi
să facă efectiv să funcţioneze piaţa comună a Comunităţilor/Uniunii Europene, nu
pot fi reduse exclusiv la drepturi şi îndatoriri reciproce ale statelor membre, aşa
cum, de regulă, este cazul dreptului internaţional public tradiţional.
Într-adevăr, obiectul regulilor comunitare este reglarea conduitei
guvernelor naţionale sau persoanelor fizice sau juridice - resortisanţi ai statelor
membre -în aşa fel încât aceasta să fie compatibilă cu piaţa comună, internă,
unică.
Astfel, dreptul comunitar „reglementează un ansamblu de drepturi şi
obligaţii reciproce între Comunităţi şi subiectele sale, atât state membre, cât şi
persoane fizice sau juridice - resortisanţi ai lor - precum şi între aceste subiecte".
Instrumentele dreptului comunitar

In acest sens, o trăsătură caracteristică dreptului internaţional public
rezultă din instrumentele pe care le foloseşte: crearea, aplicarea şi menţinerea
regulilor de drept internaţional public ţin predominant de voinţa statelor, privite în
mod colectiv sau individual.
În organizaţiile interguvernamentale clasice, sarcina organizatorică a
organelor lor este limitată la stimularea şi promovarea înţelegerilor dintre state,
precum şi la urmărirea îndeplinirii angajamentelor asumate. Competenţa acestor
organe este orientată către coordonarea şi adaptarea activităţilor legislative şi
administrative ale statelor participante. O altă trăsătură a dreptului internaţional
public este rolul modest al elementului jurisdicţional în funcţionarea acestor
organizaţii.
Din acest punct de vedere, trăsăturile caracteristice dreptului comunitar
sunt concretizate în prevederi organizatorice şi procedurale extinse şi în definirea
instrumentelor legale menite să completeze, să pună în mişcare, să aplice şi să
menţină aceste norme legale.
Aşa cum CJCE a subliniat deja în hotărârea sa dată în cazul 6/64, Costa
c. Enel, „Comunităţile Europene au propriile lor instituţii, capacitate juridică şi
drept de reprezentare internaţională. Ele sunt înzestrate cu puteri reale,
rezultate din limitarea unor competenţe sau delegarea de competenţă a statelor
membre în favoarea Comunităţilor. Organele care au fost create, aşa-numitele
«instituţii comunitare», trebuie să exercite drepturi suverane provenite de la
statele membre. Aceste organe pot desfăşura activităţi legislative şi
administrative autonome, dar în limitele prevăzute în tratate”.
Pe de altă parte, procesul de luare a deciziilor în cadrul acestor
Comunităţi/Uniunii nu aparţine în mod exclusiv unui singur organ.
Într-adevăr, Consiliul Comunităţilor Europene (numit adesea şi Consiliul

de Miniştri datorită compoziţiei sale, cum se va vedea mai departe în această
lucrare) - devenit în prezent Consiliul Uniunii Europene - compus din reprezen-
tanţii statelor membre, ia decizii cu unanimitate sau cu majoritatea calificată de
voturi a membrilor săi.
El trebuie însă să împartă această funcţiune decizională cu Comisia
Comunităţilor Europene (devenită în prezent Comisia Europeană), compusă din
persoane independente de statele membre.
Mai mult decât atât, persoanele fizice sau juridice ori chiar statele membre
care pot fi afectate de puterile conferite acestor instituţii sunt chemate să
colaboreze în cadrul Parlamentului European sau al Comitetului Economic şi
Social pentru realizarea scopurilor acestor Comunităţi.
De asemenea, Curtea de Justiţie are puteri extinse de a asigura ca normele
comunitare să fie respectate în funcţionarea Comunităţilor/Uniunii.
Sursele dreptului comunitar

Prin sursele sale, dreptul comunitar prezintă de asemenea un tablou
neobişnuit dreptului internaţional public.
Astfel, de regulă, dreptul internaţional public îşi are originea în special în
tratatele încheiate între state suverane, dar şi în practica statală general acceptată
ca regulă de drept.
Pentru dreptul comunitar însă, sursa formală de drept o reprezintă, în
afara Tratatelor institutive, convenţiile, declaraţiile şi protocoalele anexate lor,
tratatele subsecvente, actele de adeziune etc, actele instituţiilor comunitare şi
principiile generale de drept.
Mai mult chiar, drepturile fundamentale ale omului fac parte integrantă din
dreptul comunitar, şi din acest punct de vedere acest drept oferă resortisanţilor statelor
membre o protecţie comparabilă cu cea pe care legea lor naţională le-o poate asigura.
De aceea, dreptul comunitar este, corespunzător naturii sale, un drept
intern, comun statelor membre.
În plus, legislaţiile naţionale formează o importantă sursă de inspiraţie
pentru construcţiile şi conceptele juridice ale dreptului comunitar.
Secţiunea 2.3
Sursele dreptului comunitar
În sens larg, prin „sursă sau izvor de drept” se înţeleg condiţiile materiale
de existenţă a societăţii care au determinat şi au motivat elaborarea şi adoptarea
unor anumite norme juridice.
Din această perspectivă putem spune că crearea dreptului comunitar şi a

Comunităţilor pe care el le susţine şi le dezvoltă a fost motivată de dorinţa statelor
europene de a asigura o pace durabilă între popoarele lor, concretizată în creşterea
continuă a nivelului de trai al naţiunilor europene şi în colaborarea lor reciproc
avantajoasă.
În sens restrâns, prin „sursă de drept” se înţelege forma de exprimare a
normei juridice, a regulii care orientează în mod obligatoriu conduita subiecţilor
de drept.
Din acest punct de vedere avem de-a face cu un veritabil sistem de surse
formale, ce include o multitudine de acte cu valoare normativă relativ ierarhizate.
Astfel, locul central al acestui sistem îl ocupă Tratatele institutive
împreună cu protocoalele şi convenţiile anexate lor, tratatele comunitare şi actele
ce au modificat Tratatele institutive, precum şi tratatele şi actele de adeziune de
noi membri (drept comunitar originar sau primar).
Acestor surse le sunt subordonate actele cu valoare normativă adoptate de
instituţiile comunitare (dreptul comunitar derivat) în baza şi în aplicarea tratatelor
comunitare, adică regulamentele, directivele şi deciziile, etc.
Nu în ultimul rând, sunt considerate surse de drept comunitar principiile
generale de drept recunoscute de sistemele juridice naţionale ale statelor membre,
inclusiv drepturile fundamentale1 ale omului, aşa cum au fost ele sistematizate şi
codificate prin Convenţia europeană a drepturilor omului.
La aceste surse se adaugă jurisprudenţa CJCE, acordurile internaţionale
încheiate de Comunităţile Europene sau/şi de statele membre şi sursele
complementare.
Fără a avea pretenţia realizării unei ierarhizări absolute a acestor surse,
jurisprudenţa CJCE a stabilit o ordonare logică a sistemului izvoarelor dreptului
comunitar în funcţie de originea sau baza juridică ce a permis adoptarea lor şi
relaţiile dintre ele. Astfel, în ierarhia lor, sursele dreptului comunitar sunt:
1. Tratatele institutive cu anexele lor, precum şi tratatele comunitare sub-
secvente, inclusiv actele de adeziune, adică dreptul comunitar primar;
2. principiile generale de drept, inclusiv drepturile fundamentale ale
omului;
3. acordurile internaţionale încheiate de Comunităţile Europene;
4. dreptul comunitar derivat;
5. sursele complementare.
1 Art. 6 TUE.
2.3.1. Sursele primare ale dreptului comunitar
Aşa cum s-a menţionat anterior în prezenta lucrare, doctrina de specialitate

consideră, pe baza jurisprudenţei CJCE, că dreptul comunitar primar sau originar
include ansamblul normelor juridice conţinute în Tratatele institutive ale celor trei
Comunităţi (Tratatul de instituire a CECO, Tratatul de instituire a CEE şi Tratatul
de instituire a CEEA), inclusiv protocoalele şi convenţiile anexate lor, precum şi
actele de aderare de noi membri şi alte tratate comunitare care au modificat
prevederile iniţiale ale Tratatelor institutive (Tratatul de fuziune, Actul unic european,
Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul de la Nisa).
Referindu-ne în primul rând la Tratatele institutive, trebuie să observăm
elementele care le unesc şi le diferenţiază în acelaşi timp pentru a crea o „unitate
în diversitate”.
Principala diferenţă dintre cele trei Tratate constă în structura lor. Fiecare
tratat are propriul său scop şi explică metoda care trebuie urmată pentru integrare.
Astfel, Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO) a fost un exemplu de integrare sectorială.
Regulile care guvernau piaţa cărbunelui şi oţelului erau specificate în
detaliu în multe părţi ale acestui tratat, de aici şi denumirea sa de „tratat-lege”.
Regimul juridic astfel conturat regla mai bine această piaţă specifică. Prin
conţinutul său, acest regim juridic cuprindea un set de reguli de conduită a
subiectelor de drept aparţinând acestei Comunităţi referitoare la relaţiile dintre ele
(interese) şi la acordarea unor puteri Înaltei Autorităţi (instituţie comunitară
înlocuită de Tratatul de fuziune din 1965 prin Comisia Comunităţilor Europene
-devenită Comisia Europeană prin Tratatul de la Maastricht, aşa cum vom vedea
mai departe), care permitea intervenţia pe această piaţă. În plus, un număr de
restricţii sunt impuse guvernelor naţionale pentru a asigura funcţionarea acestei
pieţe.
Puterile Înaltei Autorităţi aveau însă un caracter predominant executiv,
deoarece, chiar atunci când această instituţie comunitară lua decizii, alegerea
politicilor sale era considerabil restrânsă de clauzele tratatului.
Activităţi secundare cum ar fi transportul, politica socială, tariful extern şi
comercializarea produselor, în măsura în care erau legate de domeniul cărbunelui
şi oţelului, obliga statele membre să ia toate măsurile necesare pentru a le face
operante, deoarece puterile Înaltei Autorităţi erau limitate la obiectivele acestei
Comunităţi.
În, opoziţie, Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice Europene
(devenit după Maastricht Comunitatea Europeană) cuprindea practic referiri la
întreaga economie a statelor membre şi sublinia că mecanismul de piaţă este
subordonat asigurării unei competiţii efective şi nedistorsionate.
Comunitatea Economică Europeană este bazată pe o uniune vamală (ea

diferă de CECO, pentru care nu era prevăzut un tarif extern comun). Uniunea
vamală va fi, şi în fapt a fost creată, prin îndeplinirea de către statele membre a
obligaţiilor ce le revin conform Tratatului CEE.
Astfel, statele membre au fost obligate ca, într-o perioadă prestabilită, să ia
anumite măsuri pentru eliminarea barierelor reciproce din calea comerţului lor şi
să creeze un tarif extern comun.
Din acest punct de vedere, Tratatul CEE este un „tratat-cadru” sau un
„tratat de procedură”. Aceasta înseamnă că el formulează doar obiectivele şi
defineşte principiile, dar lasă instituţiilor comunitare sau statelor membre puterea
de a lua măsuri concrete pentru aplicarea principiilor şi realizarea obiectivelor.
De asemenea, acest tratat prevede un proces complex de luare a deciziilor
la nivel comunitar şi atribuţiile decizionale ale instituţiilor comunitare. Astfel,
Consiliul Uniunii Europene este împuternicit să ia decizii numai pe baza
propunerilor făcute de Comisia Europeană, şi numai după ce a obţinut avizul
Parlamentului European şi al Comitetului Economic şi Social.
De asemenea, sistemul deciziilor creat de Tratatul CEE cuprinde reguli de
conduită sub forma instrucţiunilor şi restricţiilor impuse guvernelor naţionale în
realizarea politicilor comunitare.
În plus, reguli de conduită special adresate întreprinderilor se găsesc
printre prevederile tratatului referitoare la politica concurenţei. Aceste reguli sunt
însă posibile şi în alte sectoare în care s-a intenţionat reglementarea pieţei comune
(spre exemplu agricultura sau transporturile).
Puteri cu caracter executiv, referitoare la sfera controlului şi a clauzelor de
salvgardare, sunt incluse, într-o măsură limitată, în Tratatul CEE şi sunt atribuite
Comisiei. Atribuţiile executive ale Comisiei devin foarte importante pentru
sistemul instituţiilor comunitare şi de luare a deciziilor la nivel comunitar, din
moment ce Consiliul îi poate delega unele dintre puterile sale.
Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice sau
Euratom se aseamănă din multe puncte de vedere cu Tratatul CECO. Din nou,
metoda de integrare avută în vedere se referă doar la un anumit sector economic.
Tratatul prevede crearea unei pieţe comune pentru materialele nucleare de
bază, produsele şi mijloacele de producţie legate de dezvoltarea paşnică a energiei
nucleare, planificarea ştiinţifică, tehnologică şi economică a activităţilor legate de
folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice şi subliniază metodele moderne de
control al acestor activităţi.
Luând în considerare aceste trei Tratate împreună, apare problema relaţiei

dintre ele. Din acest punct de vedere, fostul art. 232 din Tratatul CEE prevedea în
mod expres că regulile acestui tratat nu pot să le afecteze pe cele din Tratatul
CECO şi nici nu pot deroga de la clauzele Tratatului Euratom.
Este acceptat în general că Tratatul CEE acoperea toate activităţile

economice şi de aceea se puteau aplica şi sectoarelor cărbunelui, oţelului şi
energiei nucleare, în măsura în care Tratatul CECO şi Tratatul Euratom nu
cuprindeau reglementări particulare pentru aceste domenii.
Cu toate acestea prevederile tratatelor de integrare sectorială au prioritate ca
lex specialis faţă de prevederile Tratatului CEE (devenit TCE), considerat lex
generalis.
Interpretând lex specialis, Curtea de Justiţie poate să apeleze la prevederile
lex generalis. Astfel, Curtea de Justiţie a reţinut că, „în lumina Tratatului CEE,
prevederile Tratatului Euratom referitoare la piaţa nucleară comună nu sunt
altceva decât aplicarea la un nivel de specializare a concepţiilor legale ce
formează baza structurii «pieţei comune» privite în general”.
În ciuda acestor diferenţe marcante referitoare la structura tratatelor şi

metoda de integrare propusă, cele trei tratate aveau trăsături comune, ceea ce
justifica tratarea Comunităţilor ca un întreg.
De exemplu, unitatea structurii instituţionale a celor trei Comunităţi a fost
demonstrată prin „Convenţia asupra instituţiilor comune Comunităţilor Europene”
şi prin „Tratatul privind înfiinţarea unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii
a Comunităţilor Europene” (cunoscut sub denumirea de „Tratatul de fuziune”,
semnat la 8 aprilie 1965 şi intrat în vigoare la 29 iulie 1967).
Convenţia menţionată mai sus, pe de altă parte, a fost semnată în acelaşi
timp cu tratatele de la Roma privind instituirea Comunităţii Economice Europene
şi, respectiv, a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (1957). Ea prevedea
înfiinţarea unei singure Adunări Parlamentare (care mai târziu se va autointitula
„Parlamentul European”2) şi a unei singure Curţi de Justiţie.
Toate aceste organe, denumite „instituţii comunitare”, trebuiau să exercite
puterile şi jurisdicţia conferite lor de fiecare dintre cele trei Tratate institutive.
Din acest punct de vedere, structura dreptului comunitar şi căile sale de
implementare reprezentau o trăsătură comună celor trei Tratate şi trebuiau înţelese
ca un singur sistem intern.
Astfel, dreptul comunitar este compus din dreptul originar (sau primar) şi
cel derivat (sau secundar).
Dreptul originar include normele juridice prevăzute de tratatele CECO,
CEE şi Euratom, precum şi de acordurile subsecvente lor, încheiate de statele
membre, ca şi deciziile comunitare ce modifică Tratate institutive. El cuprinde de
asemenea deciziile şi tratatele privind aderarea de noi state şi actele de aderare
anexate lor, în măsura în care modifică sau completează tratatele anterioare. El
mai cuprinde Actul unic european, Tratatul de la Maastricht, Tratatele de la
2 Vezi secţiunea dedicată Parlamentului European în cuprinsul lucrării.

Amsterdam şi Nisa, precum şi toate convenţiile şi protocoalele anexate tuturor

acestor tratate.
Dreptul comunitar derivat, pe de altă parte, include regulile de conduită cu
forţă juridică obligatorie, create de instituţiile comunitare prin acte normative
specifice prevăzute de tratate.
Atât dreptul comunitar originar, cât şi cel derivat cuprind două seturi de
reguli: pe de o parte, reguli privind sistemul instituţional, adică sistemul referitor
la organizarea instituţiilor comunitare şi atribuţiile lor, revizuirea tratatelor,
personalitatea juridică a Comunităţilor etc, şi pe de altă parte, reguli privind libera
circulaţie a bunurilor, persoanelor, capitalurilor şi serviciilor (dreptul comunitar
material).
Dreptul comunitar material (având conţinutul specificat mai sus) cuprinde în
acelaşi timp toate actele cu valoare normativă (regulamente, directive, decizii)
adoptate de instituţiile comunitare în executarea şi punerea în aplicare a clauzelor
tratatelor comunitare, precum şi restricţiile sau obligaţiile pe care organele legislative
şi administrative naţionale le au faţă de această executare, ca şi regulile speciale de
conduită impuse persoanelor fizice sau juridice supuse dreptului comunitar.
De asemenea, Tratatele institutive aveau o structură tehnico-legislativă
sensibil identică, care ordona clauzele lor în patru categorii:
a) preambulul şi clauzele de început;
b) clauze instituţionale;
c) clauze materiale;
d) clauze finale.
În preambulul fiecărui Tratat institutiv este menţionată în termeni similari

motivaţia statală şi politică care i-a determinat pe şefii de state şi guverne să
creeze acea Comunitate.
Tot în preambul sunt enunţate şi obiectivele socioeconomice proprii
fiecărei Comunităţi.
Apoi dispoziţiile de început (fostele art. 2 şi 3 CECO, art. 1 CEE şi art. 2
CEEA) preiau într-o formulare concisă obiectivele economice ale fiecărui tratat,
enumerând diferitele acţiuni ce trebuiau întreprinse de instituţiile comunitare
pentru a aduce la îndeplinire aceste scopuri.
Pentru a înţelege poziţia acestor dispoziţii în ansamblul Tratatelor
institutive trebuie să menţionăm că jurisprudenţa CJCE le-a acordat o mare
importanţă, prin aceea că au fost folosite drept bază legală pentru a explica
principiul efectului direct al dreptului comunitar (cazul Van Gend end Loos3),
3 Decizia CJCE din 5.02.1963, cazul 26/62.

câmpul de aplicare a Tratatului CEE (cazul Walrave4) sau competenţele subsidiare

şi implicite ale instituţiilor comunitare.
Astfel, CJCE a recunoscut caracterul fundamental al clauzelor ce cuprind
obiectivele Comunităţilor/Uniunii, precizând în diferitele sale decizii5 că aceste
dispoziţii trebuie întotdeauna respectate, şi realizarea lor are un caracter imperativ,
căci altfel efectul lor util ar fi compromis.
Mai mult chiar, CJCE a precizat că tratatele nu stabilesc nici o ierarhie a
obiectivelor comunitare, şi drept consecinţă toate au un caracter general,
imperativ, care nu poate legitima greşita integrare a unuia dintre ele (libera
circulaţie a produselor) datorată incapacităţii instituţiilor comunitare de a realiza
în termenul prevăzut un alt obiectiv comunitar (punerea în aplicare a politicii
agricole comune).
Clauze instituţionale sunt considerate cele care creează sistemul institu-
ţional comunitar, care determină organizarea, funcţionarea şi atribuţiile
instituţiilor comunitare, precum şi finanţarea Comunităţilor/Uniunii, funcţiunea
publică şi relaţiile externe. Prin conţinutul lor, aceste dispoziţii sunt considerate ca
o adevărată „Constituţie”, ce dă măsura voinţei suverane a statelor fondatoare de a
colabora în domenii şi forme bine stabilite şi delimitate.
Faţă de organizarea instituţională creată prin Tratatul de la Paris, Tratatele
de la Roma au redus în mod substanţial caracterul supranaţional al organizării
sistemului instituţional comunitar prin stabilirea atribuţiilor Comisiei, prin
dezvoltarea căilor de recurs în faţa CJCE şi mai ales prin reamenajarea balanţei
dintre puterile diferitelor instituţii.
Cea mai mare parte a dispoziţiilor tratatelor se ocupă însă, în mod obiectiv,
de definirea regimului economic şi social (sau economic şi tehnic în Euratom)
specific fiecăruia dintre ele.
În funcţie de sectorul sau activităţile economice vizate ori de soluţiile
particulare avute în vedere pentru atingerea obiectivelor acelei comunităţi,
clauzele materiale au naturi diferite.
Aşa cum subliniam anterior, în Tratatul CECO aceste clauze creau un
regim detaliat şi complet aplicabil statelor membre şi particularilor în sectorul
cărbunelui şi oţelului, pe când în Tratatul CEE (TCE), clauzele materiale
formulează cel mai adesea obiectivele ce trebuie realizate şi principiile ce stau la
baza activităţii instituţiilor comunitare.
4 Decizia CJCE din 12.12.1974, cazul 36/74, rec. 1405.

5 Decizia CJCE din 21.06.1958, cazul 8/57, rec. 229 şi decizia CJCE din 10.12.1974, cazul 48/74, rec. 1383
etc. în opinie contrară, Guy Isaac, op. cit, pag. 120.
De asemenea, din punctul de vedere al efectelor lor, clauzele materiale ale

Tratatelor institutive pot fi împărţite în dispoziţii direct aplicabile6 şi dispoziţii ce
fac obiectul unei măsuri de aplicare7 din partea instituţiilor comunitare sau a
statelor membre.
În sfârşit, clauzele finale menţionează în fiecare Tratat institutiv modalită-
ţile de ratificare şi de revizuire convenite de părţile contractante, precum şi
momentul intrării lui în vigoare.
În acest sens reamintim că, fiind acorduri internaţionale, tratatele
comunitare au fost supuse în fiecare stat membru procedurii de ratificare conform
dispoziţiilor constituţionale naţionale proprii, intrarea în vigoare a tratatelor fiind
condiţionată de depunerea instrumentelor de ratificare a tuturor părţilor semnatare.
Astfel, guvernul francez era depozitarul Tratatului CECO, iar guvernul italian, al
tratatelor CEE şi CEEA.
În sfârşit, deoarece tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa s-au
referit în primul rând la modificarea Tratatului CEE şi doar subsecvent la cea a
tratatelor CECO şi CEEA, depozitarul Tratatului asupra Uniunii Europene şi al
Tratatului privind stabilirea Comunităţii Europene este tot guvernul italian.
2.3.2. Dreptul derivat - sursă a dreptului comunitar
Actele instituţiilor comunitare
În conformitate cu prevederile tratatelor, instituţiile comunitare, adică

Consiliul şi Comisia în tratatele CEE şi Euratom, respectiv Comisia în Tratatul
CECO, puteau adopta, în cadrul procesului legislativ comunitar, o serie de acte
normative, în scopul îndeplinirii sarcinilor ce le-au fost încredinţate.
Astfel, în conformitate cu art. 249 CE (fost 189 CEE) şi art. 161-164 din
Tratatul Euratom, Consiliul şi Comisia pot adopta regulamente, directive şi decizii
ce au forţă juridică obligatorie şi pot emite recomandări sau avize ce nu sunt
obligatorii.
De asemenea, conform art. 14-15 din Tratatul CECO, deciziile şi
recomandările Înaltei Autorităţi aveau forţă juridică obligatorie, dar opiniile, nu.
În plus, prevederile Tratatului CECO distingeau între „deciziile care au
caracter individual” şi „deciziile cu caracter general”.
Mai mult chiar, în sistemul Tratatului CECO, recomandările trebuiau
diferenţiate de cele fără forţă obligatorie prevăzute de Tratatele CEE şi Euratom,
6 Dispoziţiile direct aplicabile sunt cele care prin ele însele dau naştere la drepturi de care
particularii se pot prevala direct fie în faţa CJCE, fie în faţa instanţelor naţionale, cum ar fi,
spre exemplu, regulamentele.
7 Dispoziţii ce implică măsuri de aplicare sunt directivele sau deciziile.
deoarece, prin natura lor, ele erau identice cu directivele (aşa cum acestea din
urmă sunt definite de tratatele CEE şi Euratom).
Spre deosebire de directivele CEE, recomandările CECO puteau fi
adresate nu numai statelor membre, ci şi întreprinderilor.
Observăm că Tratatele institutive prevedeau o multitudine de forme pe
care actele comunitare le pot avea.
Fiecare dintre aceste acte îndeplineşte o funcţie specifică pentru dezvol-
tarea dreptului comunitar, şi de aceea, de regulă, Tratatele institutive menţionează
în concret ce fel de act trebuie adoptat într-un anume caz.
În acelaşi timp, aceste acte joacă un rol esenţial în realizarea integrării
europene, şi astfel conţinutul lor şi condiţiile în care se desfăşoară procesul
decizional la nivel comunitar par să fie tot atâtea garanţii de protecţie legală a
celor cărora dreptul comunitar li se adresează şi sunt chemaţi să-1 aplice.
De asemenea, mai subliniem că lista actelor comunitare prevăzută în
tratate nu este exhaustivă. Există astfel categorii de acte, cum ar fi comunicările,
declaraţiile, concluziile, programele şi rezoluţiile adoptate de reprezentanţii
guvernelor statelor membre în cadrul Consiliului CE/UE sau de şefii de state şi
guverne, care nu produc efecte juridice, dar conţin înţelegeri asupra unei probleme
particulare sau principii pe care actele comunitare trebuie să se bazeze. Astfel de
acte au trăsături proprii ce fac imposibilă includerea lor în vreuna dintre
categoriile de acte menţionate de Tratatele institutive. De aceea, ele sunt de obicei
încadrate într-o categorie specială, a actelor „sui generis”.
Tot în categoria actelor comunitare se mai includ actele emise de Consiliul
CE/UE pentru determinarea regulilor de procedură sau pentru a înfiinţa diferite
comitete, ori pentru adoptarea bugetului, actele emise de Comisie pentru a anunţa
criteriile de examinare a cazurilor individuale în domeniul concurenţei, al
ajutoarelor de stat sau pentru a descrie exemple de cazuri/situaţii considerate a fi
incompatibile cu dreptul comunitar etc.
În general, aceste acte nu creează direct drepturi şi obligaţii pentru cei
cărora li se adresează, şi de aceea legalitatea şi conţinutul lor nu pot fi analizate de
Curtea de Justiţie. Datorită însă conţinutului lor, aceste acte sunt considerate
esenţiale pentru dezvoltarea Comunităţilor/Uniunii, şi de aceea este acceptată la
nivelul doctrinei ideea că importanţa politică a deciziei ce trebuie luată reduce for-
malismul procedurii de adoptare şi al formei actului.
În prezent se constată tendinţa de a multiplica forma actelor comunitare, a
procedurilor de adoptare şi a organelor emitente astfel încât procesul decizional la
nivel comunitar să devină cât mai flexibil şi să sporească participarea statelor
membre la realizarea integrării europene.
Aşa cum menţionam anterior, nomenclatura oficială şi definiţiile legale ale
diferitelor categorii de acte comunitare sunt prevăzute în art. 249 CE (fost 189
CEE) şi art. 161 Euratom.
Aceste texte precizează doar că Consiliul şi Comisia pot adopta anumite

„acte” pentru realizarea sarcinilor lor „în conformitate cu acest tratat”, fără a
impune o categorie de acte pentru anumite feluri de decizii.
În aceste situaţii, CJCE a subliniat că „categoria de acte depinde de
conţinutul puterilor conferite instituţiilor comunitare de un anumit articol al
tratatelor şi de interpretarea acestor prevederi”.
Prin această interpretare se determină dacă un act astfel adoptat poate avea
caracterul unui regulament, al unei directive sau decizii.
Rezultă că între actele comunitare există o serie de diferenţieri bazate pe
efectul lor legal, pe protecţia lor juridică, pe modalitatea lor de publicitate şi
intrare în vigoare.
Astfel, spre exemplu, persoanele fizice nu se pot adresa direct Curţii de
Justiţie pentru revizuirea conţinutului unei directive, decizii sau al unui act „sui
generis”, deoarece excepţia de nelegalitate poate fi invocată doar împotriva unui
regulament.
În mod similar, în lipsa unei prevederi exprese în chiar textul său, regula-
mentul intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării lui în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene8, în timp ce decizia trebuie comunicată părţilor
interesate şi va intra în vigoare producând efecte juridice conform prevederilor
legii naţionale a părţii.
În sfârşit, din textele Tratatelor institutive mai rezultă că fiecare categorie
de acte comunitare are propriile sale caracteristici, şi astfel ocupă un anumit loc în
sistemul dreptului comunitar.
Din fapt, Curtea de Justiţie a subliniat deja cu diferite ocazii că „distincţia
dintre diferitele categorii de acte (comunitare - n.a.) ţine mai mult de substanţă
decât de formă”. De aceea „nu atât forma sau numele pe care instituţia îl
utilizează pentru a denumi un act este decisiv pentru determinarea statutului şi
efectelor legale, cât obiectul şi conţinutul lor” şi „este în atribuţia Curţii de
Justiţie să clasifice măsurile legale mai mult după natura lor decât după forma
lor”.
Deoarece Tratatele institutive au prevederi similare referitoare la princi-

palele categorii de acte ale instituţiilor comunitare, textul de bază al analizei
noastre va fi art. 249 TCE (fost 189 CEE), şi acolo unde este cazul, vom prezenta
eventualele diferenţe ce au existat în sistemul Tratatului CECO.
Articolul 249 CE prevede că, „pentru îndeplinirea atribuţiilor lor în
conformitate cu prevederile acestui tratat, Consiliul şi Comisia adoptă
regulamente şi directive, ia decizii şi formulează recomandări sau avize”.
8 Conform art. 254 TCE, denumirea publicaţiei oficiale a Uniunii Europene a fost schimbată din „Jurnalul
Oficial al Comunităţilor Europene” în „Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”.
Regulamentul are o aplicaţie generală. El este obligatoriu în întregul

său şi direct aplicabil în toate statele membre.
Directiva leagă toate statele membre destinatare în ceea ce priveşte
rezultatul ce trebuie obţinut, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ceea ce
priveşte forma şi mijloacele.
Decizia este obligatorie în întregul ei faţă de destinatarii cărora li se
adresează.
Recomandările şi avizele nu leagă (adică nu sunt obligatorii din punct de
vedere juridic - n.a.)”.
În conformitate cu acest articol, rezultă că instrumentele legale pe care

instituţiile comunitare le au la îndemână pentru îndeplinirea atribuţiilor lor sunt
regulamentele, directivele şi deciziile, care au forţă obligatorie, respectiv
recomandările şi avizele, care nu au o astfel de caracteristică.
Mai reamintim că toate aceste instrumente legale alcătuiesc aşa-numita
„nomenclatură oficială” a actelor comunitare.
La aceste dispoziţii legale trebuie să adăugăm, tot în cadrul nomenclaturii
oficiale a actelor comunitare, şi prevederile art. 34, pct. 2, lit. b-d din TIJE
referitoare la deciziile-cadru, deciziile, măsurile de punere în aplicare a deciziilor
sau convenţiile încheiate în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie
penală adoptate de Consiliu, precum şi art. 110 din TCE privitor la regulamentele,
deciziile, recomandările şi avizele adoptate de BCE în cadrul competenţelor
atribuite ei de Tratatul CE. Aceste dispoziţii legale precizează elementele
definitorii ale actelor comunitare menţionate, stabilindu-le rolul şi forţa juridică
determinate de realizarea obiectivelor comunitare.
2.3.2.1. Regulamentul
Din definiţia dată de art. 249 CE (fost 189 CEE) rezultă că regulamentul
are următoarele trei elemente caracteristice:
a) aplicabilitate generală;
b) caracter obligatoriu în întregul său;
c) aplicabilitate directă în toate statele membre.
a) Regulamentul are aplicabilitate generală
Se observă că nici un alt act comunitar nu are acest caracter. De aceea,

aplicabilitatea generală este principala caracteristică ce deosebeşte regulamentele
de toate celelalte instrumente legale aflate la dispoziţia instituţiilor comunitare.
„Aplicabilitatea generală” a regulamentului înseamnă că el se adresează
unei categorii abstracte de persoane, fiind un act normativ prin definiţie.
Caracterul intrinsec general al regulamentului îl aseamănă cu o normă

juridică naţională, urmând a primi efectele juridice specifice acesteia din urmă.
În acest fel, regulamentul se aplică unor „situaţii obiective determinate” şi
implică consecinţe juridice doar pentru categorii de persoane privite în mod abstract,
general, iar nu pentru un număr limitat de persoane determinate sau determinabile.
De aceea, „patologia” regulamentului a determinat o atitudine clară şi
constantă din partea Curţii de Justiţie în a trasa linia de demarcaţie dintre
regulament şi decizie.
Astfel, în sistemul prevederilor CEE este imposibilă stricto sensu o
acţiune judiciară introdusă de o persoană particulară (fizică sau juridică) împotriva
prevederilor unui regulament. Persoanele particulare pot porni doar procedurile
legale îndreptate împotriva deciziilor, chiar şi sub forma unor regulamente, care
prezintă pentru ele un interes direct şi individual.
Conform interpretării Curţii de Justiţie, scopul acestei prevederi este „de a
preveni pur şi simplu instituţiile comunitare să aleagă forma unui regulament
pentru a exclude acţiunea unei persoane particulare împotriva unei decizii ce ar
avea pentru ea un caracter individual, direct, şi astfel de a face clar că alegerea
formei nu trebuie să altereze natura măsurii adoptate”.
Într-adevăr, Curtea de Justiţie a considerat în mod sistematic că scopul şi
conţinutul unui regulament sunt determinante, iar nu forma sau denumirea
folosită.
De asemenea, trebuie examinate în particular şi efectele pe care actul
adoptat le produce sau urmează să le producă în viitor.
În acest sens, în ciuda caracterului său normativ, regulamentul poate
conţine prevederi care se adresează unei anumite persoane, astfel încât aceasta să
poată fi determinată în mod individual.
Spre exemplu, în cazul 6/68 Zuckerfabnk Watenstedt GmbH c. Consiliu,
Curtea a decis că, „dacă ar fi să refuzăm recunoaşterea unei măsuri privind
regularizarea preţurilor ca fiind de natura unui regulament doar pentru că ea
se referă la un produs particular şi afectează producătorii pe motivul
circumstanţelor prin care ei se diferenţiază de alte persoane, conceptul deciziei
ar fi atât de extins încât ar periclita sistemul tratatului, care permite indivizilor
să pornească acţiunea în anulare doar împotriva deciziilor individuale adresate
lor”.
Într-o altă speţă, CJCE a observat că, referitor la obişnuinţa Comisiei de a
da deciziilor sale formă de regulamente, nu este vorba despre prevederi cu
caracter general, ci sunt colecţii de decizii individuale, şi astfel ele prezintă un
interes individual pentru solicitant.
De fapt era vorba despre a stabili dacă actul Comisiei denumit „regulament”
are caracterul unei decizii individuale sau nu, de vreme ce se referă la garantarea
licenţelor de import pentru „mere de desert”, fiind astfel adresat unui număr
limitat de solicitanţi.
b) Regulamentul este obligatoriu în întregul său
Această caracteristică diferenţiază regulamentul de directivă, care este

obligatorie doar în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut. Înseamnă, aşa
cum Curtea a subliniat deja, că „nu poate fi acceptat ca un stat membru să
aplice într-o manieră incompletă sau selectivă prevederile unui regulament,
astfel încât să înlăture anumite aspecte ale legislaţiei comunitare”.
De asemenea, înseamnă că prevederile unui regulament se vor aplica cu
aceeaşi forţă juridică în toate statele membre, la data intrării lor în vigoare.
Totodată, trebuie înţeles că regulamentul poate conţine prevederi care vizează
situaţii speciale dintr-unul dintre statele membre sau chiar doar dintr-o parte a
teritoriului lor. Astfel, Curtea9 a decis că, „în ciuda spaţiului teritorial limitat al
aplicării sale, un astfel de regulament are o aplicare extinsă la nivel
comunitar”, deoarece sistemul pe care, în virtutea tratatului, un regulament îl
introduce a fost integrat în fiecare sistem de drept naţional.
c) Regulamentul este direct aplicabil în toate statele membre
Aceasta înseamnă că statele membre nu pot adopta măsuri naţionale care

să modifice scopurile sau să adauge prevederilor sale, cu excepţia cazurilor când
însuşi regulamentul prevede altfel.
De asemenea, nu este permis să se transforme conţinutul unui regulament
în norme juridice naţionale, deoarece astfel de „măsuri de implementare” ar avea
drept efect să creeze un obstacol şi să pericliteze aplicarea uniformă şi simultană a
măsurii în întreaga Comunitate.
Chiar dacă anumite prevederi conţinute într-un regulament pot avea nevoie
de măsuri naţionale de implementare pentru a deveni aplicabile, regulamentul
însuşi nu trebuie transformat într-o lege naţională printr-un act naţional, chiar
posterior actului comunitar10.
Aceasta înseamnă că prevederile dreptului comunitar au prioritate faţă de
cele ale dreptului naţional al unui stat membru.
În situaţia în care autorităţile naţionale răspund de implementarea unui
regulament comunitar, formele şi procedurile prevăzute de dreptul naţional al
fiecărui stat membru se vor aplica dacă sunt compatibile cu dreptul comunitar şi
evită un tratament neechitabil al subiectelor de drept.
9 În cazul 30/67, Industria Molitoria Imoless SpA c. Comisie.

10 În acest sens este hotărârea Curţii în cazul 230/78, Eridania c. Ministerul Agriculturii.
Astfel, în conformitate cu art. 5 din Tratatul CEE, statele membre sunt

obligate să adopte măsurile administrative şi procedurale naţionale necesare
pentru a asigura respectarea prevederilor dreptului comunitar şi să prevadă
sancţiunile pentru nerespectarea acestora.
În orice caz, statelor membre nu li se permite să emită reguli obligatorii
privind interpretarea prevederilor regulamentelor comunitare.
Mai mult chiar, în măsura în care puterea legislativă într-un anumit
domeniu a fost conferită Comunităţii prin Tratatele institutive şi a fost exercitată
de ea, statele membre nu mai sunt împuternicite să emită norme juridice în acest
domeniu fără a fi fost autorizate prin reguli comunitare speciale.
Pe de altă parte, trebuie să subliniem faptul că „aplicabilitatea directă” a
prevederilor dreptului comunitar (şi a regulamentului ca act normativ aparţinând
dreptului comunitar derivat) nu trebuie confundată cu „efectul direct” al acestora.
„Efectul direct” al unui regulament înseamnă că el creează drepturi şi obli-
gaţii direct în persoana subiectelor de drept (persoane particulare - fizice sau
juridice) cărora li se adresează şi care se pot prevala de ele direct în faţa
instanţelor judecătoreşti naţionale.
Regulamentul este astfel, prin natura şi funcţia sa în sistemul dreptului
comunitar, capabil să creeze drepturi individuale pe care instanţele judecătoreşti
naţionale sunt obligate să le protejeze.
Dar, pe de altă parte, fiecare sistem naţional are abilitatea să determine
care dintre instanţele judecătoreşti naţionale are competenţa să asigure această
protecţie.
Totuşi prevederile regulamentelor comunitare, ca şi ale Tratatelor
institutive fiind direct aplicabile în ordinea juridică naţională („efectul direct
vertical” al normelor comunitare), ele creează cetăţenilor comunitari posibilitatea
de a invoca regulile comunitare în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, ca şi
orice alte norme juridice naţionale.
Conform principiului de drept binecunoscut „fiecărui drept îi corespunde
o obligaţie corelativă”, rezultă că, ori de câte ori un regulament comunitar sau o
prevedere a tratatelor comunitare impune o obligaţie specifică în sarcina statelor
membre, se garantează cetăţenilor acestor state dreptul de a avea o conduită
contrară (drept corelativ), chiar dacă acest drept nu este prevăzut cu claritate. În
acest fel, persoanele particulare se pot baza pe prevederile unui regulament
împotriva autorităţilor naţionale pentru a-şi exercita drepturile conferite lor de
dreptul comunitar primar şi/sau derivat.
Acest „efect direct”, consecinţă a aplicării directe a dreptului comunitar, a
fost subliniat de nenumărate ori de Curtea de Justiţie şi a fost recunoscut de
jurisdicţiile naţionale prin întrebările cuprinse în deciziile preliminare adresate
Curţii de Justiţie pentru interpretarea dreptului comunitar invocat în faţa lor.
De asemenea, efectul direct al dreptului comunitar poate fi analizat şi pe

orizontală („efect orizontal”) în relaţiile dintre particulari. Problema este dacă
persoanele particulare pot invoca prevederile dreptului comunitar care se referă la
statele membre.
La această întrebare Curtea de Justiţie a reţinut că orice prohibiţii
conţinute în Tratatele institutive sau în regulamente sunt direct aplicabile în statele
membre şi persoanelor particulare, deoarece ele exprimă prevederea fundamentală
a integrării comunitare, adică a nediscriminării.
Spre exemplu, în hotărârea sa din cazul 43/75, Drefrenne c. Sabena,
Curtea de Justiţie a reţinut că „principiul plăţii echitabile pentru bărbaţi şi femei
pentru muncă egală este aplicabil nu numai la acţiunile autorităţilor publice, ci
şi la cele care intenţionează a reglementa plata muncii colective, şi în acelaşi
timp şi contractelor dintre persoane individuale, în măsura în care, în aceste
cazuri, discriminarea deschisă este mai mult implicată decât cea indirectă şi
deghizată”.
În ceea ce priveşte „regulamentul” adoptat de Banca Centrală Europeană

în limita competenţelor pe care acest organ comunitar le are, se poate spune că el
menţine aceleaşi elemente caracteristice referitoare la obligativitatea şi la aplica-
bilitatea sa. Într-adevăr, conform art. 110, pct. 2 din TCE, „regulamentul (adoptat
de BCE pentru realizarea misiunilor sale - n.a.) are o deschidere generală. El este
obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în toate statele membre”.
2.3.2.2. Directivele
O directivă are forţă obligatorie pentru fiecare stat membru căruia îi este
adresată, în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut, lăsând însă destinatarilor
ei (state membre) libertatea alegerii formei sau a metodelor de implementare
necesare.
Urmând definiţia legală prevăzută de art. 249 CE, rezultă că directiva are
următoarele trei caracteristici:
a) are forţă obligatorie în ceea ce priveşte rezultatul ce trebuie obţinut;
b) statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele necesare
implementării prevederilor unei directive;
c) are efect direct.
Directiva poate fi emisă/adoptată de Consiliu sau de Comisie. Ea este în

acelaşi timp un act normativ, şi de aceea, un instrument al intervenţiei comunitare
folosit în special cu intenţia de a armoniza diferitele norme juridice naţionale sau
atunci când prevederile Tratatelor institutive sunt atât de vagi încât nu permit
obţinerea nici unui efect juridic.
În acelaşi sens, art. 34, pct. 2, lit. b din TUE prevede abilitatea Consiliului
UE de a adopta în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală
decizii-cadru în scopul „apropierii dispoziţiilor legislative şi reglementare ale
statelor membre”. Aceste decizii-cadru „leagă statele membre în ceea ce priveşte
rezultatul ce trebuie obţinut, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ceea ce
priveşte forma şi mijloacele. Ele nu pot antrena vreun efect direct”.
Observăm că această categorie de acte comunitare are aceleaşi caracte-
ristici ca şi directiva reglementată de art. 249 TCE, cu deosebirea că nu pot avea
efect direct. Lipsa efectului direct este explicabilă în corelaţie cu realizarea
obiectivului comunitar pe care acest mijloc juridic îl deserveşte.
a) Directiva are forţă obligatorie în ceea ce priveşte rezultatul

ce trebuie obţinut
Spre deosebire de regulament, directiva are drept măsură a obligativităţii

sale „rezultatul ce trebuie obţinut”.
Aceasta nu înseamnă însă că directiva are mai puţine efecte obligatorii
decât alte norme comunitare.
Într-adevăr, corecta implementare a unei directive este foarte importantă,
deoarece ea limitează competenţele instituţiilor comunitare şi, în schimb, extinde
responsabilităţile statelor membre la realizarea construcţiei comunitare.
Remarcăm însă că această limitare este esenţială numai în legătură cu
prevederile Tratatelor institutive care definesc domeniile în care şi în interesul
cărora instituţiile comunitare pot interveni prin adoptarea directivelor.
Mai mult decât atât, subliniem că, în ceea ce priveşte forma şi metoda
aleasă de autorităţile naţionale pentru obţinerea rezultatului impus, directiva nu
are prevederi obligatorii.
Astfel, criteriul „rezultatului ce trebuie obţinut” limitează intervenţia
comunitară, dar nu în sensul consecinţelor acestei intervenţii (care corespund
rezultatului ce trebuie obţinut), ci în sensul aspectelor ce pot face obiectul
intervenţiei comunitare şi al reglementărilor statale.
Totuşi directiva poate defini „rezultatul ce trebuie obţinut” ca fiind o
situaţie legală sau faptică care corespunde interesului comunitar în conformitate
cu prevederile tratatelor comunitare. Aceasta poate fi, spre exemplu, tratamentul
egal al resortisanţilor statelor membre ale Comunităţilor/Uniunii Europene privind
libertatea de stabilire în una dintre aceste ţări pentru desfăşurarea de activităţi
profesionale sau libertatea de circulaţie a bunurilor în piaţa comună etc.
În toate aceste cazuri, legiuitorul naţional a fost obligat să ţină cont de
interesul comunitar când a adoptat acte normative naţionale.
Deoarece, cel mai adesea, „rezultatul ce trebuie obţinut” necesită

amendamente (modificări) ale legilor naţionale, directiva trebuie să prevadă
instrucţiuni privind conţinutul unor astfel de modificări.
În acest sens, directiva poate să impună anumite limitări ale puterii
autorităţilor naţionale de a alege forma sau metodele, dacă astfel de constrângeri
sunt necesare.
Pe de altă parte, relaţia dintre „rezultatul ce trebuie obţinut” şi, respectiv,
„formă şi metode” nu este cu stricteţe prevăzută de directivă, ci poate fluctua în
anumite limite.
Astfel, o directivă nu poate niciodată obliga statele membre să introducă
un set exhaustiv de reguli total nelegate de normele juridice naţionale existente în
domeniul avut în vedere.
Dacă nu s-ar admite această interpretare, ar însemna că autorităţile
naţionale nu au nici o libertate de a implementa „rezultatul ce trebuie obţinut” în
legislaţia lor. Aşa cum Curtea de Justiţie a recunoscut, „directiva poate conţine
instrucţiuni obligatorii privind detaliile amendamentelor normale naţionale” (în
cazul armonizării legislaţiilor naţionale - n.a.), dacă „rezultatul ce trebuie obţinut
impune aceasta în funcţie de natura specială a domeniului supus
reglementării”.
Ţinând cont de scopul directivei în sistemul legislativ comunitar, rezultă
cu claritate că directiva trebuie să fie implementată într-o perioadă determinată
prin propriile sale prevederi.
Aceeaşi obligaţie de a respecta perioada prevăzută se aplică şi în cazurile
în care instanţele judiciare naţionale sunt sesizate cu acţiuni bazate pe prevederile
unei directive.
În acest sens, CJCE a admis că perioada de implementare a directivei se
impune şi instanţelor naţionale, căci altfel egalitatea de tratament dintre statele
membre ar fi prejudiciată.
În plus, trebuie să reamintim că, în concepţia CJCE, transpunerea
conţinutului directivei în dreptul naţional nu înseamnă „receptarea” dreptului
comunitar, deoarece acesta este deja integrat sistemelor naţionale prin simpla
semnare a Tratatelor institutive.
Evident, în cazuri de speţă, este posibil ca un drept naţional să cuprindă,
anterior adoptării directivei, dispoziţii care să răspundă prescripţiilor actului
comunitar şi în consecinţă să facă lipsită de sens aplicarea sa în acel stat.
b) Statele membre au libertatea de a alege forma şi metodele necesare

obţinerii rezultatului prescris de conţinutul directivei
Această caracteristică a directivei pune următoarea problemă: care trebuie

să fie forma şi metodele apte să asigure atingerea rezultatului prescris de
directivă?
Cu consecvenţă, Curtea de Justiţie a subliniat că „forma şi metodele de

implementare a rezultatului prescris trebuie să fie alese într-o manieră care să
asigure funcţionarea efectivă a directivei”.
Aceasta înseamnă că statele membre au o posibilitate limitată de alegere
determinată de rezultatul ce trebuie obţinut.
Astfel, statele membre sunt obligate să transpună prevederile directivei în
acele tipuri de acte normative naţionale care satisfac cerinţele de claritate şi
securitate juridică (însemnând forţa obligatorie) necesare obţinerii rezultatului
prescris.
Spre exemplu, circularele, instrucţiunile oficiale/ministeriale sau practicile
administrative, care prin natura lor pot fi schimbate când şi cum autorităţile o
doresc şi, în plus, nu beneficiază de o publicitate satisfăcătoare, nu pot constitui o
formă corespunzătoare sau o metodă adecvată pentru a implementa o directivă.
Înseamnă că implementarea prevederilor unei directive trebuie realizată
printr-un instrument legal (printr-o formă) care să aibă aceeaşi forţă juridică ca şi
actele normative naţionale anterioare şi trebuie asigurată cunoaşterea lor nemijlo-
cită. In situaţiile în care actele normative naţionale anterioare au forma
circularelor (aşa cum a fost situaţia de fapt analizată de Curtea de Justiţie în cazul
102/79, Comisia c. Belgia, sau în cazul 147/86, Comisia c. Grecia), implemen-
tarea directivei printr-o circulară „trebuie să fie suficientă dacă prin emiterea
circularei statul nu declară o lege anterioară sau un decret inaplicabil”.
În acelaşi timp, prin alegerea formei şi a metodelor de implementare,
statele membre îşi îndeplinesc o obligaţie generală prevăzută de Tratatele
institutive.
Totuşi faptul că, în anumite circumstanţe, acţiunile judiciare în faţa
instanţelor naţionale se pot baza pe prevederile directivelor nu elimină obligaţia
Statelor membre de a implementa directiva în perioada prescrisă.
c) Directiva are efect direct
Presupunând măsuri naţionale de implementare, directiva nu este direct

aplicabilă ca regulamentul, însă trebuie să-i recunoaştem efectul direct, din
moment ce creează direct drepturi şi obligaţii de care persoanele particulare se pot
prevala în faţa instanţelor naţionale, iar acestea din urmă trebuie să le protejeze.
În conformitate cu decizia Curţii de Justiţie, „art 177 CE împuterniceşte
instanţele naţionale să trimită Curţii de Justiţie orice întrebări referitoare la
validitatea şi interpretarea tuturor actelor instituţiilor comunitare, fără nici o
distincţie, ceea ce implică faptul că şi persoanele particulare pot invoca astfel de
acte în faţa instanţelor lor naţionale”.
Altfel spus, CJCE a recunoscut efectul direct al directivei în relaţiile dintre
statele membre şi resortisanţii lor („efect direct vertical”).
Mai mult chiar (cum a fost cazul 262/84 Beets-Proper c. Van Lanschot
Bankiers), Curtea a admis că directiva poate avea şi un „efect orizontal direct”,
bazat pe raportul juridic dintre două „terţe părţi”, persoane particulare-resor-
tisanţi ai aceluiaşi stat membru sau ai unor state diferite. În alte situaţii similare
însă, Curtea de Justiţie a respins un astfel de efect.
Trebuie subliniat că efectul direct al unei directive depinde, de la caz la
caz, de natura, „litera şi spiritul” prevederilor sale. Astfel, dacă prevederile sale
„sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise pentru a fi capabile să
producă efect direct”, nu are nici o relevanţă dacă ele au fost cuprinse într-un act
normativ care nu are, în mod automat, efect direct în întregul său.
De asemenea, aşa cum Curtea a subliniat în cazul Van Duyn, „efectul
direct al unei directive poate fi redus dacă nu se permite persoanelor
particulare să se bazeze pe el în faţa instanţelor naţionale, şi acestea din urmă
nu ar fi abilitate să ia în considerare directiva ca element de drept comunitar”.
Motivarea unei astfel de interpretări făcute de Curte11 s-a bazat pe faptul că
obligaţia statelor membre de a obţine un anume rezultat prevăzut de directivă, ca şi
obligaţia lor de a lua toate măsurile necesare pentru a asigura obţinerea acestui
rezultat incumbă tuturor autorităţilor naţionale, inclusiv instanţelor lor judiciare.
În plus, aplicând legea lor naţională, în special acele prevederi ale sale
introduse pentru a respecta conţinutul directivei, instanţele naţionale sunt obligate
să interpreteze normele naţionale în spiritul şi litera scopurilor directivei, căci
altfel rezultatul ce trebuie obţinut prin implementarea directivei nu se poate
realiza.
Mai mult chiar, instanţele naţionale trebuie să „examineze în primul rând
dacă pot interpreta o prevedere naţională într-o manieră corespunzătoare
prevederilor respectivei directive, mai înainte de a vedea dacă prevederile
directivei pot sau nu să se bazeze pe prevederile normelor naţionale”.
Ulterior, Curtea a subliniat că „obligaţia de a interpreta şi de a aplica
legislaţia naţională în conformitate cu prevederile directivei este supusă
principiilor generale de securitate juridică. Astfel, prevederile directivei nu pot
fi aplicate la situaţii ce s-au produs anterior adoptării ei, dar care sunt obiect de
litigiu după această adoptare” (ceea ce înseamnă recunoaşterea aplicării
principiului neretroactivităţii unei norme juridice – n.a.).
2.3.2.3. Decizia
În conformitate cu art. 249 CE, art. 110, pct. 2 din TCE şi art. 34, pct. 2,
lit. c din TUE, decizia este obligatorie în întregul ei pentru cei cărora li se
adresează.
11 Spre exemplu, în cazul 14/83, Von Colson & Kamann c. Land Nordrhein Westfalen.
În acelaşi sens, conform dispoziţiilor legale menţionate, destinatarii

deciziei pot fi în egală măsură statele membre, ca şi persoanele fizice sau juridice.
Deciziile sunt mijloace juridice prin care instituţiile comunitare adoptă
acte individuale sau administrative.
Altfel spus, prin utilizarea deciziei, instituţiile comunitare asigură
aplicarea dreptului comunitar la cazuri de speţă.
Ca regulă generală, conform art. 249 CE, decizia poate fi adoptată de
Consiliu sau Comisie. Prin excepţie, conform tratatelor de la Amsterdam şi Nisa,
în anumite cazuri bine delimitate decizia poate fi adoptată şi de PE12 împreună cu
Consiliul UE (în codecizie).
De asemenea, conform art. 34, pct. 2, lit. c din TUE, în domeniul coope-
rării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, Consiliul adoptă decizii obligatorii,
dar fără efect direct, iar în baza art. 110, pct. 2, din TCE, BCE poate adopta decizii
în domeniul său de competenţă.
Aşa cum practica comunitară demonstrează, există o mare varietate de

tipuri de decizii, cum ar fi:
• cele care autorizează statele membre sau întreprinderile să facă ceva (să
utilizeze clauzele de salvgardare, să stabilească excepţiile la interdicţiile
privind cartelurile etc);
• cele care impun obligaţii statelor membre (să abroge sau să modifice un
anumit ajutor de stat) sau întreprinderilor (de a înceta încălcarea
interdicţiilor privind cartelurile);
• acele aşa-numite „decizii declarative”, care acordă „eliberarea negativă”
(„negative clearance” - n.a) în cazurile de compensaţii (când, la cererea
expresă a părţii interesate, Comisia certifică faptul că, „pe baza
faptelor aflate în posesia sa, nu există din partea sa motive pentru a
iniţia o acţiune la Curtea de Justiţie”);
• acele acte explicative ataşate unei decizii existente, care ele însele pot fi
considerate decizii;
• măsuri necesare punerii în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliu în
domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală (prevăzute
de art. 34, pct. 2, lit. c din TUE).
Pe de altă parte, deoarece nu există condiţii speciale în ceea ce priveşte

forma deciziilor, se pune întrebarea cum pot fi ele deosebite de alte acte
neobligatorii?
12 Pentru detalii vezi secţiunea referitoare la PE din această lucrare.

Curtea de Justiţie a răspuns la această întrebare13 definind decizia ca „o

măsură ce emană de la autoritatea competentă, cu intenţia de a produce efecte
juridice şi constituind încheierea procedurii cu acea autoritate, prin care
aceasta din urmă dă hotărârea sa finală într-o formă a cărei natură poate fi
identificabilă”.
Pe baza definiţiei legale conţinute de art. 249 CE, decizia are următoarele
caracteristici:
a) se adresează unui număr limitat de destinatari;
b) are efect direct, deoarece este obligatorie în întregul ei.
a) Decizia se adresează unor destinatari determinaţi
Astfel, prin caracterul său individual, decizia diferă fundamental de

regulament.
Decizia trebuie să se aplice la un „număr limitat de adresanţi” persoane
fizice sau juridice, specificaţi sau identificabili.
Astfel, expresia „cei cărora li se adresează” semnifică persoane clar
determinate sau care pot fi identificate după anumite criterii.
O problemă specială se pune în cazul deciziilor adresate statelor membre.
În aceste situaţii, caracterul legislativ al actelor naţionale adoptate în baza
unei decizii face ca statele membre să nu poată extinde sau reduce aplicarea
deciziei.
Astfel de decizii pot conţine o autorizare, o prohibiţie sau refuzul de a
acorda o autorizare care implică adoptarea, abrogarea sau neadoptarea unui act
normativ naţional.
Astfel14, Curtea de Justiţie a decis că este admisibilă acţiunea unei
persoane particulare împotriva unei decizii luate de Comisie prin care a fost
refuzat unui stat membru acordarea autorizaţiei.
De fapt, prin această decizie, Comisia a refuzat cererea Germaniei de a fi
autorizată în baza art. 25(3) CEE să suspende parţial anumite taxe vamale.
Refuzând să autorizeze suspendarea parţială a anumitor taxe vamale, Comisia nu a
permis Germaniei să adopte norme juridice naţionale contrare.
b) Decizia este obligatorie în întregul său
Datorită caracterului lor obligatoriu, deciziile creează drepturi şi obligaţii

direct în persoana celor cărora li se adresează, şi astfel pot fi invocate direct în faţa
13 Spre exemplu în cazul 54/65, Compagnie des Forges de Chatillon, Commentry et Neuves-
Maissons c. Înalta Autoritate.
14 Cazul 25/62, Plaumann & Co c. Comisia.
instanţelor judiciare naţionale, care trebuie să le ia în considerare ca element de

drept comunitar.
Astfel15, Curtea de Justiţie a decis că „interdicţia introducerii sau
reintroducerii anumitor taxe, adresată statelor membre printr-o decizie
necondiţionată şi suficient de clară şi de precisă, este capabilă să producă efect
direct în raporturile juridice dintre statele membre şi subiectele de drept aflate
sub jurisdicţia lor”.
Mai subliniem că, în sistemul Tratatului CECO, deciziile puteau fi
generale, asemănătoare cu directivele CE, sau individuale. Adoptarea lor era de
competenţa Înaltei Autorităţi (Comisiei).
2.3.2.4. Recomandările şi avizele
În conformitate cu ultimul paragraf al art. 249 şi cu art. 110, alin. 2 din

TCE, „recomandările şi avizele nu leagă (adică nu au forţă juridică obligatorie
-n.a.)”.
Recomandarea este, de regulă, folosită pentru a obţine o anumită acţiune
sau conduită din partea destinatarilor ei.
În schimb, avizul este folosit pentru a exprima un punct de vedere.
Deoarece, în mod normal, recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie,
ele nu pot fi supuse controlului de legalitate al Curţii de Justiţie (aşa cum sunt
regulamentele, directivele şi deciziile) şi nici nu pot face obiectul unei decizii
preliminare privind validitatea sau interpretarea lor.
Nu este mai puţin adevărat însă faptul că recomandările nu au forţă
obligatorie (adică nu creează drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate în faţa
instanţelor naţionale) nu le lipseşte de orice efecte juridice.
Într-adevăr, judecătorul naţional trebuie să ia în considerare prevederile
unei recomandări dacă aceasta l-ar ajuta să interpreteze alte măsuri juridice
naţionale sau comunitare.
De asemenea, atunci când un stat membru omite să ia măsura
recomandată, Curtea de Justiţie poate să examineze dacă acea recomandare are
sau nu efecte juridice.
2.3.2.5. Motivarea, publicarea şi intrarea în vigoare a actelor comunitare
a) Motivarea actelor comunitare
În conformitate cu prevederile Tratatelor institutive, regulamentele,

directivele şi deciziile adoptate de Consiliu sau Comisie trebuie să arate motivele
15 Cazul 9/70, Grad c. Finanzamt Traunstein.

pe care se bazează şi să indice propunerile sau avizele a căror obţinere a fost

solicitată de tratate.
Astfel, din practica constantă a Curţii de Justiţie a rezultat că declaraţia de
motive trebuie să menţioneze faptele pe care măsura se bazează, ca şi argumen-
tarea celor care au fost decisive pentru adoptarea măsurii.
Această condiţie se consideră îndeplinită şi atunci când motivarea este
cuprinsă într-un act anterior adoptării actului comunitar.
Indicarea propunerilor sau avizelor obligatorii prevăzute de tratate permite
verificarea îndeplinirii cerinţelor procedurale impuse şi a necesităţii adoptării
acelei măsuri pentru atingerea obiectivelor comunitare. În acest fel, Curtea de
Justiţie va putea să-şi exercite funcţia ei de control.
De asemenea, reamintim că instituţiile comunitare pot să-şi exercite doar
acele funcţii/atribuţii care sunt explicit prevăzute de tratate şi, în acelaşi timp,
numai urmând procedura anume indicată.
Gradul de detaliere a motivării actului comunitar depinde de natura
respectivei măsuri şi de circumstanţele în care ea a fost adoptată.
În plus, motivele trebuie să fie clare şi neambigue, astfel încât părţile
interesate să fie în măsură să le înţeleagă.
Dacă actul comunitar nu este motivat sau este insuficient motivat, el poate
fi anulat de Curtea de Justiţie pe baza încălcării unei cerinţe procedurale esenţiale.
În ceea ce priveşte indicarea propunerilor şi avizelor obligatorii, se
consideră că este suficient să se menţioneze dacă ele au fost cerute, fiind irelevant
dacă au fost favorabile sau nu16.
De asemenea, doctrina şi jurisprudenţa comunitară au subliniat că natura
actului adoptat este relevantă pentru gradul de acurateţe a motivării lui.
În acest sens, declaraţia de motive a unui regulament nu trebuie să fie atât
de detaliată ca aceea a unei decizii.
Dar detalierea declaraţiei de motive a unui act comunitar permite Curţii de
Justiţie să analizeze legalitatea actului, după cum destinatarii actului sau orice alte
persoane afectate de adoptarea lui pot cunoaşte motivele pentru care el a fost adoptat.
Cu diferite ocazii, Curtea de Justiţie a subliniat că „o decizie care
urmăreşte o bine cunoscută linie de decizii poate fi mai puţin motivată şi poate
doar să indice practica administrativă anterioară a Comisiei”.
b) Publicarea şi intrarea în vigoare a actelor comunitare
Publicarea şi intrarea în vigoare a actelor comunitare depind de actul avut

în vedere, astfel:
16 Prin excepţie, în cazul „avizelor conforme”, răspunsul negativ al PE blochează adoptarea

actului comunitar respectiv.
• regulamentul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care

apare în toate cele 12 limbi oficiale ale UE. În ceea ce priveşte intrarea
sa în vigoare17, se consideră că, de vreme ce regulamentul se adresează
unui grup neidentificabil de persoane, trebuie să se permită ca
prevederile sale să ajungă la cunoştinţa oricărei persoane interesate. De
aceea, regulamentul nu poate intra în vigoare decât la data expres
prevăzută în conţinutul său sau, în lipsa unei astfel de date, în a
douăzecea zi de la publicarea sa în Jurnalul Oficial al UE. În anumite
cazuri însă, Curtea de Justiţie a subliniat că „principiul securităţii
juridice interzice ca un act comunitar să producă efecte juridice la un
moment anterior publicării sale, cu excepţia cazului când scopul ce
trebuie realizat ar cere altfel şi când aşteptările legitime ale celor
interesaţi ar fi respectate cu stricteţe”;
• directivele şi deciziile, prin caracterul lor individual, trebuie
notificate18 direct adresanţilor lor, din moment ce ele se referă la un
număr limitat de persoane - state membre sau persoane fizice ori
juridice. Ele vor produce efecte juridice doar după această notificare.
În conformitate cu prevederile tratatelor, notificarea se face prin

comunicarea directivei sau deciziei fiecărui adresant şi produce efecte juridice
numai după ce acesta din urmă a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul actului.
De asemenea, deoarece directivele şi deciziile pot face obiectul controlului
de legalitate al Curţii de Justiţie, nu este suficientă notificarea lor, ci ele trebuie să
fie şi publicate în Jurnalul Oficial al UE.
În acest fel, destinatarii unei directive sau decizii, precum şi orice persoane
care ar avea „un interes individual şi direct” vor fi informate de conţinutul actului.
Subliniem însă că publicarea directivei sau deciziei în JOUE nu înlătură
obligativitatea instituţiilor comunitare care le-au adoptat de a le notifica
adresanţilor lor.
c) Punerea în aplicare a actelor comunitare
Pentru a produce efecte juridice, deciziile Consiliului şi ale Comisiei care

conţin obligaţii pecuniare în sarcina persoanelor particulare, cum ar fi cele prin
care Comisia impune amenzi sau alte pedepse pecuniare, trebuie „puse în
aplicare”.
În lipsa unor norme juridice comunitare exprese, „punerea în aplicare”
este guvernată de regulile procedurale civile în vigoare în statul membru unde
această obligaţie se va executa.
17 Conform art. 254, pct. 1 şi 2 nou TCE.

18 Conform art. 254, pct. 3 nou TCE.
„Punerea în aplicare” reprezintă procedura prin care autorităţile naţionale

desemnate de fiecare stat membru verifică autenticitatea actului comunitar ce
trebuie aplicat. Spre exemplu autoritatea naţională desemnată este ministerul de
externe în Italia, Portugalia şi Luxemburg, ministerul de justiţie în Olanda,
Danemarca, Spania şi Germania, grefierul-şef al Curţii de Apel din Bruxelles
pentru Belgia, Curtea Supremă a Angliei şi Irlandei de Nord în Anglia, primul-
ministru şi secretariatul general al Comitetului Interministerial în Franţa,
preşedintele Tribunalului de Primă Instanţă al Atenei în Grecia etc.
Instituţiile comunitare care emit acte ce necesită punerea în aplicare
trebuie să o solicite autorităţilor naţionale desemnate şi, în acelaşi timp, să facă
cunoscută cererea lor Comisiei Europene şi Curţii de Justiţie.
Apoi autoritatea naţională desemnată va trimite actul comunitar şi „decizia
de punere în aplicare” autorităţilor naţionale (instanţelor judecătoreşti)
subordonate lor, care vor dispune printr-un „ordin” punerea în aplicare.
Din acest moment, punerea în aplicare va urma regulile naţionale de
procedură civilă.
Prin excepţie, suspendarea punerii în aplicare poate fi hotărâtă doar de
CJCE. De asemenea, introducerea unui apel împotriva unei decizii care a fost pusă
în aplicare poate avea efect suspensiv de executare dacă „partea interesată a
plătit partea de amendă sau penalitatea cuvenită perioadei de suspendare şi
dacă există o garanţie bancară care să acopere întreaga sumă a amenzii”19.
2.3.3. Principiile generale de drept
În cea mai mare parte a lor surse nescrise, principiile generale de drept s-au
impus ca izvor al dreptului comunitar atât prin jurisprudenţa CJCE, cât şi prin
unele dispoziţii ale tratatelor comunitare.
Ele sunt rezultatul interpretării date de judecătorul comunitar textelor,
contextului şi finalităţii actelor normative comunitare. Astfel, folosind în mod
sistematic o anumită interpretare pentru rezolvarea cazurilor pendinte lui,
judecătorul (CJCE) a creat anumite norme cu valoare de principiu, care s-au
impus ca izvoare ale dreptului comunitar.
Menţionăm că CJCE aplică mai multe categorii de principii de drept, cum
ar fi:
• unele principii generale de drept internaţional folosite doar în măsura în
care nu sunt incompatibile cu structura juridică a Comunităţilor/Uniunii,
spre exemplu principiul teritorialităţii;
• principiile axiomatice inerente sistemelor juridice ale statelor membre,
cum ar fi: principiul securităţii juridice, principiul încrederii legitime în
19 Cazul 86/82, R. Hasselblag c. Comisia.

reglementarea existentă, principiul respectării dreptului la apărare,

principiul legalităţii şi al bunei-credinţe etc;
• principiile rezultate din dispoziţiile scrise ale tratatelor comunitare, cum
ar fi: nediscriminarea pe bază de naţionalitate (art. 12 CE, fost art. 6
CEE), libera circulaţie, principiul echilibrului instituţional, principiul
cooperării loiale (art. 10 CE, fost art. 8 CEE) etc;
• principiile deduse din drepturile statelor membre, cum ar fi: principiul
egalităţii în faţa reglementării, principiul ierarhiei normelor sau
principiul dreptului la recurs etc.
Subliniem însă că selecţia acestor principii este întotdeauna făcută de
CJCE în strânsă concordanţă cu structura şi obiectivele tratatelor, urmărindu-se ca
printr-o interpretare constructivă să poată fi realizate obiectivele integrării
europene.
O categorie particulară o reprezintă drepturile fundamentale ale omului,
care completează dispozitivul de protecţie juridică a particularilor în ordinea
juridică comunitară.
În acest sens, recunoscând că particularii trebuie să se bucure în ordinea
juridică comunitară de o protecţie echivalentă cu cea care le este oferită de
sistemele juridice naţionale, Curtea a indicat că ea însăşi asigură respectarea
drepturilor fundamentale ale omului inspirându-se din tradiţiile constituţionale
comune statelor membre şi din instrumentele internaţionale referitoare la
drepturile omului la care statele membre sunt parte.
Cu timpul, convenţia europeană (CEDO) a devenit o sursă importantă a
dreptului comunitar, şi chiar tratatele de la Amsterdam şi Nisa20 fac referire la
dispoziţiile sale.
Folosind principiile enunţate în convenţie, judecătorul comunitar nu mai
trebuie să cerceteze el însuşi principiile comune ale statelor membre aplicabile
domeniilor libertăţii de circulaţie a persoanelor, libertăţii exercitării de activităţi
profesionale, libertăţii de expresie şi de informare etc, întrucât ele fac deja parte
din dreptul comunitar.
2.3.4. Acordurile internaţionale - sursă de drept comunitar
În conformitate cu prevederile art. 300 TCE (fost 228 CEE), pe baza

competenţelor sale externe (explicite, implicite sau subsidiare), Comunităţile pot
încheia acorduri internaţionale cu terţe ţări sau organizaţii internaţionale.
În plus, trebuie precizat că, în privinţa încheierii acestor acorduri,
Comunităţile nu au o competenţă absolută, ci o împart cu statele membre.
20 Vezi art. 13 nou TUE (din Tratatul de Ia Nisa).

Astfel, aceste acorduri creează obligaţii în egală măsură în sarcina CE şi a

statelor membre21.
Pe de altă parte, CJCE a subliniat că acordurile internaţionale încheiate de
Comunităţi fac parte, din momentul intrării lor în vigoare, din ordinea juridică co-
munitară, şi drept consecinţă Curtea este competentă să interpreteze dispoziţiile
lor.
De asemenea, tot jurisprudenţa CJCE a demonstrat că deciziile luate de
organele create prin acordurile internaţionale semnate de Comunităţi sunt incluse
în sistemul surselor dreptului comunitar, urmând a fi analizate în corelaţie cu
celelalte izvoare ale sale.
În acest sens remarcăm că acordurile internaţionale semnate de Comunităţi
au o valoare normativă inferioară dreptului comunitar primar şi principiilor
generale de drept, dar superioară dreptului derivat şi altor surse de drept.
În privinţa acordurilor încheiate cu ţări nemembre, reamintim că există
mai multe forme:
• acorduri pentru menţinerea regimului special acordat de un stat membru
unei ţări necomunitare;
• acorduri de asociere pentru pregătirea unui stat candidat în vederea
aderării sau pentru crearea unei uniuni vamale;
• acorduri de cooperare cu anumite ţări nemembre (Maroc, Algeria,
Tunisia, Egipt, Siria, Liban etc);
• acorduri comerciale încheiate cu ţări, grupări sau organizaţii inter-
naţionale (de exemplu acordurile încheiate cu GATT, GATS, TRIPS
etc.).
În afara acordurilor internaţionale prezentate mai sus, amintim că tot
acorduri internaţionale sunt şi cele încheiate de statele membre între ele în
aplicarea prevederilor tratatelor comunitare.
Remarcăm că încheierea unora dintre aceste convenţii (acorduri) a fost
prevăzută în termeni expreşi de tratate, altele însă s-au impus din necesitatea
statelor membre de a avea o anumită conduită în domenii de interes comun
(comunitar sau extracomunitar).
Astfel, în baza art. 20 CEE (astăzi abrogat) a fost semnat Acordul din 20 mar-
tie 1960 privind fixarea drepturilor de vamă aplicabile unor produse sensibile;
Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi
executarea deciziilor în materie civilă şi comercială a fost impusă de art. 220 CEE
(art. 293 nou CE) privind cooperarea statelor membre în domenii extracomunitare.
Însă Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 asupra legii aplicabile obli-
gaţiilor contractuale şi Acordul din 15 decembrie 1989 privind brevetele
comunitare nu au fost impuse de tratate.
21 În decizia CJCE din 30.04.1974 în cazul Haegeman.

În acelaşi sens, încheierea acordurilor de la Schengen privind trecerea

liberă a frontierelor interne şi întărirea controalelor la frontierele externe nu au
fost prevăzute de tratate, dar ele sunt incluse22 în ordinea juridică comunitară ca
aplicare a principiului supremaţiei dreptului comunitar.
2.3.5. Sursele complementare ale dreptului comunitar
Includem în această categorie următoarele tipuri de acte:

• rregulamentele de ordine interioară emise de instituţiile comunitare
Astfel de regulamente au un caracter organic, reglementând funcţionarea
acestor instituţii sau a organelor pe care ele le creează.
În mod similar trebuie considerate şi „deciziile” Consiliului referitoare la
modul său de lucru sau la crearea de organe auxiliare;
• acordurile sau declaraţiile interinstituţionale prin care cel mai adesea s-a
realizat ajustarea competenţelor unor instituţii (Parlament) sau s-au
precizat unele noţiuni (cum ar fi cheltuielile obligatorii, disciplina
bugetară etc.)
Astfel de ajustări interinstituţionale au intervenit spre exemplu în
procedura bugetară, în procedura concentrărilor (Declaraţia comună din 4 martie
1975), în procedura legislativă (Codul de conduită Parlament-Comisie din 14
martie 1995) sau în aplicarea altor prevederi ale tratatelor (statutul de mediator,
anchetele parlamentare etc).
Menţionăm totuşi că fundamentul şi limita acestor acorduri nu pot fi decât
dispoziţiile dreptului comunitar originar, care este măsura întregii construcţii
comunitare privite în ansamblul ei.
• actele „sui generis”
Aceste acte (declaraţii, rezoluţii, programe de acţiune etc), elaborate de
Consiliu sau de Consiliu împreună cu Consiliul European, nu au forţă juridică
obligatorie în sensul dispoziţiilor art. 249 CE, dar au, aşa cum a admis CJCE, o
valoare declarativă şi programatică importantă.
Ele stabilesc fie principiile pe care acţiunile comunitare trebuie să se
bazeze în viitor, fie perioadele în care anumite acţiuni trebuie întreprinse.
Programele de acţiune sunt de asemenea importante pentru „raţionali-
zarea” activităţii instituţiilor comunitare sau pentru marcarea unor momente
istorice din evoluţia Comunităţilor/Uniunii.
În aceeaşi categorie putem include şi declaraţiile comune ale mai multor
instituţii (de regulă ale Consiliului, Parlamentului şi Comisiei), prin care se asumă
angajamente reciproce.
22 Prin Tratatul de la Amsterdam, tot „acquis”-ul Schengen, inclusiv acordurile, au devenit parte
din dreptul comunitar.
Astfel de acte sunt obligatorii pentru instituţiile comunitare implicate, dar

nu produc a priori efecte juridice faţă de alte părţi.
De altfel, Curtea de Justiţie şi-a afirmat competenţa de a determina efectul
obligatoriu al unor astfel de acte în funcţie de conţinutul lor, iar nu de forma sau
de numele atribuit.
• declaraţiile reprezentanţilor guvernelor statelor membre reuniţi în cadrul
Consiliului UE
Aceste declaraţii sunt veritabile acorduri supuse procedurilor de ratificare
proprii fiecărei ţări, şi drept urmare ele nu intră sub incidenţa controlului CJCE.
Aceste acorduri au fost folosite în materii neacoperite sau acoperite parţial
de tratatele comunitare şi care nu intrau în competenţele atribuite instituţiilor
comunitare.
O categorie specială o constituie aşa-numitele „declaraţii formale”
prevăzute de art. 23 din TUE. Ele emană de la statele membre care se abţin în
Consiliu să voteze o măsură comunitară referitoare la politica externă şi de
securitate comună a Uniunii. Rolul lor este, pe de o parte, de a nu bloca procesul
decizional comunitar, şi pe de altă parte, de garanţie.
Într-adevăr, conform prevederii legale invocate, în situaţia în care un stat
membru nu doreşte să voteze în Consiliu o decizie referitoare la cooperarea în do-
meniul politicii externe şi de securitate comune, el trebuie să ataşeze abstenţiunii
sale o „declaraţie formală”, prin care acceptă ca acea decizie să angajeze Uniunea,
dar fără a-i fi aplicabilă şi lui. În plus, prin aceeaşi „decizie formală”, statul care
se abţine este de acord ca, într-un spirit de solidaritate mutuală cu statele ce au
votat decizia, să nu întreprindă nici o acţiune care ar putea fi în conflict cu
activitatea Uniunii fondată pe acea decizie şi nici să nu-i obstrucţioneze efectele.
De cealaltă parte, statele membre care au votat decizia se obligă să respecte
poziţia de abţinere a acelui stat.
În concluzie, acceptând existenţa surselor complementare, trebuie

subliniat rolul lor în sistemul dreptului comunitar.
Într-adevăr, aşa cum s-a subliniat şi în literatura de specialitate23, sursele
complementare nu pot interveni în materia competenţelor comunitare exclusive
fără să reprezinte „o violare” a tratatelor.
În schimb, în domeniile prevăzute de tratate în care acţiunea comunitară
permite sau impune intervenţia statelor membre, sursele complementare trebuie să
se subordoneze atât dreptului comunitar primar, cât şi celui derivat.
O altă soluţie ar fi contrară obligaţiei fundamentale asumate de statele
membre de a facilita instituţiilor comunitare îndeplinirea misiunii lor şi de a se
abţine de la orice măsuri susceptibile să pună în pericol scopurile tratatelor.
23 Guy Isaac, op. cit, pag. 145-150.

Mai mult chiar, CJCE ar putea sancţiona în baza art. 169 şi art. 170 CE
omisiunea instituţiilor comunitare care a permis adoptarea unui act complementar
incompatibil cu tratatul, dar nu ar putea controla legalitatea adoptării unui astfel de act
şi nici să asigure interpretarea lui prin intermediul unei decizii prealabile.
Capitolul 3
Caracterele dreptului comunitar
Aşa cum menţionam anterior, dreptul comunitar se poate defini ca

ansamblul de reguli juridice ce guvernează organizarea şi funcţionarea instituţiilor
comunitare, precum şi regulile aplicabile domeniilor de activitate economică
prevăzute de tratatele comunitare.
Conform precizărilor Curţii de Justiţie a CE, acest drept, prin creaţia sa
originară, este distinct de sistemele de drept naţionale, dar el se impune statelor
membre, resortisanţilor lor şi tribunalelor naţionale, fiind un drept intern al
CE/UE, care este integrat în ordinea juridică naţională a fiecărui stat membru.
Aşa cum crearea şi funcţionarea Comunităţilor Europene (CECO, CEE,

CEEA) ne-o demonstrează, dreptul comunitar a devenit instrumentul de realizare
a integrării europene.
Prin construcţia sa, dreptul comunitar este considerat un drept nou, propriu
fiecărui stat membru, dar şi comun tuturor statelor membre.
Astfel, dreptul comunitar se aplică pe teritoriul statelor membre ca un
drept naţional, intern, iar nu ca un drept străin, deoarece, prin natura sa proprie,
acest drept are forţa specifică de a penetra în ordinea juridică internă a fiecărui stat
membru, şi anume:
• normele de drept comunitar dobândesc în mod automat, încă de la
adoptarea lor, statutul de drept pozitiv în ordinea juridică internă a
statelor membre (adică dreptul comunitar are aplicabilitate
imediată);
• normele comunitare sunt susceptibile de a crea direct, prin ele însele,
drepturi şi obligaţii pentru particulari (adică dreptul comunitar are
aplicabilitate directă);
• normele comunitare conferă particularilor (persoane fizice sau juridice)
drepturi individuale chiar dacă aceştia nu sunt expres desemnaţi ca
destinatari (adică dreptul comunitar are un efect direct vertical) şi
permit acestora să le invoce şi împotriva altor particulari (adică dreptul

comunitar are un efect direct orizontal);
• normele comunitare au rang de prioritate asupra oricăror norme
naţionale (adică dreptul comunitar are prioritate faţă de alte norme
juridice).
Secţiunea 3.1
Aplicabilitatea imediată a dreptului comunitar
Dreptul comunitar consacră principiul monist privind relaţiile ce trebuie să

existe între el (dreptul comunitar) şi dreptul naţional al statelor membre şi impune
acestora din urmă respectarea lui.
Principiul monist, fundamentat pe ideea unităţii ordinii juridice, consideră
că se exclude orice discontinuitate între ordinea juridică internaţională şi ordinile
juridice naţionale ale statelor membre.
De aceea, norma juridică internaţională sau străină se aplică imediat în
ordinea internă a statului, fără nici o receptare sau transformare.
Drept urmare, un tratat internaţional se va integra şi se va aplica de plin
drept în sistemul de norme juridice pe care judecătorul naţional este ţinut să le
aplice şi cu aceeaşi calitate originală de regulă internaţională.
Altfel spus, norma internaţională/străină îşi va păstra această calitate faţă
de normele naţionale.
Principiul dualist, în schimb, aplicat de multe sisteme de drept ale ţărilor
europene, consideră că ordinea juridică internaţională şi ordinile juridice naţionale
sunt două sisteme independente şi separate, care coexistă în paralel.
Rezultă că un tratat internaţional perfect, adică regulat ratificat, nu poate
avea efect decât în ordinea internaţională.
Pentru a putea fi aplicat în ordinea juridică internă a unui stat contractant,
el trebuie preluat într-o dispoziţie de drept intern (cel mai adesea o lege) sau
introdus în ordinea naţională printr-o formulă juridică care să-i realizeze
receptarea.
În ambele cazuri vom avea de-a face cu o naţionalizare a tratatului, adică
cu o transformare a naturii normelor sale.
Aceasta înseamnă că judecătorul naţional va aplica o normă de drept
internaţional naţionalizată, ca normă de drept naţional, şi nu în calitatea ei de
regulă de drept internaţional.
Principiul monist este consacrat fragmentar sau implicit în art. 189 CEE şi
177 (nou) CE, dar el derivă în special din însăşi natura Comunităţilor Europene,
adică din ansamblul sistemului Tratatelor institutive, aşa cum a subliniat şi Curtea
Caracterele dreptului comunitar 83
de Justiţie: ”Instituind o comunitate de durată nelimitată, dotată cu atribuţii

proprii, cu personalitate şi capacitate juridică proprie şi mai precis cu puteri
reale izvorâte dintr-o limitare de competenţă sau un transfer de atribuţii de la
state la Comunitate, statele au limitat în domenii restrânse drepturile lor
suverane şi au creat astfel un corp de norme juridice aplicabile lor şi
resortisanţilor lor.”
Astfel, faţă de tratatele internaţionale obişnuite, tratatele comunitare „au
instituit o ordine juridică proprie, integrată sistemului juridic al statelor
membre încă de la intrarea în vigoare a tratatelor, sistem ce se impune
justiţiabililor acestor state”1.
Se poate spune deci că, cel puţin în măsura în care crearea sistemului
dreptului comunitar comportă atribuţii normative în sarcina instituţiilor comuni-
tare, el nu poate fi decât un sistem monist, singurul ce ar fi compatibil cu un
sistem de integrare (aşa cum este cel comunitar).
De asemenea, mai putem deduce că statele membre îşi conservă libertatea
de a aplica în sistemul lor naţional concepţia dualistă în relaţia lor cu orice
parteneri străini, în timp ce, în raporturile cu CE/UE, dreptul comunitar originar şi
derivat este imediat aplicabil în ordinea lor juridică internă.
În acest sens, Curtea de Justiţie a subliniat că „dreptul comunitar face
parte integrantă din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat
membru”2.
Acest sistem de relaţii între dreptul comunitar şi dreptul intern al statelor
membre produce următoarele consecinţe:
• dreptul comunitar este integrat de plin drept în ordinea juridică a statelor
membre, fără a fi necesară nici o formulă specială de introducere sau
receptare;
• normele comunitare îşi au locul în ordinea juridică internă ca drept
comunitar încă de la adoptarea lor;
• judecătorul naţional este obligat să aplice normele comunitare ca pe
propriile sale norme naţionale.
Pentru a înţelege mai bine acest principiu vom analiza succint aplicabili-
tatea imediată a diferitelor surse de drept comunitar.
Astfel, receptarea şi aplicarea dispoziţiilor Tratatelor institutive în ordinea
juridică internă a statelor membre au pus încă de la început problema neutralizării
efectelor sale.
Neutralizarea efectelor unei receptări formale a Tratatelor institutive sau a
tratatelor comunitare în general este foarte importantă, deoarece permite, în ţările
1 Cazul 6/64, Costa c. ENEL, decizia CJCE din 15.07.1964.

2 Cazul 106/77, Simmenthal, din 9.03.1978.
cu sisteme dualiste, să impună judecătorului naţional aplicarea prevederilor

acestor angajamente chiar dacă ele nu au fost supuse unei receptări cel puţin
formale conform normelor constituţionale interne ale acelui stat.
Dacă nu s-ar întâmpla astfel, judecătorul naţional ar avea libertatea de a
decide fie aplicarea sau neaplicarea unei dispoziţii comunitare regulat ratificate,
fie aplicarea tratatelor comunitare ca norme naţionale.
Într-o astfel de situaţie, în diferite state membre, dreptul comunitar ar avea
o forţă juridică diferită, ceea ce nu ar putea decât să prejudicieze principiul
fundamental al egalităţii dintre statele membre, pe care se bazează procesul de
integrare europeană.
Spre exemplu, dispoziţiile constituţionale franceze (art. 26 din Constituţia
de la 1946) exclud în mod expres principiul dualist, recunoscând forţa juridică a
unei legi oricărui tratat diplomatic regulat ratificat şi publicat3.
În schimb, în ţări cu tradiţii dualiste (Belgia, Italia, Germania) a fost
nevoie de o intervenţie parlamentară4 pentru a autoriza executivul să ratifice
Tratatele institutive şi apoi să le încorporeze în dreptul intern.
Curtea de Justiţie a luat o poziţie fermă5, considerând că receptarea
Tratatelor institutive (în ţările cu concepţie dualistă) nu are ca efect transformarea
lor în norme naţionale, şi drept urmare judecătorul naţional trebuie să le aplice ca
norme de drept comunitar.
Ulterior, chiar unele state membre care recunosc şi aplică concepţia
dualistă au achiesat la poziţia CJCE şi au adoptat norme de excepţie privind
aplicarea dreptului comunitar în ordinea lor juridică.
Astfel, art. 21 al Actului Comunităţilor Europene (ECA) din 17 octombrie
1972 care se referă la receptarea actelor de adeziune în ordinea juridică engleză6
prevede că, „dacă dreptul comunitar devine aplicabil în virtutea unui act al
Parlamentului, nu înseamnă că el emană de la Parlament”.
În acelaşi sens, art. 3 al Legii din 11 octombrie 1972 referitoare la
adeziunea Danemarcei prevede introducerea pur şi simplu, fără nici o
transformare, a textelor de adeziune în ordinea juridică internă a ţării.
În ceea ce priveşte receptarea normelor de drept derivat (adoptat prin
activitatea normativă a instituţiilor comunitare) sau a celor ce rezultă din relaţiile
externe ale Comunităţilor, principiile teoriei dualiste îşi pierd aproape în întregime
puterea de a departaja.
3 Tratatul CEE a fost încorporat în ordinea juridică internă franceză prin ratificarea autorizată de
Legea din 2.08.1957 şi prin decretul de publicare din 28.01.1958.
4 În Belgia, legea din 22.12.1957; în Italia, legea din 14.10.1957.
5 Ordonanţa din 22.06.1965; cazul 9/63, rec. 1967, pag. 35.
6 Anglia este o ţară care cunoaşte şi aplică teoria dualistă.
Aceste norme de drept derivat, datorită poziţiei organului (instituţiei) de la

care emană, se aplică imediat în ordinea juridică naţională, fără a avea nevoie de
vreo transformare sau un act de aplicare.
Mai mult chiar, ele nici nu trebuie publicate în statele membre, din
moment ce intră în vigoare fie la data prevăzută sau calculabilă, fie în a douăzecea
zi de la publicarea lor în JOUE.
Faţă de această situaţie, statele de concepţie dualistă au considerat implicit
(Germania) sau explicit (Anglia, Danemarca, Irlanda) că prin ratificarea Tratatelor
institutive şi aplicarea lor în ordinea internă s-au creat premisele unei „receptări
globale şi anticipate a oricăror norme viitoare de drept derivat” adoptate în baza
tratatelor7.
Dacă ne referim la regulamente şi ţinem cont de caracteristicile lor
prevăzute de art. 249 CE, CJCE nu numai că a interzis receptarea lor în ordinea
juridică internă a statelor membre, dar a şi condamnat-o cu vehemenţă.
Astfel, CJCE a condamnat8 practica italiană de a naţionaliza dispoziţiile
regulamentelor comunitare prin reproducerea lor mai mult sau mai puţin textuală
în legi italiene de executare şi a decis că „sunt interzise măsurile ce emană de la
state sau organisme naţionale cu putere normativă care urmăresc receptarea
dispoziţiilor unui regulament prin modificarea fără autorizaţie a intrării sale în
vigoare sau prin disimularea către justiţiabili a naturii comunitare a unor
reguli juridice sau a efectelor ce îi rezultă”.
Pentru directive şi decizii adresate statelor membre, bazele analizei rămân
neschimbate. Astfel, luând în considerare caracteristicile lor formulate de art. 249
CE, rezultă că, în mod normal, astfel de acte de drept derivat solicită măsuri
naţionale de aplicare.
Dar trebuie înţeles că aşa-numitele „măsuri naţionale de aplicare” rezervă
autorităţilor naţionale doar o competenţă de executare, ce nu are nici o legătură şi
nici nu pune în discuţie competenţa lor de receptare.
Altfel spus, în privinţa directivelor şi deciziilor, autorităţile naţionale au
doar obligaţia de a adopta măsurile interne care să permită atingerea rezultatelor
scontate, fără a se preocupa dacă actele comunitare menţionate au fost sau nu
receptate legal în ordinea juridică internă.
De altfel, aceste acte comunitare beneficiază de aplicabilitate imediată prin
simpla lor publicare în JOUE, şi deci sunt integrate ordinii juridice interne a
statelor membre.
În sfârşit, bazându-ne pe clauzele Tratatelor institutive care permit
anumitor instituţii comunitare să încheie acorduri externe în numele şi pe seama
Comunităţilor Europene, trebuie, pe cale de consecinţă, admis că astfel de
7 Guy Isaac, op. cit, pag. 164.

8 Comisia c. Italia, cazul 39/72, decizia CJCE din 7.02.1973.
angajamente îşi produc efectele în ordinile juridice naţionale prin simpla lor
publicare în JOUE, fără a putea fi supuse unei ratificări sau publicări naţionale9.
Secţiunea 3.2
Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar
Pentru a înţelege de ce dreptul comunitar are aplicabilitate directă, trebuie

mai întâi să vedem care a fost evoluţia istorică a principiilor dreptului
internaţional în această materie.
Astfel, iniţial, concepţia dominantă în dreptul internaţional considera că
tratatele internaţionale nu pot crea direct drepturi sau impune obligaţii în sarcina
particularilor, ci doar a statelor (ca subiecte clasice de drept internaţional).
Ulterior, această concepţie s-a modificat, recunoscându-se părţilor
contractante ale unui tratat internaţional (adică statelor) puterea de a adopta prin
clauze specifice crearea directă (prin acel tratat) de drepturi şi obligaţii pentru
particulari, drepturi şi obligaţii ce sunt susceptibile de a fi aplicate de tribunalele
naţionale10.
Această nouă orientare din dreptul internaţional a fost consacrată cu
valoare de principiu de drept comunitar de CJCE prin decizia sa din cazul Van
Gend end Loos11.
Doctrina juridică comunitară a considerat în unanimitate că decizia CJCE
din cazul precitat are o valoare istorică deosebită, transformând o excepţie de
drept internaţional într-o regulă, un principiu fundamental de drept comunitar.
În concret, în cazul Van Gend end Loos, CJCE a fost solicitată să se
pronunţe asupra aplicabilităţii directe a art. 12 CEE, conform căruia ”statele
membre se abţin să introducă între ele noi drepturi vamale... şi să le mărească
pe cele care se aplică în relaţiile lor comerciale reciproce”.
Raportul avocatului general din acest caz, ca şi observaţiile prezentate de
unele guverne naţionale au subliniat că redactarea art. 12 arată fără echivoc că
destinatari ai obligaţiei create de acest text sunt numai statele membre, iar nu şi
particularii.
Faţă de această opinie, CJCE a considerat că este mai important să ia în
considerare scopurile şi sistemul tratatelor comunitare decât să facă o interpretare
adliteram a art. 12.
9 În acest sens, Consiliul de Stat francez a admis că decizia Consiliului CEE de încheiere a unui
acord internaţional publicată în JOCE face parte de la acea dată din ordinea juridică internă şi-
şi produce efectele fără a fi supusă nici unei ratificări sau publicări naţionale.
10 Guy Isaac, op. cit., pag. 165, cu referire la avizul Curţii Permanente de Justiţie Internaţională
din 3.03.1928 în cazul „tribunalelor de la Danzing”.
11 Decizia din 5.02.1963, cazul 26/62, reci.
De aceea, soluţia pe care a consacrat-o Curtea în decizia ei s-a bazat pe

natura particulară a tratatelor comunitare şi pe finalitatea lor de a asigura
integrarea economică a statelor membre.
Astfel, CJCE a statuat că „... obiectivul Tratatului CEE este de a
instaura o piaţă comună a cărei funcţionare are în vedere în mod direct pe
orice justiţiabili (particulari - n.a.) ai Comunităţilor”, iar tratatul „constituie
mai mult decât un acord care nu creează decât obligaţii reciproce între statele
contractante”, „CEE fiind o nouă ordine juridică, ai cărei subiecţi nu sunt
numai statele membre, ci în mod egal şi resortisanţii lor”.
Pentru a concluziona în acest fel, Curtea de Justiţie a folosit următoarele
argumente: în primul rând, preambulul Tratatului CEE prevede expres că el se
adresează atât statelor membre, cât şi popoarelor lor.
În al doilea rând, funcţionarea mecanismelor comunitare afectează nu
numai statele membre, dar şi pe cetăţenii lor, care contribuie direct la luarea de
decizii comunitare prin participarea lor în instituţiile şi organele comunitare (spre
exemplu Parlamentul European sau Comitetul Economic şi Social etc).
În al treilea rând, dispoziţiile art. 177 CEE confirmă că statele au recunos-
cut dreptului comunitar o autoritate susceptibilă de a fi invocată în faţa jurisdic-
ţiilor naţionale.
Pe baza acestor argumente, Curtea a concluzionat că, „atunci când statele
sunt subiecte ale unei obligaţii de abţinere, nu înseamnă că resortisanţii lor nu
pot fi beneficiari” ai drepturilor corelative astfel create.
A posteriori, persoanele particulare pot deveni titulare de drepturi
individuale chiar dacă ele nu sunt desemnate expres ca destinatari ai unei
dispoziţii comunitare.
În concluzie, aplicabilitatea directă (aşa cum a fost definită în doctrina
juridică comunitară)12 înseamnă că, alături de statele membre, persoanele fizice
sau juridice (resortisanţi ai statelor membre) pot dobândi drepturi şi obligaţii
direct prin dispoziţiile Tratatelor institutive sau prin acte de drept derivat.
Separat de aceasta, dreptul comunitar are şi un efect direct, adică, în baza
dreptului comunitar (primar ori secundar), orice persoană fizică sau juridică
(resortisant al unui stat membru) are dreptul de a cere judecătorului naţional să-i
aplice tratatele, regulamentele, directivele sau deciziile comunitare. Judecătorul
naţional are obligaţia de a face aplicarea acestor texte oricare ar fi legislaţia ţării
sale.
Este interesant de observat că, în practică, nu toate dispoziţiile comunitare
au aceeaşi aplicabilitate directă şi nici acelaşi efect direct. Altfel spus, aplica-
bilitatea şi efectul direct al unei norme comunitare au intensităţi diferite, în funcţie
de categoria căreia îi aparţine acea dispoziţie normativă.
12 R. Lecourt, L'Europe des juges, Bruylant, Bruxelles, 1976, pag. 248.

Astfel, pe baza soluţiilor diferite adoptate de CJCE în analiza efectului

direct al dreptului comunitar, doctrina juridică comunitară a sesizat că unele
dispoziţii comunitare au o aplicabilitate directă completă, în timp ce altele au doar
un efect direct limitat. Mai mult chiar, unele dispoziţii ale Tratatelor institutive nu
pot, prin conţinutul lor, să aibă nici un efect direct (după cum vom arăta în
continuare).
Subliniem însă că, în acest ultim caz, nu trebuie înţeles că acea dispoziţie
comunitară nu are nici un efect, ci doar că, prin conţinutul ei, ea nu poate fi
aplicată şi altor destinatari decât celor expres specificaţi.
Astfel, s-a considerat că au o aplicabilitate directă completă, adică produc
atât un efect direct vertical (creând drepturi sau impunând obligaţii în sarcina
statelor membre), cât şi un efect direct orizontal (în relaţiile dintre particulari)
dispoziţiile Tratatelor institutive referitoare la concurenţă, la controlul securităţii
muncii sau cele care vizează expres întreprinderile.
Aceste reguli pot fi deci evocate direct în faţa jurisdicţiilor naţionale de
către particulari (contra altor particulari sau statului), deoarece destinatarii normei
comunitare sunt expres precizaţi.
Alte dispoziţii ale tratatelor însă, chiar dacă nu vizează direct categoria
particularilor ca destinatari ai normei comunitare, le sunt totuşi aplicabile
acestora, deoarece creează în sarcina lor obligaţii directe.
Spre exemplu, regulile referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi la
interzicerea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate (art. 48, 52, 59 şi 60 CE)
pot fi opuse de către muncitori sau prestatorii de servicii atât autorităţilor publice,
cât şi colectivităţilor sau federaţiilor profesionale13.
Sunt însă şi dispoziţii ale tratatelor care au doar o aplicabilitate directă
limitată ori care nu au deloc un astfel de efect.
Se includ în prima categorie normele comunitare ce conţin interdicţii sau
obligaţii de „a nu face” adresate statelor membre ori le impun acestora obligaţii de
„a face” (de exemplu interzicerea discriminării fondate pe naţionalitate, inter-
zicerea restricţiilor cantitative la import sau a taxelor având efect echivalent,
interzicerea de noi restricţii la dreptul de stabilire sau interzicerea discriminării
fiscale a produselor importate, obligarea statelor de a reduce taxele cu efect
echivalent, ca şi drepturile vamale la import, obligarea statelor de a reduce sau de
a corecta discriminările fiscale ale produselor importate etc).
În ceea ce priveşte a doua categorie, CJCE nu a recunoscut o aplicabilitate
directă normelor ce fixează obiectivele tratatului14, celor referitoare la obligaţia de
13 Decizia CJCE din 12.12.1974, Welrave, cazul 36/74, rec. 1420. În acelaşi sens, a se vedea
decizia CJCE din 8.04.1976, cazul 43/75, rec. 476, referitoare la discriminarea dintre
muncitorii bărbaţi şi femei etc.
14 Decizia CJCE din 24.01.1991 în cazul C - 399/89, rec. 1-107.
fidelitate comunitară15 sau a celor privind consultarea obligatorie a Comisiei

pentru anumite proiecte legislative16 etc.
De asemenea, CJCE a considerat de strictă aplicare şi lipsite de efect
direct normele comunitare ce prescriu reducerea restricţiilor cantitative, cele ce
supun regulilor concurenţei întreprinderile ce furnizează servicii de interes general
sau textele ce interzic ajutoarele publice ş.a.
În privinţa actelor comunitare din nomenclatura oficială prevăzută de art. 249
nou CE, vom distinge între regulamente şi decizii adresate particularilor, pe de o
parte, şi directivele şi deciziile adresate statelor, pe de altă parte.
Astfel, conform dispoziţiilor alin. 2 al articolului precitat,
”regulamentul... este direct aplicabil în toate statele membre”.
Această definiţie a permis CJCE să statueze17 că, ”prin natura sa proprie
şi prin funcţiunea pe care o îndeplineşte în sistemul surselor de drept comu-
nitar, regulamentul produce efecte imediate şi este apt să confere particularilor
drepturi pe care jurisdicţiile naţionale sunt obligate să le protejeze”.
Mai mult chiar, doctrina de specialitate consideră că aplicabilitatea directă
a regulamentului este completă, în sensul că el este apt să creeze drepturi şi
obligaţii particularilor nu numai în relaţiile lor cu statele membre sau instituţiile
comunitare, ci şi în relaţiile lor interpersonale.
Dorim să precizăm că, din această perspectivă, regulamentul apare ca un
act comunitar al cărui efect direct este prezumat. Drept urmare, pentru celelalte
acte comunitare (directive, decizii etc), după cum vom vedea în continuare,
aplicabilitatea directă nu poate fi prezumată.
Astfel, în cazul deciziilor adresate particularilor se creează de plin drept
drepturi şi/sau obligaţii în sarcina unor destinatari expres precizaţi.
În consecinţă, ele au o aplicabilitate directă, imediată şi necondiţionată în
ordinea juridică internă a statului căruia îi aparţine destinatarul, fiind chiar
executorii dacă conţin obligaţii pecuniare (conform prevederilor art. 192 CE).
Interpretând în mod extensiv principiul aplicabilităţii directe şi complete a
directivei adresate particularilor, doctrina de specialitate a subliniat18 că drepturile
create prin astfel de acte comunitare produc efecte nu numai faţă de destinatarii
lor, ci şi faţă de terţi, care le pot invoca în faţa instanţelor naţionale.
Când însă directivele şi deciziile sunt adresate statelor membre, efectul
direct al unei dispoziţii comunitare nu apare cu aceeaşi putere şi evidenţă.
15 Decizia CJCE din 24.10.1993, în cazul 9/73, rec. 1161.

16 Decizia CJCE din 15.01.1964, precitată.
17 Decizia CJCE din 14.12.1971 în cazul 43/71, rec. 1039.
18 Ipoteza avută în vedere se referea la o întreprindere victimă a unei atingeri aduse de concurenţă
care ar putea invoca în instanţa naţională decizia Comisiei adresată concurenţilor (victimei) de
a pune capăt activităţii lor contrare principiilor concurenţei libere comunitare (în Guy Isaac,
op. cit., pag. 172).
Într-adevăr, bazându-se pe caracteristicile directivei aşa cum sunt ele

prezentate de art. 249, alin. 3 CE, doctrina comunitară a considerat multă vreme
că, impunând prin natura sa un act de aplicare, directiva nu poate să aibă un efect
direct.
CJCE, în schimb, a modificat19 această concepţie, arătând că
aplicabilitatea directă vizează actul de aplicare pe care statul trebuie să-1 adopte,
iar nu directiva însăşi: „...În toate cazurile când o directivă este corect aplicată,
efectele sale îi ating pe particulari prin intermediul măsurilor de aplicare luate
de statul respectiv.”
Probleme se pun în cazul în care statul membru nu a executat corect o
directivă sau mai ales când dispoziţiile acesteia au rămas neexecutate la expirarea
perioadei fixate pentru punerea ei în aplicare.
Astfel, „statul membru care nu a luat în perioada prevăzută măsurile de
executare impuse de directivă nu poate opune particularilor nerealizarea
propriilor sale obligaţii”.
Acestei condiţii necesare pentru producerea efectului direct al directivei
trebuie să i se adauge caracterul intercondiţional20 şi suficient de precis21 al
termenilor, aşa cum a subliniat CJCE în cazul 148/78 (Ministerul Public c. Ratti)22 şi
în cazul 8/81 (Ursula Becker c. Finanzamt Minister-Innenstadt)23.
Cu certitudine însă că directiva, ca sursă de drept comunitar, este în acelaşi
timp şi un important mijloc prin care resortisanţii statelor membre pot solicita
instanţelor lor naţionale să verifice măsurile luate de autorităţile naţionale pentru
aplicarea conţinutului acelei directive.
În acest sens, CJCE a precizat24 că „justiţiabilii pot invoca în faţa
instanţelor naţionale prevederile unei directive, în scopul de a verifica dacă
autorităţile naţionale competente, în exercitarea facultăţilor ce le-au fost
rezervate în ceea ce priveşte forma şi mijloacele pentru punerea în aplicare a
unei directive, au rămas în limitele de aplicare trasate de acea directivă...
Aplicând dreptul naţional, şi în special dispoziţiile unei legi naţionale special
introduse pentru executarea unei directive, jurisdicţia naţională este ţinută să
19 Decizia CJCE din 19.01.1982, cazul 8/81, Becker, rec. 53.

20 „Intercondiţionalitatea” înseamnă că aplicarea dispoziţiei comunitare nu trebuie să fie
subordonată nici unei măsuri ulterioare ce ţine de puterea discreţionară a instituţiilor
comunitare sau a statelor, ori a unora dintre ele (este cazul normelor comunitare care interzic
anumite acţiuni sau care conţin obligaţii de „a nu face”).
21 Caracterul „suficient de precis al termenilor” unei dispoziţii comunitare reduce marja în care,
în mod obiectiv, instituţiile comunitare sau statele membre îşi pot exercita puterea lor de
decizie în privinţa actelor de aplicare.
22 Decizia CJCE din 5.03.1979, rec. 1629.
23 Decizia CJCE din 19.01.1982, rec. 53.
24 Decizia CJCE din 1.02.1977, cazul 51/76, rec. 113 şi decizia CJCE din 10.03.1984, cazul
14/83, rec. 1821 etc.
interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi finalităţii directivei,

pentru a se atinge rezultatul vizat de art. 189, alin. 3 (vechi) CEE”.
Această opinie constantă a CJCE este totuşi opusă cu consecvenţă de către
instanţa comunitară supremă cazului în care directivele comunitare ar fi invocate
în raporturile dintre particulari (efectul direct orizontal).
Astfel, prin decizia dată în cazul Marshall25, CJCE a subliniat că, „pe baza
art 189 CEE, caracterul obligatoriu al unei directive, pe care este fondată
posibilitatea de a o invoca, nu există decât în privinţa oricărui stat membru.
Urmează că o directivă nu poate prin ea însăşi să creeze obligaţii în sarcina
unui particular şi că dispoziţiile unei directive nu pot deci să fie invocate ca
atare între astfel de persoane”.
În sfârşit, în privinţa normelor juridice ce rezultă din angajamentele
internaţionale încheiate de Comunităţi, CJCE nu a exclus26 posibilitatea ca ele să
producă un efect direct.
Totuşi, pornind de la deosebirile ce există între normele comunitare şi de
la cele ce rezultă din angajamentele externe ale Comunităţilor, CJCE a statuat27
constant în sensul că natura sau conţinutul unui acord internaţional nu este
suficient pentru ca acesta să beneficieze de prezumţia unui efect direct.
Secţiunea 3.3
Prioritatea/supremaţia dreptului comunitar
Prioritatea sau superioritatea dreptului comunitar semnifică faptul că

acesta este, din momentul adoptării sale, imediat şi direct aplicabil în ordinile
juridice interne ale statelor membre şi nu poate fi înlăturată aplicarea sa prin
norme naţionale chiar posterioare.
Subliniem însă că Tratatele institutive nu conţin clauze exprese privind
această supremaţie şi de aceea, în plan doctrinar, atât statele membre, cât şi CJCE
s-au preocupat să elucideze raportul care trebuie să existe între dreptul comunitar
şi cel naţional.
Această dezbatere doctrinară a fost impusă de considerente practice, de
îndată ce jurisdicţiile naţionale s-au confruntat atât cu problema aplicării unor
reguli naţionale posterioare şi contrare unor dispoziţii comunitare, cât şi cu cea a

26 Decizia CJCE din 20.09.1990, cazul C-192/89, rec. 1-3461.
27 Decizia CJCE din 26.10.1982, cazul 104/81, rec. 3641; decizia CJCE din 31.01.1991, cazul
C-18/90, rec. 1-199; decizia CJCE din 30.09.1987, cazul 12/86, rec. 3719 etc.
aplicării unor dispoziţii comunitare subsecvente şi diferite faţă de norme naţionale

anterioare.
De fapt, confruntarea de idei a fost subsumată opoziţiei dintre teza
„internaţionalistă” a Curţii Constituţionale italiene (bazată pe concepţia dualistă
recunoscută de sistemul de drept italian privind raporturile dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern) şi teza „comunitară” adoptată de CJCE.
Astfel, sesizată cu conflictul dintre diferitele dispoziţii ale Tratatului CEE
şi legea italiană (din 6 septembrie 1962) de naţionalizare a industriei de electrici-
tate, înalta jurisdicţie italiană a dat câştig de cauză legii naţionale celei mai
recente, posterioare dispoziţiilor comunitare cuprinse în Tratatul CEE.
Faţă de această soluţie, CJCE a pus în decizia sa28 din cazul Costa c.
ENEL pentru prima oară problema priorităţii dreptului comunitar.
Ea a formulat astfel aşa-numita teză „comunitară”, conform căreia raportul
dintre dreptul naţional şi cel comunitar se analizează şi se soluţionează doar prin
normele celui din urmă.
Pentru motivarea acestei soluţii Curtea s-a bazat pe următoarele argumente:
• în primul rând, „... transferul de drepturi şi obligaţii corespunzătoare
dispoziţiilor tratatului operat de către state, în ordinea lor juridică
internă în profitul ordinii juridice comunitare, antrenează o limitare
definitivă a drepturilor lor suverane ...”;
• în al doilea rând, „... forţa executorie (obligatorie - n.a.) a dreptului

comunitar nu poate să varieze de la un stat la altul în favoarea
legislaţiilor interne ulterioare, fără a pune în pericol obiectivele
Tratatului vizate de ari. 5-2 şi nici să provoace o discriminare interzisă
de art. 7”;
• în al treilea rând, „... Tratatul CEE a instituit o ordine juridică proprie,

integrată sistemelor juridice ale statelor membre de la intrarea în
vigoare a tratatului şi care se impune acestor jurisdicţii.... Integrarea
în dreptul fiecărui stat membru a dispoziţiilor ce cuprind surse
comunitare, şi în general termenii şi spiritul tratatului, are drept
corolar imposibilitatea statelor de a prevala, contra unei ordini
juridice acceptate de ele pe bază de reciprocitate, o măsură naţională
ulterioară care nu-i poate fi opozabilă. Prioritatea dreptului
comunitar este confirmată de art. 189, în termenii căruia
regulamentele au valoare obligatorie şi sunt direct aplicabile în orice
stat membru. Această dispoziţie, care nu a fost supusă nici unei
rezerve, ar rămâne fără efect dacă un stat ar putea în mod individual

să-i anihileze efectele printr-un act legislativ opozabil textelor

comunitare”.
În concluzie, CJCE a decis că, „... izvorât dintr-o sursă autonomă,
dreptului creat prin tratat nu poate deci, pe motivul naturii sale specifice
originale, să-i fie judiciarmente opus un text intern, oricare ar fi el, fără a
pierde caracterul său comunitar şi fără ca să pună în discuţie baza juridică a
Comunităţii înseşi”.
Analizând această soluţie şi motivaţiile Curţii din cazul Costa c. ENEL,
specialiştii în drept comunitar29 au identificat patru elemente care caracterizează
supremaţia dreptului comunitar faţă de dreptul intern, astfel:
1. Prioritatea este o „condiţie esenţială” a existenţei dreptului comunitar.

Altfel spus, dreptul comunitar nu poate exista dacă dreptul naţional i se
opune, şi dacă dreptul comunitar nu este aplicat uniform în toate statele membre,
nu există nici integrare europeană.
2. Prioritatea dreptului comunitar rezultă din natura sa specifică (din

clauzele tratatelor comunitare), iar nu din eventualele concesii pe care le-ar face
dreptul constituţional al unora dintre statele membre.
3. Toate normele comunitare (primare sau derivate, cu aplicabilitate

directă sau nu) beneficiază de prioritate în a fi aplicate în ordinile juridice
naţionale şi contra oricăror reguli naţionale (constituţionale, administrative,
procedurale etc).
4. Prioritatea dreptului comunitar nu trebuie invocată doar în faţa

CJCE în relaţiile dintre statele membre şi instituţiile comunitare, ci şi în faţa
jurisdicţiilor naţionale, care trebuie să ţină cont de efectele ordinii juridice
comunitare asupra celei naţionale.
Sub aspect pragmatic, recunoaşterea caracterului prioritar al normelor

comunitare a permis CJCE să elucideze30 care trebuie să fie soluţiile raportului
dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional. Astfel
• dacă este cazul unei legi naţionale anterioare unei norme comunitare,
„în virtutea principiului priorităţii/supremaţiei dreptului comunitar,
dispoziţiile tratatului şi ale instituţiilor (comunitare - n.a.) direct
aplicabile au drept efect, în raportul lor cu dreptul intern al statelor
29 Vezi Guy Isaac, op. cit., pag. 178-181.

30 Decizia CJCE din 9.03.1978, în cazul 106/77, rec. 609 (Simmenthal) şi decizia Costa precitată; decizia
CJCE din 7.03.1972, în cazul 84/71, rec. 84 etc.
membre, ca, prin simpla lor intrare în vigoare, să facă inaplicabilă de

plin drept orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale existente”.
• dacă este cazul unei legi naţionale posterioare unei dispoziţii
comunitare, „prioritatea normelor comunitare cu aplicabilitate directă
are drept efect împiedicarea formării valabile de noi acte legislative
naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme
comunitare anterioare”.
Pentru a garanta aplicarea acestor soluţii, CJCE a decis31 că autorităţile

naţionale competente ale statelor membre au obligaţii precise, ce rezultă din însuşi
statutul de membru al ţării respective.
Astfel, „efectul dreptului comunitar (direct aplicabil - n.a.) implică,
pentru autorităţile naţionale competente, prohibirea de plin drept de a aplica o
prescripţie naţională recunoscută, incompatibilă cu tratatul, şi, în cazul
respectiv, obligaţia de a lua orice dispoziţie care să faciliteze realizarea de plin
drept a dreptului comunitar”.
Mai mult chiar, Curtea a accentuat că, în practică, ”judecătorul naţional
este însărcinat să aplice dreptul comunitar în cadrul său de competenţă” şi că
acesta (judecătorul - n.a.) „are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor
(comunitare - n.a.), lăsând la nevoie inaplicabile, pe proprie răspundere, orice
dispoziţii contrare ale legislaţiei sale naţionale, chiar posterioare, fără a cere
sau a aştepta eliminarea lor prealabilă pe calc legislativă sau printr-un alt
procedeu constituţional”.
De aici, o întrebare foarte simplă se ridică: care este relaţia dintre ordinea
juridică comunitară şi cea naţională?
Răspunsul nu este simplu! Din punctul de vedere al Curţii de Justiţie,
libertatea tradiţională a statului de a decide pentru el însuşi cum să-şi îndepli-
nească obligaţiile rezultate din semnarea tratatelor comunitare a fost abolită de
către ordinea juridică comunitară.
Într-adevăr, este în general acceptat faptul că dreptul internaţional nu cere
nici ca normele sale să fie aplicate direct, şi astfel să aparţină ordinii naţionale,
nici ca aceste norme să aibă prioritate asupra dreptului naţional.
Această situaţie ţine cont de faptul că, la nivel internaţional, fiecare stat
aplică fie teoria monistă, fie pe cea dualistă referitoare la raportul dintre legea
naţională şi o lege străină.
Conform teoriei moniste, pentru a fi aplicată în ordinea juridică internă,
norma juridică internaţională nu trebuie să sufere nici o transformare. De aceea,
regulile stabilite prin tratatele semnate de către state vor fi aplicabile în ordinea
31 Decizia CJCE din 13.07.1972, cazul 48/71, rec. 529 şi decizia CJCE din 9.03.1978, precitată.
naţională din chiar momentul semnării lor sau din momentul ratificării tratatului,
fără a fi nevoie de nici un alt act parlamentar intern de aprobare.
Altfel spus, norma juridică internaţională se va aplica în ordinea juridică
naţională ca drept străin, iar nu ca drept naţional.
Spre deosebire de această teorie, cea dualistă consideră că normele
juridice internaţionale pot fi aplicate în sistemul de drept naţional numai după
transformarea lor într-o normă internă printr-un act parlamentar de aprobare,
conform cerinţelor constituţionale ale respectivului stat.
Transformarea normelor stabilite prin tratate într-un sau printr-un act
naţional parlamentar de aprobare, ca şi implementarea lor vor dobândi aceeaşi
forţă juridică ca şi legea naţională însăşi.
În acest fel, norma juridică internaţională va deveni, prin transformare,
normă internă şi se va aplica ca atare (ca normă naţională) în ordinea juridică
naţională.
În consecinţă, dacă va interveni un conflict între prevederile tratatului,
transformate în lege naţională, şi o lege naţională posterioară adoptată de
parlamentul naţional, cea din urmă va avea prioritate în baza adagiului lex
posterior derogant priori.
Această consecinţă a doctrinei transformării nu intră în conflict, prin ea
însăşi, cu dreptul internaţional, şi prin urmare statele nu se pot sustrage răs-
punderii lor internaţionale bazându-se pe prevederile dreptului constituţional
naţional.
Trebuie notat totuşi că şi în ţările care aplică teoria monistă există îndoieli
în privinţa soluţiei care trebuie adoptată dacă, bazându-se pe dreptul constituţional
propriu, tribunalele naţionale pot să refuze aplicarea unei legi naţionale ulterioare
când ea ar fi în conflict cu un angajament internaţional anterior asumat de acel stat
şi care face parte deja din ordinea juridică naţională.
Faţă de aceste probleme, Curtea de Justiţie a luat poziţii diferite de
concepţia dreptului internaţional.
Astfel, din practica Curţii de Justiţie şi din argumentele prezentate în
motivarea soluţiilor date a reieşit că prevederile tratatelor şi ale actelor instituţiilor
comunitare (regulamente, directive sau decizii) fac parte din ordinea juridică
naţională, fără a fi nevoie de nici o măsură naţională care să dispună această
apartenenţă.
În plus, este important de ştiut care este organul judiciar naţional compe-
tent să aplice dreptul comunitar şi dacă pot persoanele fizice sau juridice să ceară
aplicarea dreptului comunitar când acesta nu are prevederi, chiar într-o problemă
ce ţine de domeniul obiectivelor comunitare?
În acest sens, Curtea a decis că „sistemul juridic naţional este cel care, în
absenţa normelor de drept comunitar referitoare la această atribuire (de
competenţă - n.a.), va desemna instanţele naţionale - curţi sau tribunale – care
au competenţă (materială - n.a.) jurisdicţională şi va determina condiţiile

procedurale (timpul-limită de apel, excepţiile posibile, plata despăgubirilor etc.)
privind acţiunile judiciare care tind să protejeze drepturile cetăţenilor rezultate
ca urmare a efectului direct al dreptului comunitar”.
Totodată, deciziile constante ale Curţii de Justiţie arată că, „în absenţa
unor norme de drept comunitar, disputele trebuie rezolvare de către instanţele
naţionale pe baza prevederilor naţionale, ţinând cont de cele două limite impuse
de dreptul comunitar: aplicarea dreptului naţional nu poate afecta scopul şi
efectivitatea dreptului comunitar, iar a doua are în vedere faptul că legea
naţională trebuie să se aplice (litigiilor cu caracter comunitar - n.a.) într-o
manieră nediscriminatorie comparativ cu procedurile de decizie a cazurilor
similare, dar pur naţionale”.
Capitolul 4
Statutul juridic al Comunităţilor Europene
Secţiunea 4.1
Apartenenţa la Comunităţile Europene şi caracterul ei
Construcţia comunitară a oferit încă de la început posibilitatea oricărui stat

european de a se alătura efortului comun al membrilor fondatori („înaltele părţi
contractante”) pentru realizarea obiectivelor prevăzute în Tratatele comunitare.
Astfel, după ce proiectul de integrare regională prezentat în 1950 de
Robert Schuman se adresa „oricărui stat european”, articole1 cu conţinut similar
înscrise în cele trei Tratate institutive (CECO, CEE şi CEEA), inclusiv art. 0 TUE
(Tratatul de la Maastricht - n.a.), au confirmat caracterul deschis şi vocaţia
apartenenţei la Comunităţile Europene/UE.
Conform prevederilor Tratatelor institutive, semnatarii acestora („înaltele
părţi contractante”) au calitatea de state membre ale Comunităţilor Europene, şi
din această poziţie sunt considerate egale între ele, adică au aceleaşi drepturi şi
obligaţii, oricare ar fi mărimea lor geografică sau puterea lor economică.
Mai mult chiar, calitatea (statutul) de stat membru nu este limitată doar la
statele fondatoare (semnatare ale Tratatelor institutive), ci este deschisă „oricărui
stat european” care îndeplineşte condiţiile de fond şi formă prevăzute de tratate
pentru aderare.
În acelaşi sens, doctrina juridică2 comunitară a subliniat că, spre deosebire
de alte organizaţii internaţionale, tratatele comunitare consfinţesc calitatea statelor
membre de a aparţine Comunităţilor Europene, iar după Maastricht, Uniunii
Europene.
În acelaşi timp, luând în considerare termenele de valabilitate a Tratatelor
institutive3, aceiaşi specialişti au apreciat că statutul de stat membru se dobândeşte
pentru o durată nedeterminată, adică în mod definitiv.
1 Art. 98 CECO, art. 237 CEE şi art. 205 CEEA.

2 Guy Isaac, op. cit, pag. 32 şi urm., în sensul că în unele organizaţii internaţionale (ONU, OMS)
există membri cu drepturi depline şi membri cu drepturi restrânse.
3 Tratatul CECO a fost încheiat pentru o durată de 50 de ani care a expirat în 2002, iar tratatele
CEE şi CEEA au fost încheiate pe durată nelimitată. Prin concluziile Consiliului din 29 aprilie
Pe de altă parte, tratatele comunitare nu cuprind dispoziţii speciale privind

posibilitatea excluderii vreunui stat membru, dar nici nu interzic eventualitatea
retragerii sale din Comunităţile Europene/UE.
De altfel, cazul Groenlandei4 este singular. Faţă de acest obiectiv şi de
dependenţa care se creează între state în procesul de integrare economică, se
apreciază că renunţarea la calitatea de stat membru ar produce dereglări
inevitabile şi ar putea pune chiar în pericol întreaga construcţie comunitară.
Rezultă că dobândirea statutului de stat membru al Comunităţilor
Europene/UE are un caracter definitiv, intuitu personae şi este în principiu
ireversibilă.
Acest caracter ireversibil şi definitiv se explică în mod obiectiv prin însuşi
obiectivul general al construcţiei comunitare, adică prin realizarea unei integrări
nu numai economice regionale cât mai strânse.
Mentă să amintim aici că retragerea, respectiv excluderea unui stat
membru din CE/UE sunt noţiuni ce trebuie privite în sens relativ, deoarece şi alte
acţiuni pot avea acelaşi efect.
Spre exemplu, neparticiparea la activitatea unor instituţii comunitare (vezi
Consiliul CE/UE), aşa-numita „politică a scaunului vid” promovată de Franţa în
1965, poate împiedica funcţionarea Comunităţilor/Uniunii ca şi o retragere.
În mod similar, neîndeplinirea unora dintre obligaţiile ce-i revin unui stat
în calitatea sa de membru poate în principiu duce fie la retragerea lui din CE/UE,
fie la excludere.
Separat de statutul de stat membru, art. 131 CEE (devenit art. 299 TCE)
face referire la „regimul special de asociere” a unor state.
Acest regim este acordat unor ţări nemembre în considerarea relaţiilor
economice speciale pe care le au cu unele state membre.
S-a considerat că acest regim de „asociere” extinde doar în mod particular
aplicabilitatea teritorială a tratatelor comunitare la ţări nemembre (şi chiar ne-
europene), fără a le acorda sau a le recunoaşte drepturi egale cu cele ale statelor
membre.
De fapt, „ţările asociate” au, pe perioade limitate, în condiţii şi domenii
bine definite, anumite avantaje economice în relaţiile lor cu Comunităţile
Europene/UE şi cu statele lor membre.
1991 s-a decis ca termenul de valabilitate a Tratatului CECO să nu fie prelungit, iar prevederile
sale referitoare la domeniul siderurgiei şi cărbunelui ce rămân utile şi necesare relaţiilor dintre
statele membre să fie preluate progresiv în Tratatul CE (a se vedea dispoziţiile Tratatului de la
Nisa).
4 În 1973, Groenlanda a devenit parte a CEE ca provincie daneză, dar, după dobândirea
independenţei naţionale, a solicitat în 1979 retragerea sa din această calitate.
Statutul juridic al Comunităţilor Europene 99
Se poate spune că, de-a lungul timpului, regimul special de asociere a fost
permanent îmbogăţit cu diverse modalităţi de acţiune, care, prin supleţea lor, au
permis dezvoltarea unor relaţii economice între statele comunitare şi ţări
nemembre şi deschiderea Comunităţilor către eventuala aderare de noi state.
Ne referim în primul rând la acordurile speciale de comerţ şi cooperare
încheiate iniţial cu aşa-numitele „teritorii de peste mări” ori cu (fostele) colonii
sau dominioane aparţinând unora dintre statele membre.
Mai apoi, acorduri de comerţ şi cooperare au fost încheiate şi cu alte state,
chiar europene (de exemplu România sau RSF Iugoslavia în anii '70), membre sau
nemembre GATT, pentru recunoaşterea şi acordarea reciprocă de avantaje
comerciale (cum ar fi clauza naţiunii celei mai favorizate, eliminarea etapizată a
restricţiilor cantitative la importul/exportul de produse din Europa de Est,
concesiuni pentru produse agricole etc).
În sfârşit, după 1989, acorduri speciale5 de asociere au fost încheiate cu ţările
foste socialiste din Europa Centrală şi de Sud-Est („Orientală”, ţările aşa-numite
P.E.C.O.) în vederea pregătirii lor pentru aderare.
În privinţa unora dintre ţările ce au aparţinut URSS şi care nu au vocaţia
„teritorială” de a deveni state membre, formula aplicată a fost cea a acordurilor de
„parteneriat şi cooperare”. Astfel de acorduri recunosc aplicarea clauzei naţiunii
celei mai favorizate statelor partenere, favorizează crearea de zone de liber schimb
între părţile contractante şi cooperarea lor în materia securităţii nucleare.
Se observă că statele cahdidate la aderare sau care sunt părţi în acorduri
speciale de asociere cu CE/UE nu au calitatea de state membre şi deci nu aparţin
Comunităţilor Europene/UE.
În concluzie, se poate aprecia că apartenenţa la Comunităţile Europene

este rezervată doar statelor membre. Dobândirea calităţii de stat membru este
deschisă oricărui stat european ce îndeplineşte criteriile de aderare stabilite de
tratate şi este în principiu definitivă şi irevocabilă.
5 Aşa-numitele „acorduri europene de asociere” sunt acorduri de a doua generaţie, încheiate în

baza art. 310 nou CE (fost 238 CEE) cu ţări din Europa Centrală şi Orientală. Intrarea în
vigoare a acordului a fost precedată de aplicarea unui acord interimar, care a permis derularea
de îndată de relaţii comerciale specifice între părţile contractante. Aceste acorduri de asociere
au ca specificitate existenţa a patru componente esenţiale: un aspect comercial privitor la
liberalizarea progresivă a schimburilor industriale, la concesiuni agricole, la regulile de
concurenţă şi dumping; un al doilea aspect se referă la libera circulaţie a muncitorilor,
serviciilor şi capitalurilor şi la apropierea legislaţiilor acestor state de cea comunitară în
vederea pregătirii aderării lor; un al treilea aspect are ca subiect „cooperarea” în domenii
prioritare (mediu, energie, formare de cadre); în sfârşit, un element nou se referă la „dialogul
politic”. Acest ultim element are în vedere probleme internaţionale comune şi susţinerea
reformelor democratice interne în statele candidate la aderare. Un alt exemplu îl constituie
acordurile încheiate în cadrul Spaţiului Economic European
Secţiunea 4.2
Aderarea la Comunităţile Europene/Uniunea Europeană
Dobândirea statutului de stat membru al CE/UE se face prin procedura de

„aderare”.
Menţionăm că Tratatele institutive reglementează doar sumar unele dintre
condiţiile pe care un stat candidat trebuie să le îndeplinească în vederea aderării, şi
în concret ele au fost dezvoltate printr-o „interpretare constructivă”6 de practica
aderării de noi state (în perioada 1969-1972 sau diferit după 1993).
Astfel, conform tratatelor de la Paris şi Roma, aderarea este rezervată
„statelor europene” care doresc să se ”asocieze eforturilor altor state europene”
şi care „împărtăşesc idealurile lor de salvgardare a păcii şi libertăţii”.
Din aceste prevederi rezultă că prima condiţie a aderării este criteriul
”teritorial” al apartenenţei teritoriului statului candidat la continentul european.
Acest criteriu a suscitat controverse, vizând în special Turcia sau, în ultima vreme,
ţări din fosta Uniune Sovietică (spre exemplu Ucraina, Belarus etc).
O altă condiţie importantă, denumită în doctrina de specialitate „condiţie
politică”, se referă la „idealurile” statelor candidate comparativ cu cele ale statelor
membre.
În concret, statul candidat trebuie să aibă un regim politic democratic,
pluripartit, bazat pe respectarea legii şi a drepturilor omului.
Această condiţie s-a conturat prin atitudinea fără echivoc a instituţiilor
comunitare faţă de regimurile totalitare (din Grecia, Portugalia şi Spania înainte
de aderarea acestor state la Comunităţile Europene - n.a.) sau din fostele ţări
comuniste (respectiv unele din actualele ţări acceptate ca state membre - Polonia,
Cehia, Slovacia, Ungaria etc. - sau candidate - România şi Bulgaria).
De asemenea, şefii de state şi guverne reuniţi în Consiliul European de la
Copenhaga la 8 aprilie 1993 au declarat în mod solemn că „respectarea şi
menţinerea democraţiei reprezentative şi a drepturilor omului în fiecare dintre
statele membre constituie elemente esenţiale ale apartenenţei la Comunităţile
Europene”.
Din această condiţie politică rezultă implicit şi cerinţa aşa-numită de
acceptare imediată şi fără rezerve a „acquis”-ului comunitar7.
6 Guy Isaac, op. cit., pag. 32.

7 Vezi definiţia, „acquis”-ului comunitar prezentată anterior în lucrare şi I. Jinga, A. Popescu, op.
cit.,pag. 42.
Consiliul European de la Copenhaga a stabilit luarea în calcul a următoarelor condiţii (devenite „criteriile de
la Copenhaga”) pentru aderare: 1) criteriul politic (adică stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia,
primordialitatea dreptului, respectarea drepturilor omului şi protecţia minorităţilor); 2) criteriul economic
(adică existenţa unei economii de piaţă viabile, în care
Ea semnifică faptul că statul candidat trebuie, prin aderare, să accepte nu

numai tratatele comunitare, ci şi ansamblul actelor comunitare adoptate în baza
lor, adică tot ceea ce, într-o formulă generică, exprimă „dobândirea comunitară”
de la crearea Comunităţilor până în prezent.
Subliniem că îndeplinirea acestei condiţii operează în dublu sens, atât
pentru statul candidat, cât şi pentru Comunităţi/Uniune. Adică, în privinţa statului
candidat, va fi vorba, în afara unei declaraţii formale cuprinse în actele de aderare,
de o laborioasă activitate de armonizare legislativă a dreptului naţional cu dreptul
comunitar primar şi derivat şi de asigurare a respectării legii.
Mai mult chiar, art. 6, pct. 1 şi 49 din TUE confirmă că respectarea
drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale este esenţială pentru aderarea la
Uniune, iar Comisia Europeană a insistat pe capacitatea administrativă şi
instituţională („institution building”) a statelor candidate de a aplica în plan
administrativ şi judiciar „acquis”-ul comunitar.
În ceea ce priveşte Comunităţile Europene/UE, orice aderare implică în
mod obiectiv „adaptarea”8 acelor clauze ale tratatelor care se referă la
reprezentarea şi participarea noilor membri în instituţiile comunitare.
Trebuie subliniat că, în baza art. 47 din TUE şi art. 305-307 din TCE,
„adaptarea” tratatelor nu semnifică renegocierea lor fundamentală, ci doar
receptarea modificărilor ce intervin ca urmare a majorării numărului de state
membre şi a asigurării egalităţii lor în drepturi.
De asemenea, se mai include în condiţia politică a aderării cerinţa ca statul
candidat să adere simultan la toate cele trei Comunităţi şi la UE, aşa cum este
definită ea astăzi prin Tratatul de la Nisa.
Această cerinţă rezultă din legătura indisolubilă creată prin calea
comunitară de integrare atât între domeniile celor trei Comunităţi, cât şi între
activităţile instituţiilor comunitare.
În plus, Tratatul asupra Uniunii Europene (art. 0 al Tratatului de la
Maastricht) statuează faptul că aderarea la Uniune impune în prezent, în egală
măsură, şi aderarea la cele două componente interguvernamentale ale Uniunii
echilibrul dintre cerere şi ofertă este realizat prin jocul liber al forţelor pieţei şi în care
schimburile sunt libere, neexistând nici o barieră la intrarea/ieşirea produselor pe piaţă. În plus,
sectorul financiar trebuie să fie suficient de dezvoltat pentru a orienta economiile către
investiţii productive şi să fie atins un nivel macroeconomic stabil, conform criteriilor de la
Maastricht - preţuri, finanţe publice, soldul balanţei de plăţi etc); 3) capacitatea de a face faţă
presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei interne a Uniunii (subordonat criteriului precedent,
includem aici respectarea condiţiilor de mediu, de infrastructură, cercetare, densitatea IMM-
urilor, reducerea influenţei statului asupra condiţiilor concurenţiale ale pieţei etc); 4)
adoptarea „acquis”-ului comunitar. Acestor condiţii li s-a adăugat, în urma Consiliului
European de la Madrid, din decembrie 1995, şi criteriul „capacităţii administrative”.
8 Ultima „adaptare” de acest fel poate fi considerată Protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene
ataşat Tratatului de la Nisa.
(adică la pilonul al doilea al UE, referitor la politica externă şi de securitate

comună, PESC, respectiv la pilonul al treilea al UE, referitor la cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală, CPJP).
O altă condiţie rezultată din practica aderării priveşte aşa-numitul „criteriu
economic”. El s-a impus prin însuşi specificul integrării comunitare, care sporeşte
dependenţa economică a statelor membre.
În concret, este necesar ca statul candidat să aibă un nivel de dezvoltare ce
exclude perturbarea pieţei unice comunitare sau reduce la minimum eventualele
dezechilibre ce s-ar putea produce.
În acest sens, amintim că, în cazul primelor valuri de aderare (până în
1990), s-au prevăzut perioade de tranziţie înlăuntrul cărora noile state aderente
trebuia să îndeplinească gradual cerinţele de dezvoltare economică generală sau
sectorială necesare integrării lor în piaţa comunitară.
După 1990 însă, confruntată cu solicitarea masivă de aderare a unor ţări cu
niveluri de dezvoltare economică diferite şi net inferioare nivelului comunitar,
politica comunitară a fost reorientată către soluţii mai viabile.
Astfel, o primă etapă a reprezentat-o încheierea „acordurilor europene”9 cu
ţările candidate. Aceste acorduri sunt instrumente juridice multilaterale (încheiate,
pe de o parte, între Comunităţile Europene reprezentate de Consiliu şi statul
candidat, şi pe de altă parte, între acesta şi fiecare stat membru al UE) prin care s-
a încercat crearea unor forme noi de colaborare la nivel european în vederea
integrării statelor din centrul şi estul continentului în Comunităţile deja existente.
Acordurile europene conţin reglementări referitoare la dialogul politic,
relaţiile comerciale, armonizarea legislativă şi integrarea progresivă a „acquis”-ului
comunitar în ordinea juridică naţională, precum şi alte domenii de cooperare. Ele
instituie liberul schimb între statele membre ale UE şi statul candidat pe perioade
determinate şi cu referire la anumite produse, eliminarea progresivă a drepturilor de
vamă şi a altor restricţii cantitative la importul/exportul produselor în şi din UE, ca şi
libertatea de circulaţie a capitalurilor şi a forţei de muncă. De asemenea, ele conţin
dispoziţii speciale referitoare la concurenţă, pieţe publice şi protecţia dreptului de
proprietate intelectuală şi industrială.
În plus, aceste acorduri au creat un sistem propriu de organe comune care
să faciliteze dialogul politic şi de specialitate dintre UE şi statul candidat. Astfel,
pentru România au fost create: Consiliul de Asociere (organ politic care se
reuneşte la nivel ministerial şi are drept sarcină supervizarea aplicării acordului şi
promovarea dialogului politic), Comitetul de Asociere (alcătuit din trei înalţi
funcţionari însărcinaţi să asiste Consiliul de Asociere şi să asigure continuitatea
desfăşurării reuniunilor acestuia), Comitetul Parlamentar Mixt de Asociere (ce are
9 România a semnat Acordul european de asociere la 1 februarie 1993. El a intrat în vigoare la 1

februarie 1995 şi a devenit Legea nr. 20/6 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr.73/12 aprilie 1993.
drept atribuţie instituirea şi menţinerea dialogului dintre reprezentanţii

parlamentului ţării asociate şi PE), subcomitete tehnice (multidisciplinare, formate
din experţi).
O altă etapă importantă o reprezintă decizia Consiliului European de la
Essen, din decembrie 1994, şi Agenda 2000, elaborată de Comisia Europeană în
1997, care au conturat o veritabilă strategie de preaderare, în scopul de a crea în
statele candidate o economie de piaţă viabilă şi concurenţială pe care să se
fundamenteze în aceste ţări realizarea obiectivelor uniunii economice şi monetare
şi integrarea lor graduală şi cât mai lină în piaţa comunitară.
Pe baza deciziilor amintite mai sus şi a rezultatului procesului de
„screening”10 desfăşurat de Comisia Europeană conform Cărţii Albe11 a CE, s-au
pus la punct aşa-numitele „parteneriate pentru aderare”12, adică programe
comunitare multianuale care vizau finanţarea de investiţii prioritare, ajutoare
pentru agricultură şi intervenţii structurale, creşterea economică generală, dar şi
respectarea democraţiei, cooperarea culturală şi armonizarea legislaţiei (cum ar fi
Programul TEMPUS, Programul PHARE etc).
În mod reciproc, în perioada de preaderare, UE trebuia să realizeze:
• revizuirea instituţională ce nu a făcut obiectul Tratatului de la
Amsterdam;
• noi criterii de finanţare a ţărilor candidate şi un nou program de
finanţare pentru perioada 2000-2006;
• revizuirea politicilor comunitare comune, în special în domeniul
agriculturii şi politicilor structurale.
Pe de altă parte, trebuie să amintim aici şi importanţa Consiliului European
de la Luxembourg, din 1997, care a stabilit „stategia de preaderare întărită”,
bazată pe:
*) acordurile europene încheiate cu ţările candidate;
10 Procesul de „screening”, desfăşurat în anul 1998 în toate statele PECO candidate, a avut drept scop
verificarea modului în care aceste ţări pot percepe regulile de bază ale UE şi care sunt domeniile
de reglementare în care trebuie să acţioneze pentru receptarea „acquis”-ului comunitar în
ordinea juridică naţională. De asemenea, listele de „screening” mai conţineau întrebări referitoare
la structura administrativă necesară implementării „acquis”-ului, dificultăţile întâmpinate şi
solicitările de asistenţă tehnică pentru realizarea procesului de armonizare legislativă.
11 Cartea Albă a Comisiei Europene a fost adoptată în iunie 1995.
12 „Parteneriatul pentru aderare” este un document unilateral al Consiliului UE, elaborat în urma
negocierilor purtate cu fiecare stat candidat. Fiecare „parteneriat” mobilizează formele de
asistenţă comunitară într-un cadru unic pentru acel stat candidat, definind într-o manieră
detaliată priorităţile necesare pregătirii pentru aderare, în special adoptarea „acquis”-ului
comunitar, ca şi resursele financiare disponibile în acest sens. Structura „parteneriatului”
conţine următoarele capitole: procesul de pregătire în vederea aderării, criteriile politice,
criteriile economice, capacitatea statului candidat de a-şi asuma obligaţiile de stat membru al
UE, restructurarea administrativă.
*) parteneriatele de aderare şi programele naţionale13 de adoptare a

„acquis”-ului comunitar (PNAA);
*) ajutorul comunitar de preaderare (programele PHARE, ISPA - pentru
transporturi şi mediu, SAPARD - pentru dezvoltare agricolă şi rurală, respectiv
cofinanţarea de către instituţiile financiare internaţionale);
*) participarea la programele şi agenţiile comunitare.
Din punct de vedere formal, aderarea la UE este solicitată prin cerere14

Consiliului UE de către statul care doreşte să devină membru.
Consiliul se pronunţă asupra acestei cereri după ce în prealabil a solicitat
în mod obligatoriu avizul Comisiei Europene.
Reamintim că Actul unic european a modificat15 art. 237 CEE în sensul
introducerii „avizului conform”16 al Parlamentului European ca un consimţământ
obligatoriu al acestuia faţă de aprobarea aderării de noi membri şi că un eventual
aviz negativ face imposibilă orice lărgire a Comunităţilor/Uniunii.
De asemenea, aderarea este supusă şi avizului CJCE în privinţa
compatibilităţii acordului de extindere cu prevederile dreptului comunitar.
Mai trebuie amintit că procedura de aderare era sensibil diferită în

sistemul Tratatului de la Paris faţă de tratatele de la Roma.
Astfel, în sistemul CECO, aderarea era pur comunitară, statele membre
neintervenind pe parcursul procedurii sau în legătură cu această decizie.
În concret, Consiliul fixa cu unanimitate de voturi condiţiile aderării
printr-un act unilateral17 de voinţă.
În acest sistem, aderarea la CECO producea efecte prin simpla depunere a
instrumentelor de adeziune făcută de către statul candidat pe lângă guvernul
francez (depozitar al Tratatului CECO).
În schimb, în sistemul tratatelor de la Roma (CEE şi CEEA - aşa cum au
fost ele modificate prin Tratatul de la Nisa), competenţa în privinţa aprecierii şi
derulării procedurii de aderare aparţine atât Comunităţilor, cât şi fiecărui stat
membru.
13 Programul Naţional de Aderare a României la UE (PNAR) este un document unilateral, dar

programatic al părţii române, care furnizează informaţii utile despre strategia noastră de preaderare
şi, în acelaşi timp, este un instrument fundamental de coordonare a tuturor acţiunilor şi factorilor
implicaţi în îndeplinirea condiţiilor de aderare. Ultima sa versiune a fost adoptată de guvernul
român la 11 iunie 2000 şi acoperă perioada 2000-2003. Această versiune este însă periodic supusă
actualizării în funcţie de progresele realizate în cadrul procesului.
14 România a depus cererea oficială de aderare în iunie 1995.
15 În prezent, după modificările intervenite prin Tratatul de la Nisa, la această problemă fac referire
art. 49 din TUE şi art. 300 din TCE.
16 Avizul conform se adoptă de PE cu majoritatea absolută a voturilor membrilor săi.
17 Aşa cum s-a subliniat în doctrină, vezi Guy Isaac, op. cit.
În concret, este vorba de o procedură convenţională la care participă, pe de

o parte, statul candidat, iar pe de altă parte, Comunităţile/Uniunea (reprezentate de
Comisie în baza hotărârii Consiliului UE) şi fiecare stat membru.
Aceasta face ca ratificarea actelor de aderare să fie supusă atât regulilor de
drept comunitar, cât şi regulilor naţionale constituţionale ale fiecărui stat membru.
Pentru a se evita eventualele divergenţe, negocierile sunt derulate în cadrul
unei conferinţe speciale, între Comunitate/Uniune, pe de o parte, şi statul candidat,
pe de altă parte.
În cadrul acestei conferinţe comisia acţionează atât în numele Comunităţi-
lorAJniunii, cât şi în numele şi pe seama statelor membre.
În finalul negocierilor18, instrumentele de aderare se constituie ca un
ansamblu complex19 de texte având un conţinut şi o natură juridică diferită şi care
sunt supuse aprobării Consiliului UE (în condiţiile precizate mai sus).
În privinţa ultimelor solicitări de aderare, dată fiind şi noua politică de pre-
aderare, Consiliul European de la Luxembourg din decembrie 1997 a hotărât
organizarea unei conferinţe europene permanente care să asocieze ţările europene
şi baltice, inclusiv Cipru (Turcia a refuzat să participe), şi care să aibă drept scop
pregătirea aderării acestor state.
18 Negocierile în vederea aderării se referă la următoarele 31 de capitole: libera circulaţie a

mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a
capitalurilor, dreptul societăţilor, politica concurenţială, agricultura, pescuitul, politica în
domeniul transporturilor, politica fiscală, uniunea economică şi monetară, statisticile, politica
socială şi angajarea, energia, politica industrială, întreprinderile mici şi mijlocii, ştiinţa şi
cercetarea, educaţia şi formarea profesională, telecomunicaţiile şi tehnologia informaţiilor,
cultura şi audiovizualul, politica regională şi coordonarea instrumentelor, mediul înconjurător,
consumatorii şi protecţia sănătăţii, cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,
uniunea vamală, relaţiile externe, politica externă şi de securitate comună, controlul financiar,
reglementările financiare şi bugetare, instituţiile, diverse.
România a reuşit până la 1.01.2003 să închidă provizoriu 15 capitole dintre cele 31 (dreptul
societăţilor, pescuitul, UEM, statistica, politica socială, politica industrială, IMM, cercetarea şi
învăţământul, protecţia consumatorilor şi sănătatea, relaţiile externe, PESC şi instituţiile), faţă de
Bulgaria, care a închis 21.
19 Spre exemplu, „Actele referitoare la adeziunea la Comunităţile Europene a Danemarcei,
Irlandei, Norvegiei şi Regatului Unit”, publicate în JOCE nr. L 73 din 27.03.1972. Aceste acte
cuprind, conform opiniei lui Guy Isaac (op. cit., pag. 33):
- acte comunitare interne fără valoare internaţională (avizul Comisiei din 19.01.1972 referitor
la cererile de adeziune; decizia Consiliului CEE din 29.01.1972 privind adeziunea la CEE şi
CEEA);
- acte cu valoare internaţională, cum ar fi Tratatul privind adeziunea la CEE şi CEEA semnat
de cei zece parteneri, Actul privind condiţiile adeziunii şi adaptarea tratatelor institutive
(nesemnat), Actul final al conferinţei de aderare (semnat nu numai de statele candidate şi de
cele şase state membre, dar şi de preşedintele Consiliului CEE, ca reprezentant al
Comunităţilor Europene).
Ulterior, în iulie 1997, pe baza avizelor pozitive de aderare, Comisia a

deschis negocierile20 cu Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovenia, Slovacia,
Lituania, Letonia, Cipru, Malta şi Estonia, iar la sfârşitul anului 1999, şi cu
România şi Bulgaria.
Un moment crucial al acestui lung proces de pregătire a aderării de noi
state europene din centrul şi estul continentului 1-a reprezentat Consiliul European
de la Copenhaga, din decembrie 2002, care a aprobat propunerea Comisiei
Europene, din octombrie 2002, privind aderarea la UE a primelor zece state
candidate (aşa-numitul „prim val” de aderare).
Textele tratatelor de aderare a Ciprului, Republicii Cehe, Estoniei,
Lituaniei, Letoniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei, Sloveniei şi Ungariei au fost
avizate de către Comisia Europeană şi, prin avizul său conform, de către PE şi au
fost semnate la Atena, la 16 aprilie 2003, de către reprezentanţii la cel mai înalt
nivel ai Celor 15 plus 10. Aceste tratate urmează să intre în vigoare la 1 mai 2004,
după ce vor fi ratificate de toate cele 25 de state.
În ceea ce priveşte ţările din aşa-numitul „al doilea val” de aderare, adică
România şi Bulgaria, ele continuă încă procesul de negociere şi trebuie să-şi
concentreze eforturile pentru îndeplinirea „criteriilor de la Copenhaga”, pentru ca
aderarea lor să devină operantă în 2007.
În acest sens, conform Raportului Comisiei Europene din septembrie
2002, România a făcut progrese importante în pregătirea aderării, dar se confruntă
încă cu probleme majore (corupţia, instabilitatea economică etc), care-i reduc
şansele de aderare.
Astfel, în cursul anului 2001, România a accelerat procesul de armonizare
a legislaţiei naţionale cu „acquis”-ul comunitar, adoptând peste 310 acte
normative cu relevanţă comunitară, dintre care 235 reprezintă transpunerea directă
de dispoziţii comunitare.
În 2002, guvernul român a adoptat un nou program de armonizare
legislativă pentru perioada noiembrie 2002-noiembrie 2003, intitulat „Program
legislativ pentru susţinerea procesului de aderare la UE”, conform căruia, până la
sfârşitul anului 2003, alături de adoptarea de noi acte normative, se va termina
traducerea în întregime a „acquis”-ului comunitar şi a peste 60.000 de pagini din
JOCE/JOUE, iar la 1 ianuarie 2007 se va publica versiunea în limba română a
„acquis”-ului. De asemenea, până la sfârşitul anului 2003, România trebuie să
adopte cel puţin 60% dintre standardele europene (aproximativ 13.000 de
standarde), dintre care 11.000 sunt armonizate.
20 Negocierile cu Republica Cehă, Cipru, Estonia, Polonia, Slovacia şi Ungaria au început la 31

martie 1998, iar cu România, la 15 februarie 2000, în baza aprobării Summit-ului de la Helsinki, din
decembrie 1999, de a se deschide negocierile cu Bulgaria, Letonia, Lituania, România, Slovenia şi
Malta.
În planul criteriului economic, conform raportului menţionat mai înainte,

România nu poate fi considerată o „economie de piaţă funcţională” şi nici nu este
capabilă, pe termen mediu, să facă faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei
interne a Uniunii. Cu toate progresele înregistrate în asigurarea stabilităţii macro-
economice, reducerea inflaţiei şi privatizare, economia românească nu a
înregistrat o reformă internă substanţial de puternică şi coerentă pentru a asigura
compatibilitatea ei cu piaţa internă a Uniunii.
Principalele probleme evidenţiate de raportul Comisiei sunt: instabilitatea
pieţelor financiare şi de capital şi slaba lor funcţionare, intervenţia administraţiei
în mecanismele de funcţionare a pieţei, politizarea excesivă a intervenţiei statului
în economie, instabilitatea legislativă, corupţia, incertitudinea protecţiei dreptului
de proprietate, insuficienţa cadrelor instituţionale.
În sfârşit, pentru îndeplinirea criteriului politic, aprecierile din raport sunt
pozitive, în sensul că instituţiile democratice sunt consolidate şi s-au făcut
progrese pe calea existenţei unui stat de drept.
Au fost apreciate realizările obţinute în domeniul protecţiei drepturilor
omului, rezolvarea problemei copiilor instituţionalizaţi, punerea în aplicare a
Strategiei naţionale de ameliorare a situaţiei romilor şi evoluţiile pozitive privind
tratamentul minorităţilor.
Totuşi procesul decizional la nivel guvernamental este încă tributar
ordonanţelor de urgenţă, care îngreunează şi întârzie capacitatea legislativă a
parlamentului.
Pe de altă parte, lupta împotriva corupţiei a devenit o politică de stat, şi
pentru realizarea ei s-au creat noi structuri instituţionale şi s-au adoptat acte
normative speciale (cum ar fi noua legislaţie privind achiziţiile publice sau crearea
Parchetului Naţional Anticorupţie - PNA). Dar trebuie continuat procesul de
reformă în cadrul justiţiei, astfel încât el să garanteze independenţa judecătorilor şi
a sistemului jurisdicţional în aplicarea normelor de drept şi în asigurarea accesului
egal pentru toţi la dreptate.
Secţiunea 4.3
Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene
Tratatele institutive recunoşteau în mod expres personalitatea juridică a

Comunităţilor Europene în art. 6 CECO, art. 281 nou CE (fost art. 210 CEE) şi
art. 184 CEEA.
Faţă de aceste texte exprese, doctrina de specialitate21 a explicat semni-

ficaţia şi efectele personalităţii juridice distincte a celor trei Comunităţi.
Astfel, este de subliniat că, în ciuda fuziunii intervenite între instituţiile
comunitare ca urmare a Tratatului din 6 aprilie 1965, Comunităţile Europene au
rămas entităţi (subiecte) distincte unele de altele.
Mai mult chiar, Tratatul de la Amsterdam, recunoscând că „Uniunea
Europeană este doar o etapă intermediară într-un lung proces” şi că „Uniunea
este fondată pe Comunităţile Europene completate prin politicile şi formele de
cooperare instaurate prin prezentul tratat”, înseamnă că nu a transformat
Comunităţile Europene în Uniunea Europeană şi deci nu a creat o nouă entitate
juridică.
Cu alte cuvinte, încă de la crearea lor şi până în prezent, există Comunităţi
Europene distincte, fiecare având propria ei personalitate juridică, pe care o
exercită atât în relaţiile cu statele membre, cât şi în relaţiile cu state terţe şi/sau
organizaţii internaţionale.
De asemenea, tratatele comunitare nu au acordat sau nu au recunoscut
instituţiilor sau organelor comunitare o personalitate juridică proprie, distinctă de
cea a comunităţilor.
În concluzie, Comunităţile Europene sunt persoane juridice de drept
public, ce au fost create de statele membre prin tratate internaţionale.
Posedând o personalitate juridică distinctă de statele membre, Comunită-
ţile Europene dispun de un buget autonom, de un patrimoniu propriu şi de organe
distincte, ce exercită anumite competenţe (prevăzute de tratate şi în limitele lor)
similare unor autorităţi statale.
Drept corolar al personalităţii lor juridice, Comunităţile Europene au
vocaţia de a deveni subiecte de drept în diferite ordini juridice în care acţionează.
Astfel, în ordinea juridică comunitară, drepturile şi obligaţiile fiecărei
Comunităţi sunt prevăzute în mod concret de fiecare tratat, şi de aceea nu se poate
spune că există o capacitate juridică generică (comună) lor.
Mai apoi, în relaţiile lor cu alte subiecte ale ordinii juridice comunitare
(state membre sau resortisanţii lor), Comunităţile Europene au puteri şi compe-
tenţe specificate de Tratate şi exercitate prin intermediul instituţiilor comunitare.
Dacă însă ne referim la ordinea juridică naţională a fiecărui stat membru,
Comunităţile Europene, ca persoane juridice de drept public, posedă (conform
fostelor art. 6 CECO, art. 211 CEE şi art. 185 CEEA) „capacitatea juridică cea
mai largă recunoscută persoanelor juridice de legislaţia naţională, inclusiv de a
dobândi sau de a înstrăina bunuri mobile şi imobile şi de a sta în justiţie”.
21 Guy Isaac, op. cit., pag. 35; J. C. Gautron, op. cit, 1999, pag. 113; C. Schmit, CDE 1961 etc.
Această capacitate juridică permite Comunităţilor, prin instituţiile22 lor şi

în limita atribuţiilor fiecăreia dintre ele, să încheie orice act juridic necesar
realizării activităţilor proprii, inclusiv contracte necesare angajării de personal.
În plus, aşa cum sublinia CJCE în decizia23 sa din 31.03.1971, persona-
litatea juridică a Comunităţilor vizează şi personalitatea lor internaţională, adică
capacitatea de a încheia acorduri internaţionale cu alte state şi/sau cu organizaţii
internaţionale, de a deveni parte (membru) la organizaţii internaţionale şi de a
avea „drept de legaţie activ şi pasiv”24.
În sfârşit, conform „Protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor
Comunităţilor” (anexat Tratatului de fuziune) Comunităţile se bucură pe teritoriul
statelor membre de privilegiile sau imunităţile necesare realizării misiunii lor.
Astfel, localurile, clădirile şi arhivele lor sunt inviolabile; bunurile dobândite în
numele şi pe seama Comunităţilor nu pot face obiectul urmăririi silite fără
autorizarea CJCE, iar operaţiile realizate beneficiază de scutiri financiare şi vamale.
Prin extensie, membrii instituţiilor comunitare, reprezentanţii statelor
membre care participă la activitatea acestor instituţii, misiunile statelor nemembre
acreditate pe lângă Comisie, precum şi funcţionarii şi, într-o oarecare măsură,
agenţii comunitari beneficiază şi ei de aceleaşi privilegii şi imunităţi pe durata
mandatului lor sau a contractelor lor de muncă.
Însă trebuie precizat că, în conformitate cu fostelor art. 40 CECO, art. 183
CEE şi art. 155 CEEA, Comunităţile Europene nu beneficiază de imunitate de
jurisdicţie, dar aceasta este recunoscută prin art. 12 al protocolului sus-citat
funcţionarilor şi agenţilor comunitari numai când ei îndeplinesc acte în „calitatea
lor oficială”.
Secţiunea 4.4
Competenţele Comunităţilor Europene
Competenţele Comunităţilor Europene sunt prevăzute de Tratatele

institutive şi, aşa cum s-a subliniat în doctrina comunitară (precitată), ele nu se
aseamănă cu cele ale altor organizaţii internaţionale.
22 În sistemul CECO, fiecare instituţie avea competenţe distincte şi proprii de a angaja valabil
Comunitatea prin acte juridice, în timp ce, în sistemul tratatelor de la Roma, Comisia avea
monopolul reprezentării Comunităţilor în ordinile juridice naţionale.
23 Decizia din cazul 22/70, rec. 262.
24 Dreptul de legaţie activ semnifică dreptul Comunităţilor de a avea delegaţii permanente ale
Comisiei Europene pe teritoriile statelor membre sau nemembre, iar dreptul de legaţie pasiv
semnifică dreptul statelor membre de a avea reprezentanţi diplomatici pe lângă Comisie (în
sistemul CECO) sau Consiliu (în sistemul CEE).
În concret, se poate vorbi, pe de o parte, despre competenţe de control şi

acţiune, iar pe de altă parte, despre competenţe internaţionale şi de tip statal.
În primul rând, tratatele recunosc Comunităţilor o capacitate generală de a
controla respectarea obligaţiilor subscrise de state.
Această capacitate este încredinţată unor instituţii independente de statele
membre, adică Comisiei, care „veghează la aplicarea dispoziţiilor... tratatului”
(art. 155 CEE).
Deci, în cazul în care Comisia constată că un stat membru nu şi-a
îndeplinit o obligaţie ce-i revenea prin semnarea tratatelor comunitare, poate să
declanşeze procedurile prevăzute de tratate pentru a obliga acel stat să-şi respecte
angajamentele asumate.
Dacă totuşi statul membru refuză să-şi îndeplinească obligaţiile, Comisia,
în calitatea ei de „gardian” al tratatelor comunitare, poate sesiza CJCE, care, la
rândul ei, constatând neîndeplinirea obligaţiilor, poate impune statului membru
respectarea lor.
În aceste situaţii, CJCE este instituţia comunitară care are ultimul cuvânt,
şi hotărârea ei este obligatorie pentru statul membru.
Observăm deci că, ori de câte ori tratatele creează obligaţii în sarcina statelor
membre, ele acordă simultan instituţiilor comunitare o capacitate de control.
Mai mult chiar, în anumite situaţii particulare (spre exemplu art. 36, 108,
109 CE), instituţiile comunitare au o veritabilă „capacitate de autorizare”, ce le
permite să aprobe sau să refuze anumite acte adoptate de statele membre.
Este vorba de abilitatea Comisiei, prevăzută de art. 236 CEE, de a gestiona
clauzele de salvgardare, prin care statele membre sunt autorizate să deroge de la
obligaţiile ce le revin.
Competenţele de control ale Comunităţilor sunt exprimate fie sub formă
de acte neobligatorii (avizele Comisiei prin care se atrage atenţia asupra riscurilor
de infracţiuni sau recomandările prin care se sugerează adoptarea unei anumite
poziţii conform normelor legale), fie prin acte obligatorii (cum sunt deciziile
Comisiei în materia clauzelor de salvgardare sau deciziile CJCE prin care se
constată nerespectarea de către un stat a obligaţiilor ce-i incumbă).
Cele mai importante competenţe prevăzute de tratate se referă la
capacitatea de acţiune a Comunităţilor.
Astfel, Comunităţile pot lua orice măsuri necesare realizării scopurilor
care au motivat crearea lor.
Cu alte cuvinte, capacitatea de acţiune a Comunităţilor este definită prin
obiectivele proprii fiecăreia dintre ele şi arătate în preambulul fiecărui tratat.
De asemenea, aceste obiective mai sunt reluate şi în articolele referitoare
la categoriile de acţiuni (art. 3 CE şi art. 2 CEEA) ce trebuie realizate.
Mai trebuie subliniat că, până la Tratatul de la Amsterdam, obiectivele

fiecărei Comunităţi Europene ţineau cont de caracterul general, respectiv sectorial
al fiecărei Comunităţi.
În privinţa competenţelor de tip internaţional, Comunităţile dispun de

dreptul de a fi informate şi consultate.
Astfel, art. 284 CEE permite Comisiei să solicite toate informaţiile
necesare şi să facă toate verificările impuse de constatarea unei anume situaţii cu
care a fost sesizată.
Apoi art. 140 CE şi art. 34 CEEA impun statelor membre obligaţia de a
informa şi de a consulta instituţiile comunitare înaintea adoptării anumitor măsuri
interne.
În acelaşi sens, instituţiile comunitare, în speţă Consiliul sau Comisia, pot
coordona politicile sau comportamentul statelor membre în materiile ce fac
obiectul Tratatelor.
Mijloacele folosite în acest caz de Consiliu sau Comisie sunt
recomandările sau avizele. Aceste acte comunitare nu au, conform art. 249 nou
CE, forţă juridică obligatorie („nu leagă”), dar ele sunt folosite cel mai adesea de
Comisie pentru a invita statele membre să urmeze o anume conduită considerată
necesară atingerii obiectivelor comunitare.
Coordonarea poate îmbrăca însă şi forma unor acte obligatorii de genul
directivelor (pentru coordonarea legislaţiilor naţionale - art. 54, 57, 70 CEE) sau
deciziilor adresate statelor membre (art. 104 şi 9 CE).
Pe de altă parte, prin activitatea lor, Comunităţile Europene exercită direct
asupra cetăţenilor statelor membre anumite competenţe legislative ori de tip
administrativ şi judiciar.
Ne referim aici la regulament, care, conform art. 249 nou CE, este un act
legislativ comunitar direct aplicabil, şi în consecinţă creează în mod direct
drepturi şi obligaţii în sarcina resortisanţilor statelor membre, fără intervenţia
autorităţilor legislative naţionale.
Mai mult chiar, CJCE este deschisă (art. 173 CE) oricărui justiţiabil, re-
sortisant al statelor membre, care poate fi condamnat de Curte la plata de amenzi.
În acelaşi sens, deciziile individuale ale Consiliului, dar cel mai adesea ale
Comisiei, pot fi adresate şi particularilor (de regulă întreprinderi) şi le pot impune
acestora chiar sancţiuni pecuniare.
Totuşi trebuie remarcat că măsurile de aplicare a acestor constrângeri au
rămas în concepţia tratatelor comunitare, apanajul autorităţilor naţionale, care au
însă obligaţia (conform art. 192 CE) să le aducă la îndeplinire.
În concluzie, se observă că Comunităţile Europene se bucură, în sistemul
tratatelor comunitare, de largi competenţe (capacităţi) de acţiune, care ating
domenii variate şi adesea sensibile ale suveranităţii naţionale a unui stat (în sensul
tradiţional al termenului).
Faţă de aceste aspecte, în doctrina de specialitate s-a pus problema naturii
şi măsurii acestor competenţe.
Astfel, s-a conturat ideea conform căreia Comunităţile nu au decât
„competenţe atribuite”, adică activităţile lor pot şi trebuie să se desfăşoare doar în
domeniile strict şi limitativ prevăzute de tratate (la fel cum se întâmplă şi în alte
organizaţii internaţionale sau în construcţiile de tip federal).
Astfel, domeniile atribuite competenţelor comunitare sunt întotdeauna
prevăzute expres de tratate.
Acest principiu este recunoscut în mod solemn de art. 3 B din Tratatul de
la Maastricht, conform căruia „Comunităţile acţionează în limitele de
competenţă ce le sunt conferite şi obiectivele ce le sunt stabilite prin prezentul
tratat”.
Acest principiu al „competenţelor atribuite” se regăseşte şi la nivelul aşa-nu-
mitelor „competenţe funcţionale”, adică al puterilor şi mijloacelor de acţiune pe care
instituţiile comunitare le folosesc pentru a aduce la îndeplinire obiectivele
comunitare.
În acest sens este important de înţeles că instituţiile comunitare nu au
niciodată atribuţii generale, ci specifice, după cum Comunităţile Europene nu au
competenţe de acţiune nelimitate (aşa cum ar fi cazul într-un stat unitar).
Din punct de vedere formal, atribuirea de competenţe se regăseşte în aşa-nu-
mitele „clauze materiale” ale tratatelor.
Aceste clauze determină cu mai mare sau mai mică precizie diferitele
acţiuni ce trebuie întreprinse (drepturi de vamă, agricultură, transport etc), puterile
fiecărei instituţii (Consiliul sau Comisia etc), forma şi condiţiile de exerciţiu ale
acestor competenţe.
Cu alte cuvinte, arătând obiectivul ce trebuie atins, acţiunea ce trebuie urmată
sau funcţiunea ce trebuie realizată, tratatele comunitare atribuie competenţele
comunitare printr-o metodă numită „funcţională” şi dintr-o perspectivă esenţial
economică (de genul „acest obiectiv implică următoarele competenţe”).
Rezultatul acestei metode funcţionale face ca Tratatul CE/UE să nu aibă
nici o definiţie clară a repartizării competenţelor între Comunitate/Uniune şi
statele membre, şi drept consecinţă intensitatea competenţelor comunitare să
varieze după domeniu.
Astfel, în unele domenii competenţele comunitare sunt suma puterilor de
acţiune expres şi limitativ atribuite instituţiilor comunitare (spre exemplu elimi-
narea obstacolelor puse liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor
sau a discriminărilor ce împiedică libertatea de stabilire; simpla putere de reco-
mandare în materia coordonării politicilor economice şi monetare etc), în timp ce,
în materia politicilor comune, puterea (competenţa) lor este practic nelimitată.
În acest sens, art. 94 CE şi art. 100 A din Tratatul de la Maastricht prevăd

că Consiliul este abilitat să „procedeze la aprobarea dispoziţiilor legislative,
normative şi administrative ale statelor membre care au o incidenţă directă
asupra stabilirii şi funcţionării pieţei comune sau care au drept obiect stabilirea
şi funcţionarea pieţei interne”.
O astfel de dispoziţie poate determina măsuri legislative în domenii
diverse: fiscal, alimentar, veterinar, chiar penal ori strict tehnic.
Însă s-a dovedit că metoda funcţională (de atribuire a competenţelor) nu
este suficientă pentru ca instituţiile comunitare să aducă la îndeplinire obiectivele
(sau doar unele dintre ele) prevăzute în tratate, şi pentru aceasta art. 308 CE şi art.
203 CEEA stipulează că, „dacă o acţiune a Comunităţii apare necesară pentru
realizarea, în cadrul funcţionării pieţei comune, a unuia dintre obiectivele
Comunităţii, fără ca prezentul tratat să prevadă puterile ei de acţiune cerute
pentru aceasta, Consiliul, statuând în unanimitate asupra propunerii Comisiei
şi după consultarea Adunării, ia hotărârile necesare”.
Este ceea ce doctrina numeşte „principiul competenţelor subsidiare”, care,
ocolind procedura grea şi lungă a revizuirii tratatelor, permite instituţiilor
comunitare să extindă prin mijloace de drept derivat (regulamente sau decizii)
competenţele atribuite lor de tratate.
Dar trebuie înţeles că această „rezervă de competenţă” nu este nelimitată
şi necontrolată, ci, dimpotrivă, tratatele fixează cu exactitate condiţiile ce sunt
puse utilizării competenţelor subsidiare.
Astfel, acţiunea în cauză trebuie să ducă la realizarea unuia dintre
obiectivele comunitare şi să nu existe alte mijloace specifice, prevăzute de tratate,
pentru obţinerea acelui rezultat.
În privinţa noţiunii de „obiective comunitare”, amintim că atât practica,
cât şi doctrina comunitară i-au atribuit un sens foarte larg, ce reuneşte nu numai
dispoziţiile exprese ale art. 2 şi 3 CE, ci şi prevederile preambulului tratatului sau
chiar anumite acorduri politice dintre statele membre (spre exemplu programele
de acţiune comunitară în domeniul protecţiei mediului sau a consumatorilor etc).
În ceea ce priveşte inexistenţa altor mijloace de acţiune, de asemenea,
interpretarea termenilor este generoasă, asimilând inexistenţei propriu-zise a
mijloacelor şi imposibilitatea obţinerii rezultatului cu mijloacele deja prevăzute
(spre exemplu, în materia legislaţiei vamale25, tratatele prevăd folosirea
recomandărilor şi directivelor - mijloace considerate insuficiente pentru realizarea
obiectivelor propuse).
25 Decizia CJCE din 12.07.1973 în cazul 8/73, rec. 897 (Massey-Ferguson).

Trebuie de remarcat26 însă că „principiul competenţelor subsidiare” s-a

dovedit deosebit de util mai ales în anii '70 realizării procesului de integrare şi
dezvoltării semnificative a competenţelor comunitare, dar apoi a fost temperat
prin AUE şi TUE (care au atribuit puteri specifice instituţiilor comunitare în
domeniul cercetării, dezvoltării tehnologice, mediului şi dezvoltării regionale).
În sfârşit, prin aplicarea principiului „puterilor implicite”, unanim
recunoscut de dreptul internaţional public, s-au recunoscut şi Comunităţilor
Europene competenţe ce nu sunt expres atribuite lor de tratate, dar care le sunt
indispensabile pentru realizarea obiectivelor lor.
Curtea de Justiţie a recunoscut expres valabilitatea aplicării acestei teorii
în ordinea juridică comunitară, prin decizia27 sa din 29 octombrie 1956 din cazul
Fedechar.
Atribuirea unor anumite competenţe Comunităţilor Europene a pus
problema raportului lor cu atribuţiile statale ce revin statelor membre ca titulare de
suveranitate.
Astfel s-a acceptat că toate competenţele neatribuite Comunităţilor rămân
rezervate statelor membre.
Cu alte cuvinte, statele membre conservă integralitatea puterilor lor
suverane fără a exclude28 „incursiunea competenţelor comunitare în
suveranitatea naţională, acolo unde ele sunt necesare, pentru ca, prin puterile
reţinute de statele membre, efectul util al tratatului să nu fie grav diminuat sau
finalitatea lui, compromisă”.
În egală măsură însă, atât timp cât Comunităţile nu şi-au exercitat
competenţele ce le-au fost atribuite, statele membre sunt autorizate să menţină sau
să adopte măsurile necesare.
Cu alte cuvinte, prin atribuirea de competenţe Comunităţilor/Uniunii
Europene, statele membre nu au renunţat în totalitate la atributele lor suverane,
care se menţin în plenitudinea lor pentru domeniile neacoperite de tratate sau atât
timp cât instituţiile comunitare nu şi-au exercitat puterile ce le-au fost atribuite.
În practică, aceasta a permis înlocuirea progresivă a competenţelor
naţionale cu cele comunitare, dar şi acoperirea eventualului vid legislativ ori
juridic datorat inactivităţii instituţiilor comunitare.
Trebuie să amintim că există anumite domenii în care, la expirarea unei
anumite perioade, competenţele comunitare sunt considerate exclusive,
independent dacă instituţiile comunitare le exercită sau nu (este cazul politicilor
26 Conform Guy Isaac, op. cit., pag. 43, la 15 martie 1992, din 677 de acte adoptate pe baza art.
235 CEE, 407 erau încă în vigoare.
27 Decizie publicată în JOCE din decembrie 1956, cazul 8/55, rec. 291.
28 Conform deciziei CJCE din 23.02.1961 în cazul 30/59, rec. 46 şi decizia CJCE din 3.07.1974
în cazul 9/74, rec. 773.
comerciale comune sau al măsurilor de conservare a resurselor biologice ale mării

etc).
În concluzie, trebuie să observăm că atribuirea anumitor competenţe
Comunităţilor Europene sau Uniunii şi soluţionarea raportului lor cu competenţele
concurente ale statelor membre au fost făcute prin tratatele comunitare în mod
definitiv, ireversibil, indiferent de activitatea sau inactivitatea instituţiilor
comunitare.
Astfel, CJCE a statuat29 că „dispoziţiile tratatului nu sunt prezumate
caduce” prin neaplicarea lor de către instituţiile comunitare şi că această
neutilizare nu conferă statelor membre redobândirea competenţei lor de a
interveni într-un domeniu prevăzut de tratat.
Mai mult chiar, doar o dispoziţie expresă a tratatelor poate returna statului
membru o competenţă ce a fost atribuită Comunităţii.
29 Decizia CJCE din 14.12.1971 în cazul 7/71, rec. 103, Comisia c. Franţa.
Capitolul 5
Structura instituţională a Comunităţilor

Europene/Uniunii Europene
Secţiunea 5.1
Sistemul instituţional comunitar
Conform dispoziţiilor Tratatelor institutive, aşa cum au fost ele modificate prin
Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam
şi Tratatul de la Nisa1 Comunităţile Europene şi Uniunea Europeană în acelaşi timp au
următoarele instituţii comune:
a) Parlamentul European;
b) Consiliul Uniunii Europene;
c) Comisia Europeană;
d) Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene;
e) Curtea de Conturi a Uniunii Europene.
Menţionăm că denumirile actuale ale instituţiilor comunitare reflectă după

Tratatul de la Maastricht schimbarea intervenită în evoluţia Comunităţilor Europene.
Mai înainte de a analiza fiecare dintre aceste instituţii comunitare, câteva
precizări se impun.
Astfel, „instituţiile comunitare” se disting de alte organe comunitare prevăzute
de tratate prin aceea că sunt împuternicite să ia decizii obligatorii faţă de statele
membre, de instituţiile comunitare sau persoane fizice şi juridice.
Celelalte organe prevăzute de tratate, cum ar fi Comitetul Economic şi Social
(art. 257 nou TCE), Comitetul Ştiinţific şi Tehnic (art. 134 Euratom), Comitetul Monetar
(art. 114 TCE), Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (art. 14 din Tratatul de fuziune,
art. 207 nou TCE) etc, au doar competenţe consultative şi nu pot adopta norme
juridice cu forţă obligatorie.
1 Conform art. 5 şi 47 TUE şi art. 7, pct. 1 TCE.

De asemenea, doar Comunităţile (art. 281 nou TCE) însele, Banca

Europeană de Investiţii (art. 266 nou TCE), BCE (noul art. 111 şi urm. TCE) şi
Agenţia de Aprovizionare prevăzută de Tratatul Euratom au personalitate juridică
proprie şi deci capacitatea de a acţiona în nume propriu.
Când Comunităţile/Uniunea dobândesc sau dispun de bunurile aflate în
proprietatea lor ori sunt părţi într-un litigiu, ele sunt reprezentate de către Comisie.
Dar, în relaţiile externe, Comunităţile/Uniunea Europeană sunt/este reprezentate/
reprezentată de către Consiliu.
Primele instituţii comunitare, adică Înalta Autoritate, Adunarea Comună,
Consiliul Special de Miniştri şi Curtea de Justiţie, au fost create prin Tratatul de la
Paris din 1951 (privind instituirea Comunităţii Economice a Cărbunelui şi
Oţelului).
Apoi tratatele de la Roma din 1957 (privind instituirea Comunităţii
Economice Europene şi instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice) au
creat instituţii similare, adică câte un Consiliu şi câte o Comisie pentru fiecare din
aceste Comunităţi.
În acelaşi timp, Convenţia referitoare la anumite instituţii comune
Comunităţilor Europene, semnată la 25 martie 1975 la Roma şi anexată tratatelor
CEE şi Euratom, prevedea o singură Adunare şi o singură Curte de Justiţie pentru
toate cele trei Comunităţi.
Ulterior, Tratatul de fuziune, semnat în 1965 şi intrat în vigoare la 1 iulie
1967, înlocuieşte Consiliile, Comisiile şi Înalta Autoritate (Adunare) prevăzute de
tratatele CECO, CEE şi Euratom printr-un singur Consiliu, o singură Comisie şi o
singură Adunare Parlamentară, comune celor trei Comunităţi.
De aceea, în concordanţă cu preambulul Tratatului de fuziune, fuziunea
instituţiilor comunitare realizată în 1965 a fost considerată un pas înainte către
„unificarea celor trei Comunităţi”.
De asemenea, trebuie subliniat că, în domeniul jurisdicţiei comunitare,
începând cu 1989 funcţionează, alături de Curtea de Justiţie, un Tribunal de Primă
Instanţă.
Dar Tribunalul nu este o „instituţie” comunitară în sensul formal al
termenului (instituţie), aşa cum îl defineam mai sus. Tribunalul a fost „ataşat”
Curţii de Justiţie pe baza prevederilor art. 11 din Actul unic european, pentru a o
degreva de anumite categorii de litigii (aşa cum vom vedea în secţiunea dedicată
jurisdicţiei comunitare).
În sfârşit, Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993, a acordat Curţii de Conturi statutul unei instituţii
Structura instituţională a Comunităţilor Europene/Uniunii Europene 119
comunitare, care a devenit astfel a cincea verigă a sistemului instituţional

comunitar2.
Instituţiile comunitare (menţionate anterior) împreună cu celelalte organe
comunitare prevăzute de tratate şi cu organismele subsidiare create, în limitele
tratatelor, la iniţiativa instituţiilor comunitare alcătuiesc ceea ce se numeşte
„sistemul instituţional comunitar”.
Sistemul instituţional comunitar are o structură bine precizată şi definită
de multiple dispoziţii în tratatele comunitare.
Această structură are o importanţă decisivă pentru balanţa puterilor în
cadrul Comunităţilor Europene/UE.
Ea este o structură unică în întregul său (conform noului art. 3, alin. 1 din
TUE, aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa), deoarece se aseamănă cu
ordinea constituţională a unui stat, şi astfel deosebeşte Comunităţile Europene/UE
de multe dintre organizaţiile internaţionale tradiţionale.
În acest sens, fiecare instituţie comunitară trebuie, conform art. 5 nou din
TUE şi art. 7 nou din TCE, să asigure „realizarea atribuţiilor conferite” prin
Tratate şi deci are propria sa legitimitate instituţională. în acest sens:
• Parlamentul European reprezintă interesele popoarelor statelor membre;
• Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele guvernelor statelor
membre;
• Comisia Europeană reprezintă interesul comun, adică al celor trei
Comunităţi/UE;
• Curtea de Justiţie reprezintă interesul dreptului, asigurând supremaţia lui
în construcţia comunitară şi interpretarea ori aplicarea lui uniformă atât
de către statele membre, cât şi de către instituţiile comunitare;
• Curtea de Conturi verifică legalitatea, regularitatea şi fiabilitatea
folosirii fondurilor de către instituţiile comunitare.
Doctrina juridică comunitară a apreciat că prezenţa celor cinci
componente principale ale sistemului instituţional comunitar exprimă voinţa
fondatorilor integrării europene de a face din această combinaţie de instituţii cu
anumite atribuţii „fundamentul şi motorul integrării comunitare”.
Totuşi repartizarea funcţiilor între cele cinci instituţii comunitare
menţionate nu corespunde mutatis mutandis schemei clasice a unui stat, căci
funcţia legislativă, spre exemplu, este deţinută de Consiliu, iar nu de Parlament, în
timp ce Comisia are în principiu putere executivă şi bugetară.
Pe de altă parte, aşa cum sublinia Curtea de Justiţie în hotărârea sa din
cazul 26/62, Gend end Loos, tratatele comunitare consfinţesc hotărârea statelor
2 Curtea de Conturi a fost înfiinţată prin Tratatul din 22 iulie 1975 privind creşterea puterilor
bugetare ale Parlamentului European şi înfiinţarea Curţii de Conturi. Tratatul a intrat în vigoare
la 1 iunie 1977 (pentru detalii vezi secţiunea dedicată Curţii de Conturi în prezenta lucrare).
membre de a renunţa la o parte dintre atribuţiile lor suverane în favoarea unor

instituţii comunitare independente care se completează una pe alta, fiecare jucând
un rol bine determinat în procesul de luare a deciziilor.
Astfel, fiecare instituţie comunitară reprezintă „ceva” pentru procesul de
integrare comunitară şi împarte atribuţiile sale autonome şi individuale cu
celelalte instituţii, în concordanţă cu prevederile tratatelor şi în limitele prevăzute
de ele.
Trebuie reţinut însă că în ciuda similitudinilor existente între sistemul
instituţional comunitar şi cel al unui stat, nici una dintre instituţiile comunitare nu
are puterea de a acţiona în afara obiectivelor stabilite prin tratate.
Aceasta înseamnă că tratatele nu conferă Comunităţilor/Uniunii sau
instituţiilor comunitare puteri generale de a lua orice măsuri necesare pentru
realizarea obiectivelor tratatelor.
În acest sens, dispoziţii exprese ale tratatelor stabilesc atribuţiile specifice
(puterile specifice) pe care fiecare instituţie comunitară le are pentru a aduce la
îndeplinire sarcinile încredinţate Comunităţilor/Uniunii de statele membre.
Doctrina comunitară3 a considerat că această metodă de atribuire a pute-
rilor instituţiilor comunitare „a fost aleasă de statele membre pentru a fi sigure că
renunţarea la unele dintre puterile lor suverane este mai uşor de monitorizat şi
controlat”.
Astfel, domeniul problemelor acoperite de atribuţiile specifice fiecărei
instituţii comunitare variază, în conformitate cu atribuţiile acordate Comunităţilor/
Uniunii, spre exemplu: politica comună de transport, politica agrară, libertatea de
circulaţie a muncitorilor etc.
Alături de puterile specifice, tratatele conferă direct instituţiilor
comunitare puterea de a acţiona pentru a atinge unul dintre obiectivele
comunitare, spre exemplu: în domeniul pieţei comune - art. 308 din TCE (fost
art. 235 din CEE), în domeniul nuclear - art. 203 din Tratatul Euratom, iar pentru
domeniul cărbunelui şi oţelului - fostul art. 95, alin. 1 din Tratatul CECO.
Subliniem că puterile subsidiare nu pot fi folosite de instituţiile comunitare
pentru a interveni în orice domeniu de activitate economică prevăzut în tratate, şi
drept urmare ele sunt limitate la domeniul precizat.
Principiul subsidiarităţii4 (al puterilor subsidiare) a fost folosit de Actul
unic european pentru a permite instituţiilor comunitare să ia măsurile necesare de
acţiune în noi domenii, ce nu au fost avute în vedere de Tratatele institutive, cum
ar fi: protecţia mediului şi a consumatorilor, reducerea diferenţelor dintre regiunile
dezvoltate şi cele rămase în urmă, programe de cercetare etc.
3 Vezi G. Isaac, op. cit., pag. 37 şi urm.

4 Pentru dezvoltări privind „principiul subsidiarităţii” vezi nota de subsol 34 din capitolul 1.
În sfârşit, aşa-numitele „puteri implicite” permit instituţiilor comunitare

să ia orice măsură indispensabil necesară, care poate să facă efectivă imple-
mentarea puterilor ce le-au fost deja, în mod expres, conferite prin prevederile
tratatelor.
Aceste puteri sunt folosite în special în relaţiile externe ale Comunităţilor/
Uniunii. Ele permit instituţiilor comunitare să-şi asume obligaţii în numele
Comunităţilor sau Uniunii, în domeniile avute în vedere prin tratate, faţă de state
nemembre ale acestora sau faţă de organizaţii internaţionale.
În concluzie, putem spune că, pe baza puterilor conferite instituţiilor
comunitare de către tratate, aceste instituţii pot adopta norme juridice ce alcătuiesc
sistemul legislativ comunitar derivat, care va avea efect direct în statele membre,
faţă de acestea, de organele şi de resortisanţii lor, fără a fi nevoie de nici o
transformare într-o lege naţională pentru a dobândi forţă obligatorie.
De asemenea, dorim să subliniem şi faptul că, destul de des, se face
confuzia de a include în sistemul instituţiilor comunitare şi organe5 care nu au
acest statut, cum ar fi Consiliul European sau Consiliul Europei6.
Secţiunea 5.2
Parlamentul European
5.2.1. Organizarea internă a Parlamentului European
Parlamentul European, denumit Adunare Generală de către Tratatele

institutive, este alcătuit din „reprezentanţi ai popoarelor statelor membre” ale
Rezultă că Parlamentul European, ca instituţie comunitară, reprezintă
popoarele statelor membre privite în mod colectiv.
Ca reprezentanţi ai popoarelor, membrii Parlamentului European nu sunt
subordonaţi guvernelor ţărilor lor sau parlamentelor naţionale.
Având calitatea de reprezentanţi ai popoarelor ţărilor lor, ei exercită
îndatoririle ce le revin, fără a putea fi obligaţi să asculte de nici o altă instrucţiune
extrinsecă calităţii pe care o au.
Expresia „reprezentanţi ai popoarelor”, încorporată în tratate (noul art. 190
din TCE), are acelaşi înţeles ca în orice drept constituţional naţional.
5 Denumite în doctrină „organe paracomunitare”.

6 Pentru detalii şi precizări vezi capitolul special dedicat acestor organe paracomunitare în prezenta
lucrare.
Aceşti reprezentanţi formează un organism care, el însuşi, reprezintă nu

numai un popor, ci o pluralitate de popoare - toţi cetăţenii CE/UE, priviţi în
sens colectiv.
În ciuda faptului că Tratatele institutive denumeau această instituţie
comunitară „Adunare”, iar Consiliul CE s-a opus (la vremea respectivă)
schimbării acestei denumiri, membrii Adunării au decis în 1962 folosirea
titulaturii de Parlament European. De atunci, această denumire a fost adoptată şi
folosită în toate actele comunitare.
În mod formal, această schimbare de denumire a fost legiferată prin Actul
unic european, creându-se iluzia schimbării înseşi a funcţiunii acestei instituţii şi a
existenţei unui control mai democratic în cadrul sistemului de instituţii
comunitare.
Dar, vorbind într-un sens foarte restrictiv, tratatele nu atribuie acestei
instituţii puteri care, de regulă, sunt caracteristice parlamentelor naţionale, cum ar
fi puterea legislativă sau puterea de a impune taxe, chiar dacă Actul unic european
şi tratatele comunitare subsecvente au lărgit rolul Parlamentului European în
procesul legislativ comunitar.
Membrii Parlamentului European
În conformitate cu prevederile Deciziei Consiliului CEE din 20 septembrie

1976 (decizie intitulată „Act privind alegerea prin sufragiu universal direct a
reprezentanţilor în Adunarea Generală”), intrată în vigoare la 1 iulie 1978,
membrii Parlamentului European (626 de parlamentari, până la alegerile din anul
2004) sunt aleşi de către cetăţenii statelor membre pentru o perioadă de cinci ani,
prin sufragiu universal direct.
Primele alegeri directe s-au ţinut între 7 şi 10 iunie 1979, iar primul
Parlament direct ales s-a întâlnit pentru prima dată la 7 iulie 1979. Ultimele
alegeri au avut loc în 1999.
Decizia Consiliului sus-menţionată prevede următoarele condiţii pentru
desfăşurarea alegerilor parlamentare:
• alegerile au loc între joia şi sâmbăta unei anumite săptămâni;
• orice persoană fizică mai mare de 18 ani are drept de vot;
• nimeni nu poate vota decât o singură dată;
• statele pot restrânge dreptul de vot doar la propriii cetăţeni sau îl pot
recunoaşte şi rezidenţilor cetăţeni ai altor state membre;
• candidatura pentru alegerile parlamentare poate fi depusă fie
independent, fie pe liste de partid, conform regulilor stabilite de fiecare
legislaţie naţională a statelor membre.
În plus, conform art. 19, pct. 2 nou TCE, orice cetăţean al unui stat
membru poate, în calitatea lui de cetăţean european, să voteze şi să fie ales ca
parlamentar european în ţara din UE unde el îşi are rezidenţa.
Menţionăm că, iniţial (prin Tratatele institutive), dar şi după Tratatul de fu-
ziune, reprezentanţii în Adunare erau desemnaţi de guvernele fiecărui Stat membru,
fără ca vreun act comunitar să prevadă o procedură electorală unitară de numire.
Situaţia se menţine şi în prezent, chiar dacă Tratatul asupra Uniunii
Europene acordă Parlamentului European puterea de a adopta un aviz conform
privind dispoziţiile ce ar putea fi luate de Consiliul Uniunii Europene asupra
modului de scrutin.
Drept urmare, până când o procedură electorală uniformă va fi adoptată şi
va intra în vigoare, alegerea reprezentanţilor pentru Parlamentul European rămâne
să fie guvernată, în fiecare stat membru, de normele naţionale.
Numărul de locuri ale fiecărui stat membru în Parlamentul European a fost
fixat astfel încât să asigure o reprezentare satisfăcătoare, bazată atât pe criterii
demografice, cât şi pe criterii de apartenenţă politică.
În plus, conferinţa interguvernamentală din 1996 a decis ca, în perspectiva
lărgirii Uniunii Europene prin aderarea de noi state, numărul parlamentarilor
europeni să fie limitat la 700. Acest număr a fost modificat conform Tratatului de
la Nisa, aşa cum vom vedea ulterior.
În prezent, până la alegerile din 2004, repartiţia numărului de locuri în PE
pentru fiecare stat membru este următoarea:
• Franţa, Italia şi Anglia au câte 87 de locuri fiecare;
• Germania are 99 de locuri datorită unificării intervenite;
• Spania are 64 de locuri;
• Olanda are 31 de locuri;
• Belgia, Grecia şi Portugalia au câte 25 de locuri fiecare;
• Suedia are 22 de locuri;
• Austria are 21 de locuri;
• Finlanda şi Danemarca au câte 16 locuri fiecare;
• Irlanda are 15 locuri;
• Luxemburg are 6 locuri.
Tratatul de la Nisa stabileşte o nouă repartiţie a locurilor în PE în

perspectiva unei Uniuni de 27 de state. Astfel, numărul maxim de deputaţi
europeni este fixat la 732 de membri (în prezent, pentru o uniune de 15 state, el
este stabilit la 626).
Noua repartiţie a numărului de locuri pe ţări va deveni aplicabilă începând
cu alegerile din 2009, astfel:
*) Germania - 99 de locuri;
*) Anglia, Franţa şi Italia - câte 72 de locuri fiecare;
*) Spania şi Polonia - câte 50 de locuri fiecare;

*) România - 33 de locuri;
*) Olanda - 25 de locuri;
*) Grecia, Belgia, Portugalia - câte 22 de locuri fiecare;
*) Republica Cehă, Ungaria - câte 20 de locuri fiecare;
*) Suedia - 18 locuri;
*) Bulgaria, Austria - câte 17 locuri fiecare;
*) Slovacia, Danemarca, Finlanda - câte 13 locuri fiecare;
*) Irlanda, Lituania - câte 12 locuri fiecare;
*) Letonia - 8 locuri;
*) Slovenia - 7 locuri;
*) Estonia, Cipru, Luxemburg - câte 6 locuri fiecare;
*) Malta - 5 locuri.
Mai notăm că, în baza art. 2 al Protocolului asupra lărgirii Uniunii

Europene anexat Tratatului de la Nisa, pentru alegerile din 2004 şi pentru
legislatura 2004-2009 s-au prevăzut măsuri derogatorii în privinţa numărului
maxim de deputaţi, pentru a lua în calcul aderarea de noi state.
Astfel, dacă până la 1 ianuarie 2004 vor fi semnate tratate de aderare cu
unele dintre ţările candidate, numărul de deputaţi europeni poate fi majorat până la
732 pentru a include şi noile ţări membre (dar fără ca numărul de deputaţi aleşi de
fiecare stat să fie superior celui actual).
În cursul legislaturii 2004-2009, odată cu aderarea de noi state, numărul
maxim de deputaţi (de 732) poate fitemporar depăşit pentru a primi în PE şi
reprezentanţii noilor state.
De asemenea, Actul privind alegerile directe ale membrilor Parlamentului
European are prevederi referitoare la incompatibilităţile de funcţii.
În acest sens, este de notat că art. 5 din actul sus-menţionat permite
dualitatea de mandate (adică o persoană poate fi în acelaşi timp şi membru al
parlamentului naţional, şi membru al Parlamentului European) dacă ea nu este
interzisă expres de legea naţională a parlamentarului (cum este cazul în
Germania).
Totuşi, art. 6 din acest act declară ca incompatibili cu calitatea de membru
al Parlamentului European pe membrii guvernelor statelor membre, membrii
Comisiei Europene, membrii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, ai Curţii
de Conturi sau ai Comitetului Economic şi Social.
De asemenea, membrii, oficialii activi şi funcţionarii altor instituţii
comunitare sau ai organelor de specialitate ataşate lor ori grefierii şi raportorii
Curţii de Justiţie nu pot fi şi parlamentari europeni.
În plus, până la intrarea în vigoare a unei proceduri uniforme de alegere a
reprezentanţilor în Parlamentul European, statele membre au competenţa de a
declara la nivel naţional şi alte funcţiuni statale ca fiind incompatibile cu cea de

membru al Parlamentului European.
De asemenea, evaluarea calităţilor necesare unei persoane de a fi ales
membru al Parlamentului European şi ocuparea locurilor devenite vacante în
cursul mandatului parlamentar sunt supuse normelor naţionale proprii fiecărui
stat.
Menţionăm că noul art. 190 CE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam,
permite Parlamentului de a fixa statutul membrilor săi cu condiţia aprobării lui cu
unanimitate de voturi în Consiliul Uniunii Europene.
Această normă a fost modificată prin Tratatul de la Nisa, în sensul că art.
191 TCE prevede acum votul cu „majoritate calificată” în Consiliul UE pentru
adoptarea „statutului membrilor PE”, mai puţin dispoziţiile referitoare la regimul
fiscal.
De asemenea, conform Tratatului de la Nisa, art. 191 TCE devine baza
juridică care permite Consiliului şi Parlamentului să adopte prin procedura
codeciziei „statutul partidelor politice europene şi regulile privind finanţarea
lor”.
În sfârşit, art. 8-10 din Actul privind alegerile directe ale membrilor PE şi
Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor Europene (anexat
Tratatului de fuziune) prevăd ce privilegii şi imunităţi au membrii Parlamentului
European în timpul mandatului lor.
Referitor la aceste prevederi, Curtea de Justiţie a interpretat într-un sens
foarte larg „perioada de imunitate” de care beneficiază persoanele la care se
aplică prevederile protocolului şi actului menţionat.
Astfel, în cazul 149/85, Wybot c. Faure s.a., Curtea a decis că ”durata
sesiunii (parlamentare - n.a.) include şi perioada necesară călătoriei de la şi spre
locul de întâlnire a Parlamentului, ca şi întreaga durată a sesiunii propriu-zise,
chiar dacă Parlamentul nu are în prezent şedinţe, şi până când decizia luată
închide sesiunea sa anuală sau extraordinară”.
Menţionăm că indemnizaţia parlamentară este stabilită prin dispoziţii
naţionale.
Organizarea internă a Parlamentului European este bazată pe existenţa
partidelor politice „la nivel european” (aşa-numitele „grupuri” parlamentare) şi a
„comitetelor parlamentare”.
Menţionăm că expresia „la nivel european” a fost introdusă în art. 191,
alin. 1 a CE prin Tratatul de la Maastricht pentru a sublinia, pe de o parte, „voinţa
politică a cetăţenilor europeni în formarea unei conştiinţe europene”7, şi pe de altă
parte, faptul că PE este singurul organ la nivel internaţional „ales prin sufragiu
universal direct”.
7 Vezi J. Rideau, op. cit., pag. 287.

Grupurile parlamentare
În prezent, membrii Parlamentului European alcătuiesc următoarele

grupuri parlamentare/politice:
• Grupul Partidului Popoarelor Europene;
• Grupul Partidului Socialiştilor Europeni;
• Grupul Partidului Liberal, Democratic şi Reformator European;
• Grupul Verzilor din PE;
• Alianţa Europei Libere;
• Confederaţia Grupului Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică;
• Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor;
• Grupul pentru o Europă a Democraţiei şi Diversităţilor;
• grupul celor neînscrişi.
Numărul minim de membri necesar pentru formarea unui grup parlamentar

este, conform art. 29 din Regulamentul intern al PE, de 23 de persoane, dacă ei
provin din două ţări membre, 18, dacă provin din trei ţări, ori 14, dacă aparţin la
patru sau mai multe state membre.
Pe baza articolului sus-menţionat, trebuie să înţelegem că grupurile
politice nu pot fi compuse pe baze exclusiv naţionale, ci trebuie să cuprindă
deputaţi ce aparţin la cel puţin două state membre.
Aceasta înseamnă că fiecare grup parlamentar este format din parlamentari
care au orientări politice comune, fără a avea importanţă din ce ţară provin.
În plus, nu este obligatoriu ca un deputat să aparţină unui grup politic.
Condiţiile pentru recunoaşterea oficială a grupurilor şi activităţilor
Parlamentului European sunt stabilite în Regulile de procedură ale Parlamentului.
Parlamentul este condus de un preşedinte (desemnat dintre membrii săi) şi
un birou. Secretariatul general al PE este la Luxembourg.
Parlamentul se întâlneşte în mod normal în sesiuni plenare la Strasbourg,
dar cele 21 de comitete parlamentare, care pregătesc materialele pentru sesiunile
plenare, şi grupurile politice/parlamentare au sediul la Bruxelles.
Preşedintele şi vicepreşedinţii sunt aleşi de către membrii Parlamentului
European pentru o perioadă de doi ani şi jumătate.
Preşedintele PE împreună cu vicepreşedinţii şi cinci chestori formează un
”birou”, care este un organ executiv al Parlamentului European.
În conformitate cu art. 5, 7, 12 şi 50 din Regulile de procedură ale PE,
„biroul” propune agenda sesiunilor parlamentare, decide în probleme de
competenţa sa şi întocmeşte proiectul preliminar al bugetului parlamentului.
În afară de acest birou, un „birou lărgit” (care include şi preşedinţii

diferitelor grupuri politice) constituie centrul de decizie al Parlamentului
European în toate problemele interne ale acestuia.
Mai subliniem faptul că fiecare membru al Parlamentului European este
membru plin al unui comitet parlamentar şi, în acelaşi timp, membru supleant în
alt comitet parlamentar.
Comitetele parlamentare
În conformitate cu art. 36 din Regulile de procedură şi cu noul art. 193

TCE, „Parlamentul poate înfiinţa comitete temporare sau permanente, generale
sau speciale şi poate determina atribuţiile lor”.
Spre exemplu, există comitete diferite pentru: probleme politice,
agricultură, buget, probleme economice şi monetare, politică industrială, cercetare
şi tehnologie, relaţii economice externe, probleme juridice şi drepturile cetăţenilor,
transport şi turism, mediu, planificarea regională şi a forţei de muncă, sănătatea
publică şi protecţia consumatorului, probleme instituţionale, verificarea
imunităţilor, drepturile femeilor etc.
Aceste comitete pregătesc rezoluţiile care vor fi adoptate de către
Parlament în sesiunile plenare.
De fapt, conform noului art. 251 şi 252 din TCE, când tratatele comunitare
cer consultarea Parlamentului, în cadrul procesului de luare a deciziilor la nivel
comunitar, Consiliul UE, la propunerea Comisiei, cere Parlamentului o „opinie”
(aviz) asupra problemei aflate în discuţie.
Problema ce face obiectul viitorului act adoptat de Consiliu este astfel
examinată de comitetul parlamentar respectiv, care va întocmi un raport ce va fi
înaintat plenului Parlamentului.
Plenul, pe baza raportului comitetului şi a dezbaterilor ce au loc în cadrul
sesiunii, îşi va exprima propria opinie sub forma unei „rezoluţii”, ce va fi trimisă
Consiliului Uniunii Europene.
Sesiunile Parlamentului European
Parlamentul European are, conform art 196 nou CE, o sesiune anuală
divizată în 12 perioade de sesiune de câte o săptămână în fiecare lună, cu excepţia
lunii august. Prima sesiune plenară ordinară are loc anual, în a doua marţi a lunii
martie.
Parlamentul poate de asemenea să se întâlnească în sesiuni extraordinare
ori de câte ori este nevoie.
Toate sesiunile Parlamentului sunt deschise publicului şi se ţin la
Strasbourg.
„A fi în sesiune” înseamnă nu numai perioada de şedinţă propriu-zisă, ci şi

timpul până la care sesiunea este declarată închisă.
Sesiunile pot fi urmărite de membrii Comisiei, iar reprezentanţii
Consiliului Uniunii Europene sunt obligaţi să participe la sesiunile plenare.
Minutele sesiunilor parlamentare sunt publicate în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene, iar dezbaterile integrale sunt publicate în anexele acestuia.
În general, conform noului art. 198 din TGE, Parlamentul adoptă decizii
cu majoritatea absolută a voturilor exprimate, cu excepţia adoptării moţiunilor de
cenzură, a bugetului sau a altor cazuri speciale prevăzute de tratate.
De regulă, conform art. 198, alin. 2 TCE, Regulamentul interior al PE
fixează cvorumul de vot.
În conformitate cu art. 33(3) din Regulile de procedură, voturile (cu
excepţia celor nominale) sunt întotdeauna considerate valabile atâta vreme cât
preşedintelui PE nu i s-a cerut în mod formal, înaintea votului, să atribuie un
număr membrilor prezenţi.
5.2.2. Atribuţiile şi puterile Parlamentului European
În conformitate cu noul art. 192 TCE, Parlamentul exercită puteri

„consultative şi de supraveghere”. El are puterea generală de a discuta orice
problemă referitoare la Comunităţi/Uniune, de a adopta rezoluţii faţă de aceste
probleme şi de a invita guvernele statelor membre să acţioneze.
De asemenea, Actul unic european a introdus o „procedură de cooperare
instituţională” - între Consiliu, Comisie şi Parlament - în care acesta din urmă
participă la adoptarea anumitor acte normative comunitare.
Tratatul asupra Uniunii Europene a lărgit sensibil puterile Parlamentului,
prin aceea că îi recunoaşte în anumite domenii o putere de „codecizie” (sau de
„decizie comună”) împreună cu Consiliul UE.
De asemenea, procedura de cooperare instituţională este înlocuită prin
Tratatul de la Amsterdam (cu excepţia domeniului uniunii economice şi monetare)
cu procedura de codecizie.
În plus, Tratatul de la Nisa extinde domeniile de aplicare a procedurii de
codecizie şi a avizului conform la iniţierea cooperării întărite sau la situaţiile când
Consiliul UE trebuie să constate existenţa unui risc evident de violare gravă 8 a
drepturilor fundamentale recunoscute de UE.
În sfârşit, Tratatul din 22 aprilie 1970 privind amendarea anumitor
prevederi bugetare ale Tratatelor institutive şi ale Tratatului de fuziune a conferit
Parlamentului anumite puteri bugetare, care au fost ulterior lărgite prin tratatele de
la Maastricht şi Amsterdam.
8 Vezi noul art. 7 din TUE, aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa.
Luând în considerare toate aceste prevederi, rezultă că Parlamentul

European nu exercită încă principalele atribuţii ale unui parlament naţional, cum
ar fi cele de adoptare a legilor şi de impunere a taxelor, dar este o instituţie
comunitară foarte importantă, a cărei activitate dă conţinut sistemului instituţional
de la nivelul UE şi garantează statelor membre transparenţa acţiunilor comunitare.
Pe scurt, atribuţiile Parlamentului European sunt următoarele:
• de a participa la procedura legislativă;
• de a pune întrebări Consiliului UE şi Comisiei Europene;
• de a adopta moţiuni de cenzură, atunci când dezaprobă acţiunile
Comisiei;
• de a discuta raportul general anual prezentat de Comisia Europeană;
• de a participa la procedura bugetară;
• de a iniţia procedurile judiciare în faţa Curţii de Justiţie împotriva
Consiliului UE sau Comisiei Europene, atunci când aceste instituţii omit
să acţioneze sau pentru a proteja propriile sale drepturi;
• de a participa la alte activităţi ale Comunităţilor/Uniunii.
a) Funcţia consultativă a Parlamentului European
Chiar dacă nu există norme generale9 referitoare la funcţia consultativă a

Parlamentului, anumite prevederi specifice ale tratatelor comunitare impun în
multe cazuri (chiar dacă nu în toate) consultarea obligatorie a Parlamentului de
către Consiliu înainte ca acesta să ia orice decizie în probleme importante, cum ar
fi politicile comunitare (agricultură, transport, concurenţă etc.) şi acordurile de
asociere. Dar pentru alte domenii tratatele nu prevăd astfel de consultări.
În practică totuşi, Consiliul cere în mod uzual opinia Parlamentului, chiar
dacă aceasta nu este prevăzută de tratate.
Mai mult chiar, adesea, Parlamentul însuşi adresează din proprie iniţiativă
opiniile sale Consiliului UE.
Trebuie subliniat faptul că omisiunea consultării Parlamentului atunci

când aceasta este impusă de tratate face ca decizia Consiliului UE să devină
anulabilă de către Curtea de Justiţie, pe motivul încălcării unei cerinţe procedurale
esenţiale.
Formula uzuală pentru consultarea Parlamentului prevăzută de cele mai
multe dispoziţii ale tratatelor este ”pe baza propunerii Comisiei şi după
consultarea Adunării Parlamentului”.
În felul acesta este evident că Consiliul UE, iar nu Comisia este instituţia
comunitară chemată să solicite consultarea Parlamentului.
9 Art. 192 nou al TCE prevede competenţa consultativă a PE în procedurile definite de art. 251 şi 252 ale
tratatului (adică în procedura codeciziei şi a cooperării instituţionale).
Nu este exclusă însă posibilitatea ca însăşi Comisia să solicite această

consultare înaintea prezentării propunerii sale Consiliului.
Propunerea Comisiei este subiect de consultare a Parlamentului deoarece,
prin forma şi substanţa sa, ea reprezintă baza deciziei ce va fi luată de către
Consiliul UE.
Dar, în acelaşi timp, Comisia poate modifica propunerea sa în sensul dorit
de Parlament sau o poate chiar retrage, în special după ce Parlamentul a fost
consultat în această privinţă şi oricând până ce Consiliul UE nu a adoptat o
hotărâre.
Astfel, dependenţa parlamentară a Comisiei se extinde la propunerile
supuse Consiliului UE, materializând indirect influenţa pe care Parlamentul o
poate exercita asupra Consiliului UE în procesul de luare a deciziilor.
Dar pe de altă parte, influenţa Parlamentului este dependentă în mare parte
de bunăvoinţa Comisiei de a sprijini prin propunerile sale punctele de vedere ale
Parlamentului.
În plus, din moment ce Consiliul UE nu este politiceşte dependent de
Parlament, este dificil pentru acesta din urmă să-1 influenţeze altfel, în ciuda
faptului că membrii Consiliului participă în mod regulat la colocvii împreună cu
membrii Parlamentului (discuţii asupra problemelor de interes general în care
Consiliul nu a luat încă nici o decizie), că preşedintele Consiliului UE trebuie să
prezinte rapoarte periodice (de trei ori pe an) în faţa Parlamentului şi că Consiliul
UE trebuie să răspundă la întrebările parlamentare.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că tratatele nu cer ca actul normativ
adoptat de Consiliu să menţioneze dacă opinia Parlamentului a fost favorabilă sau
nu10 ori i-a fost refuzată.
Totuşi, conform art. 250 nou TCE, Consiliul nu poate adopta decât prin
vot unanim un act normativ ce constituie un amendament la propunerea Comisiei.
Prin prevederile sale, Actul unic european a extins pentru prima oară
numărul problemelor asupra cărora consultarea Parlamentului era cerută şi a mărit
rolul Parlamentului, în special prin instituirea ”procedurii de cooperare
instituţională”.
Această procedură, prevăzută acum de art. 252 TCE, se aplică atunci când
Consiliul UE trebuie să adopte un act normativ (regulament, directivă sau decizie)
în domenii referitoare la piaţa internă, cum ar fi:
• interzicerea discriminării pe bază de naţionalitate;
• libertatea de circulaţie a persoanelor (art. 2, alin. 5 TUE şi art. 14, alin.
4, 18, 39-48 TCE), libertatea de stabilire (art. 47-48 TCE), coordonarea
10 Excepţie face actul denumit „aviz conform”, care, spre exemplu, este cerut pentru aderarea de
noi state. Un astfel de aviz negativ opreşte practic procesul de aderare.
activităţilor legislative şi administrative ce ţin de politica socială,

sănătatea publică şi securitatea publică;
• recunoaşterea reciprocă a calificărilor (art. 47 şi 149 TCE);
• libertatea de circulaţie a serviciilor, prevăzută de art. 14, alin. 2, 43-55 TCE;
• armonizarea legislaţiilor prevăzute de art. 94-97 TCE şi art. 36 TUE;
• îmbunătăţirea sănătăţii şi securităţii muncitorilor;
• implementarea deciziilor referitoare la Fondul European de Dezvoltare
Regională, bazat pe art. 159-162 TCE, şi adoptarea anumitor programe
tehnologice şi de cercetare bazate pe art. 1163-173 TCE.
De asemenea, Actul unic european a introdus procedura avizului conform în
legătură cu asocierea de noi state (procedură menţinută şi de Tratatul de la Nisa).
În scopul de a da mai multă putere opiniilor Parlamentului, Declaraţia
comună a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei Europene din 4 martie 1975 a
introdus o „procedură de conciliere”11, ce poate fi folosită atunci când opiniile
Consiliului sunt diferite de cele ale Parlamentului, iar actul care ar trebui adoptat
are în vedere creşteri importante ale cheltuielilor sau veniturilor Comunităţilor.
În sfârşit, trebuie să amintim că art. 300 din TCE prevede consultarea
obligatorie a Parlamentului în privinţa încheierii de către Uniune a oricăror
acorduri internaţionale.
În acelaşi sens, art. 21, 27 C, 39, 40, pct. 2, 42 din TUE stabilesc
obligativitatea consultării PE de către Consiliu în cazul adoptării de acte
comunitare menite să realizeze cooperarea dintre statele membre în cadrul Uniunii
în domeniul pilonilor al doilea şi al treilea ai Uniunii.
Spre exemplu, conform art. 21 din TUE, preşedinţia Consiliului UE
trebuie să consulte PE asupra principalelor aspecte şi alegerilor fundamentale
făcute de Uniune în domeniul politicii externe şi de securitate comune, după cum,
în baza art. 27 C din TUE, trebuie să informeze PE asupra oricărei cereri privind
instaurarea unei cooperări întărite între anumite state membre în domeniul PESC.
De asemenea, conform art. 39 din TUE, înaintea adoptării oricărei măsuri
privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, Consiliul trebuie să
consulte Parlamentul şi să obţină avizul său pentru autorizarea instaurării unei
cooperări întărite în acest domeniu.
Proceduri utilizate de Parlamentul European în exercitarea funcţiei

sale consultative
1. Procedura „avizului conform”
În sens foarte strict, „avizul conform” nu este o procedură legislativă, ci un

element al ei
11 Prevăzută acum de noul art. 251 TCE.

El a fost introdus prin Actul unic european în privinţa acordurilor de

asociere şi a cererilor de aderare. Tratatele de la Maastricht şi Amsterdam au
extins aceste domenii şi la:
• cetăţenia europeană - exercitarea dreptului de circulaţie şi sejur al
cetăţenilor europeni;
• coeziunea economică şi socială - principiile aplicabile fondurilor
structurale şi creării fondurilor de coeziune;
• acordurilor internaţionale - care implică crearea unui cadru instituţional
de cooperare sau au implicaţii financiare ori modifică acte adoptate în
comun de Consiliul UE şi Parlament;
• constatarea unui risc sau a unei violări grave a principiilor politice
fundamentale enunţate de noul art. 7 TUE.
De asemenea, avizul conform este obligatoriu în cazul în care Consiliul
adoptă un act referitor la modul de scrutin uniform al Parlamentului European.
Totuşi, prin revizuirile introduse de tratatele de la Amsterdam şi Nisa,
Parlamentul nu a obţinut introducerea avizului conform în privinţa revizuirii
tratatelor, adoptării ansamblului de acorduri internaţionale pe care UE le poate
încheia sau în privinţa puterii Consiliului UE de a-şi fixa propriile resurse.
2. Procedura de „cooperare instituţională”
Această procedură a fost iniţial introdusă de Actul unic european în

privinţa deciziilor referitoare la piaţa internă.
La fel ca şi procedura clasică de „consultare” (prevăzută de Tratatele
institutive), cooperarea instituţională presupune că un act comunitar al cărui
conţinut este diferit de propunerea făcută de Comisie nu poate fi adoptat decât
printr-un vot unanim în Consiliu.
De asemenea, această procedură menţine puterea Comisiei de a modifica
şi de a-şi retrage oricând propunerea sa atât timp cât Consiliul nu a adoptat-o.
În concret, această procedură constă dintr-o succesiune de etape ce fac ca
propunerea iniţială a Comisiei să fie supusă unei duble lecturi în Parlament.
Astfel, Comisia trimite propunerea sa Consiliului, care solicită avizul
Parlamentului.
Acest aviz este analizat în Consiliu, care aprobă cu majoritate calificată „o
poziţie comună”.
Această poziţie comună este retrimisă Parlamentului pentru avizare.
Parlamentul are un interval de trei luni pentru a adopta una dintre
următoarele soluţii:
• aprobă expres sau tacit poziţia comună a Consiliului, şi acesta poate
astfel aproba actul cu majoritatea cerută de tratate;
• respinge poziţia comună cu majoritate absolută, şi deci Consiliul trebuie

să adopte actul cu unanimitate;
• propune cu majoritate absolută amendamente la poziţia comună. In acest
caz Comisia trebuie, în interval de o lună, să reexamineze propunerea
iniţială şi să prezinte Consiliului o nouă propunere (dacă a preluat
amendamentele Parlamentului la poziţia comună) sau un aviz referitor la
amendamentele pe care nu le-a preluat.
În aceste situaţii, Consiliul va putea fie să adopte cu majoritate calificată
noua propunere a Comisiei, fie să modifice în unanimitate propunerea Comisiei
sau să preia anumite amendamente ce nu au fost reţinute de Comisie.
Cooperarea instituţională este, aşa cum se observă, un mecanism complex,
prin care rolul Parlamentului în procesul decizional comunitar a crescut, deşi el a
rămas limitat la „a emite opinii şi a propune amendamente”.
3. Procedura de „decizie comună”/„codecizie”
Această procedură a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht, ca

urmare a constantelor poziţii revendicative ale parlamentarilor europeni şi pentru
a crea o nouă categorie de acte comunitare adoptate împreună de Consiliul UE şi
de Parlament.
Această procedură dă Parlamentului o putere normativă, actele adoptate în
mod comun fiind obiect al controlului jurisdicţional al Curţii de Justiţie a
Comunităţii Europene.
Iniţial, domeniile acoperite de această procedură erau piaţa internă şi noile
politici comunitare prevăzute de Tratatul de la Maastricht.
Ulterior, noile politici comunitare prevăzute de Tratatul de la Amsterdam
şi chiar unele domenii vizate de procedura cooperării instituţionale sunt supuse
aceleiaşi proceduri.
De asemenea, Tratatul de la Amsterdam simplifică construcţia procedurală
comparativ cu dispoziţiile Tratatului de la Maastricht.
Procedura de decizie comună, prezentată acum în art. 251 din TCE,
debutează în mod similar celei de cooperare instituţională: Comisia înaintează
Consiliului UE propunerea sa, iar acesta solicită avizul Parlamentului.
În acest moment Consiliul poate:
*) să adopte cu majoritate calificată avizul Parlamentului (dacă acest aviz
nu propune nici un amendament la propunerea Comisiei), şi atunci actul se
consideră adoptat;
*) să preia toate amendamentele făcute de Parlament în avizul său şi să
adopte actul cu majoritatea calificată prevăzută de tratate;
*) să adopte o poziţie comună pe care s-o trimită Parlamentului împreună
cu motivele care l-au determinat să ia o astfel de poziţie.
În această situaţie, Comisia este obligată să trimită Parlamentului propria

sa motivare faţă de propunerea înaintată Consiliului.
În acest stadiu Parlamentul are un interval de trei luni pentru:
*) a aproba poziţia comună a Consiliului, şi atunci actul comunitar este
implicit aprobat, sau a respinge poziţia comună cu majoritatea absolută a voturilor
membrilor săi. Până la Tratatul de la Amsterdam, în acest moment putea interveni
procedura de conciliere, dar în prezent ea este suprimată. Subliniem că respin-
gerea poziţiei comune face ca actul comunitar să nu poată fi adoptat şi deci însuşi
procesul legislativ să fie oprit (conform art. 251, pct. 2, alin. 3, lit. b din TCE):
*) a propune cu majoritatea absolută a voturilor membrilor săi
amendamente la poziţia comună. Poziţia comună astfel amendată este transmisă
Consiliului şi Comisiei. Faţă de aceste amendamente, Comisia trebuie să-şi
exprime printr-un aviz poziţia proprie.
În acelaşi timp, Consiliul, luând cunoştinţă de amendamentele făcute, are
la rândul său trei luni pentru:
*) a accepta (aproba) amendamentele PE la poziţia comună, şi actul este
adoptat de Consiliu cu majoritatea calificată prevăzută de tratate. Dacă însă avizul
Comisiei faţă de amendamentele PE la poziţia comună este negativ, Consiliul
trebuie să adopte actul comunitar cu unanimitate de voturi;
*) a nu aproba amendamentele, ceea ce implică intervenţia comitetului de
conciliere.
Comitetul de conciliere este format dintr-un număr egal de membri ai
Consiliului şi ai Parlamentului. De asemenea, Comisia este invitată să participe.
Comitetul are la dispoziţie şase săptămâni pentru a realiza concilierea părţilor.
Sunt posibile următoarele situaţii:
• fie se obţine un acord al părţilor faţă de conţinutul proiectului de act co-
munitar, şi acesta este supus aprobării în fiecare instituţie comunitară
implicată, conform cvorumului normal de vot (majoritate calificată
pentru Consiliu şi majoritate absolută în Parlament);
• fie nu se obţine acordul celor două instituţii, şi actul comunitar nu poate
fi adoptat;
• dacă comitetul de conciliere nu aprobă proiectul comun, actul comunitar
nu poate fi adoptat.
b) Funcţia de supraveghere sau de control politic a Parlamentului

European
Conform Tratatelor institutive şi modificărilor introduse prin TUE,

Parlamentul European trebuie să supravegheze în primul rând activităţile
Comisiei.
De aceea, el are puterea de a elibera din funcţie, în bloc, pe membrii

Comisiei printr-o moţiune de cenzură12.
O astfel de moţiune poate fi aprobată doar prin votul unei majorităţi de
două treimi din voturile exprimate, care în acelaşi timp trebuie să reprezinte
majoritatea numărului membrilor Parlamentului.
Având în vedere caracterul grav al unei astfel de moţiuni, a fost prevăzută
o „perioadă de reflecţie” de cel puţin trei zile între propunerea moţiunii şi votarea
ei.
Astfel de moţiuni au fost de câteva ori propuse, spre exemplu în noiembrie
1972 referitor la puterile bugetare, în mai 1976 referitor la surplusul de produse
lactate, în martie 1977 referitor la exportul de unt către U.R.S.S. etc, dar nu au fost
niciodată adoptate până în toamna anului 1999. Adoptarea moţiunii de cenzură în
1999 a reprezentat primul şi singurul caz din istoria Comunităţilor de schimbare a
Comisiei.
Adoptarea unei moţiuni de cenzură are drept efect propunerea unei noi
Comisii. Această situaţie subliniază de ce Comisia trebuie să acorde atenţie
părerilor Parlamentului, aşa cum guvernele naţionale o datorează faţă de
parlamentele naţionale.
Pe de altă parte, atât timp cât Parlamentul13 nu poate să aleagă Comisia, nu
există nici o garanţie că propunerea unei noi Comisii de către guvernele naţionale
va fi de fapt conformă cu dorinţele Parlamentului.
Consultarea biroului lărgit al Parlamentului înaintea propunerii
preşedintelui Comisiei, precum şi dezbaterile şi votul privind noii membri ai
Comisiei nu sunt suficiente pentru ca Parlamentul să-şi impună punctul de vedere.
Dar Parlamentul poate să nu accepte membrii propuşi sau doar pe unii dintre ei,
până când îşi impune punctul de vedere.
Acest mod de acţiune poate totuşi să fie dezavantajos pentru Parlament,
deoarece autoritatea sa politică este mai redusă decât cea a unui guvern naţional
(trebuie să ne reamintim că Parlamentul European nu este un organ care are
ultimul cuvânt în procesul legislativ, aşa cum este un parlament naţional).
Astfel, moţiunea de cenzură rămâne o ultimă „armă” de acţiune a
Parlamentului contra Comisiei, chiar dacă existenţa şi folosirea ei pot influenţa
profund relaţiile dintre aceste două instituţii comunitare.
Aceste relaţii sunt determinate de dependenţa politică a Comisiei faţă de
Parlament. Subliniem că această dependenţă este prevăzută într-o serie de
prevederi ale tratatelor şi în procedurile dezvoltate de practica parlamentară
comunitară.
12 Moţiunea de cenzură este reglementată acum prin art. 201 din TCE.
13 Conform tratatului de la Nisa, preşedintele Comisiei va fi desemnat de Consiliul European şi
aprobat de PE, iar ceilalţi membri ai Comisiei (vezi capitolul referitor la Comisia Europeană)
sunt aprobaţi de PE şi numiţi în funcţie de Consiliul Uniunii Europene.
În acest sens, se constată existenţa unui dialog continuu între Comisie şi

Parlament, în cadrul căruia întrebările parlamentare14 scrise sau orale reprezintă un
mijloc special de supraveghere la îndemâna Parlamentului.
Obligaţia de a răspunde acestor întrebări a fost prevăzută iniţial de
Tratatele institutive doar în sarcina Comisiei, dar cu timpul ea a fost extinsă
considerabil şi la alte instituţii comunitare, cum ar fi Consiliul Uniunii Europene.
Astfel, în 1962, Parlamentul a introdus, conform art. 47 din Regulile sale
de procedură, o procedură specială, acceptată de Consiliu, referitoare la întrebările
orale ce-i pot fi adresate acestuia din urmă şi care pot fi urmate de dezbateri.
Aceste dezbateri nu pot, în ceea ce priveşte Consiliul, să ducă la vot în problema
dezbătută.
Menţionăm că, ori de câte ori întrebările parlamentare sunt scrise,
răspunsul Consiliului/Comisiei trebuie să îmbrace aceeaşi formă şi se publică în
Jurnalul Oficial al UE.
Ulterior, în 1973, conform art. 47 bis al Regulilor de procedură,
Parlamentul a introdus chestiunea timpului înlăuntrul căruia Consiliul sau Comisia
trebuie să răspundă întrebărilor parlamentare ce le-au fost adresate. Totodată, s-au
prevăzut şi unele dintre modalităţile de dialog, astfel:
• o dată pe an trebuie să aibă loc aşa-numitele „colocvii”;
• de trei ori pe an preşedintele Consiliului UE trebuie să facă declaraţii în
faţa Parlamentului, înaintea viitoarei întâlniri a Consiliului European;
• un „program al preşedinţiei” este prezentat de către preşedintele
Consiliului UE la începutul şi sfârşitul mandatului său de şase luni;
• preşedintele Consiliului UE trebuie să informeze15 cu regularitate
Parlamentul asupra problemelor de politică externă ce au fost examinate
în cadrul cooperării politice europene, inclusiv în domeniile pilonilor
doi şi trei ai Uniunii;
• dezbate anual16 progresele realizate de Uniune în punerea în aplicare a
politicii externe şi de securitate comune sau în domeniul cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală17.
14 Vezi şi noile art. 21, art. 39, pct. 2 şi 3 din TUE sau art. 192 ori 248, pct. 4 din TCE.
15 Conform noului art. 21 din TUE, PE trebuie să fie cu regularitate informat de către preşedinţia
Consiliului UE şi Comisie asupra evoluţiei politicii externe şi de securitate a Uniunii. De
asemenea, el poate pune întrebări sau formula recomandări Consiliului în acest domeniu. .În
mod similar, conform art. 39, pct. 2 şi 3 din TUE, preşedinţia Consiliului informează cu
regularitate Parlamentul asupra lucrărilor desfăşurate la nivel comunitar în cadrul cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală şi poate adresa întrebări sau formula recomandări în
atenţia Consiliului.
16 Conform art. 21, alin. final din TUE.
17 Conform art. 39, pct. 3 din TUE.
Contacte obişnuite între Comisie şi Parlament sunt menţinute prin interme-

diul comitetelor parlamentare care trebuie să pregătească opiniile Parlamentului.
Aceste comitete audiază în mod regulat, în timpul deliberărilor lor, membrii
Comisiei sau alţi funcţionari comunitari (mai ales atunci când Parlamentul nu este
în sesiune), pentru a putea redacta un raport ce va reprezenta baza viitoarei
rezoluţii parlamentare.
Pe de altă parte, în conformitate cu art. 18 din Tratatul de fuziune şi art.
145 din TCE, în fiecare an, nu mai târziu de o lună înaintea deschiderii sesiunii
parlamentare, Comisia trebuie să publice şi să supună Parlamentului un
raport general asupra activităţii Comunităţii. Raportul este discutat în
deschiderea sesiunii parlamentare.
Acoperind activităţile tuturor instituţiilor comunitare şi ale altor organe
comunitare, acest raport realizează o veritabilă dezbatere generală asupra vieţii
comunitare, cu excepţia activităţilor Consiliului UE, Băncii Europene de Investiţii
şi BCE (care sunt descrise în detaliu în rapoartele anuale proprii ale acestor
instituţii sau organe).
Raportului general al Comisiei i se adaugă un raport anual asupra situaţiei
agriculturii la nivel comunitar, un raport despre evoluţia situaţiei sociale în ţările
membre, un raport despre politica concurenţei etc.
Toate aceste rapoarte se referă la întreaga gamă de probleme cu care se
confruntă instituţiile comunitare în îndeplinirea obiectivelor prevăzute de tratate,
precum şi la soluţiile propuse şi adoptate de-a lungul anului.
Astfel, aceste rapoarte reprezintă surse de o valoare incomensurabilă în
analiza paşilor făcuţi pe calea integrării europene.
De asemenea, în conformitate cu art. 21, alin. 1 şi 39, pct. 2 din TUE,
Comisia trebuie să informeze cu regularitate PE şi independent de informarea
făcută de preşedinţia Consiliului UE sau de Consiliul European asupra evoluţiei
politicii externe şi de securitate a Uniunii, precum şi asupra lucrărilor desfăşurate
la nivel comunitar în cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
În acelaşi sens trebuie amintită şi obligaţia Consiliului European prevăzută
de art. 4, alin. final din TUE (aşa cum a fost el modificat prin Tratatul de la Nisa),
de a prezenta anual Parlamentului, dar şi după fiecare dintre reuniunile sale, un
raport privind progresele realizate de Uniune.
Mai trebuie menţionată şi abilitatea Parlamentului de a dezbate orice
problemă de politică generală sau orice chestiune de actualitate care interesează
ţările membre. Rezultatul acestor dezbateri ia forma unor „rezoluţii” ce se publică
în JOUE.
De asemenea, Parlamentul poate constitui „comisii temporare de

anchetă”18 în cazul în care se constată aplicări greşite ale dreptului comunitar sau
se comit infracţiuni de către membrii instituţiilor comunitare, cu condiţia să nu se
fi pornit o procedură jurisdicţională împotriva acestora. Totuşi plângerile nu pot
viza CJCE şi nici Tribunalul de Primă Instanţă.
În sfârşit, conform art. 194 din TCE, Parlamentul poate fi sesizat prin
„petiţii individuale sau colective” înaintate de cetăţenii europeni în mod
individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni sau persoane sau de orice persoană
fizică sau juridică rezidentă într-un stat membru, asupra oricărui subiect ce rezultă
din domeniile de activitate comunitară sau care-i privesc în mod direct.
Când plângerile vizează greşita administrare făcută de o instituţie comu-
nitară, cu excepţia CJCE şi TPI, exercitând funcţiunile lor judiciare, Parlamentul
numeşte, conform art. 195 din TCE, un mediator19, care anchetează cazul, intero-
ghează instituţia în cauză şi întocmeşte un raport ce va fi dezbătut în Parlament.
Nu trebuie omisă nici calitatea Parlamentului European dea fi parte în
acţiunile judiciare în faţa CJCE fie ca reclamant, fie ca pârât.
Astfel, Parlamentul are „dreptul de a interveni” în orice litigiu de
competenţa CJCE, fie în favoarea reclamantului, fie a pârâtului, dacă prin aceasta
îşi apără propriile sale drepturi şi interese.
De asemenea, Parlamentul poate introduce o acţiune în anularea unui act
comunitar adoptat de o instituţie comunitară sau o acţiune în omisiune (carenţă)
când instituţia nu a acţionat, deşi era obligată s-o facă.
Mai mult chiar, în baza art. 230 nou al TUE, Curtea de Justiţie poate
controla legalitatea actelor comunitare adoptate în comun de Parlament şi
Consiliu, după cum poate interveni şi asupra „interpretării şi valabilităţii” (lega-
lităţii) actelor Parlamentului care produc efecte juridice faţă de terţi.
Tratatul de la Nisa, încercând să întărească rolul PE în sistemul
instituţional comunitar, îi acordă acestuia dreptul de a introduce recurs în anulare
împotriva actelor adoptate de Consiliu sau de Comisie, fără a trebui să
demonstreze vreun interes particular (art. 230 CE), aşa cum puteau face până
acum Consiliul, Comisia şi statele membre.
De asemenea, conform art. 300(6) TCE, PE poate solicita Curţii de Justiţie
un aviz prealabil asupra compatibilităţii unui acord internaţional cu tratatul.
18 Înfiinţarea „comisiilor” temporare de anchetă este prevăzută de art. 193 TCE la cererea unui
sfert dintre membrii PE. De asemenea, prin acordul comun al PE, Consiliului UE şi Comisiei,
sunt determinate modalităţile de exerciţiu al dreptului de anchetă.
19 „Mediatorul” este, conform art. 195, pct. 2 şi 3 din TCE, numit de către PE după alegerea sa.
Durata mandatului mediatorului este egală cu cea a legislaturii PE, iar mandatul este reînnoibil.
În cursul mandatului, mediatorul poate fi demis de către CJCE la cererea PE doar dacă nu mai
îndeplineşte condiţiile necesare exerciţiului funcţiei sale ori dacă a comis o fraudă gravă.
c) Participarea Parlamentului la procedura bugetară
Procedura privind adoptarea bugetului comunitar, prevăzută iniţial de art.

203 din Tratatul CEE, aşa cum a fost el modificat prin Tratatul de fuziune, stabilea
că, nu mai târziu de data de 1 septembrie a fiecărui an, Comisia CEE trebuie să
întocmească un „proiect preliminar de buget” privind toate cheltuielile şi
veniturile estimate ale Comunităţilor şi să-l trimită Consiliului Comunităţilor
Europene.
Înainte de a lua vreo decizie şi mai ales dacă intenţionează să modifice
proiectul preliminar, Consiliul trebuia să consulte Comisia şi alte instituţii
comunitare, inclusiv Parlamentul.
Acesta putea propune modificări ale proiectului de buget, dar în final
Consiliul adopta bugetul cu majoritate calificată de voturi.
Trecerea Comunităţilor la finanţarea activităţilor din resurse proprii şi la
stabilirea contribuţiilor statelor membre de către Consiliu a determinat creşterea
rolului şi controlului Parlamentului în procedura bugetară.
Astfel, Tratatul din 22 aprilie 1970 a stabilit că autorităţile bugetare de la
nivel comunitar sunt Consiliul şi Parlamentul şi că, pe baza cheltuielilor
previzibile, Comisia stabileşte un proiect preliminar de buget, pe care îl trimite
Consiliului.
În prezent, derularea procedurii de adoptare a bugetului comunitar şi
atribuţiile fiecărei instituţii în acest proces sunt reglementate de partea a V-a, titlul
II, art. 268-280 din TCE.
Conform acestor dispoziţii legale, fiecare instituţie comunitară are
obligaţia de a elabora până la 1 data de iulie a fiecărui an un „proiect preliminar”
al cheltuielilor sale şi să-1 trimită Comisiei.
Aceasta grupează propunerile făcute de toate instituţiile comunitare într-un
„proiect preliminar de buget”, pe care îl trimite Consiliului UE până la 1 sep-
tembrie, împreună cu avizul său conţinând propriile previziuni asupra
cheltuielilor.
Consiliul UE, în urma consultării cu celelalte instituţii comunitare, decide
cu majoritate calificată asupra „proiectului de buget” şi îl trimite Parlamentului,
până cel mai târziu pe data de 5 octombrie a anului care-1 precede pe cel în care
bugetul trebuie implementat.
În acest moment, Parlamentul poate să ia una dintre următoarele decizii:
• să aprobe proiectul de buget în termen de 45 de zile de când i-a fost pre-
zentat, ceea ce va însenina practic că bugetul este considerat adoptat;
• să se abţină de la a face amendamente sau de la a propune modificări
proiectului de buget în termen de 45 de zile de când i-a fost prezentat,
ceea ce echivalează cu a considera că bugetul este adoptat;
• să adopte, prin majoritatea absolută a voturilor exprimate, amenda

mente privind cheltuielile necesare rezultate din tratate sau din actele
adoptate în baza acestora (aşa-numitele „cheltuieli obligatorii”, ce
reprezintă 2/3 din buget) ori să propună, prin votul majorităţii mem
brilor săi, modificări la proiectul prezentat. În această situaţie, proiectul
de buget împreună cu amendamentele sau propunerile de modificare
este retrimis Consiliului UE.
Consiliul poate, în termen de 15 zile, să respingă cu majoritate calificată
propunerile de modificare sau să modifice cu majoritate calificată amendamentele
propuse de PE (în lipsa unei astfel de majorităţi, amendamentele propuse rămân
valabile).
În ambele cazuri, proiectul de buget modificat este returnat Parlamentului.
Dacă, însă Consiliul acceptă modificările propuse sau nu modifică
amendamentele, bugetul este considerat adoptat.
Dacă proiectul de buget este returnat Parlamentului, acesta, în termen de
15 zile, poate:
• acţionând cu majoritatea membrilor săi şi 3/5 din voturile exprimate, să
amendeze sau să respingă modificările făcute de Consiliu amendamen-
telor sale şi să adopte în consecinţă bugetul;
• respinge proiectul de buget cu majoritatea membrilor săi şi 2/3 din
voturile exprimate şi solicita în consecinţă elaborarea unui nou proiect;
• să nu mai dezbată modificările făcute de Consiliu amendamentelor sale,
şi bugetul se consideră definitiv adoptat.
De asemenea, trebuie să rriai amintim şi faptul că dispoziţiile legale
menţionate mai sus stabilesc în sarcina PE competenţe diferite în funcţie de
categoria de cheltuieli (obligatorii şi neobligatorii) avută în vedere.
Astfel, în privinţa cheltuielilor obligatorii, Parlamentul are dreptul de a
propune modificări care:
• sunt considerate adoptate de către Consiliu dacă acesta nu le respinge cu
majoritate calificată şi dacă ele nu determină creşterea cheltuielilor
comunitare globale;
• sunt supuse adoptării exprese în Consiliu, tot cu majoritate calificată,
atunci când au drept efect mărirea cheltuielilor comunitare globale.
În privinţa cheltuielilor neobligatorii, Parlamentul poate vota amenda-
mente, iar acestea sunt supuse adoptării, modificării sau respingerii lor în
Consiliu.
Un pas important în creşterea rolului Parlamentului în procedura bugetară
1-a reprezentat şi Tratatul din 22 iulie 1975.
Acest tratat introduce procedura de conciliere cu Consiliul în vederea
adoptării bugetului comunitar şi acorda Parlamentului „dreptul de adoptare
globală” a bugetului şi/sau de respingere globală (cu majoritatea membrilor săi şi
2/3 din voturile exprimate). În ultimul caz, întreaga procedură bugetară trebuia
reluată.
Ulterior, tratatele de la Amsterdam şi Nisa includ în bugetul comunitar şi
aşa-numitele „cheltuieli operaţionale” ale celor doi piloni de cooperare inter-
guvernamentală, mai puţin cele vizând domeniile militare şi de apărare.
Vom mai aminti că tratatele de la Amsterdam şi Nisa nu au schimbat cu
nimic echilibrul de forţe dintre Parlament şi Consiliu în adoptarea bugetului, şi
drept urmare mecanismele de rezolvare amiabilă a posibilelor conflicte instituţio-
nale (Parlament-Consiliu), existente deja la nivel comunitar, au rămas valabile.
Avem în vedere Declaraţia comună din 4 martie 1972, care introduce
consultarea obligatorie a Parlamentului European înaintea adoptării oricărui act
comunitar ce poate avea implicaţii financiare importante, sau Declaraţia comună
(a preşedinţilor Parlamentului, Consiliului şi Comisiei) din 30 iunie 1982 privind
definirea „cheltuielilor obligatorii” sau posibilitatea schimbării clasificării
cheltuielilor bugetare printr-o consultare prealabilă.
În acelaşi sens, Acordul interinstituţional din 29 octombrie 1993 a instituit
obligaţia consultării Parlamentului asupra cheltuielilor obligatorii înainte de
întocmirea proiectului preliminar de buget, această consultare fiind extinsă în
practică şi la cheltuielile neobligatorii (contrar prevederilor şi spiritului tratatelor).
În sfârşit, este de remarcat că rolul Parlamentului în procedura bugetară nu
ia sfârşit prin adoptarea bugetului, ci el continuă prin controlul implementării sale
(control bugetar a posteriori). Pentru realizarea acestui control, Parlamentul este
asistat de Curtea de Conturi (conform art. 248 din TCE).
De asemenea, pentru a fi descărcată de gestiunea sa, Comisia trebuie să
prezinte anual Consiliului şi Parlamentului bilanţul încheierii exerciţiului financiar
pe anul anterior împreună cu situaţia inventarului patrimonial al Comunităţilor
(totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial, precum şi a bunurilor
la care aceste drepturi şi obligaţii se referă).
Consiliul şi Parlamentul vor examina aceste rapoarte împreună cu raportul
Curţii de Conturi înainte de adoptarea noului buget.
d) Puterile speciale ale Parlamentului European
Parlamentul European are anumite puteri deliberative care nu sunt

neapărat legate de funcţiile sale consultative, de supraveghere şi bugetare.
Astfel, în primul rând, aceste puteri se referă la propria sa organizare
internă. Parlamentul are competenţa să adopte propriile sale reguli de procedură
sau orice măsuri necesare impuse de funcţionarea şi desfăşurarea activităţilor sale.
În al doilea rând, Parlamentul poate, conform art. 48 TUE, să aprobe

amendamente la Tratatele institutive sau poate, conform art. 190, pct. 4 TCE şi art.
108(3) Euratom, să facă propuneri pentru un sistem electoral uniform.
În al treilea rând, în conformitate cu art. 232 TCE şi art. 148 Euratom,
Parlamentul poate sesiza Curtea de Justiţie dacă Consiliul sau Comisia,
încălcând prevederile tratatelor, omite să acţioneze.
În practică, această atribuţie poate îmbrăca forma unei acţiuni directe (aşa
cum menţionam anterior) împotriva Comisiei sau Consiliului sau poate interveni
indirect în acţiunile deja pendinte în faţa Curţii.
În orice caz, forma sesizării Curţii nu este aşa de importantă din punctul de
vedere al rezultatului ce este urmărit, căci, în ambele cazuri, Curtea de Justiţie nu
are competenţa să decidă ce act trebuia adoptat sau dacă actul adoptat corespunde
prin conţinutul său realizării obiectivelor comunitare.
Curtea are doar abilitatea să constate dacă Consiliul sau Comisia a omis să
acţioneze, şi astfel le poate cere acestor instituţii să-şi îndeplinească obligaţiile
prevăzute în tratate.
În sfârşit, vom mai menţiona că, în conformitate cu prevederile Actului
unic european şi tratatelor de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa 20, toate
înţelegerile/acordurile privind cooperarea internaţională a Comunităţilor,
asocierea de noi state şi lărgirea subsecventă a Uniunii prin aderarea de noi
state fac obiectul consultării Parlamentului European.
De asemenea, consultarea Parlamentului este cerută, conform prevederilor
Tratatelor de la Maastricht şi Nisa, atât pentru adoptarea unei proceduri electorale
uniforme, cât şi în decizii privind cetăţenia europeană.
Secţiunea 5.3
Consiliul Uniunii Europene
5.3.1. Structura Consiliului Uniunii Europene
În conformitate cu Tratatul de la Nisa, art. 203 TCE prevede componenţa

Consiliului UE în următorii termeni: „Consiliul este format din câte un
reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial, împuternicit să
angajeze guvernul respectivului stat.”
Altfel spus, fiecare guvern al statelor membre deleagă câte un reprezentant
dintre membrii săi în Consiliul UE.
20 Este vorba despre art. 48 TUE şi art. 300 TCE.

Din moment ce membrii Consiliului sunt reprezentanţi ai ţărilor lor, ei

acţionează în cadrul Consiliului pe baza instrucţiunilor sau autorităţii primite de la
aceste guverne. Rezultă că ei nu acţionează în nume propriu, ci ca reprezentanţi ai
statelor lor.
În acelaşi timp, fiecare guvern naţional are deplină libertate de a decide
care dintre membrii săi va participa la lucrările Consiliului, şi chiar dacă tratatul
se referă la „un membru”, în mod uzual, doi sau mai mulţi membri din acelaşi
guvern sunt prezenţi la aceeaşi sesiune a Consiliului, dar numai unul dintre ei are
drept de vot.
Ca regulă generală, miniştrii de externe ai fiecărui stat membru al UE au
calitatea de membri ai Consiliului.
Ei formează aşa-numitul „Consiliu general”. Aceşti miniştri pot fi înlocuiţi
sau acompaniaţi de acei colegi ai lor (miniştri sau secretari de stat) care au
competenţe naţionale particulare în domeniile prevăzute a fi discutate în şedinţele
Consiliului.
Când Consiliul este format din miniştrii responsabili cu un anumit
domeniu (de exemplu agricultură, transport, finanţe etc), atunci ei formează aşa-
numitele Consilii „specializate” sau „sectoriale”.
Astfel, în practică, fiecare stat membru are o „multiplă reprezentare” în
cadrul Consiliului UE.
De asemenea, trebuie amintit că, prin Tratatul asupra Uniunii Europene,
textul art. 2(1) din Tratatul de fuziune a fost modificat la cererea landurilor
germane, în sensul că Consiliul este format „dintr-un reprezentant la nivel
ministerial al fiecărui stat membru”, reprezentant abilitat să angajeze acel stat
membru.
Se consideră că această nouă formulare privind componenţa Consiliului
Uniunii Europene, prevăzută şi de art. 203 TCE, permite şi reprezentanţilor
colectivităţilor infrastatale (cum sunt landurile germane) să participe, atunci când
interesele lor o impun, ca membri cu drepturi egale şi depline în Consiliul UE.
În ceea ce priveşte activitatea Consiliului, există unele diferenţe, după cum

este vorba despre un Consiliu „general” sau unul „specializat”.
Astfel, consiliile generale se întâlnesc o dată pe lună şi, conform rezoluţiei
adoptate de Întâlnirea la nivel înalt (Summit) de la Paris, din decembrie 1974, sunt
împuternicite „să acţioneze ca iniţiator şi coordonator al activităţilor comunitare
şi să asigure continuitatea muncii”.
Consiliile specializate se pot însă întâlni fie simultan, fie între sesiunile
Consiliilor generale. Consiliile specializate sunt abilitate să dezbată probleme
punctuale, cum ar fi: probleme economice şi financiare, bugetare, politica
pescuitului, politica mediului, politica socială, politica de dezvoltare, educaţie şi
cercetare, transport etc.
Vom sublinia aici faptul că, în ciuda compoziţiei sale inter-

guvernamentale, Consiliul Uniunii Europene nu constituie o „conferinţă
interministerială, a reprezentanţilor guvernelor” statelor membre, ci este, aşa cum
menţionează art. 5 TUE şi art. 7, pct. 1 TCE, o instituţie comunitară, ca şi
Parlamentul European, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie sau Curtea de
Conturi.
De aceea, considerăm că folosirea expresiei „Consiliu de Miniştri”,
utilizată adesea pentru a-1 deosebi de Consiliul Europei sau de Consiliul
European, este corectă doar în sensul foarte restrictiv al calităţii membrilor
Consiliului UE (de a fi în acelaşi timp miniştri în guvernele statelor membre şi
reprezentanţi ai acestor state în acest Consiliu), dar este total greşită din punctul
de vedere al atribuţiilor şi rolului pe care această instituţie comunitară le are în
sistemul instituţional comunitar (aşa cum se va arăta în continuare).
Ca instituţie comunitară, ce lucrează „cu uşile închise”, Consiliul UE este
obligat prin Tratatele institutive şi prin tratatele comunitare ulterioare, inclusiv
Tratatul de la Nisa21, să-şi îndeplinească sarcinile ce i-au fost încredinţate.
Înseamnă că puterile Consiliului UE rezultă exclusiv din prevederile
tratatelor, iar exercitarea lor nu poate fi făcută decât în conformitate cu
procedurile prevăzute în ele.
Mai mult decât atât, deciziile/hotărârile Consiliului UE, nefiind înţelegeri
sau acorduri internaţionale, au doar forţa juridică prevăzută de Tratatul UE şi nu
trebuie ratificate de parlamentele naţionale.
În plus, doar actele normative comunitare adoptate de Consiliul UE pot fi
supuse controlului de legalitate al Curţii de Justiţie a CE şi pot fi astfel chiar
anulate.
Trebuie înţeles că, astfel, în cadrul Consiliului UE se realizează balanţa,

adică compromisul dintre statele membre şi interesul comunitar. Chiar dacă
fiecare stat membru îşi apără propriile interese în cadrul Consiliului, acesta din
urmă, privit în totalitatea sa, ca instituţie comunitară, este obligat să aducă la
îndeplinire obiectivele şi programele Uniunii Europene.
Consiliul UE este condus de un preşedinte asistat de un secretariat general

şi un serviciu juridic distinct de cel al Comisiei Europene. Secretariatul general
este, conform art. 207, pct. 2 din TCE, în responsabilitatea unui secretar general
(înalt reprezentant al preşedintelui pentru politica externă şi de securitate comună)
asistat de un secretar general adjunct (însărcinat cu gestiunea afacerilor curente ale
secretariatului general). Secretarul general şi secretarul general adjunct sunt
numiţi de către Consiliul UE cu majoritate calificată de voturi.
21 Art. 7 din TCE şi art. 5 din TUE.

Preşedinţia Consiliului este deţinută, conform art. 203 TCE, prin rotaţie,
succesiv de către fiecare stat membru pentru o perioadă de şase luni.
Succesiunea la preşedinţie se stabileşte, conform art. 203, alin. 2 TCE, de
Consiliu cu unanimitate de voturi. În practică, preşedinţia se stabileşte în ordinea
alfabetică a primei litere cu care începe numele ţării, în limba naţională respectivă,
spre exemplu: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia etc.
În mod normal, preşedinţia începe la data de 1 ianuarie a fiecărui an, dar, după'
un ciclu de şase luni, această ordine se schimbă, şi următorul mandat începe la 1 iunie.
Vom menţiona că aceeaşi rotaţie se aplică şi tuturor organelor subordonate
Consiliului, cum ar fi COREPER, grupurile de lucru şi alte conferinţe/întâlniri ale
miniştrilor.
Întâlnirile Consiliului UE sunt stabilite de către preşedinte, din proprie
iniţiativă, la cererea unuia sau mai multora dintre membrii săi ori la cererea
Comisiei. Stabilirea întâlnirilor nu face obiectul aprobării celorlalţi membri ai
Consiliului.
În conformitate cu Regulile de procedură ale Consiliului UE, când unul
sau mai mulţi membri ai acestuia sunt împiedicaţi să participe la întâlnire, ei pot fi
reprezentaţi de câte un mandatar/delegat sau un alt înalt funcţionar trimis de
guvernul statului respectiv.
Din moment ce aceşti delegaţi nu sunt membri ai guvernului naţional, ei
nu pot fi nici membri ai Consiliului, şi deci nu pot exprima un vot valabil. Votul
valabil poate fi exprimat numai de către membrii Consiliului, şi de aceea Regulile
de procedură prevăd posibilitatea ca, în cazul de mai sus, votul să fie exprimat
„prin procură”.
Chiar dacă tratatele comunitare şi Regulile de procedură ale Consiliului
UE cer pentru adoptarea actelor comunitare un anumit cvorum de vot, Consiliul
poate funcţiona şi în absenţa unuia sau mai multora dintre membrii săi (dacă se
realizează însă cvorumul de vot cerut).
Într-adevăr, în conformitate cu noul art. 205, pct. 1 din TCE, Consiliul
decide „prin votul majorităţii membrilor săi”, care în prezent sunt în număr de 15.
înseamnă că trebuie exprimate cel puţin opt voturi.
O problemă importantă s-a pus, în acest sens, în timpul crizei
constituţionale comunitare, când guvernul francez a urmat „politica scaunului
gol”. Întrebarea ce s-a pus cu această ocazie a fost: „Ce se întâmplă dacă un stat
membru nu trimite nici un reprezentant sau mandatar al său şi nici nu autorizează
un alt membru al Consiliului să voteze pentru el?”
Aşa-numitul „Compromis de la Luxembourg” a răspuns la această
întrebare într-un fel foarte specific (aşa cum vom explica mai târziu în acest
capitol).
În conformitate cu art. 4(a) şi (b) din Regulile de procedură, la întâlnirile
Consiliului UE participă şi unii membri ai Comisiei.
De regulă, la aceste întâlniri Comisia este reprezentată de către

preşedintele ei sau de către comisarul însărcinat cu problema aflată în discuţie.
De asemenea, conform aceloraşi Reguli de procedură, un reprezentant al
Comisiei trebuie să participe la întâlnirile COREPER sau la cele ale grupurilor de
lucru ale Consiliului.
5.3.2. Procedura de vot în cadrul Consiliului UE
În afara unor dispoziţii exprese contrare, majoritatea simplă este suficientă

pentru adoptarea hotărârilor, şi fiecare stat membru dispune în Consiliu de un vot.
Menţionăm însă că tratatele prevăd întotdeauna ce cvorum de vot trebuie
folosit pentru adoptarea unui anumit act comunitar, nelăsând Consiliului libertatea
de a face această alegere.
Astfel, se poate spune că „majoritatea simplă”, ca modalitate de vot în
Consiliu, este o excepţie, în timp ce „majoritatea calificată” a devenit regula. Spre
exemplu:
a) când Consiliul decide pe baza propunerii Comisiei, ceea ce în mod
obişnuit se întâmplă, actul normativ poate fi adoptat doar cu „majoritatea
calificată” (adică prin ponderarea votului fiecărui stat membru, aşa cum vom arăta
în continuare).
Subliniem că ponderarea voturilor se făcea diferit în sistemul Tratatului
CECO faţă de Tratatul CEE.
Astfel, în sistemul Tratatului CECO, Consiliul dădea un aviz conform faţă
de propunerile Comisiei. Acest aviz conform trebuie adoptat cu o majoritate cali-
ficată, ce includea în anumite cazuri (expres prevăzute) un procent de ponderare
stabilit pentru fiecare stat membru după volumul producţiei proprii de cărbune şi
oţel.
În schimb, în sistemul Tratatului CE, ponderarea voturilor statelor membre
se face cu un anumit număr, stabilit pe criterii demografice, politice şi economice,
astfel încât atât statele mari, cât şi cele mici să poată influenţa luarea deciziilor.
Astfel, în prezent, conform Tratatului de la Amsterdam şi noului art. 205
TCE (aşa cum a fost modificat prin Tratatul de la Nisa) şi art. 118 CEEA, situaţia
numărului voturilor fiecărui stat membru este:
• Franţa, Germania, Italia şi Anglia au câte 10 voturi fiecare;
• Spania, 8 voturi;
• Olanda, Belgia, Portugalia şi Grecia, câte 5 voturi;
• Austria şi Suedia, câte 4 voturi fiecare;
• Danemarca, Finlanda şi Irlanda, câte 3 voturi fiecare, iar Luxemburg, 2
voturi.
Când actul comunitar ce face obiectul votului în Consiliu se bazează pe o

propunere a Comisiei, el va fi considerat valabil adoptat dacă s-au realizat 62 de
voturi pozitive dintr-un total de 87.
Prin Tratatul de la Nisa, respectiv conform Declaraţiei nr. 20 relativă la
lărgirea Uniunii, anexate acestuia, ponderarea voturilor se va modifica ţinând cont
de includerea noilor state membre, astfel:
*) Franţa, Germania, Anglia şi Italia, câte 29 de voturi fiecare;
*) Spania, Polonia, câte 27 de voturi fiecare;
*) România, 14 voturi;
*) Olanda, 13 voturi;
*) Grecia, Republica Cehă, Belgia, Ungaria şi Portugalia, câte 12 voturi
fiecare;
*) Suedia, Bulgaria şi Austria, câte 10 voturi;
*) Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania, câte 7 voturi
fiecare;
*) Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg, câte 4 voturi fiecare;
*) Malta, 3 voturi.
Aceasta înseamnă că, într-o Uniune de 27 de state membre, deciziile
Consiliului UE bazate pe o propunere a Comisiei vor fi legal adoptate dacă se vor
întruni cel puţin 258 de voturi dintr-un total de 34522 (adică pragul majorităţii
calificate va fi de 73,91% dintre voturi).
În plus, un membru al Consiliului poate cere23, în cursul votului,
verificarea pragului majorităţii calificate pentru a se vedea dacă voturile exprimate
reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. De remarcat că
nerealizarea acestui procent va face imposibilă adoptarea deciziei.
Însă, conform art. 3 al Protocolului asupra lărgirii Uniunii Europene
anexat Tratatului de la Nisa, ponderarea voturilor în Consiliu se modifică
începând cu 1 ianuarie 2005 (considerându-se însă doar 15 state membre la acea
dată), în sensul majorării24 numărului de voturi atribuit fiecărui stat membru actual.
În acelaşi timp însă, conform Declaraţiei nr. 2125 anexate Tratatului de la
Nisa şi art. 3, pct. 2 din protocolul sus-menţionat, pe măsura aderării de noi state,
„pragul majorităţii calificate va evolua în funcţie de ritmul de aderări, începând
22 Menţionăm că numărul de voturi ce trebuie obţinute din total pentru adoptarea unui act
comunitar legal poartă denumirea de „prag al majorităţii calificate”.
23 Subliniem că verificarea procentului minim al pragului majorităţii calificate nu operează din
oficiu, ci se face doar la cererea unuia dintre membrii Consiliului.
24 Majorarea nu va fi operantă însă datorită faptului că ea are în vedere o Uniune formată din
15 state membre, or, în 2004 Uniunea va fi deja formată din 25 de state membre.
25 Declaraţia nr. 21 relativă la pragul majorităţii absolute şi la numărul de voturi ale minorităţii de
blocaj într-o Uniune lărgită.
de la un procentaj inferior celui actual (71,26% - n.a.), dar până la maxim

73,4%”.
Analizând tabelul ponderării votului în Consiliu cuprins în Declaraţia nr.
20 relativă la lărgirea Uniunii Europene, se constată că fiecare stat membru
dobândeşte mai multe voturi, chiar dacă numărul folosit pentru ponderare ţine
cont de populaţia ţării26.
În plus, conform Declaraţiei nr. 21, într-o Uniune de 27 de state membre
minoritatea de blocaj va fi de 91 de voturi (în condiţiile unui prag al majorităţii
calificate de 258 de voturi dintr-un total de 345).
b) când hotărârea Consiliului nu se bazează pe propunerea Comisiei, actul

Consiliului trebuie adoptat cu „majoritate calificată”.
În prezent, aceasta înseamnă că decizia trebuie adoptată cu 62 de voturi
exprimate de către cel puţin zece membri, ceea ce reprezintă 2/3 dintre membrii
Consiliului.
Conform art. 3, lit. a, i) al Protocolului asupra lărgirii Uniunii anexat
Tratatului de la Nisa, începând cu 1 ianuarie 200527, majoritatea calificată pentru
adoptarea unei hotărâri a Consiliului UE ce nu se bazează pe o propunere a
Comisiei va fi de 169 de voturi favorabil exprimate de cel puţin două treimi dintre
membrii Consiliului28.
Când Uniunea va fi formată din 27 de state membre, şi hotărârea în
Consiliu nu se va baza pe propunerea Comisiei, cele 258 de voturi cerute trebuie
exprimate, conform art. 2, alin. 3 din Declaraţia nr. 2029, de cel puţin două treimi
dintre statele membre.
Subliniem că amenajarea votului ponderat este importantă nu pentru că

permite împiedicarea statelor mici de a bloca luarea deciziilor (căci aceste state pot
fi constrânse prin presiuni politice să-şi dea acordul), ci pentru că obţinerea
acordului statelor mari (care pot cu uşurinţă rezista presiunilor politice) este mai
uşoară.
Astfel, acest fel de ponderare a voturilor contribuie la menţinerea egalităţii
dintre statele membre şi constituie un element fundamental al sistemului
instituţional comunitar.
26 Într-o Uniune de 15 state membre, cele cinci state cu cea mai mare populaţie (Franţa,
Germania, Italia, Anglia şi Spania) dobândesc 60% din numărul de voturi în Consiliu, faţă de
55% cât deţin în prezent.
27 Reamintim că această normă are în vedere o Uniune formată încă la 1 ianuarie 2005 din 15
state membre.
28 Totalul voturilor fiind de 235, în condiţiile unei Uniuni de 15 state membre.
29 Declaraţia nr. 20 relativă la lărgirea Uniunii Europene, anexată Tratatului de la Nisa.
Totuşi, în ciuda caracterului său original şi echilibrat, regula majorităţii

ponderate nu a reuşit totdeauna, în practică, să surmonteze toate dificultăţile.
Este vorba despre situaţia creată în 1965, când Franţa a blocat procesul
decizional în cadrul Consiliului CE prin aşa-numita „politică a scaunului gol”.
De fapt ea a lipsit timp de şase luni de la dezbaterile legate de finanţarea
politicii agricole comunitare, pe care o considera că aducea atingere intereselor ei
naţionale.
Conflictul creat atunci prin absenţa Franţei a fost aplanat prin
„Compromisul de la Luxembourg” din 29 ianuarie 1966 care prevedea că
„Consiliul trebuie, atunci când este vorba despre interese foarte importante
ale unuia sau mai multor state membre, să facă tot posibilul pentru a se
ajunge, într-un interval de timp rezonabil, la o soluţie care să poată fi
adoptată de către toţi membrii Consiliului, fără ca să se aducă atingere nici
intereselor naţionale, nici interesului comunitar”.
Faţă de această formulare, Franţa a precizat că aranjamentul de la
Luxembourg trebuie să semnifice că, în caz de divergenţe, discuţiile din Consiliu
trebuie să continue până când unanimitatea este realizată.
De altfel, practica comunitară ulterioară anului 1966 a transformat votul
unanim în regulă ori de câte ori există opinii divergente în Consiliu, şi majoritatea
ponderată nu poate fi obţinută.
Mai mult decât atât, doctrina comunitară30 a considerat că acest
„Compromis de la Luxembourg” are două dezavantaje majore: în primul rând, nu
prevede ce se întâmplă atunci când concilierea dintre state nu poate ajunge la nici
un rezultat, ci doar constată că divergenţele dintre statele membre subzistă, şi în al
doilea rând, nu prevede criterii precise care să determine care sunt „interesele
foarte importante” ale ţărilor membre asupra cărora trebuie, la un moment dat,
realizat un compromis (aprecierea, sub acest aspect, fiind lăsată statelor membre).
Datorită acestor dezavantaje, s-a admis chiar că fiecare stat membru
dispune de un aşa-numit „drept de veto pozitiv”. Acesta semnifică faptul că,
atunci când tratatele cer ca o hotărâre a Consiliului să fie luată cu unanimitate de
voturi, şi unul sau mai multe state se opun, dar acceptă să-şi concilieze părerile
divergente până vor ajunge la un compromis acceptat de către toate părţile
interesate, hotărârea este considerată luată, deşi unele state au fost împotriva
votului (faţă de propunerea iniţială).
Nu se poate totuşi omite faptul că, deşi din punct de vedere juridic
„Compromisul de la Luxembourg” nu a modificat propriu-zis textele Tratatelor
institutive (neavând caracterul unei modificări sau al unui amendament), ei a
devenit un fel de „cod de bună conduită politică” admis de toate statele membre.
30 Vezi G. Isaac, op. cit., pag. 56.

Aceasta a făcut ca regula majorităţii calificate să fie reprodusă succesiv în

tratatele de adeziune de noi membri (începând cu Spania, Grecia, Portugalia etc).
În aceeaşi ordine de idei trebuie amintit şi „Compromisul de la Ioannina”,
intervenit în timpul negocierilor asupra celei de-a patra extinderi a Comunităţilor
(din 1995, când au aderat Austria, Finlanda şi Suedia).
Cu această ocazie, Spania şi Anglia au cerut menţinerea minorităţii de
blocaj la 2/3 din totalul voturilor, indiferent de creşterea numărului de voturi ce
rezultă din adeziunea de noi state.
O astfel de creştere a numărului de voturi ar fi putut avea drept efect o
creştere a nivelului majorităţii calificate (ponderate).
Faţă de această cerere, preşedinţia greacă a Consiliului (din acel moment)
a realizat aşa-numitul „Compromis de la Ioannina”, conform căruia, oricât ar
creşte numărul voturilor obţinut prin ponderare (datorat adeziunii de noi state),
minoritatea de blocaj se ridica la 26 de voturi, dar membrii Consiliului ce
reprezintă un total de 23 până la 25 de voturi puteau cere Consiliului „găsirea unei
soluţii susceptibile de a fi adoptată cu cel puţin 65 de voturi din total”.
Acest aranjament reaminteşte de „Compromisul de la Luxembourg”, dar
nu a fost reţinut nici de tratatul de la Amsterdam şi nici de Tratatul de la Nisa.
De aceea s-a apreciat că aceste compromisuri reprezintă doar soluţii
practice acceptate şi aplicate în practica comunitară, arunci când, în momente de
criză, interesul comunitar a prevalat.
În schimb, tratatele de la Amsterdam şi Nisa prevăd o reglementare
asemănătoare „Compromisului de la Luxembourg” în materia deciziilor adoptate
de Consiliul UE în PESC. Totuşi această asemănare nu trebuie înţeleasă ca o
preluare a compromisului în textul tratatului, căci dispoziţia art. 23 din TUE este
aplicabilă doar în domeniul cooperării statelor membre în cadrul pilonului al
doilea al UE şi numai dacă este un moment de „criză”.
În concret, conform art. 23 TUE şi art. 204, pct. 3 din TCE (menţinute şi
în noua formă aşa cum au fost adoptate prin Tratatul de la Nisa), „abţinerea
membrilor sau reprezentanţilor lor în Consiliu” atunci când unanimitatea este
cerută pentru adoptarea deciziilor în materia PESC nu poate să împiedice procesul
decizional. Mai mult chiar, dacă abstenţiunea reprezintă mai mult de o treime
dintre voturile afectate de ponderarea prevăzută de art. 205, alin. 2 din TCE,
hotărârea Consiliului nu poate fi adoptată.
Când statul membru se abţine să voteze, el trebuie, prin reprezentantul său,
să facă o „declaraţie formală” în Consiliu. Prin aceasta, hotărârea Consiliului nu
îi este aplicabilă şi, în schimb, statul membru trebuie, „într-un spirit de
solidaritate mutuală, să nu facă nimic care ar fi susceptibil de a intra în conflict
cu acţiunea Uniunii fondată pe această decizie”.
Mai reamintim faptul că Actul unic european şi Tratatul de la Nisa au

extins votul cu majoritate calificată şi la domenii care, prin Tratatele institutive
sau cele subsecvente lor, erau supuse votului unanim.
Astfel, prin AUE, actele normative (regulamente, directive etc.) referitoare
la tariful vamal, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor,
navigaţia maritimă şi aeriană, libertatea de stabilire (mai puţin directivele care
determinau modificarea principiilor legislative existente pentru formarea şi
accesul persoanelor fizice la profesiuni), ca şi armonizarea legislativă (mai puţin
cele referitoare la fiscalitate, libera circulaţie a persoanelor şi drepturile
muncitorilor salariaţi) puteau fi luate cu majoritate calificată.
De asemenea, pentru alte sectoare, mai ales pentru aşa-numitele „noi
politici comunitare”, Actul unic a introdus următorul sistem: deciziile de principiu
trebuie luate cu unanimitate de voturi, iar deciziile de aplicare, cu majoritate
calificată.
Ulterior, Tratatul de la Maastricht a extins şi el votul cu majoritate
calificată la domeniul libertăţii de stabilire şi la mediu şi 1-a instituit pentru noile
politici comunitare vizând: educaţia, formarea profesională, protecţia consumato-
rilor, reţelele transeuropene, cooperarea şi dezvoltarea.
Sub imperiul Tratatului de la Maastricht au rămas însă domenii supuse
unei majorităţi calificate speciale (rezultate din neparticiparea unora dintre statele
membre la luarea deciziilor), cum ar fi: politica de vize, protocolul social (52 de
voturi din 77), uniunea economică şi monetară, cooperarea întărită.
Tratatul de la Amsterdam a extins la rândul său votul cu majoritate
calificată la programele-cadru de cercetare şi la noile dispoziţii ale tratatului.
Tratatul de la Nisa prevede folosirea majorităţii calificate în Consiliu
pentru adoptarea de măsuri în domenii cum ar fi:
• încurajarea luptei împotriva discriminărilor (în codecizie, conf. art. 13
TCE);
• facilizarea exerciţiul dreptului de circulaţie şi de sejur al cetăţenilor UE
(mai puţin cărţile de identitate, paşapoartele, permisele de sejur,
securitatea sau protecţia socială) - în codecizie, după Tratatul de la
Amsterdam;
• cooperarea în materie civilă având o incidenţă transfrontalieră (mai
puţin dreptul familiei) - în codecizie, conf. art. 65 TCE;
• reprezentarea Comisiei la nivel internaţional în probleme referitoare la
UEM-art. 111 TCE;
• negocierea şi încheierea de acorduri internaţionale referitoare la servicii
şi la aspectele comerciale ale proprietăţii intelectuale - art. 133 TCE;
• coeziunea economică şi socială în afara fondurilor structurale - în
codecizie, conf. art. 159, alin. 3 TCE;
• sprijinirea statelor membre în eforturile lor de a asigura

competitivitatea industrială a Comunităţii - în codecizie, conf. art. 157
TCE;
• regimul fondurilor structurale începând cu 1 ianuarie 2007 - art. 161
TCE;
• statutul partidelor politice la nivel european - în codecizie, conf.
art. 191 TCE;
• cooperarea economică, financiară şi tehnică cu state terţe - prin
consultare cu PE, conf. art. 181 A din TCE;
• aprobarea regulamentelor de procedură ale CJCE (art. 223 TCE) şi TPI
(art. 224 TCE);
• aprobarea regulamentului interior al Curţii de Conturi (art. 248 TCE) şi
numirea membrilor săi (art. 247 TCE);
• numirea secretarului general şi a secretarului general adjunct al
Consiliului (art. 207 TCE);
• numirea şi înlocuirea preşedintelui şi membrilor Comisiei (prt. 214-215
TCE);
• numirea membrilor Comitetului Economic şi Social (art. 257 TCE) şi ai
Comitetului Regiunilor (art. 263 TCE);
• adoptarea de acţiuni sau poziţii comune pe baza unei strategii comune,
decise de Consiliul European - art. 23, pct. 2 din TCE;
• numirea reprezentanţilor speciali în PESC - art. 23, pct. 2 din TUE;
• suspendarea anumitor drepturi, inclusiv a dreptului de vot al statului
membru în privinţa căruia s-a decis că a violat grav şi persistent
principiile prevăzute de art. 6 din TUE - art. 7, pct. 3 din TUE;
• modificarea sau încetarea măsurilor luate împotriva statului membru
care a violat grav şi persistent principiile enunţate de art. 6 din TUE -
art. 7, pct. 4 din TUE;
• adoptarea de decizii pentru punerea în aplicare a unei acţiuni sau poziţii
comune - art. 23, pct. 2 din TUE;
• încheierea de acorduri internaţionale cu unul sau mai multe state sau
organizaţii internaţionale pentru punerea în aplicare a unei poziţii sau
acţiuni comune în domeniul PESC - art. 24 TUE;
• acordarea autorizării statelor membre care doresc să instituie între ele o
cooperare întărită în domeniul pilonului al treilea al Uniunii (cooperarea
poliţienească şi judiciară în materie penală) - art. 40 A, pct. 2 din TUE
etc.
De asemenea, Tratatul de la Nisa mai prevede şi o majoritate calificată
specială pentru adoptarea anumitor decizii, cum ar fi:
*) art. 34, pct. 2, lit. d, alin. final din TUE - convenţiile recomandate de
Consiliul UE pentru a fi încheiate de statele membre în cadrul cooperării lor
poliţieneşti şi judiciare penale (pilonul al treilea al UE) sunt adoptate de către cel
puţin jumătate dintre ţările membre care doresc să participe la aceste acorduri;
*) măsurile de aplicare a convenţiilor enunţate mai sus sunt adoptate în
Consiliu cu majoritatea de două treimi dintre părţile contractante;
*) art. 7, pct. 1 din TUE - constatarea existenţei unui risc clar de violare
gravă de către un stat membru a principiilor enunţate de art. 6 din TUE se adoptă
cu o majoritate de patru cincimi dintre membrii Consiliului;
c) votul unanim este cerut pentru deciziile luate în domeniile politice

sensibile pentru statele membre, cum ar fi: securitatea socială a muncitorilor
emigranţi, fiscalitatea sau utilizarea puterilor subsidiare prevăzute de art. 308 CE
sau probleme de importanţă fundamentală pentru existenţa Comunităţilor
Europene/UE, cum ar fi: aderarea de noi state, amendarea tratatelor sau lansarea
unei noi politici comunitare.
Prin Tratatul de la Nisa, această modalitate de vot a fost introdusă pentru
adoptarea hotărârilor în Consiliu referitoare la.
• coordonarea regimurilor de securitate socială - art. 42, TCE;
• accesul la profesiunile nesalariale şi exercitarea lor - art. 47, pct. 2
TCE;
• fiscalitate - art. 93 TCE;
• politică comercială - art. 133, paragraf 5, alin. 2 TCE;
• acţiuni culturale - art. 151 TCE;
• măsuri de politică a mediului având caracter fiscal sau privind
amenajarea teritoriului, gestiunea resurselor hidrologice sau afectând
politica energetică a statelor membre;
• aderarea de noi state - art. 49 TUE;
• cooperarea în domeniul PESC - art. 23, pct. 1 TUE;
• sesizarea Consiliului European cu declaraţia unui stat membru care se
opune luării unei decizii în PESC - art. 23, pct. 2, alin. 2 TUE;
• constatarea existenţei unei violări grave şi persistente a principiilor
enunţate de art. 6 din TUE - art. 7, pct. 2 din TUE;
• adoptarea de poziţii comune care definesc consensul UE asupra unei
chestiuni determinante referitoare la domeniul CPJP - art. 34, pct. 2,
lista din TUE;
• adoptarea de decizii-cadru pentru apropierea dispoziţiilor legislative şi
reglementare ale statelor membre în domeniul CPJP - art. 34, pct. 2,
lit. b din TUE;
• adoptarea de decizii conform obiectivelor CPJP şi luarea măsurilor care

favorizează cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală
dintre statele membre în cadrul Uniunii - art. 34, pct. 2, lit. c din TUE;
• transferul acţiunilor de cooperare judiciară în materia infracţiunilor
prevăzute de art. 29 TUE din Tratatul asupra Uniunii Europene, în
titlul IV al TCE - art. 42 TUE etc.
5.3.3. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)31
Deoarece Consiliul este o instituţie cu activitate periodică, intermitentă

(care lucrează doar câteva zile pe lună), iar activitatea în cadrul Comunităţilor
solicită prezenţa permanentă a membrilor Consiliului (ceea ce ar fi imposibil,
datorită calităţii lor de membri ai guvernelor statelor membre), a fost creat prin
Tratatul de fuziune un Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) ai
statelor membre pe lângă Comunităţile Europene. Acest Comitet are o activitate
continuă, zilnică.
Existenţa sa este acum confirmată de noul art. 207 din TCE (aşa cum a
fost el modificat prin Tratatul de la Nisa).
Comitetul este compus din înalţi funcţionari şi experţi ai fiecărui stat
membru conduşi de un reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniunea
Europeană, care are rangul de ambasador.
Menţionăm că doar statele membre au reprezentanţe permanente32 pe
lângă UE, în timp ce ţările asociate sau nemembre pot avea doai misiuni, fie ele şi
permanente.
Conform Tratatului din 8 aprilie 1965 şi noului art. 207 TCE, COREPER
trebuie „să pregătească lucrările Consiliului şi să execute mandatele
încredinţate de acesta”.
COREPER este deci un organ subordonat Consiliului, care prin activitatea
sa orientează şi supervizează activitatea multiplelor grupuri de experţi care
pregătesc lucrările Consiliului.
În cadrul COREPER se realizează un dublu dialog: pe de o parte, între
reprezentanţii statelor membre, şi pe de altă parte, între fiecare reprezentant şi
capitala sa.
Astfel, COREPER se constituie ca o veritabilă instanţă de control politic,
ca o verigă indispensabilă între administraţiile naţionale (guvernele statelor
membre) şi instituţiile comunitare.
31 Pentru detalii privind COREPER. vezi secţiunea intitulată „Alte organe comunitare” de la
sfârşitul acestui capitol.
32 Conform noului art. 20 TUE.
Subliniem că prin Tratatul de la Maastricht s-au extins competenţele

COREPER şi asupra problemelor referitoare la afacerile interne, justiţie, politică
externă şi de securitate comună.
5.3.4. Atribuţiile Consiliului UE
Consiliul este instituţia comunitară a cărei principală atribuţie este

adoptarea de norme juridice obligatorii.
Ca organ legislativ al Uniunii Europene, el ia deciziile cele mai importante
pentru realizarea obiectivelor prevăzute în tratate. În anumite domenii specificate
de Actul unic european şi de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa el
împarte funcţiile sale cu Parlamentul European.
Subliniem că, în sistemul TCE, puterile Consiliului sunt mai extinse decât
erau în Tratatul CECO, unde doar dădea avize (simple sau conforme) sau, prin
excepţie, lua decizii.
Conform prevederilor Tratatului CEE şi ale celor subsecvente33
(Maastricht, Amsterdam, Nisa), atribuţiile Consiliului pot fi rezumate astfel:
1) exercită puterea normativă adoptând acte normative cu forţă juridică
obligatorie (regulamente, directive etc), referitoare la aplicarea tratatelor şi
politicilor comune. De asemenea, el este subordonat normelor cu caracter general
pe care le adoptă el însuşi;
2) asigură coordonarea politicilor economice ale statelor membre
(art. 202 TCE, fost art. 145 CEE). Stabilind noile orientări ale politicilor
economice ale statelor membre, el asigură fundamentul bunei funcţionări a uniunii
economice şi monetare;
3) în materia relaţiilor externe, Consiliul exercită o acţiune de tip
guvernamental, autorizând deschiderea negocierilor cu alte state sau organizaţii
internaţionale şi dând Comisiei mandatul de a negocia şi de a încheia astfel de
acorduri. De asemenea, este împuternicit să aprobe acordurile negociate de
Comisie şi să adopte regulamente referitoare la Statutul funcţionarilor şi agenţilor
comunitari;
4) are puterea de a revizui tratatele comunitare şi de a completa
eventualele lor lacune prin utilizarea art. 48 din TUE şi art. 308 CE (fost 235
CEE);
5) ia decizii de natură constituţională referitoare la: resursele proprii
(art. 269 TCE, fost art. 201 CEE), alegerea reprezentanţilor în Parlamentul
European prin sufragiu universal (art. 190 CE, fost art. 138 CEE) - sub rezerva
ratificării lor de către statele membre;
33 Noul art. 202 TCE.

6) deţine puterea de decizie în materie bugetară (art. 269 şi urm. TCE),

pe care o împarte în mod inegal cu Parlamentul European;
7) asigură cooperarea statelor membre în domeniile pilonilor al doilea şi al
treilea ai Uniunii.
a) Funcţia legislativă a Consiliului UE
În conformitate cu prevederile tratatelor (art. 13,14, 23, pct. I, 34, pct. 2 şi

42 TUE, art. 202 TCE), Consiliul este instituţia comunitară care are puterea de a
adopta acte normative (regulamente, directive, decizii) cu forţă juridică obli-
gatorie.
În acest sens, Consiliul poate exercita această atribuţie doar „în
conformitate cu prevederile tratatului”. Nu este mai puţin adevărat însă că
fiecare instituţie comunitară trebuie „să acţioneze în limitele puterilor conferite
lor de prezentul tratat”.
Aceste prevederi subliniază limitele în care se realizează transferul de
suveranitate de la statele membre la instituţiile comunitare.
De aceea, Consiliul nu are competenţe legislative generale de a lua orice
decizie, ci numai pe cele care îi sunt explicit prevăzute de tratat. Aceasta înseamnă
că el are doar „puteri conferite” (puteri atribuite) de tratate.
Într-adevăr, în cele mai multe cazuri Consiliul adoptă regulamente, emite
directive sau ia decizii numai pe baza unei propuneri a Comisiei, cu avizul PE şi
sub controlul judiciar al Curţii de Justiţie.
Mai mult chiar, procedura de vot în cadrul Consiliului garantează că
interesele Comunităţilor/Uniunii şi ale statelor membre sunt respectate.
În cazul amendamentelor făcute la propunerea Comisiei, Consiliul poate
lua decizii doar cu unanimitate de voturi şi nu poate să adopte nici un act care nu
se aseamănă cu propunerea originală.
În acest din urmă caz consultarea Parlamentului este obligatorie.
Înseamnă că orice modificare a propunerii Comisiei fără a fi fost
examinată de către Parlament face ca decizia Consiliului să fie anulabilă de către
CJCE, pe motivul încălcării unei cerinţe procedurale esenţiale.
De asemenea, în sistemul TCE, conform noului art. 308, se impune
adoptarea oricărei decizii necesare atingerii obiectivelor comunitare, fără a se
specifica care dintre instituţiile comunitare este împuternicită să o adopte.
În aceste situaţii se consideră că instituţia comunitară ce poate adopta
respectiva decizie este doar Consiliul, dar numai prin votul unanim al membrilor
săi, având în vedere propunerea Comisiei şi după ce a consultat Parlamentul
European.
Totuşi doctrina comunitară consideră că aceste situaţii nu pot crea
oportunităţi nelimitate de a extinde puterile Consiliului, atâta vreme cât tratatele
garantează că validitatea unui act normativ comunitar este subordonată în acelaşi

timp propunerii Comisiei, consultării Parlamentului, controlului Curţii de Justiţie
şi votului unanim sau cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului.
De aceea, în situaţia prezentată mai sus, trebuie să prevaleze interesul
comunitar, căci acţiunea Consiliului este justificată doar dacă permite atingerea
unuia dintre obiectivele prevăzute de tratate.
Pe de altă parte, în procedura de cooperare instituţională prevăzută de
Actul unic european, poziţia comună a Consiliului şi Parlamentului, ca şi a doua
lectură întăresc rolul Parlamentului în procesul legislativ, ca o garanţie împotriva
acţiunilor Consiliului, chiar dacă această procedură complicată poate, în lipsa unei
înţelegeri între instituţiile comunitare, să paralizeze procesul de luare a deciziilor
la nivel comunitar.
b) Funcţia de reprezentare externă a Consiliului UE
În conformitate cu art. 111, 133 şi 300 din TCE, Consiliul UE are

competenţa de a încheia înţelegeri/acorduri internaţionale între Uniune şi unul sau
mai multe state sau organizaţii internaţionale.
Cu privire la aceste înţelegeri, Consiliul poate mandata Comisia de a le
negocia, după ce în prealabil a obţinut opinia Curţii de Justiţie privind
compatibilitatea unor astfel de înţelegeri cu prevederile tratatelor.
Din interpretarea prevederii de mai sus rezultă că, în aceste situaţii, rolul
Consiliului este limitat la a da directivele necesare Comisiei pentru negociere şi la
a aproba, cu majoritatea calificată sau unanimitate (conform tratatelor), încheierea
acestor înţelegeri sau acorduri/contracte.
De asemenea, aşa cum s-a observat deja din practica Curţii de Justiţie,
termenul „încheierea de înţelegeri/acorduri” include „orice întreprindere sau
entitate (economică - n.a.) care îşi poate asuma angajamente cu forţă obli-
gatorie, ca subiecte de drept internaţional, oricare ar fi denumirea lor formală”.
Pe de altă parte, opinia Curţii de Justiţie, anterioară începerii negocierilor
dintre Uniune şi alte subiecte de drept internaţional, are importante consecinţe
legale, deoarece ea are un caracter obligatoriu, şi nu consultativ.
Într-adevăr, în cazul unei opinii negative, înţelegerea/acordul va putea să
intre în vigoare doar în conformitate cu art. 300, pct. 6 din TCE (referitor la
amendarea tratatelor).
Vom mai nota că, în conformitate cu art. 49 TUE şi art. 133 TCE,
încheierea de acorduri de asociere este supusă avizului conform al PE luat cu
votul majorităţii membrilor săi. În sfârşit, în cazul prevăzut de art. 111 TCE, al
acordurilor ce intră în domeniul BCE, este necesar şi avizul acestui organ
comunitar alături de avizul PE şi CJCE.
De asemenea, conform art. 18, pct. 1 din TUE, preşedinţia Consiliului

reprezintă Uniunea în materiile ce ţin de politica externă şi de securitate comună,
exprimând poziţia Uniunii în organismele sau conferinţele internaţionale. În plus,
preşedinţia Consiliului are responsabilitatea de a pune în aplicare deciziile
adoptate34 (la nivelul Uniunii) în domeniul politicii externe şi de securitate
comune şi de a veghea35 la coerenţa şi eficacitatea acţiunilor Uniunii.
În sfârşit, conform art. 24, pct. 1-4 din TUE, Consiliul poate autoriza
preşedinţia, asistată, dacă este cazul, de către Comisie, pentru a angaja negocieri
în vederea încheierii de acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale în aplicarea politicii externe şi de securitate comune a Uniunii. În
acelaşi timp, conform art. 24, pct. 5 din TUE, absenţa angajamentului definitiv al
unuia dintre statele membre în Consiliu nu afectează aplicarea provizorie a
acordului.
c) Funcţia de coordonare a politicilor economice ale statelor membre
În conformitate cu art. 202 TCE, Consiliul este împuternicit să „asigure

coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre”.
Politicile comunitare înglobează acţiunile conduse direct de instituţiile
comunitare, precum şi acţiunile statelor membre coordonate şi armonizate la nivel
comunitar.
Există deci două niveluri deosebite în cadrul politicilor comunitare în
funcţie de extensiunea şi intervenţia competenţelor comunitare. Astfel, în plan
strict juridic, se disting:
• politicile comune şi
• politicile de armonizare.
De fapt, coordonarea acestor politici reprezintă „un complement necesar
realizării şi funcţionării pieţei comune”.
Într-adevăr, această atribuţie a Consiliului este importantă, deoarece
tratatul nu putea să prevadă un program precis pentru funcţionarea pieţei comune
şi nici care sunt politicile comune necesare asociate ei.
Se pot menţiona ca domenii de coordonare: politica conjuncturală, balanţa
de plăţi, politica comercială, politica monetară, politica socială, cercetarea şi
dezvoltarea tehnologică sau coeziunea economică şi socială.
Elaborarea politicilor comunitare este un proces complex, ce variază în
funcţie de aplicarea tratatelor şi de preferinţele subiective ale statelor membre.
Principalul obstacol în elaborarea politicilor comunitare se pare că este
eterogenitatea structurilor interne ale statelor membre.
34 Vezi art. 18, pct. 2 din TUE.

35 Vezi art. 13, pct. 3, alin. final din TUE.
Totuşi fundamentul juridic în elaborarea politicilor comunitare îl repre-

zintă dispoziţiile tratatelor comunitare şi ale actelor adoptate de instituţiile
comunitare în aplicarea lor, ţinând cont de:
• interacţiunea dintre cele trei Comunităţi (cazul politicii energetice);
• interacţiunea dintre politica internă şi cea externă (cazul politicii
agricole);
• interacţiunea dintre politicile sectoriale (cazul politicii transporturilor,
ce nu poate fi separată de concurenţă sau de politica fiscală);
• interacţiunea dintre segmentele aceleiaşi politici (cazul politicilor
regionale, care implică o pluralitate de acţiuni la nivel regional).
Este interesant că nici Tratatele institutive şi nici tratatele comunitare

subsecvente nu fac referire la instituţiile sau organele comunitare implicate în
definirea acestor politici sau la forma actului normativ care trebuie adoptat.
Aceasta explică marea varietate a actelor folosite, cum ar fi: declaraţii ale
Consiliului, rezoluţii ale Consiliului şi ale reprezentanţilor guvernelor statelor
membre, programe de lucru, Carte Albă etc.
Mai mult chiar, dacă dispoziţiile tratatelor sunt insuficiente pentru
definirea politicilor comunitare sau a formei actelor ce trebuie adoptate, instituţiile
comunitare pot folosi, cu titlu complementar, art. 235 CEE (art. 308 CE nou).
Pentru a surmonta aceste probleme, începând cu Actul unic european,
tratatele comunitare subsecvente au codificat anumite practici comunitare şi au
introdus noi obiective politicilor deja existente sau noi competenţe anumitor
instituţii şi/sau organe comunitare.
Astfel, Tratatul asupra Uniunii Europene a reclasificat politicile
comunitare în 20 de titluri (referitoare la libera circulaţie, agricultură, politica
economică şi monetară etc.) şi a introdus noi competenţe.
În sfârşit, trebuie subliniat faptul că, prin coordonarea acestor politici,
Consiliul nu are puterea politică de a impune statelor membre o anumită formă de
cooperare, deoarece aceasta ar reprezenta o inadmisibilă extindere a atribuţiilor
sale prevăzute de tratate.
De aceea, la nivel comunitar, se observă în ultima perioadă două tendinţe
majore.
Pe de o parte, Consiliul UE împreună cu Comisia Europeană elaborează
propuneri de politică economică cu caracter programatic, de viitor, ce sunt supuse
analizei şi dezbaterilor în statele membre, iar pe de altă parte, s-au recunoscut
influenţa Consiliului European (ca organism de cooperare politică între statele
membre) şi abilitatea lui de a discuta şi a propune noi domenii de politici
comunitare sau îmbunătăţirea celor existente.
Cu toate acestea doctrina comunitară este contrară tendinţei unor instituţii

comunitare (Consiliul UE şi Comisia Europeană) de a permite excesiv
influenţarea activităţii lor de către Consiliul European.
Se consideră că tendinţa de „subordonare” a procesului decizional comu-
nitar summit-urilor Consiliului European nu face decât să aducă atingere balanţei
de puteri realizate prin tratate în sistemul instituţional comunitar şi transferului
democratic de suveranitate de la statele membre la instituţiile comunitare.
Totuşi nu pot fi negate sau minimalizate implicarea Consiliului European
în activitatea comunitară şi mai ales atribuţiile ce i-au fost conferite prin TUE în
domeniile pilonilor al doilea şi al treilea ai Uniunii sau competenţa sa în numirea
preşedintelui Comisiei Europene, aşa cum vom vedea în continuare.
d) Funcţia de coordonare a cooperării statelor membre în pilonii

al doilea şi al treilea ai Uniunii Europene
Cooperarea statelor membre în domeniile pilonilor al doilea şi al treilea ai

Uniunii este reglementată, conform Tratatului de la Nisa, de titlurile V şi VI ale
Tratatului asupra Uniunii Europene.
Se remarcă faptul că aceste activităţi de cooperare se desfăşoară pe două
niveluri: comunitar şi bi/multilateral prin procedura cooperării întărite.
În domeniul pilonului al doilea al Uniunii, Consiliul este instituţia
comunitară abilitată de prevederile dispoziţiilor legale evocate mai sus de a
coordona şi de a pune în practică acţiuni36, poziţii37 sau măsuri concrete de
politică externă şi de securitate comună la nivelul Uniunii. Astfel, conform art. 13,
pct. 3 din TUE, Consiliul „recomandă Consiliului European strategiile comune
în domeniul PESC şi adoptă acţiunile şi poziţiile comune”.
În acelaşi timp, conform art. 14, pct. 5 din TUE, Consiliul trebuie
„informat” de îndată despre orice acţiune naţională luată în aplicarea unei acţiuni
comune a Uniunii. Mai mult chiar, pentru a se asigura eficacitatea maximă şi
convergenţa acţiunilor comunitare, statele membre sunt obligate, conform art. 16
din TUE, să se informeze reciproc şi să dezbată în cadrul Consiliului orice
problemă „de politică externă şi de securitate comună care prezintă un interes
general”.
De asemenea, tot Consiliul are abilitarea de a revizui (conform art. 14,
pct. 2 din TUE) principiile şi obiectivele acţiunilor comune, de a încheia (conform
art. 24, pct. 1 din TUE) acorduri cu unul sau mai multe state ori organizaţii
internaţionale în aplicarea strategiilor comune stabilite de Consiliul European sau
36 „Acţiunea comună” în domeniul PESC este definită de art. 14, pct.l din TUE ca fiind „situaţia
în care o acţiune operaţională a Uniunii este considerată necesară”.
37 „Poziţia comună” în domeniul PESC este definită de art. 15 din TUE ca fiind opinia Uniunii
asupra „unei chestiuni particulare de natură geografică sau tematică”.
de a autoriza (conform art. 27 C din TUE) instituirea cooperării întărite între

statele membre în domeniul PESC.
Subliniem că politica externă şi de securitate comună include la nivel
comunitar, conform art. 17, pct. 1 din TUE, „ansamblul chestiunilor referitoare
la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a unei politici de apărare
comune”.
Se constată că38 prevederile art. 17, pct. 1 din TUE reiau formula deja
avansată prin Tratatul de la Maastricht de definire a PESC, dar o dezvoltă
substanţial prin adăugarea aşa-numitei „clauze evolutive” referitoare la definirea
politicii de apărare comune. Dar, conform art. 17, pct. 1, alin. 2 din TUE, politica
externă, de securitate şi apărare comună a Uniunii nu poate afecta politicile proprii
ale statelor membre în aceste domenii şi nici obligaţiile ce acestea le au ca
membre ale NATO.
Mai mult decât atât, conform art. 17, pct. 2 din TUE, cooperarea statelor
membre în cadrul Uniunii în domeniul politicii externe, de securitate şi apărare
comune nu poate include decât aspecte legate de „misiuni umanitare şi de
evacuare, misiuni de menţinere a păcii şi intervenţii ale forţelor combatante
necesare gestiunii situaţiilor de criză, inclusiv misiuni de restabilire a păcii”.
De asemenea, conform art. 23, pct. 2, alin. final din TUE, Consiliul UE nu are
competenţa de a adopta în PESC decizii ce au implicaţii militare sau legate de
domeniul apărării.
În acest fel observăm că, cel puţin pentru moment, intervenţia comunitară
în domeniul securităţii şi apărării comune este limitată, dându-se prioritate
opţiunilor statelor membre, indiferent că ele sunt determinate de un interes
naţional sau de apartenenţa statului la NATO.
Mai trebuie să amintim că, în exercitarea atribuţiilor conferite de TUE în
domeniul PESC, Consiliul, respectiv preşedintele său, este asistat, conform art.
18, pct. 3 din TUE, de secretarul general39 al Consiliului, care „exercită
funcţiunile de înalt reprezentant pentru politica externă şi de securitate
comună”.
Dacă este necesar însă, conform art. 18, pct. 5 din TUE, Consiliul poate
numi în domeniul PESC anumiţi „reprezentanţi speciali”, cărora să le confere
mandate limitate la probleme particulare, punctuale.
38 Pentru detalii vezi J. Rideau, op. cit., pag. 39 şi urm.

39 Conform art. 26 din TUE, înaltul reprezentant pentru PESC asistă Consiliul în problemele
reieşite din acest dc meniu şi în special contribuie la „formularea, elaborarea şi punerea în
aplicare a deciziilor politice, acţionând în numele Consiliului şi la cererea preşedintelui său
pentru a conduce dialogul politic cu terţe state”. În plus, conform art. 27 D din TUE, el
veghează ca PE şi toţi membrii Consiliului să fie informaţi asupra măsurilor de punere în
aplicare a cooperării întărite în domeniul politicii externe şi de securitate comune.
În acelaşi timp, conform art. 25 din TUE, Consiliul este ajutat de

Comitetul Politic şi de Securitate40, care, în baza noilor reglementări, dobândeşte
largi competenţe în PESC.
În plus, conform art. 21 din TUE, Consiliul trebuie să consulte şi să
informeze periodic Parlamentul European în legătură cu aspectele principale şi
opţiunile fundamentale de politică externă şi de securitate comună a Uniunii.
Chiar statele membre sau Comisia poate, conform art. 22 din TUE, sesiza
Consiliul cu orice problemă ce ţine de acest domeniu şi îi poate prezenta
propuneri.
În acest domeniu, deciziile Consiliului se iau de regulă cu unanimitate de
voturi, chiar dacă există abţineri de la vot41.
În ceea ce priveşte cooperarea directă, bi/multilaterală a ţărilor membre,
aceasta se poate desfăşura, conform art. 27 A, B, C, D şi E din TUE, şi în cadrul
comunitar al cooperării întărite, în care Consiliul autorizează cu majoritate
calificată, conform art. 27 C din TUE, punerea în aplicare a acţiunilor sau
poziţiilor comune decise de statele participante.
Pentru domeniul pilonului al treilea al Uniunii, vom reaminti că Tratatul

de la Amsterdam a modificat esenţial Tratatele institutive pentru a putea face ca
Uniunea Europeană să devină în acelaşi timp „un spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie”. în acest sens se înţeleg importanţa titlului IV al TUE, dedicat „cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală”, şi a normelor ce reglementează
atribuţiile instituţiilor comunitare în realizarea acestui obiectiv, ca şi schimbarea
titlului pilonului al treilea al Uniunii din „cooperare în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne” (JAI) în „cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală”
(CPJP).
De altfel, încă din 1998, Consiliul a adoptat42 două acţiuni comune pentru
punerea în practică a unei reţele judiciare europene, având drept scop stabilirea de
puncte de contact (schimb de informaţii şi reuniuni periodice ale autorităţilor
naţionale competente) între jurisdicţiile statelor membre, care să permită
întrajutorarea pentru formele grave de criminalitate transfrontalieră organizată.
În baza TUE, Consiliul UE devine competent, conform art. 34, pct. 2 din
TUE, să ia toate măsurile necesare şi să favorizeze cooperarea dintre statele
membre în acest domeniu, astfel încât să poată fi realizate obiectivele Uniunii.
Însă, conform art. 23 şi 43 din TUE, cooperarea statelor membre la nivel
comunitar în aceste domenii nu poate aduce atingere responsabilităţilor pe care
acestea le au de a menţine ordinea publică şi securitatea internă pe teritoriile lor
naţionale şi nici realizării celorlalte obiective prevăzute de tratate, respectării
40 Pentru detalii vezi secţiunea referitoare la COPS.

41 Pentru detalii vezi procedura „declaraţiei formale”, prezentată anterior în acest capitol.
42 Acţiunile nr. 98/427/JAI şi nr. 98/428/JAI publicate în JOCE nr. L 191 din 7.07.1998.
„acquis”-ului comunitar şi a sistemului instituţional unic ori coeziunii economice

şi sociale stabilite de titlul VII al TUE. Mai mult chiar, Consiliul are, conform art.
32 din TUE, obligaţia de a fixa condiţiile şi limitele în care Europol-ul şi
Eurojust43-ul pot interveni pe teritoriile statelor membre.
În domeniul pilonului al treilea al Uniunii, Consiliul poate adopta,
conform art. 32, pct. 2 din TUE, cu unanimitate de voturi (pe baza propunerii
oricărui stat membru sau a Comisiei şi după avizul PE) acte normative şi măsuri
de aplicare (decizii-cadru, decizii şi/sau convenţii) supuse controlului de legalitate
şi interpretării Curţii de Justiţie (conform art. 35 din TUE).
În vederea exercitării atribuţiilor ce-i revin în cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală, Consiliul este asistat şi ajutat de un comitet de
coordonare creat în baza art. 36 din TUE pe lângă COREPER. Acest Comitet are
sarcina de a formula avize în atenţia Consiliului, fie la cererea acestuia, fie din
oficiu, şi de a contribui la pregătirea lucrărilor acestei instituţii comunitare în
domeniile de cooperare vizate de art. 2944 din TUE.
În sfârşit, conform art. 40, 40 A şi 40 B din TUE, Consiliul poate autoriza
(cu majoritate calificată, pe baza iniţiativei a cel puţin opt state membre sau a
propunerii Comisiei şi după consultarea PE) instaurarea între statele membre a
unei cooperări întărite în domeniile vizate de titlul IV al TUE. Statele membre
care nu au participat iniţial la cooperarea întărită în aceste domenii pot, conform
art. 43 B din TUE, să se alăture în orice moment deciziilor iniţiale sau măsurilor
deja luate la nivel comunitar (aşa-numita „clauză de deschidere”).
Totuşi, conform art. 43 A din TUE, cooperarea întărită „nu poate fi
angajată decât în ultimă instanţă45, atunci când Consiliul constată că nu pot fi
realizate altfel într-un interval de timp rezonabil”, obiectivele cooperării dintre
statele membre în domeniul activităţilor poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
43 Unitatea provizorie a Eurojust a fost creată prin decizia Consiliului UE din 14.12.2000 şi
cuprinde 15 procurori, magistraţi şi ofiţeri de poliţie având prerogative echivalente, care sunt
desemnaţi de către statele membre. Eurojust are sediul la Bruxelles, la secretariatul general al
Consiliului. Preşedinţia Unităţii se schimbă la fiecare şase luni, odată cu rotaţia preşedinţiei
Consiliului UE.
44 Reamintim că art. 29 din TUE se referă la obiectivele comunitare ale cooperării dintre statele
membre în domeniul activităţii poliţieneşti şi judiciare în materie penală. Astfel, pentru a
preveni criminalitatea organizată sau nu şi pentru a lupta împotriva terorismului, traficului de
fiinţe umane şi în special al copiilor, traficului de droguri, de arme, corupţiei şi fraudei de orice
fel, Consiliul devine competent să faciliteze cooperarea directă sau prin intermediul Europol a
forţelor de poliţie, autorităţilor vamale şi altor autorităţi naţionale competente. De asemenea,
cooperarea dintre statele membre în aceste domenii vizează şi stabilirea de legături cât mai
strânse între autorităţile judiciare naţionale, dar şi apropierea regulilor de drept penal.
45 Aplicarea principiului subsidiarităţii.
Secţiunea 5.4
Comisia Europeană
Comisia este o instituţie foarte importantă a sistemului instituţional co-

munitar, din moment ce reprezintă interesul comunitar comparat cu interesul
naţional al fiecărui stat membru.
Ea este răspunzătoare de modul în care interesul comunitar prevalează
atunci când un stat membru sau Consiliul UE ia o decizie referitoare la realizarea
obiectivelor comunitare.
De asemenea, prin prezenţa sa neîntreruptă, prin competenţa personalului
său şi prin relaţiile sale mondiale, Comisia joacă un rol major în integrarea
europeană.
În plus, analizând atribuţiile şi responsabilităţile sale prevăzute de art. 211
din TCE, Comisia apare ca organ executiv al Comunităţilor/UE, şi în această
calitate ea constituie „motorul ce antrenează activităţile comunitare”.
5.4.1. Compoziţia Comisiei Europene
În conformitate cu art. 213 din TCE, Comisia Europeană este compusă din
„membrii aleşi pe baza competenţei lor generale (profesionale - n.a.) şi care
oferă toate garanţiile de independenţă”.
De asemenea, art. 213 TCE (fost art. 157 CEE) prevede că membrii
Comisiei trebuie să fie naţionali ai statelor membre, şi nu mai mult de doi pot avea
aceeaşi naţionalitate.
În prezent sunt 20 de comisari, deoarece fiecare dintre cele cinci state mari
(Franţa, Germania, Italia, Anglia şi Spania) are câte doi membri, iar celelalte ţări,
câte unul.
În mod evident, în perspectiva aderării viitoare de noi ţări, s-a decis
modificarea numărul de comisari pentru a respecta egalitatea în drepturi a tuturor
statelor Uniunii.
În acest sens, un prim pas a fost făcut prin Protocolul asupra instituţiilor
comunitare în perspectiva lărgirii Uniunii, anexat Tratatului de la Amsterdam,
care a fixat compoziţia Comisiei la câte un naţional din fiecare stat membru, sub
condiţia că şi ponderea voturilor în Consiliu va fi modificată.
Ulterior, prin art. 4, pct. 1 din Protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene
anexat Tratatului de la Nisa s-a decis ca, începând cu 1 ianuarie 2005, Comisia să
fie „compusă dintr-un naţional al fiecărui stat membru”, indiferent câte state vor
fi incluse în Uniune la acea dată.
După ce însă Uniunea va fi formată din 27 de state membre, prima

Comisie numită va avea un număr de comisari inferior46 numărului de state. În
plus, comisarii vor fi aleşi pe baza unei „rotaţii egalitare”47 şi vor fi consideraţi ca
un „colegiu”48 de comisari.
Menţionăm că Protocolul asupra lărgirii Uniunii nu defineşte încă
procedura „rotaţiei egalitare”, dar stabileşte în art. 4 pct. 3 şi 4 că „ansamblul
criteriilor şi regulilor necesare fixării automate a compoziţiei colegiilor
succesive va fi hotărât de Consiliu prin vot unanim şi cu aplicarea
următoarelor principii:
• statele sunt egale în drepturi în ceea ce priveşte determinarea ordinii
de rotaţie şi a timpului prezenţei naţionalilor lor în Comisie, şi drept
consecinţă intervalul dintre numărul total de mandate deţinute de
naţionalii a două state membre date nu poate fi niciodată mai mare de
1 (unu) - art. 4, pct. 3, lit. A;
• fiecare colegiu succesiv trebuie constituit astfel încât să reflecte
suficient de bine evantaiul demografic şi geografic al ansamblului
statelor membre ale Uniunii - art. 4 , pct. 3, lit. B;
• orice stat are dreptul de a numi (şi de a avea - n.a.) în momentul
aderării sale la Uniune un naţional în Comisie, până când celelalte
reguli de mai sus se aplică - art. 4, pct. 4”.
Conform art. 213 din TCE, numărul membrilor Comisiei este fixat de
Consiliu cu unanimitate de voturi.
În ceea ce priveşte numirea membrilor Comisiei, s-a decis modificarea cu
începere de la 1 ianuarie 2005 a procedurii folosite până în prezent.
Astfel, conform art. 214, pct. 2 al TCE (aşa cum a fost modificat prin
Tratatul de la Nisa), preşedintele Comisiei va fi desemnat de către Consiliul
European cu majoritate calificată de voturi şi va fi aprobat de Parlamentul
European.
Apoi Consiliul UE, statuând cu majoritate calificată şi de comun acord cu
preşedintele Comisiei desemnat conform procedurii de mai sus, va adopta lista
celorlalţi membrii ai Comisiei.
Această listă trebuie să ţină seama de propunerile făcute de Statele
membre şi de părerea preşedintelui Comisiei deja desemnat.
În final, preşedintele şi membrii Comisiei constituiţi în „colegiu” sunt
aprobaţi de PE şi numiţi (cu majoritate calificată) în funcţie de către Consiliul UE.
46 Numărul de comisari nu a fost stabilit la data Tratatului de la Nisa, urmând ca el să fie

determinat de Consiliu prin vot unanim după ce Uniunea va fi formată din 27 de state.
47 Conform art. 4, pct. 2 din Protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene.
48 Conform art. 214, paragraf 2 din Tratatul CE, în sensul că preşedintele şi membrii Comisiei,
desemnaţi de Consiliu cu majoritate calificată, sunt supuşi „ca un colegiu unui vot de
aprobare de către PE”.
Pe baza aprobării colegiului, preşedintele Comisiei poate numi vice-

preşedinţii49 (conform art. 217, pct. 3, TCE).
Este de remarcat faptul că această procedură nu echivalează cu o înves-
titură a Comisiei de către Parlament (din moment ce guvernele naţionale propun
membrii Comisiei, iar Consiliul îi numeşte), dar amplifică rolul avizului prealabil
al Parlamentului şi votului său de încredere în procedura de numire a comisarilor.
În acelaşi timp se observă că, prin noua procedură de numire a comisarilor,
se reduce substanţial totuşi „puterea” guvernelor naţionale de a impune o anumită
personalitate fie ca preşedinte, fie ca membru în colegiu.
În acest sens, doctrina de specialitate50 a emis deja ideea că „trebuie ţinut
cont în această materie de decalajul care există între dispoziţia juridică prevăzută
de tratat şi practica instituţională care se dezvoltă la nivel comunitar şi care face
ca numirea comisarilor să fie obiectul unui compromis acceptabil de toate statele
membre”.
Mandatul individual al comisarilor încetează, conform art. 215 TCE prin:
reînnoire regulată (adică prin rotaţia prevăzută de art. 4, pct. 2 din Protocolul
asupra lărgirii UE anexat Tratatului de la Nisa), demisie voluntară, demisie din
oficiu sau deces. De asemenea, reamintim că mandatul întregii Comisii poate
înceta ca urmare a adoptării moţiunii de cenzură prevăzute de art. 201 TCE.
Demisia din oficiu este dispusă, conform art. 213, pct. 2, alin. final şi
art. 216 TCE, de către Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului UE sau a Comisiei
(cu aprobarea colegiului, conform art. 217, pct. 4 din TCE), dacă comisarul „nu
mai îndeplineşte condiţiile necesare pentru exercitarea funcţiilor sale ori a
comis o fraudă gravă”.
În cazurile de încetare individuală a mandatului comisarilor, înlocuirea lor
se face conform procedurii de numire prezentate anterior.
Totuşi, conform art. 215, alin. 3 din TCE, pentru a se putea menţine
cuplajul dintre mandatul comisarilor şi cel al parlamentarilor europeni, comisarul
sau comisarii numiţi în locurile devenite vacante vor avea un mandat mai redus,
adică până la expirarea celor cinci ani calculaţi de la numirea Comisiei.
Dacă demiterea comisarilor se face prin moţiune de cenzură, conform
art. 215, alin. 4 din TCE, vechea Comisie îşi continuă activitatea până când
Consiliul UE decide înlocuirea ei sau nu.
Independenţa membrilor Comisiei este însă trăsătura caracteristică a
compoziţiei ei. Această independenţă este o problemă foarte importantă, din
moment ce Comisia reprezintă interesul general comunitar, şi pentru aceasta
membrii ei trebuie cel mai adesea să ia poziţie faţă de guvernele naţionale, care
tind să-şi impună punctul lor de vedere.
49 Numărul de vicepreşedinţi nu a fost stabilit de tratat.

50 Vezi J. Rideau, op. cit., pag. 303-304.
Având în vedere această „independenţă”, tratatele impun anumite obligaţii

atât statelor membre, cât şi comisarilor.
Astfel, conform art. 213, pct. 2, alin. 2 şi art. 217, pct. 1 şi 2 din TCE,
membrilor Comisiei le este interzis să ceară sau să primească, în realizarea
sarcinilor lor, vreo instrucţiune de la guvernele naţionale sau de la alte instituţii ori
organe comunitare. Ei trebuie să se abţină de la orice activitate incompatibilă cu
natura atribuţiilor lor.
În timpul mandatului lor, comisarii nu pot fi angajaţi, conform art. 213,
pct. 2, alin. 3 din TCE, în alte activităţi, oricare ar fi natura lor, iar după încetarea
atribuţiilor lor ei sunt obligaţi să se comporte cu integritate şi discreţie, mai ales în
privinţa avantajelor şi beneficiilor avute în această calitate.
Dacă comisarul încalcă aceste obligaţii, el poate fi demis51 de Curtea de
Justiţie la cererea Comisiei sau a Consiliului sau îşi poate pierde drepturile de
pensie.
În sfârşit, art. 12-15 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile
Comunităţilor Europene şi ale funcţionarilor şi agenţilor comunitari, anexat
Tratatului de fuziune, prevăd o serie de privilegii şi imunităţi pe care orice
comisar le are, pe durata mandatului, pentru a nu fi perturbat în corecta şi
completa îndeplinire a îndatoririlor sale.
Membrii Comisiei sunt numiţi, conform art. 214 din TCE, pentru o
perioadă de cinci ani (ca şi în cazul membrilor Parlamentului) şi sunt reeligibili.
Subliniem că, din interpretarea dispoziţiilor tratatului referitoare la
alegerea, respectiv demiterea comisarilor, trebuie să înţelegem că, pe durata
mandatului lor, comisarii nu pot fi eliberaţi din funcţie de guvernele naţionale.
În general, preşedintele Comisiei are un rol administrativ şi protocolar. El
răspunde de convocarea reuniunilor şi reprezintă Comisia în relaţiile cu terţii,
inclusiv în faţa Consiliului şi a Parlamentului.
Prin Tratatul de la Nisa însă, preşedintele Comisiei a dobândit, conform
art. 217, pct. 1 şi 2 din TCE, puteri sporite în ceea ce priveşte organizarea internă
a Comisiei şi atribuirea sau modificarea52 responsabilităţilor între membrii
colegiului.
Fiecare comisar are deci îndatoriri specifice, ce privesc unul sau mai multe
domenii de activitate. În acelaşi timp însă, deciziile luate de fiecare comisar în
domeniul lui de responsabilităţi sunt considerate „deciziile Comisiei”, deoarece
aceasta lucrează, după cum aminteam anterior, ca un organ colegial.
51 Conform art. 213, pct. 2., alin. final şi art. 216 TCE
52 „Modificarea responsabilităţilor” comisarilor este denumită de tratat drept „remaniere a
mandatului în curs”.
Pe de altă parte, fiecare membru al Comisiei are propriul său personal,

numit cabinet, care îl asistă în îndeplinirea îndatoririlor sale. Şefii de cabinet sau
reprezentanţii lor se întâlnesc săptămânal pentru a pregăti lucrările Comisiei.
La aceste întâlniri pregătitoare se stabilesc şi problemele asupra cărora
comisarii nu mai trebuie să discute (aşa-numitele „puncte A”) şi pentru care
adoptarea unei decizii în Comisie este o formalitate.
Adesea, întâlnirile şefilor de cabinet sau ale reprezentanţilor lor sunt
dedicate discutării dosarelor dificile sau a celor privind încălcările de procedură.
Scopul acestor întâlniri este de a face propuneri de acţiuni ce trebuie luate de către
Comisie.
Cu alte cuvinte, Comisia, prin comisarii ei, dezbate efectiv doar dosarele
asupra cărora şefii de cabinet nu au ajuns la nici o înţelegere.
De asemenea, şefii de cabinet au întâlniri regulate destinate discutării
problemelor privind ajutorarea statelor sau, mai puţin frecvent, încălcării
directivelor comunitare.
Cazurile urgente pot fi discutate în orice moment direct de către comisari.
Actele Comisiei de numesc „deliberări” şi se iau cu majoritate de voturi.
Subliniem că nu trebuie considerată Comisia ca un organ de funcţionari

ierarhic subordonat Consiliului UE, deoarece ea este o instituţie comunitară ce are
propria sa responsabilitate politică.
Responsabilitatea politică a Comisiei, aşa cum arătam anterior, este
impusă de tratatele comunitare prin diferite dispoziţii, dintre care amintim cu titlu
de exemplu: dreptul PE de a demite în bloc Comisia prin folosirea moţiunii de
cenzură, participarea Comisiei la şedinţele PE sau ale Consiliului UE, obligaţia
Comisiei de a raporta Consiliului UE sau PE activităţile desfăşurate etc.
Comisia adoptă, în conformitate cu art. 218, pct. 2 din TCE, „propriile

sale reguli de procedură care să asigure că ea însăşi şi departamentele sau
serviciile sale acţionează în concordanţă cu prevederile tratatelor”.
Comisia îşi desfăşoară activitatea în aşa-numitele direcţii generale
(DG), servicii şi grupuri.
Aceste unităţi organizatorice corespund mai mult sau mai puţin capitolelor
Tratatelor institutive, spre exemplu: serviciul Juridic, serviciul purtătorului de
cuvânt, direcţia generală DG I - relaţii externe, DG XV - instituţii financiare şi
drept comercial, DG XXI - uniune vamală şi taxare indirectă, serviciul de
securitate, serviciul protecţiei consumatorilor etc.
Fiecare dintre aceste unităţi este condusă de un director general, aşa cum
prevăd Regulamentul personalului şi oficialilor şi condiţiile de angajare a altor
funcţionari ai Comunităţilor Europene.
Personalul Comisiei (în prezent peste 21.000 de persoane) este recrutat

direct de către aceasta pe criterii geografice.
Obligaţiile privind independenţa membrilor Comisiei, amintite mai sus, se
aplică mutatis mutandis şi personalului şi funcţionarilor Comisiei.
Comisia poate să delege pe propriii membri sau pe înalţii funcţionari
comunitari pentru a desfăşura anumite activităţi.
Delegarea este supusă unor reguli foarte stricte, căci prin acest procedeu
Comisia nu poate să-şi depăşească propriile competenţe.
De aceea, delegarea trebuie să fie explicită şi să stabilească exact
întinderea mandatului acordat.
În plus, CJCE a decis că delegarea nu poate fi acordată pentru exercitarea
unei puteri discreţionare a Comisiei, ci doar în privinţa atribuţiilor ei executive.
Mai menţionăm că în nici un caz comisarii nu sunt membri ai unităţilor Comisiei.
5.4.2. Atribuţiile şi puterile Comisiei Europene
Atribuţiile şi puterile Comisiei Europene sunt descrise în mai multe

prevederi ale Tratatelor institutive sau ale celor subsecvente şi pot fi rezumate54
astfel:
a) Comisia participă la procedura comunitară legislativă, având drept de
iniţiativă legislativă. În plus, Comisia are o putere normativă proprie
sau poate emite recomandări şi opinii;
b) Comisia este gardianul tratatelor comunitare, fiind împuternicită să
întărească aplicarea dreptului comunitar (primar sau derivat);
c) Comisia este un organ executiv, care exercită puteri de decizie ce i-au
fost conferite de către Consiliu. De asemenea, ea implementează buge-
tul şi publică raportul anual asupra activităţilor Comunităţii/Uniunii;
d) Comisia reprezintă interesele Uniunii şi poate negocia acorduri sau
înţelegeri internaţionale conform mandatului dat de Consiliu.
a) Participarea la procedura legislativă
În conformitate cu prevederile tratatelor comunitare, Consiliul UE poate

adopta acte normative comunitare numai pe baza unei propuneri a Comisiei.
Prin prezentarea proiectelor de regulamente, directive şi decizii, Comisia
participă la „modelarea deciziilor luate de Consiliu”.
Această atribuţie de iniţiativă legislativă face din Comisie „organul mo-
trice al integrării europene55”. Dacă analizăm numai prevederile Tratatului
Comunităţii Europene, observăm că peste 100 de articole diferite se referă la
54 Vezi art. 211 din TCE.

55 Vezi G. Isaac, op. cit., pag. 61.
obligaţia Comisiei de a „face propuneri”, începând de la asigurarea bunei

funcţionări şi a dezvoltării pieţei comune şi continuând cu UEM, bugetul,
revizuirea tratatelor, negocierea de noi acorduri internaţionale sau de acte de
adeziune de noi state etc.
De asemenea, nu poate fi uitată implicarea Comisiei în realizarea coope-
rării statelor membre în pilonii al doilea şi al treilea ai Uniunii, prevăzută de TUE.
Astfel, conform art. 14 pct. 4 şi art. 42 din TUE, Comisia trebuie să
propună Consiliului măsurile necesare punerii în aplicare a acţiunilor comune în
domeniul PESC şi CPJP. În acelaşi sens, conform art. 34, pct. 2 din TUE, ea face
propunerile pentru deciziile-cadru, deciziile şi măsurile de executare ce vor fi
adoptate de Consiliu în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare penale a
statelor membre. De asemenea, tot Comisia trebuie, conform art. 40 A, pct. 1 şi 2
din TUE, să prezinte Consiliului propunerea de instituire a cooperării întărite în
domeniul CPJP la cererea statelor membre implicate şi să solicite acordarea
„autorizării” unei astfel de forme de colaborare.
Pentru realizarea rolului său de iniţiator legislativ, Comisia nu lucrează

după bunul ei plac, ci doar în conformitate cu interesul comunitar, adică
propunerile sale trebuie să se refere la realizarea obiectivelor comunitare
prevăzute de tratate55.
De asemenea, Consiliul poate cere Comisiei, conform art. 208 din TCE, să
facă propuneri pentru realizarea unui anumit obiectiv comunitar sau, conform
art. 14, pct. 4 din TUE, să prezinte măsurile necesare punerii în practică a
acţiunilor comune adoptate în domeniul PESC.
În sistemul tratatelor CE şi Euratom, ori de câte ori Consiliul acţionează
pe baza propunerilor Comisiei, se consideră că aceasta are un drept exclusiv de
iniţiativă legislativă.
Mai menţionăm că, în anumite situaţii, Comisia este obligată să-şi prezinte
propunerile într-o perioadă determinată, şi nerespectarea acestei date dă dreptul
oricărei instituţii comunitare sau oricărui stat membru de a cere CJCE să constate
omisiunea56 colegiului de a acţiona (drept consecinţă CJCE poate impune
Comisiei să acţioneze).
În alte situaţii, cum ar fi spre exemplu cea prevăzută de art. 89 TCE,
Comisia nu este ţinută să respecte o anumită perioadă.
Mai trebuie subliniat faptul că tratatele de la Maastricht şi Nisa au întărit şi
au conservat dreptul de iniţiativă al Comisiei, împuternicind chiar PE să-i solicite
prezentarea unor propuneri normative.
55 Vezi art. 5 din TUE, art. 211, alin. 4 şi art. 249 din TCE.
56 Vezi art. 226-228 din TCE şi Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie, anexat Tratatului de
la Nisa.
În toate cazurile când Comisia îşi exercită dreptul său de iniţiativă legisla-
tivă se consideră că propunerile ei reprezintă fundamentul pe baza căruia Consiliul
poate cere consultarea Parlamentului şi poate adopta un act comunitar valabil.
Atâta vreme cât Consiliul nu a luat nici o decizie, conform art. 250, pct. 2
din TCE, Comisia îşi poate oricând modifica propunerile prezentate pentru a putea
ţine cont de amendamentele propuse de Parlamentul European sau de modificarea
situaţiilor avute în vedere la formularea propunerii.
De asemenea, reamintim faptul că un act comunitar al cărui conţinut este
diferit de propunerile Comisiei nu poate fi adoptat de Consiliu decât cu
unanimitate de voturi (conform art. 250, pct. 1 din TCE), deoarece aceasta ar
însenina că „dreptul de iniţiativă al Comisiei este privat de orice relevanţă”57.
În vederea elaborării propunerii sau după ce ea a fost trimisă Consiliului,
Comisia poate să consulte Comitetul Economic şi Social sau să iniţieze astfel de
consultări. Consultarea Comitetului poate fi impusă şi prin tratate.
În orice caz, Comisia nu are dreptul, conform art. 251 şi 252 din TCE, de a
consulta direct Parlamentul European, acest drept aparţinând numai Consiliului.
Pe de altă parte, Comisia consultă în mod uzual experţi ai statelor membre
atunci când pregăteşte propunerile şi participă la întâlnirile COREPER, unde
acestea sunt discutate. În acest moment, Comisia poate de asemenea să-şi
modifice propunerile sale.
În cazul neînţelegerilor din cadrul COREPER sau grupurilor sale,
referitoare la propunerile prezentate de Comisie, aceasta din urmă poate să ceară
Consiliului să discute el însuşi respectivele propuneri de acte normative, sperând
că „o soluţie acceptabilă va putea fi găsită la nivel politic”.
Mai subliniem că Parlamentul sau Consiliul poate cere Comisiei să-şi
justifice propunerile făcute.
De asemenea, Curtea de Justiţie poate verifica legalitatea actelor comu-
nitare adoptate de Consiliu şi/sau de Comisie, şi astfel controlează indirect legali-
tatea propunerii Comisiei.
Propunerile Comisiei sunt publicate în Jurnalul Oficial al UE, seria C,
fiind cunoscute ca „documente COM”.
Orice parte interesată are dreptul ca, de la data publicării acestor do-
cumente, să reacţioneze direct în faţa Comisiei sau indirect faţă de alte instituţii
comunitare implicate în procesul de luare a deciziilor, pentru a-şi exprima
punctele de vedere referitoare la propunerile Comisiei.
În afara atribuţiei normative proprii la care ne-am referit, prevăzute de
Tratatul CECO, Comisia dispune chiar în sistemul CE de puterea de a adopta acte
normative obligatorii.
57 Aşa cum este apreciat în doctrina de specialitate.

Astfel, în domenii limitativ enumerate de Tratatul CE, cum ar fi uniunea

vamală sau concurenţa (conform art. 86 din TCE, Comisia poate adopta directive
sau decizii referitoare la întreprinderi publice), Comisia are o putere normativă
autonomă, putând adopta regulamente, directive sau decizii.
O putere similară îi este acordată şi de art. 83 nou TCE în domeniul
regulamentelor procedurale sau al celor de exceptare.
Pe de altă parte, încă prin Tratatele institutive, Comisiei i s-a recunoscut o
putere normativă subordonată, bazată pe abilitarea Consiliului de a-i delega
executarea regulilor pe care le-a adoptat. În prezent, această abilitate este
menţionată de art. 211, alin. ultim din TCE sau de art. 34, pct. 2 şi art. 40 A, pct. 2
din TUE pentru cooperarea în domeniul CPJP, ori de art. 48 din TUE pentru
revizuirea tratatelor. Subliniem însă că, pentru cooperarea în domeniul pilonului al
treilea al Uniunii, Comisia nu are un drept de iniţiativă exclusiv, din moment ce
sesizarea Consiliului poate fi făcută şi de către statele membre.
În acelaşi timp trebuie insistat asupra faptului că această delegare a puterii
normative a Consiliului nu poate aduce atingere echilibrului instituţional
comunitar şi deci nu se poate referi decât la măsurile de executare a căror adoptare
este prevăzută expres de actele votate deja de Consiliu.
De asemenea, Comisia poate, prin decizii individuale adresate statelor
membre sau întreprinderilor, să intervină direct în domeniul înţelegerilor,
ajutoarelor publice sau concentrărilor.
În sfârşit, în conformitate cu art. 211 din TCE, Comisia poate, pentru a
asigura funcţionarea corespunzătoare şi dezvoltarea pieţei comune, să „formuleze
recomandări şi să emită opinii (avize) referitoare la problemele (economice -
n.a.) de care se ocupă tratatul”, fie că tratatul prevede expres aceasta, fie că
Comisia însăşi consideră acest lucru necesar.
Subliniem însă că aceste recomandări şi opinii (avize) nu au, în conformi-
tate cu art. 249 nou din TCE, forţă obligatorie, ci ele sunt un mijloc special
prevăzut de tratat pentru a obţine un anumit comportament din partea statelor
membre.
De asemenea, conţinutul acestor acte neobligatorii, de recomandare,
trebuie să se refere doar la „problemele de care se ocupă tratatul”.
Mai menţionăm că recomandările şi avizele pot fi folosite de Comisie ca
mijloc de acţiune şi în domeniul uniunii economice şi monetare.
b) Gardian al tratatelor
Tratatele comunitare au împuternicit Comisia să asigure respectarea

dreptului comunitar atât de către statele membre, cât şi de către alte părţi
interesate.
Astfel, când consideră că un stat membru a omis să-şi îndeplinească o

obligaţie ce-i revine în baza tratatelor, Comisia poate să ia măsurile necesare
pentru a asigura conformitatea acţiunii statului cu dreptul comunitar.
În conformitate cu art. 226-228 din TCE, Comisia poate să reamintească
guvernului în discuţie care-i sunt îndatoririle şi să-1 invite să ia măsurile necesare
sau să prezinte observaţiile sale într-un anumit interval de timp.
Dacă statul respectiv nu ia nici o măsură sau nu prezintă nici un fel de
comentarii, Comisia poate să emită o „opinie motivată” care are efectul de a
stabili o perioadă în care acel stat trebuie să-şi îndeplinească îndatoririle.
Dacă, statul membru nu satisface această cerere, Comisia poate să sesizeze
Curtea de Justiţie pentru ca aceasta din urmă să constate că statul membru a omis
să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin.
În baza acestei sesizări Curtea poate cere acelui stat să îndeplinească
cererea Comisiei.
Dacă statul membru nu respectă decizia Curţii şi nu îndeplineşte cererea
Comisiei, aceasta din urmă poate, în baza „încălcării unei obligaţii prevăzute de
tratate”, să acţioneze respectivul stat în faţa Curţii de Justiţie.
Cel mai adesea, încălcările obligaţiilor prevăzute de tratate se referă la
„restricţiile cantitative” legate de libera circulaţie a bunurilor şi la „măsurile având
efect echivalent”.
Comisia poate acţiona în faţa Curţii de Justiţie chiar Consiliul UE, dacă
constată că acesta din urmă a încălcat o prevedere a tratatelor sau actele sale sunt
contrare acestora.
În sfârşit, Comisia poate asigura respectarea de către particulari a
obligaţiilor ce le revin în baza tratatelor şi este chiar împuternicită să impună
amenzi sau penalităţi periodice pentru încălcarea regulilor comunitare ori să
oblige întreprinderile să pună capăt acţiunilor lor ilicite. Trebuie subliniat că astfel
de amenzi ori penalităţi sunt executorii în statele membre.
Pentru a asigura respectarea dreptului comunitar, Comisia este împuterni-
cită nu numai să pornească procedurile jurisdicţionale împotriva celor ce omit
să-şi îndeplinească obligaţiile ce le revin în baza tratatelor, ci şi să obţină
informaţii despre modul în care instituţiile comunitare, statele membre sau
particularii respectă prevederile comunitare.
Aceasta semnifică dreptul ei de „informare şi prevenire”. Într-adevăr,
tratatele îi recunosc abilitatea de a strânge orice informaţie necesară pentru
îndeplinirea atribuţiilor ce-i revin.
Astfel, în conformitate cu prevederile TCE, Comisia poate nu numai să
obţină informaţii prin intermediul plângerilor făcute de statele membre sau
particulari ori prin întrebările adresate de membrii Parlamentului European, ci şi
să ceară statelor membre să-i pună la dispoziţie datele necesare.
Statele membre sunt obligate să respecte aceste cereri şi să furnizeze

informaţiile cerute.
În mod special în domeniul implementării directivelor Consiliului
referitoare la armonizare, statele membre sunt obligate să informeze Comisia
asupra modului în care au realizat în practică aceste prevederi.
Aceeaşi obligaţie de informare a Comisiei revine statelor membre şi faţă
de orice alte măsuri luate de ele sau de Comisie în executarea tratatelor şi mai ales
sesizarea eventualelor situaţii ce fac imposibilă aplicarea unor acte adoptate la
nivel comunitar.
Pe de altă parte, Comisia are dreptul de a investiga şi de a verifica apli-
carea actelor comunitare de către statele membre, şi în anumite cazuri particulare,
expres prevăzute de tratate, îşi poate asuma gestiunea clauzelor de salvgardare.
Vom mai sublinia aici faptul că o „obligaţie de confidenţialitate şi păstrare
a secretului” asupra informaţiilor obţinute în calitatea pe care o au este impusă atât
membrilor Comisiei, cât şi membrilor altor instituţii comunitare, membrilor
comitetelor sau comisiilor comunitare, oficialilor sau funcţionarilor
Comunităţilor/Uniunii, sub sancţiunile prevăzute de Protocolul asupra privilegiilor
şi imunităţilor, la care ne-am referit anterior.
c) Organ executiv şi de implementare a bugetului comunitar
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene.

În acest sens, ea are o serie de atribuţii „originare” (competenţa normativă
subordonată), prevăzute prin tratate, putând adopta măsuri generale de executare
(aplicabile tuturor statelor membre), şi atribuţii normative transferate de către
Consiliu (decizii cu caracter particular), necesare punerii în aplicare a deciziilor
acestuia din urmă.
Astfel, în conformitate cu art. 189 vechi din Tratatul CEE (art. 249 nou
TCE), Consiliul şi Comisia pot să „adopte regulamente, să emită directive şi să
ia decizii”.
Ar rezulta că cele două instituţii comunitare împart între ele puterea
legislativă la nivel comunitar.
Dar înţelesul corect al acestei prevederi este altul, din moment ce aceste
două instituţii nu acţionează la acelaşi nivel de competenţă.
Într-adevăr, aşa cum a subliniat doctrina juridică comunitară, „procesul de
luare a deciziilor” este, conform prevederilor tratatelor, propriu Consiliului, în
timp ce „puterea executivă de decizie” aparţine Comisiei.
În acest sens, tratatele împuternicesc expres Comisia de a lua decizii cu
forţă juridică obligatorie (competenţă normativă subordonată) pentru:
• execuţia bugetului comunitar (Comisia răspunde de implementarea

bugetului comunitar şi de administrarea fondurilor comunitare, cum ar
fi Fondul Social sau Fondul Regional de Dezvoltare);
• funcţionarea şi dezvoltarea pieţei comune, cu excepţia agriculturii;
• administrarea uniunii vamale;
• aplicarea măsurilor de salvgardare;
• aplicarea regulilor concurenţei;
• gestiunea serviciilor Uniunii şi a fondurilor comunitare (FEOGA,
FEDER, FSE şi FED).
Cele mai importante decizii ale Comisiei se bazează însă pe puterile

conferite (transferate) ei de către Consiliu prin actele acestuia.
Această delegare de competenţă arată cu claritate diferenţa de nivel la care
acţionează cele două instituţii comunitare.
În concordanţă cu principiul puterilor delegate sau subordonate, Comisia
poate să aleagă forma sau măsura necesară (directivă sau decizie, aşa cum prevede
art. 86(3) TCE) sau poate determina ea însăşi forma ori actul cerut, pentru
executarea actelor adoptate de Consiliu.
Este important de reţinut că în toate aceste cazuri, Comisia nu poate
delegaputerile ei de decizie unuia dintre membrii ei, funcţionarilor ei sau vreunui
organ autonom, ci trebuie să acţioneze ea însăşi ca instituţie comunitară.
De asemenea, Consiliul poate conferi Comisiei puterea de a implementa
anumite reguli pe care le-a adoptat.
În aceste cazuri, Consiliul poate impune anumite cerinţe pe care Comisia
trebuie să le îndeplinească înainte de a implementa deciziile acestuia, cum ar fi, de
regulă, obligativitatea consultării anumitor comitete (comitetul consultativ,
comitetul de management ori comitetul juridic).
Pe de altă parte, trebuie subliniat şi faptul că, alături de puterile acordate
Comisiei pentru organizarea aplicării şi aplicarea dreptului comunitar, Tratatele
prevăd şi obligaţia statelor membre de a veghea la executarea măsurilor şi actelor
comunitare, considerându-se astfel că realitatea ordinii juridice comunitare este
plasată în cadrul mai familiar al ordinii naţionale.
Un alt domeniu foarte important în care se manifestă atribuţiile executive
ale Comisiei este asocierea ei deplină la realizarea cooperării la nivel comunitar
între statele membre în cadrul pilonilor al doilea şi al treilea ai Uniunii.
Astfel, conform art. 18, pct. 4 şi art. 36, pct. 2 din TUE, „Comisia este
plenar asociată la exercitarea atribuţiilor” conferite de „prezentul titlu” (fie în
domeniul PESC, fie în CPJP) Consiliului. Această „asociere” are evident în
vedere, aşa cum rezultă din dispoziţiile evocate mai sus, stabilirea acţiuni-
lor/programelor sau măsurilor comune de punere în aplicare a hotărârilor adoptate
de Consiliu în aceste domenii, instituirea cooperării întărite între statele membre,
ca şi încheierea de convenţii între ele „în scopul atingerii obiectivelor Uniunii”

(art. 34, pct. 1 din TUE).
d) Implementarea bugetului comunitar
În conformitate cu prevederile art. 272, pct. 2 din TCE, fiecare instituţie

comunitară trebuia să-şi estimeze propriile cheltuieli şi să le comunice Comisiei
până la data de 1 iulie a fiecărui an.
Comisia centralizează aceste cheltuieli estimate într-un „proiect de buget”,
pe care îl înaintează Consiliului înainte de 1 septembrie, împreună cu opiniile sale.
De asemenea, Comisia trebuie să declare, după consultarea prealabilă a
comitetului de politică economică, care este rata maximă58 de creştere a
„cheltuielilor neobligatorii”.
Această „rată” rezultă din tendinţa, în termeni de volum, a produsului
naţional brut al Comunităţii, variaţia medie a bugetelor statelor membre şi
tendinţa costului vieţii (nivelului de trai) de-a lungul exerciţiului financiar
precedent.
Menţionăm că, pe baza cheltuielilor previzionale, conform art. 272, pct. 3
din TCE, Comisia stabileşte proiectul preliminar de buget, pe care-1 trimite
Consiliului până la 1 septembrie.
Acesta din urmă va adopta bugetul conform procedurii59 instituite de
art. 272, pct. 4-8 din TCE, împreună cu Parlamentul European.
După ce bugetul este adoptat, conform prevederilor comunitare, Comisia îl
implementează pe propria sa răspundere şi înlăuntrul limitelor de aproximare,
conform art. 274 TCE.
Aceasta înseamnă pentru Comisie posibilitatea de a transfera, în anumite
limite, poziţii bugetare dintr-un capitol în altul sau dintr-o subdiviziune în alta,
obligaţia de a veghea ca statele membre să-şi îndeplinească contribuţiile lor
financiare, obligaţia de a pune la dispoziţie fondurile necesare realizării
proiectelor comunitare şi de a administra fondurile comunitare.
De asemenea, în conformitate cu art. 275 din TCE, Comisia supune anual
analizei şi aprobării Consiliului conturile anului financiar precedent referitoare la
implementarea bugetului şi declaraţia (financiară) drepturilor şi obligaţiilor
financiare ale Comunităţilor.
Pe baza examinării conturilor anuale, a declaraţiei financiare, a raportului
Curţii de Conturi şi a observaţiilor fiecărei instituţii comunitare la auditul Curţii
de Conturi, Parlamentul, la propunerea Consiliului luată cu majoritate calificată de
voturi, dă Comisiei, conform art. 276 din TCE, aşa-numita „descărcare de
gestiune” pe anul anterior.
58 Conform art. 272, pct. 9, alin. 2 din TCE.

59 Pentru detalii vezi secţiunea dedicată rolului PE în procedura bugetară.
Aceasta înseamnă că Parlamentul, exercitându-şi atribuţia sa de control şi

pe baza recomandării Consiliului, aprobă gestiunea Comisiei privind implementa-
rea bugetului comunitar.
În sfârşit, în conformitate cu art. 212 din TCE, Comisia trebuie să
„publice anual, dar nu mai târziu de o lună înaintea începerii sesiunii
Parlamentului European, un raport general asupra activităţilor Comunităţilor”.
Acest raport este o sursă de informare foarte importantă referitoare la
activităţile celor trei Comunităţi şi ale Uniunii, ale instituţiilor comunitare şi altor
organe comunitare, chiar dacă anumite domenii, cum ar fi agricultura, transportu-
rile, dezvoltarea şi situaţia socială în Uniune, politica concurenţei, mediul şi
protecţia consumatorilor etc, fac obiectul unor rapoarte separate.
e) Reprezentarea interesului comunitar în cadrul UE şi în acordurile

internaţionale
Aşa cum diferite prevederi ale tratatelor o arată, Comisia reprezintă

interesul Uniunii Europene în relaţiile ei cu statele membre, cu persoane par-
ticulare, instituţii sau alte organe comunitare ori cu organizaţii internaţionale60.
În acest sens, Comisia nu poate în activitatea sa să urmărească alt interes
decât cel comunitar.
La nivel comunitar, Comisia trebuie adesea să găsească compromisul
necesar, chiar dacă negocierile sunt dificile în Consiliu sau Parlament, pentru ca
interesul comunitar să prevaleze faţă de interesele naţionale.
Astfel, din punct de vedere teoretic, propunerile prezentate Consiliului de
către Comisie sunt rezultatul unor lungi contacte şi dezbateri ale comisarilor cu
experţii naţionali, COREPER şi diferite comitete înfiinţate de către Consiliu.
De aceea, Comisia apare ca un intermediar neutru între statele membre, pe
de o parte, şi între acestea şi Comunitate, pe de altă parte.
Luând în considerare poziţia Comisiei în sistemul instituţional comunitar
şi în special independenţa comisarilor, această instituţie comunitară are
posibilitatea şi deţine mijloacele necesare pentru a realiza echilibrul dintre
interesele naţionale divergente şi „a face dreptate interesului comunitar”.
Însă, în acelaşi timp, Comisia trebuie să ţină cont de interesele vitale ale
statelor membre, şi astfel ea nu poate permite niciodată ca un stat membru să fie
prejudiciat printr-o decizie a Consiliului.
În practică, majoritatea calificată necesară Consiliului pentru a adopta
decizii nu poate fi uşor obţinută fără cooperarea Comisiei.
60 Pentru detalii vezi şi art. 18, pct. 1 şi 2 din TUE referitoare la obligaţia Comisiei de a asista
preşedinţia Consiliului UE în exprimarea şi susţinerea poziţiei Uniunii în cadrul organizaţiilor
sau conferinţelor internaţionale ce pot influenţa politica externă, de securitate şi apărare
comună.
În conformitate cu art. 302 din TCE, Comisia răspunde de menţinerea unor

relaţii corespunzătoare şi utile cu organele Naţiunilor Unite, cu agenţiile sale
specializate, precum şi cu orice alte organizaţii internaţionale.
Această atribuţie particulară exprimă voinţa statelor membre de a coopera
într-un cadru instituţional pe plan mondial cu alte ţări şi de a asigura progresul
economic şi social al statelor membre.
De asemenea, în conformitate cu art. 24, pct 1 din TUE şi art. 300 CE
(fost art. 228 CEE), Comisia este împuternicită să negocieze înţelegerile sau
acordurile dintre Uniune şi unul sau mai multe state ori organizaţii internaţionale.
Pentru a-şi îndeplini această atribuţie, Comisia trebuie să fie împuternicită
de Consiliu printr-o „decizie de negociere”.
Adoptarea de către Consiliu a deciziei de negociere cu majoritate calificată
de voturi este supusă avizului conform al Parlamentului şi avizului Curţii de
Justiţie.
În acest sens, subliniem că, după AUE, Parlamentul are obligaţia ca,
înaintea începerii oricăror negocieri, să dea un „aviz conform” referitor la
acordurile de asociere sau la cele de aderare.
În privinţa acordurilor comerciale în care Comunităţile Europene urmau să
devină parte, cerinţa avizului Parlamentului era doar facultativă.
Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam, avizul Parlamentului a devenit
obligatoriu şi pentru acordurile care creează un cadru instituţional specific de
cooperare, pentru cele care modifică acte normative comunitare supuse deciziei
comune (PE şi Consiliul UE) şi pentru cele care au implicaţii bugetare importante.
Menţionăm că avizul Parlamentului se adoptă cu votul majorităţii absolute a
membrilor săi.
În privinţa Curţii de Justiţie, conform art. 300, alin. 6 TCE, ea trebuie
consultată asupra valabilitatea formale sau substanţiale a proiectului viitorului
acord cu prevederile tratatelor comunitare, iar un eventual aviz negativ va
determina:
• fie începerea procedurii de revizuire a tratatelor comunitare;
• fie modificarea proiectului de acord;
• fie respingerea proiectului de acord
În sfârşit, mai trebuie să menţionăm că aceste înţelegeri/acorduri sunt

încheiate de către Consiliu, semnate de către preşedintele său în funcţiune, şi după
intrarea lor în vigoare, în conformitate cu cerinţele procedurale comunitare, au
forţă obligatorie faţă de instituţiile comunitare şi fiecare stat membru.
Pe scurt, procedura comunitară de intrare în vigoare a acordurilor
internaţionale la care CE/UE este parte prevede următoarele etape:
• Consiliul adoptă cu majoritate calificată decizia de negociere după ce a
obţinut avizul pozitiv al Parlamentului şi al Curţii de Justiţie CE;
• Comisia negociază acordul în conformitate şi în limitele impuse ei de

decizia de negociere. Dacă statele membre ale UE urmează să fie părţi
contractante ale acordului, un reprezentant al fiecărui stat va participa la
negocierile conduse de Comisie;
• la terminarea negocierilor, Comisia semnează textul negociat sub
rezerva deciziei Consiliului UE de aprobare a acordului şi aplicării lui
provizorie;
• Consiliul UE solicită avizul Parlamentului şi al Curţii de Justiţie faţă de
acordul negociat şi aprobă (cu majoritate calificată sau cu unanimitate,
pentru acordurile de asociere ori de aderare), printr-un regulament61 sau
o altă decizie specifică, încheierea negocierilor şi textul final al
acordului;
• în sfârşit, preşedintele în exerciţiu al Consiliului UE semnează textul
acordului şi dispune publicarea lui în JOUE.
Mai trebuie să amintim aici dreptul CJCE de a anula regulamentul

Consiliului UE (sau decizia specifică), care, fiind considerat act comunitar, este
subiect al controlului de legalitate al Curţii.
O eventuală anulare a regulamentului/deciziei specifice va atrage
responsabilitatea internaţională a Uniunii, aşa cum a reieşit din cazul deja judecat
de CJCE la 10 martie 1998 (Germania c. Consiliu)
Secţiunea 5.5
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE)

şi Tribunalul de Primă Instanţă (TPI)
5.5.1. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
Această instituţie comunitară are ca scop principal activitatea

jurisdicţională la nivelul Comunităţilor/Uniunii Europene.
Ca instanţă de control jurisdicţional, CJCE trebuie, conform art. 220 din
TCE (fost art. 164 CEE), să „asigure respectarea dreptului în interpretarea şi
aplicarea tratatelor”.
Curtea nu poate însă să fie o jurisdicţie penală în sensul complet atribuit
acestui termen, chiar dacă poate controla şi modifica amenzile aplicate de Comisie
sau poate interveni pentru a interpreta deciziile luate de Consiliul UE referitoare la
61 În doctrina juridică comunitară s-a considerat că regulamentul (sau decizia specifică) aprobat
de Consiliu pentru încheierea acordului are valoarea unei ratificări (în sensul tradiţional al ter-
menului).
cooperarea poliţienească şi judiciară penală62 a statelor membre. Dar Curtea de

Justiţie a devenit competentă şi în domeniul protecţiei intereselor financiare ale
Pe de altă parte, Curtea are rolul de a asigura protecţia juridică a Uniunii şi
a resortisanţilor statelor membre, prin realizarea sarcinilor sale jurisdicţionale, a
controlului de legalitate şi avizele/notificările privind interpretarea uniformă a
dreptului comunitar.
Încă din 1957, Curtea de Justiţie este o instituţie comună celor trei
Comunităţi, iar după Tratatul de la Maastricht, şi a Uniunii.
Menţionăm că Tratatele institutive cuprind reguli fundamentale care
privesc organizarea Curţii şi competenţele ei. Iniţial, aceste reguli erau cuprinse în
Protocolul asupra Statutului Curţii de Justiţie, anexat fiecărui Tratat institutiv. în
acelaşi sens, putem spune că ultima „variantă” a protocolului sus-menţionat,
cuprinzând toate modificările aduse Statutului CJCE, este anexat Tratatului de la
Nisa.
Actul unic european a prevăzut că dispoziţiile titlului III al Statutului pot fi
modificate de către Consiliu la cererea Curţii şi după consultarea Comisiei şi
Parlamentului.
În schimb, Curtea de Justiţie este competentă să-şi elaboreze propriul său
Regulament de procedură, care va fi supus, conform noului art. 223 din TCE,
aprobării Consiliului UE cu majoritate calificată de voturi.
De asemenea, conform art. 11 din Actul unic european, „Consiliul ata-
şează Curţii de Justiţie o Curte ce are jurisdicţia de a audia şi de a determina în
primă instanţă anumite tipuri de acţiuni sau proceduri intentate de persoane
fizice sau juridice, acţiuni ce pot face obiectul dreptului de apel la Curtea de
Justiţie privind numai problemele de drept şi numai în concordanţă cu
condiţiile stabilite de statut”.
Astfel, aşa-numitul Tribunal sau Curte de Primă Instanţă a început să
funcţioneze în septembrie 1989.
Menţionăm însă că Tribunalul de Primă Instanţă nu este o instituţie
comunitară în sensul tradiţional al termenului, ci este ataşat CJCE în sensul pe
care o să-1 analizăm în continuare.
Mai trebuie amintit că, deşi Decizia Consiliului CEE din 24 octombrie
1988 pentru crearea Tribunalului de Primă Instanţă nu i-a acordat acestuia din
urmă decât competenţa de a judeca anumite acţiuni (litigiile funcţionarilor publici
62 Sunt considerate drept infracţiuni de competenţa Uniunii, conform art. 29 din TUE, numai
faptele ce intră în competenţa Europol-ului, cum ar fi: traficul de fiinţe umane şi crimele
împotriva copiilor (conform Convenţiei privind traficul de fiinţe umane, publicată în JOCE nr.
C 26/30.01.1999), activităţile teroriste (Decizia Consiliului din 3.12.1998, publicată în JOCE
nr. C 26/30.01.1999), traficul de droguri, contrafacerea de monedă şi falsificarea mijloacelor de
plată (în JOCE nr. C149/28.05.1999), criminalitatea informatică, corupţia, frauda şi spălarea
banilor.
contra instituţiilor comunitare, anumite recursuri CECO şi recursurile persoanelor

fizice sau juridice în domeniul concurenţei), totuşi Tratatul asupra UE a retras
această limitare pentru recursurile introduse de statele membre sau de instituţiile
comunitare.
Ulterior, Tratatul asupra Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) a
menţinut „chestiunile prealabile” în competenţa exclusivă a CJCE, alături de
acţiunile/recursurile ce erau deja supuse activităţii ei.
În sfârşit, Tratatul de la Nisa63 introduce reforme importante în ceea ce
priveşte organizarea şi funcţionarea instanţelor judiciare comunicare, ca şi
competenţa lor rationae materia.
Aceste reforme au scopul de a face sistemul jurisdicţional comunitar mai
suplu şi deci adaptat viitorului Uniunii. În acest sens amintim următoarele
modificări introduse prin Tratat:
• Consiliul UE, statuând cu unanimitate de voturi, la cererea Curţii sau a
Comisiei poate modifica Statutul Curţii de Justiţie;
• Consiliul UE, statuând cu majoritate calificată, poate aproba sau mo-
difica regulile de procedură ale Curţii de Justiţie sau ale Tribunalului de
Primă Instanţă;
• conform noului art. 225 A din TCE, Consiliul, statuând cu unanimitate,
pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea PE şi Curţii de Justiţie
sau la cererea CJCE şi după consultarea PE şi a Comisiei, poate crea
„camere jurisdicţionale” care să judece în primă instanţă anumite
categorii de litigii (spre exemplu cele din domeniul proprietăţii
intelectuale, al contrafacerilor de mărci comunitare etc);
• se modifică repartizarea categoriilor de acţiuni care sunt de competenţa
Curţii de Justiţie, respectiv a Tribunalului de Primă Instanţă, astfel încât
acesta din urmă să devină instanţa de drept comun pentru ansamblul
recursurilor (acţiunilor) directe64. Nu sunt însă de competenţa TPI
categoriile de litigii atribuite expres unei camere jurisdicţionale prin
decizia Consiliului (adoptată aşa cum aminteam mai sus) sau cele pe care
Statutul Curţii de Justiţie le rezervă acestei instanţe. În sfârşit, Curtea de
Justiţie rămâne instanţa jurisdicţională supremă a Uniunii, şi ea este
responsabilă să asigure aplicarea uniformă a dreptului comunitar;
• în domenii specifice (care nu au fost încă determinate), TPI dobândeşte
competenţa de a judeca recursurile în „chestiuni prealabile”, ca şi
recursurile îndreptate împotriva unei decizii adoptate de camerele
jurisdicţionale.
63 Vezi art. 220-246 din TCE şi declaraţiile nr. 13, 14, 15 ataşate Tratatului de la Nisa.
64 Recursurile (acţiunile) directe sunt: recursul în anulare prevăzut de art. 230 TCE, recursul în
carenţă prevăzut de art. 232 TCE, recursul în responsabilitate prevăzut de art. 235 TCE.
În concluzie, se poate considera că CJCE are:

1. o funcţie iurisdictională, acţionând în calitate de:
l.a) curte constituţională, când interpretează tratatele sau când judecă
recursurile Consiliului/Comisiei sau unui stat membru împotriva altui stat
membru sau împotriva unei instituţii comunitare pentru nerespectarea obligaţiilor
ce-i incumbă. De asemenea, se include în această categorie rezolvarea
diferendelor65 dintre statele membre referitoare la interpretarea şi aplicarea actelor
adoptate în baza art. 34, pct. 2 din TUE, dacă ele nu au fost rezolvate în Consiliu,
precum şi a diferendelor dintre statele membre şi Comisie privind interpretarea
sau aplicarea convenţiilor încheiate în virtutea art. 34, pct. 2, lit. d din TUE;
l.b) curte administrativă, când controlează legalitatea deciziilor indivi-
duale ale instituţiilor comunitare ori a deciziilor-cadru adoptate66 de Consiliul UE
în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală;
l.c) jurisdicţie civilă sau de muncă, când judecă recursurile în daune-in-
terese sau recursurile funcţionarilor comunitari privind situaţia lor administrativă;
2. o funcţie consultativă, bazată pe art. 300 nou (fost art. 238, alin. 6 din
Tratatul CEE), care-i permite să emită avize asupra propunerilor referitoare la
revizuirea tratatelor şi la compatibilitatea acordurilor externe cu prevederile
tratatelor comunitare;
3. o funcţie de interpretare a dreptului comunitar (prin intermediul

„chestiunilor prealabile”) şi de cooperare judiciară cu alte jurisdicţii naţionale sau
internaţionale. Această funcţiune a fost în parte afectată de limitele67 impuse prin
Tratatul de la Amsterdam în materia vizelor, dreptului de azil, imigrării şi altor
politici sau în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare penale.
Dar, prin Tratatul de la Nisa, Curtea a dobândit, în baza art. 12 şi 14 TCE,
precum şi a noului titlu IV68 din partea a III-a a TCE (art. 61-69), competenţa de a
asigura interpretarea69 măsurilor luate de Consiliu şi în domeniile evocate mai sus,
mai puţin a măsurilor şi deciziilor luate în aplicarea art. 62, pct. 1 TCE.
65 Menţionăm că art. 34 din TUE se referă la atribuţia Consiliului UE de a adopta acte normative
în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.
66 Subliniem că, în baza art. 35, pct. 5 din TUE, controlul de legalitate efectuat de Curte intervine
doar atunci când împotriva unei decizii-cadru a fost introdus (de către un stat membru sau de
către Comisie) un recurs pentru „incompetenţă, violarea formelor substanţiale, violarea
Tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea lui sau deturnare de puteri”.
67 Pentru detalii vezi art. 14 CE (pentru măsuri privind înlăturarea controlului la trecerea
frontierelor interne ale statelor membre), art. 63 CE (pentru măsuri referitoare la azil), art. 65
CE (pentru măsuri referitoare la cooperarea judiciară în materie civilă, în măsura în care este
necesară pentru buna funcţionare a pieţei interne) etc.
68 Titlul IV se referă la „vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera circulaţie a
persoanelor”.
69 Vezi art. 68, pct. 1 şi 3 TCE.
De asemenea, conform art. 35, pct. 1 TUE, Curtea a devenit competentă să

interpreteze deciziile-cadru, deciziile şi măsurile de aplicare adoptate de Consiliu
în cadrul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, ca şi convenţiile
încheiate la recomandarea Consiliului UE de către statele membre în aceste
domenii.
Subliniem că măsura competenţelor sistemului jurisdicţional comunitar
este, ca şi în cazul altor instituţii comunitare, determinată expres de tratate. în
acest sens trebuie amintite cu titlu de exemplu unele dintre situaţiile în care
Tratatele exclud din atribuţiile Curţii de Justiţie anumite materii/domenii sau acte
comunitare. Astfel, Curtea nu este competentă:
• să verifice validitatea sau proporţionalitatea operaţiilor efectuate de
poliţie sau alte servicii represive ale unui stat membru (art. 35, pct. 5 din
TUE);
• să statueze asupra responsabilităţilor ce incumbă statelor membre pentru
menţinerea ordinii publice şi salvgardarea securităţii lor interne (art. 35,
pct. 5 din TUE);
• să statueze asupra măsurilor sau deciziilor luate în aplicarea art. 62, pct.
1 TCE (referitor la controlul trecerii frontierelor interioare ale statelor
membre) şi care vizează menţinerea ordinii publice sau salvgardarea
securităţii interne a unui stat membru (art. 68 TCE) etc.
a) Organizarea Curţii de Justiţie
În prezent, conform art. 221 şi 222 din TCE, Curtea de Justiţie este
formată din „câte un judecător al fiecărui stat membru” (adică 15 judecători
asistaţi de opt avocaţi generali). Avocaţii generali nu sunt, în sens foarte strict,
„membri” ai Curţii.
Judecătorii şi avocaţii-generali sunt numiţi de comun acord de către
guvernele Statelor membre (conform art. 223 TCE) dintre personalităţile de
renume, care oferă garanţii de independenţă şi întrunesc condiţiile cerute, în
statele de unde provin, pentru ocuparea celor mai înalte funcţiuni judiciare.
Aşa cum prevede art. 223 TCE, „Judecătorii şi avocaţii-generali trebuie
aleşi dintre persoanele care oferă toate garanţiile de independenţă şi care
reunesc condiţiile cerute pentru exercitarea, în ţările lor, a celor mai înalte
funcţiuni judiciare ori care sunt juristconsulţi cu o competenţă notorie”.
Aceasta înseamnă că, în cele din urmă, calificarea cerută pentru a accede
la poziţia de judecător ori avocat-general se determină conform criteriilor stabilite
de fiecare lege naţională.
Subliniem că tratatele comunitare nu prevăd nici o exigenţă în ceea ce
priveşte originea naţională a judecătorilor ori avocaţilor-generali, dar, în mod
tradiţional, fiecare stat membru are un judecător în cadrul Curţii.
Mandatul judecătorilor şi avocaţilor-generali este de şase ani şi este

reînnoibil fără nici o limitare.
Pentru a se asigura o anumită permanenţă în compoziţia Curţii, jumătate
dintre judecători (alternativ, când şapte, când opt) şi avocaţi-generali (câte patru)
sunt înlocuiţi la fiecare trei ani.
Judecătorii sau avocaţii-generali pensionaţi pot fi re-numiţi.
De asemenea, un regim foarte sever de imunităţi şi incompatibilităţi îi
protejează pe membrii Curţii în exercitarea mandatului lor.
Judecătorii aleg dintre ei, prin scrutin secret, un preşedinte, pentru o
perioadă de trei ani. Preşedintele poate fi reales.
Preşedintele dirijează activitatea Curţii, prezidează audierile şi deliberările
din camera de consiliu şi are anumite competenţe jurisdicţionale proprii, dar
limitate.
Mai trebuie să remarcăm că, în baza art. 6 din Protocolul asupra Statutului
Curţii de Justiţie anexat Tratatului de la Nisa, judecătorii şi avocaţii-generali pot fi
demişi doar dacă toţi ceilalţi colegi ai lor (judecători şi avocaţi-generali) sunt de
acord că acea persoană nu mai este calificată sau nu mai poate îndeplini
funcţiunea pe care o ocupă (acest lucru însă nu s-a întâmplat niciodată în istoria
CJCE).
În sfârşit, în activitatea lor, judecătorii sau avocaţii-generali nu trebuie să
fie influenţaţi de originea lor naţională, ci, dimpotrivă, sunt chemaţi să abordeze
într-un sens „comunitar” deciziile pe care le iau.
Colaboratorii Curţii sunt grefierii şi referenţii.
Grefierii sunt aleşi de către judecători. Ei au două categorii de funcţii.
În primul rând, au funcţii judiciare, adică asistă Curtea şi pe membrii ei în
îndeplinirea actelor ce le incumbă funcţiei lor, inclusiv asistarea la audieri.
De asemenea, ei răspund de ţinerea arhivelor Curţii şi de publicarea în
„Colecţia de jurisprudenţă a Curţii” a textelor integrale ale hotărârilor şi ordo-
nanţelor date.
În al doilea rând, grefierii au funcţii administrative, asigurând adminis-
trarea bugetului Curţii, sub autoritatea preşedintelui.
De asemenea, ei răspund de activitatea tuturor funcţionarilor şi agenţilor
Curţii şi în special de serviciul lingvistic.
Fiecare judecător şi avocat-general primeşte asistenţa personală a doi
referenţi, care sunt jurişti calificaţi, de regulă doctori în drept, şi care au aceeaşi
naţionalitate ca şi el.
Referentul este „ataşat” persoanei fiecărui membru al Curţii şi nu depinde
decât de acesta, constituind cabinetul său personal.
Referentul joacă un rol-cheie în funcţionarea Curţii, în special cei care
lucrează pe lângă avocaţii-generali.
În conformitate cu Statutul CJCE şi Regulile sale de procedură, Curtea

poate lucra în formaţie plenară, în „Camere” de trei-cinci judecători sau în marea
„Cameră” de 11 judecători.
„Camerele” sunt ţinute de regulă (cu excepţia marii Camere) doar de
instrumentarea dosarelor, dar tratatele le-au încredinţat şi judecarea anumitor
categorii de acţiuni.
În fiecare an Curtea de Justiţie hotărăşte care dintre „Camerele” sale are
competenţa de a judeca cazurile în care una dintre părţi este funcţionar sau agent
comunitar.
În baza ultimelor modificări aduse Regulamentului interior al CJCE
(publicat în JOCE nr. 238/21.09.1979), a dispoziţiilor TCE şi Protocolului asupra
Statutului Curţii (modificat prin Tratatul de la Nisa), Curtea de Justiţie a dat în
competenţa „Camerelor” sale să judece toate acţiunile prealabile şi toate acţiunile
în care ea a fost sesizată de o persoană fizică sau juridică, cu condiţia ca obiectul
acţiunii să nu aibă o importanţă sau o dificultate care să ceară judecarea în şedinţă
plenară, şi pârâtul să nu fie un stat membru sau o instituţie comunitară.
În orice stadiu al judecăţii, „Camerele” pot trimite cauza spre rejudecare
plenului, dacă se pune problema de a se asigura interpretarea unitară a dreptului
comunitar sau ca urmare a importanţei obiectului acţiunii.
Deciziile „Camerelor” au aceeaşi autoritate legală ca şi deciziile plenului
Curţii de Justiţie.
Originalitatea funcţionării Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene
constă în existenţa avocaţilor-generali, care nu au rolul unor avocaţi pledanţi din
jurisdicţia naţională, ci mai degrabă rolul lor este asemănător procurorului.
Atribuţiile lor, prevăzute de art. 222, alin. 2 din TCE şi în Protocolul
asupra Statutului CJCE, sunt modelate după cele ale comisarului guvernului din
Consiliul de Stat francez.
Atribuţiile avocaţilor-generali sunt foarte importante, în special datorită
poziţiei lor independente. Această poziţie le permite să realizeze cercetarea
personală a cazului, să-şi exprime opiniile proprii şi să examineze orice probleme
conexe cazului pe care părţile nu le-au făcut cunoscute Curţii de Justiţie.
Avocatul-general sau judecătorul Tribunalului de Primă Instanţă, având
aceleaşi sarcini, trebuie să „prezinte public, cu toată imparţialitatea şi indepen-
denţa, concluzii motivate asupra afacerii (cazului) dedus judecăţii Curţii”,
asistând astfel Curtea în realizarea misiunii sale.
Aceste concluzii se referă la problemele de drept implicate în respectivul
caz şi la faptele prezentate.
Concluziile avocatului-general nu reflectă în mod necesar punctul de
vedere al Curţii, dar ele conţin indicaţii preţioase referitoare la motivele care pot
duce la o anumită decizie a Curţii.
Concluziile avocatului-general sunt publicate, împreună cu deciziile

Curţii, în „Culegerea de jurisprudenţă” a acesteia.
b) Funcţionarea Curţii de Justiţie
Deliberările din plenul Curţii sau al „Camerelor” au loc în camera de

consiliu şi se derulează doar între acei judecători care au participat la procedura
orală. Avocatul-general nu poate fi prezent.
Curtea nu poate delibera valabil decât în număr impar70 de membri,
indiferent că judecata se face în plen sau în „Camere”.
Când judecata se face în plen, preşedintele Curţii de Justiţie nu are vot
preferenţial, adică nu are drept de veto.
Deciziile sunt luate prin vot majoritar, însă Statutul Curţii nu prevede ce
fel de majoritate trebuie realizată.
De asemenea, conform Statutului CJCE, decizia Curţii/„Camerei” nu
poate face nici un fel de precizare asupra modalităţii de vot realizate (unanimitate
sau majoritate), astfel încât deciziile devin colective şi-i angajează pe toţi membrii
Curţii. În acelaşi timp, opiniile contrare sau concurente ale judecătorilor minoritari
nu pot fi făcute publice şi nici cuprinse în hotărârea Curţii.
c) Metodele utilizate de Curtea de Justiţie
Din analizele făcute de specialiştii în drept comunitar a rezultat că, încă de

la originile sale, metodele folosite de CJCE au evocat un aşa-numit funcţionalism
judiciar.
Acest funcţionalism a fost susţinut plecând de la textele Tratatelor
instituive şi luând în considerare finalitatea tratatelor şi chiar dezvoltarea efectivă
a Comunităţilor Europene pe parcursul anilor.
Astfel, s-a convenit că specificitatea metodelor utilizate de Curtea de
Justiţie rezultă din poziţia sa particulară de instituţie comunitară ce trebuie să
interpreteze şi să aplice într-un cadru multinaţional noţiuni juridice ce au cel mai
adesea un conţinut economic (adică dreptul material comunitar).
De aceea, CJCE trebuie să folosească o combinaţie multiplă de metode:
• exegetice - bazate pe textele tratatelor comunitare şi pe succesiunea
articolelor (în special pe raportul dintre dispoziţiile generale şi cele
speciale);
70 Conform art. 17 din Protocolul asupra Statutului CJCE ataşat Tratatului de la Nisa, la
deliberările Camerelor de trei sau cinci judecători trebuie aă fie prezenţi trei judecători pentru a
adopta o hotărâre valabilă, la deliberările marii Camere, cel puţin nouă judecători, iar la
deliberările plenului, cel puţin 11 judecători.
• finaliste - sau creatoare de efect util, care să ţină cont de obiectivele

comunitare explicite şi implicite prevăzute de tratate;
• de conformitate - care sunt determinate, pe de o parte, de scopurile
constituirii Comunităţilor/Uniunii Europene, şi pe de altă parte, de
stadiul de dezvoltare istorică şi tehnică a lor.
d) Procedura de judecată în faţa CJCE
Caractere generale
Procedura de judecată în faţa plenului Curţii sau a „Camerelor” sale,

precum şi în faţa Tribunalului de Primă Instanţă este contradictorie, publică, mixtă
şi inchizitorie, astfel:
• este contradictorie pentru că ambele părţi, reclamantul şi pârâtul,
trebuie să-şi prezinte pretenţiile şi să le susţină, argumentându-le cu
dovezi (mijloace de probă);
• este publică deoarece la şedinţele de judecată poate asista oricine este
interesat, ceea ce înseamnă că nu pot participa decât părţile interesate,
reprezentanţii lor, judecătorul raportor şi avocatul-general însărcinat cu
prezentarea cazului ori judecătorul Tribunalului de Primă Instanţă,
având atribuţiile acestuia din urmă;
• este mixtă deoarece comportă două faze principale: faza scrisă şi cea
orală;
• este inchizitorie deoarece între faza scrisă şi cea orală se poate intercala
o fază de instrumentare sau de investigare pentru pregătirea cazului în
vederea dezbaterii sale. Astfel, Curtea poate decide măsuri de instrucţie,
cum ar fi: expertize, audieri de martori, anchete la faţa locului etc. De
asemenea, tot în această fază Curtea poate cere părţilor să răspundă la
anumite întrebări, să facă anumite precizări ori să depună documente
suplimentare.
Faza scrisă debutează prin cererea trimisă prin scrisoare recomandată la

grefa Curţii de către reclamant.
Această cerere trebuie să cuprindă, conform art. 37-44 din Regulamentul
de procedură, numele părţilor, obiectul litigiului, o expunere sumară a mijloacelor
invocate în apărare, precum şi concluziile reclamantului faţă de situaţia de fapt
invocată.
Cererea trebuie trimisă Curţii, pentru a fi primită, într-un interval de timp
expres determinat de tratate pentru fiecare tip de acţiune (recurs).
La primirea ei, cererea este înscrisă în registrul Curţii, iar preşedintele
desemnează un judecător raportor, care va avea sarcina de a urmări derularea
procedurii pentru acel caz, de a întocmi un raport preliminar asupra faptelor şi,
eventual, de a efectua investigaţii.
Apoi cererea reclamantului este notificată părţii adverse (pârâtului), care
are la dispoziţie o lună pentru a trimite un memoriu în apărarea ei.
În continuare, fiecare parte are posibilitatea să depună un memoriu
suplimentar (replică pentru reclamant sau duplicat pentru pârât), care să-i susţină
pretenţiile invocate în speţă. În felul acesta, practic fiecare parte depune câte două
memorii.
Prin depunerea memoriilor suplimentare ia sfârşit faza scrisă a procedurii.
Apoi preşedintele Curţii fixează data începerii fazei orale.
Dacă Curtea decide, faza de investigare poate urma procedurii scrise,

pentru ca martori sau experţi să poată fi audiaţi sau solicitaţi.
Faza orală cuprinde în principiu lectura raportului de audiere a judecăto-

rului raportor, apoi pledoariile părţilor şi, în final, concluziile avocatului general.
De regulă, raportul de audiere este comunicat părţilor înaintea
dezbaterilor, ceea ce dispensează Curtea de prezentarea lui publică.
După dezbaterea publică a cazului, Curtea va delibera şi va adopta o
hotărâre/decizie, ce se comunică părţilor în şedinţă publică.
Cele mai multe dintre regulile prevăzute de Protocolul asupra Statutului
Curţii de Justiţie se aplică şi Tribunalului de Primă Instanţă.
Prin excepţie, Tribunalul de Primă Instanţă poate renunţa la faza scrisă,
aşa cum a fost cazul la 30 ianuarie 1990, când decizia Tribunalului a fost dată
după numai două săptămâni de la audierile preliminare.
Procedura de judecată în faţa CJCE sau TPI are următoarele caractere
specifice:
• Reprezentarea părţilor
Părţile sunt în mod obligatoriu reprezentate în faţa Curţii/TPI, chiar şi

pentru recursurile în anulare.
Reprezentarea depinde de categoria de „parte” aflată în litigiu.
Astfel instituţiile comunitare şi statele membre sunt reprezentate de către
„agenţii” lor. De regulă, agenţii instituţiilor comunitare sunt membrii serviciilor
lor juridice, iar agenţii statelor sunt funcţionarii serviciului contencios sau juridic
al ministerului afacerilor externe al acelui stat. Aceleaşi reguli se aplică, conform
art. 19 din Protocolul asupra Statutului CJCE anexat Tratatului de la Nisa, şi
reprezentării statelor membre ale unui acord asupra Spaţiului Economic European
sau autorităţii de supraveghere vizate de o astfel de înţelegere.
Persoanele private, fizice sau juridice trebuie reprezentate de avocat.
Deoarece nu există un barou propriu al Curţii, teoretic orice avocat înscris în

baroul unui stat membru poate semna cererea introductivă şi pleda în faţa Curţii.
De asemenea, profesorii de drept, resortisanţi ai statelor membre, pot
reprezenta „partea” în faţa Curţii, dacă legislaţia sa naţională îi recunoaşte dreptul
de a pleda (cum ar fi spre exemplu în Germania).
În sfârşit, „părţile” trebuie să fie „domiciliate” în Luxemburg, sub
sancţiunea că altfel nu au acces la judecată în faţa Curţii.
Domicilierea statelor membre se realizează prin reprezentanţele diploma-
tice ale fiecărui stat pe lângă Guvernul Marelui Ducat de Luxemburg.
Pentru particulari, „domiciliatarul” care, în fapt, are doar funcţia ae „cutie
poştală”, poate fi un avocat luxemburghez sau orice altă persoană de încredere
care are cel puţin rezidenţă în Luxembourg.
• Regimul lingvistic
Ca şi celelalte instituţii comunitare, Curtea de Justiţie este o instituţie

multilingvă, fiind folosite toate cele 12 limbi oficiale71 comunitare, deoarece
judecătorii, ca şi părţile trebuie să se înţeleagă şi să se facă înţeleşi în limba care le
este mai cunoscută.
De asemenea, martorii, experţii, avocaţii-generali pot utiliza în cadrul
audierilor oricare dintre limbile oficiale ale Uniunii.
Totuşi, în practică, pentru rezolvarea fiecărui caz se foloseşte una dintre
limbile oficiale, care devine astfel „limba de procedură” a respectivului caz.
Regula este ca limba aleasă să fie limba naţională a pârâtului, a statului membru
sau a resortisantului unui stat membru.
Când pârâtul este o instituţie comunitară, reclamantul poate alege liber
„limba de procedură”.
Odată aleasă limba de procedură, doar ea va fi aceea în care părţile şi
avocaţii lor se pot adresa Curţii.
De aceea, ordonanţele şi hotărârile Curţii vor avea valoare juridică doar
dacă au fost redactate în această limbă („limba de procedură”), iar orice versiuni
redactate în altă limbă vor avea doar valoarea unei traduceri.
Însă membrii Curţii, ca şi părţile pot cere grefei să realizeze pentru ei
traduceri în oricare dintre limbile oficiale, despre tot ce s-a spus ori s-a scris în
timpul procedurii, mai puţin în cursul deliberărilor judecătorilor. Cu toate acestea
limba franceză pare a fi cel mai des folosită în faţa Curţii.
71 Numărul limbilor oficiale la nivelul UE se va modifica începând cu 2004, odată cu aderarea de

noi state şi în măsura evoluţiei acestui proces.
• Costul procedurii
Procedura în faţa Curţii este în principiu gratuită, cu excepţia unor anumite

activităţi excepţionale, cum ar fi traducerile.
În privinţa cheltuielilor, de fiecare dată când se pune capăt cazului, Curtea
hotărăşte prin ordonanţă sau hotărâre cine va suporta cheltuielile.
Conform Regulamentului de procedură, „partea care pierde procesul va
suporta cheltuielile făcute cu martoni, experţii şi avocatul părţii adverse, mai puţin
atunci când este vorba despre un funcţionar al unei instituţii comunitare care va
plăti ea însăşi aceste sume, indiferent că pierde sau câştigă procesul”.
În principiu, Curtea nu fixează ea însăşi mărimea cheltuielilor ce trebuie
suportate, şi deci părţile trebuie să se pună de acord între ele.
Dacă părţile nu se înţeleg, fiecare dintre ele poate sesiza Curtea, care va
statua prin ordonanţa „Camerei” care a rezolvat cazul principal.
De asemenea, în anumite circumstanţe, Curtea poate condamna chiar
partea care a câştigat litigiul să plătească cheltuieli „frustratorii sau vexatorii”
(adică amenzi pentru ofense aduse Curţii).
• Forma deciziilor Curţii
În regula generală, Curtea de Justiţie statuează prin hotărâri. Altfel spus,

hotărârea pune capăt procedurii în faţa Curţii.
În privinţa măsurilor de urgenţă, a celor de instrumentare a cazului şi a
reglementării cheltuielilor, Curtea statuează prin ordonanţe.
Ordonanţele sunt adesea foarte succint motivate.
Hotărârile însă trebuie să aibă în mod obligatoriu trei părţi, şi anume:
• prima parte, intitulată „în fapt”, corespunde mai mult sau mai puţin
raportului de audiere al judecătorului raportor, fiind o expunere a
faptelor ce sintetizează dezbaterile orale, concluziile părţilor, mijloacele
şi argumentele prezentate de fiecare dintre ele;
• a doua parte, intitulată „în drept”, conţine raţionamentul Curţii faţă de
pretenţiile formulate de părţi şi afirmă poziţia luată referitoare la
obiectul dedus judecăţii;
• a treia parte cuprinde soluţia propriu-zisă a Curţii, ce pune capăt
litigiului dintre părţi.
În sfârşit, pentru a fi aplicabilă, hotărârea Curţii trebuie să fie învestită cu
formulă executorie, adică să fie pusă în aplicare.
Hotărârile Curţii sunt publicate în aşa-numitele „Colecţii de juris-
prudenţă”72, fiind precedate de litera C.
72 În franceză se numesc „recueil”, iar în engleză „case law”.

5.5.2. Tribunalul de Primă Instanţă
Tribunalul de Primă Instanţă nu este considerat o instituţie comunitară în

sensul formal al termenului, căci el este ataşat Curţii de Justiţie, având o
competenţă materială bine delimitată.
Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat, conform art. 11 din Actul unic
european, prin Decizia73 Consiliului CEE din 24 octorribrie 1988.
În prezent, conform art. 224 din TCE şi art. 48 al Protocolului asupra
Statutului CJCE, Tribunalul este compus din 15 judecători, care pot de asemenea
îndeplini şi atribuţiile de avocat-general.
Judecătorii sunt numiţi prin acordul comun al guvernelor statelor membre
pentru o perioadă de şase ani.
Ei sunt aleşi dintre persoanele a căror independenţă este în afara oricărui
dubiu şi care posedă calităţile necesare pentru numirea lor în cele mai înalte
funcţii jurisdicţionale în statele din care provin.
Membrii Tribunalului sunt parţial re-numiţi la fiecare trei ani, iar membrii
rămaşi sunt eligibili pentru re-numire.
Preşedintele Tribunalului este ales prin vot secret de către judecători,
dintre ei, pentru un mandat de trei ani şi poate fi reales.
Acelaşi regim de imunităţi şi incompatibilităţi prevăzut pentru judecătorii
şi avocaţii-generali ai Curţii de Justiţie se aplică şi în cazul judecătorilor
Tribunalului de Primă Instanţă.
În conformitate cu art. 224, alin. 5 din TCE, Tribunalul de Primă Instanţă
îşi stabileşte propriile sale Reguli de procedură pe baza acordului Curţii de
Justiţie. Regulamentul de procedură al TPI este supus apoi aprobării- Consiliului
UE cu majoritate calificată de voturi.
Dar deoarece aceste reguli speciale pentru TPI nu au fost încă adoptate,
Regulile de procedură ale Curţii de Justiţie se aplică şi în faţa Tribunalului de
Primă Instanţă.
Tribunalul de Primă Instanţă judecă în „Camere” de trei sau cinci
judecători.
Fiecare dintre „Camere” poate să îndeplinească toate fazele procedurale
necesare dării unei hotărâri, neexistând sesiuni plenare pentru această instanţă de
judecată.
În principiu, procedura de judecată prezentată în cazul Curţii de Justiţie se
aplică şi în cazul TPI, deşi această instanţă de judecată poate renunţa la faza
scrisă.
73 Decizia nr. 88/591/CECA/CEE/Euratom, publicată în JOCE nr. L 319 din 25 noiembrie 1988 şi
modificată în 1993 (JOCE nr. L 144/16 iunie 1993), 1994 (JOCE nr. L 66/10 martie 1994), art.
17 al actului de adeziune din 1994 (JOCE nr. L 1 din 1 ianuarie 1995), 1999 (JOCE nr. L 114/1
mai 1999) şi prin art. 10 al Tratatului de la Nisa.
Dezbaterile judecătorilor referitoare la cazul pendinte lor au loc în camera

de consiliu, şi la ele participă numai judecătorii care au luat parte la faza orală.
Judecătorul care îndeplineşte atribuţiile de avocat-general poate prezenta
în scris concluziile sale.
Tribunalul deliberează în mod valabil numai cu un vot impar al membrilor
săi.
Cu toate acestea hotărârile Tribunalului sunt colective şi-i angajează pe
toţi membrii acestuia, iar opiniile contrare sau concurente ale judecătorilor
minoritari nu pot fi făcute publice.
Când cazul este subiect de recurs în faţa Curţii de Justiţie, Tribunalul de
Primă Instanţă este ţinut de decizia dată de Curte asupra problemelor de drept.
În conformitate cu Decizia Consiliului UE din 24 octombrie 1988,
jurisdicţia (competenţa materială) a TPI era limitată la:
• disputele dintre instituţiile comunitare şi angajaţii lor (numite şi „litigiile
funcţiunii publice”);
• acţiunile introduse de întreprinderi împotriva Comisiei, referitoare la
domeniile acoperite de Tratatul CECO, producţie, preţuri, înţelegeri şi
concentrări;
• acţiunile introduse de o persoană fizică sau juridică împotriva unei
instituţii comunitare, referitoare la implementarea regulilor de
concurenţă între întreprinderi;
• acţiunile pentru compensarea pagubelor cauzate de o instituţie comuni-
tară prin actul său ori prin omisiunea de a acţiona, atunci când acest act
sau această omisiune poate fi obiectul unei acţiuni în faţa Tribunalului
de Primă Instanţă;
• acţiuni introduse împotriva unei instituţii comunitare privind dumpingul
sau filialele, dacă Consiliul UE a hotărât aceasta după doi ani de la
începerea activităţii Tribunalului de Primă Instanţă.
Prin Decizia Consiliului UE din 8 iunie 1993, completată în 1994, s-a
extins competenţa TPI la orice acţiune introdusă de persoanele fizice sau juridice.
Reamintim că, prin Tratatul de la Nisa, s-a extins competenţa TPI la
ansamblul recursurilor (acţiunilor) directe (recursul în anulare prevăzut de art. 230
TCE, recursul în carenţă prevăzut de art. 232 TCE, recursul în responsabilitate
prevăzut de art. 235 TCE).
Nu sunt însă de competenţa TPI categoriile de litigii atribuite expres unei
camere jurisdicţionale prin decizia Consiliului (adoptată aşa cum aminteam mai
sus) sau cele pe care Statutul Curţii de Justiţie le rezervă acestei instanţe.
5.5.3. Camerele jurisdicţionale
Aşa cum aminteam anterior, Tratatul de la Nisa modifică arhitectura

sistemului jurisdicţional comunitar prin reglementarea posibilităţii de a se crea
„camere jurisdicţionale” adăugate TPI conform art. 220, alin. 2 şi 225 A din TCE.
Aceste noi „instanţe” jurisdicţionale pot fi create prin decizia Consiliului
UE luată în unanimitate asupra propunerii Comisiei şi după consultarea PE sau la
cererea Curţii de Justiţie şi după consultarea Parlamentului şi a Comisiei.
Rolul lor este de a judeca „în primă instanţă” anumite categorii de litigii
formulate în domenii specifice prevăzute de tratat.
Conform art. 225 A, alin. 2 din TCE, decizia Consiliului care dispune
crearea unei camere jurisdicţionale trebuie să precizeze regulile de compunere a
instanţei şi întinderea competenţelor ei.
Membrii camerei jurisdicţionale sunt aleşi dintre persoanele a căror
independenţă este în afara oricărui dubiu şi care posedă capacitatea cerută pentru
exercitarea de funcţiuni jurisdicţionale. Ei sunt numiţi de Consiliul UE, care
decide cu unanimitate de voturi.
Camerele jurisdicţionale îşi stabilesc propriul regulament de procedură pe
baza acordului Curţii de Justiţie. Regulamentul este apoi supus aprobării
Consiliului UE, care va statua cu majoritate calificată de voturi.
Menţionăm că pentru restul problemelor nereglementate de art. 225 A sunt
aplicabile dispoziţiile tratatului referitoare la Curtea de Justiţie şi cele ale
Statutului Curţii.
În sfârşit, mai amintim că deciziile camerei jurisdicţionale pot face
obiectul unui apel în faţa TPI privind chestiuni de drept sau, în mod excepţional,
chiar chestiuni de fapt.
5.5.4. Categorii de acţiuni introduse la CJCE şi la TPI
În conformitate cu prevederile tratatului, Curtea de Justiţie este

competentă să judece:
• acţiunile introduse de către Comisie sau un stat membru împotriva altui
stat membru, pentru a stabili dacă acesta din urmă a omis să-şi
îndeplinească una dintre obligaţiile ce îi revin în virtutea tratatelor;
• acţiunile introduse de către persoane fizice sau juridice împotriva unei
instituţii comunitare pentru a controla legalitatea amenzilor stabilite de
aceasta;
• acţiuni introduse de un stat membru, Consiliu, Comisie, Parlament (în
anumite condiţii) sau persoane fizice sau juridice împotriva Consiliului sau
Comisiei pentru nelegalitatea unui act sau a omisiunii de a acţiona (acţiune
în anulare sau recurs împotriva omisiunii de a acţiona);
• cererea unei Curţi sau a unui Tribunal naţional pentru emiterea unei
decizii preliminare referitoare la o problemă privind interpretarea dreptului
comunitar;
• acţiuni introduse de un stat membru sau de o persoană fizică sau juridică
împotriva Comunităţilor/Uniunii pentru compensarea pagubelor cauzate de
o instituţie comunitară (acţiune în daune);
• acţiuni introduse de funcţionarii comunitari împotriva unei instituţii
comunitare, inclusiv împotriva Curţii de Conturi şi Comitetului Economic
şi Social;
• recursuri împotriva deciziilor luate de Tribunalul de Primă Instanţă sau d
o cameră jurisdicţională;
• cereri de reexaminare a unei decizii luate de TPI acţionând ca instanţă
de apel.
a) Recursul în constatarea omisiunii de a acţiona - art. 226-228 TCE

(foste 169-171 CEE)
În calitatea sa de „gardian” al tratatelor, Comisia poate introduce la Curtea

de Justiţie o acţiune împotriva unui stat membru, atunci când consideră că
acesta a omis să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin în baza tratatelor.
Pe baza informaţiilor pe care le deţine, Comisia poate porni această
acţiune numai după ce a reamintit guvernului respectiv că trebuie să ia toate
măsurile necesare pentru a asigura respectarea dreptului comunitar.
Dacă acel guvern nu respectă „opinia motivată” prezentată de Comisie,
aceasta din urmă poate sesiza Curtea de Justiţie, care va trebui să stabilească dacă
statul membru a omis să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin în virtutea
Tratatelor.
Trebuie subliniat că scopul principal al acestei acţiuni este de a decide
dacă statul membru a omis să-şi îndeplinească una dintre obligaţiile ce-i revin, şi
dacă da, să-1 oblige „a lua măsurile necesare pentru a respecta decizia Curţii”.
Cu alte cuvinte, atenţia este îndreptată asupra obligaţiilor asumate de state,
şi nu asupra rezolvării unei dispute privind interpretarea sau aplicarea tratatelor.
Totuşi Curtea poate nu numai să stabilească că într-adevăr statul membru a
omis să-şi îndeplinească obligaţiile, ci şi să indice în decizia sa ce ar trebui să facă
acel stat membru pentru a-şi respecta obligaţiile ce-i revin în baza tratatelor.
De asemenea, acţiunea poate fi introdusă şi de un stat membru împotriva
altui stat membru.
În aceste cazuri, tratatele prevăd şi o fază intermediară, constând în
obligaţia Comisiei de a da o „opinie motivată” după ascultarea părţilor.
Trebuie subliniat că jurisdicţia Curţii privind disputele dintre statele

membre este acceptabilă numai dacă ea se referă la o problemă prevăzută de
tratate.
În sfârşit, dacă statul membru nu respectă hotărârea Curţii, Comisia poate
sesiza Curtea cu o nouă acţiune referitoare la omisiunea statului de a acţiona,
această conduită (omisiunea statului de a respecta decizia Curţii) constituind o
încălcare a prevederilor tratatelor.
b) Recursul în anulare (art. 230,231,233 şi 237 TCE şi art. 146 CEEA)
Printre mijloacele (ori remediile, din anumite puncte de vedere) prevăzute

de tratate, un loc special îl ocupă acţiunea/recursul în anulare, deoarece el permite
Curţii să revizuiască legalitatea actelor comunitare cu forţă juridică obligatorie
adoptate de Consiliu sau Comisie ori de Consiliu şi Parlament împreună.
De asemenea, trebuie subliniat că Curtea poate judeca şi recursurile
introduse de un stat membru împotriva actelor Parlamentului, inclusiv, conform
art. 230 nou TCE, actele adoptate în comun de Parlament şi Consiliu, dacă produc
efecte juridice faţă de terţe părţi.
În plus, conform art. 35, pct. 6 din TUE, acest tip de acţiune poate fi
utilizat şi pentru controlul legalităţii deciziilor-cadru adoptate de Consiliu în
cadrul procedurii de cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală.
Dar această acţiune nu poate fi promovată împotriva actelor neobligatorii,
cum ar fi opiniile, recomandările sau comunicările, sau împotriva actelor având
caracter intern, cum ar fi regulamentele de organizare şi funcţionare a instituţiilor
sau organelor comunitare.
Acţiunea poate fi promovată de orice parte/persoană interesată, conform
principiului binecunoscut „pas d'interet, pas d'action”.
Astfel, statele membre, Consiliul şi Comisia se consideră a avea un interes
general în implementarea corectă a dreptului comunitar. De aceea ele au un timp-li-
mită de două luni după intrarea în vigoare a unui act comunitar pentru a iniţia
acest tip de acţiune menit să controleze legalitatea acestor acte.
De asemenea, reamintim că prin Tratatul de la Nisa s-a recunoscut şi PE
interesul general în respectarea dreptului comunitar, şi drept consecinţă el nu mai
trebuie să facă această dovadă.
Persoanele fizice sau juridice pot avea un interes specific sau particular
într-un astfel de control împotriva acţiunilor arbitrare ale instituţiilor comunitare.
În concluzie, această acţiune poate fi introdusă împotriva oricărui act
comunitar având aplicabilitate generală, deoarece, în baza efectului lor direct, ele
se adresează oricui.
Totuşi acţiunea nu poate fi folosită împotriva actelor comunitare având

caracter individual. Pentru astfel de acte, persoanele fizice sau juridice pot cel
puţin să determine controlul aplicabilităţii lor, ceea ce pentru reclamant are
consecinţe identice cu anularea actului.
Acţiunea/recursul în anulare poate fi introdus în termen de două luni de la
publicarea sau notificarea actului părţii interesate.
Art. 230 nou CE prezintă, urmând modelul legii franceze, patru motive
pentru introducerea acţiunii/recursului în anulare:
• Lipsa de competenţă
În conformitate cu prevederile tratatului, instituţiile comunitare au doar

acele puteri ce le-au fost expres atribuite lor de către tratate.
Aceasta înseamnă, în primul rând, că instituţiile nu pot să-şi extindă
puterile specifice pentru anumite domenii ce le-au fost acordate prin tratate.
În al doilea rând, actele instituţiilor comunitare trebuie să menţioneze în
mod expres care dintre prevederile tratatelor au stat la baza adoptării lor.
Dacă este invocat din greşeală un alt articol decât cel necesar, actul poate
fi anulat, şi Curtea de Justiţie nu poate schimba în nici un fel baza juridică a
adoptării actului.
• Încălcarea unei cerinţe procedurale esenţiale
Această situaţie poate apărea atunci când Consiliul ia decizii fără a avea
drept bază o propunere a Comisiei sau fără a consulta Parlamentul, dacă aceste
cerinţe sunt impuse în mod obligatoriu de tratate.
Aceeaşi condiţie se poate realiza şi atunci când Comisia prezintă
Consiliului o propunere fără să fi consultat în prealabil Comitetul Economic şi
Social, când aceasta este cerută în mod obligatoriu sau atunci când adoptă o
măsură de implementare fără a fi consultat Comitetul prevăzut în decizia
Consiliului.
De asemenea, dacă un act comunitar nu este suficient motivat, acesta
poate constitui baza pentru anularea sa.
• Încălcarea prevederilor tratatelor sau a oricărei reguli de drept

legate de aplicarea acestora
Cuvântul „tratate” trebuie înţeles ca referindu-se atât la dreptul comunitar

originar (primar), cât şi la dreptul comunitar derivat.
Expresia „orice regulă de drept” trebuie înţeleasă ca referindu-se la
principiile generale de drept, universal recunoscute (cum ar fi dreptul la apărare,
respectarea drepturilor fundamentale, tratamentul echitabil, prezumţia de
nevinovăţie, buna-credinţă etc), şi la cele particulare sistemelor juridice ale

statelor membre, inclusiv studiile comparative de drept.
• Abuzul de putere
Această problemă se poate ridica atunci când o autoritate publică

(instituţie/organ) îşi foloseşte puterile conferite de lege pentru atingerea unui
obiectiv care prin el însuşi este legal, dar nu intră în competenţa acelei instituţii.
Dacă Curtea de Justiţie decide că o astfel de acţiune este fondată, ea va
revizui legalitatea actului comunitar în discuţie şi îl va declara nul.
înseamnă că actul respectiv va fi considerat că nu a existat niciodată (în
dreptul românesc, prin nulitatea unui act de desfiinţează pentru trecut doar
efectele actului, şi nu actul însuşi), iar instituţia comunitară este obligată să refacă
situaţia care ar fi existat dacă acel act nu ar fi fost emis/adoptat.
Cu alte cuvinte, decizia Curţii are efect ex tune şi erga omnes (pentru
trecut şi faţă de toţi).
Trebuie notat că nulitatea poate să se refere nu numai la întregul act, ci şi
doar la unele dintre clauzele actului.
În această situaţie, Curtea va trebui, prin decizia ei, să stabilească care
parte/părţi ale actului sunt afectate de nulitate.
c) Excepţia de nelegalitate
În conformitate cu art. 230 şi 241 TCE, acest tip de acţiune poate fi utilizat
pentru a declara inaplicabil un anumit act comunitar (anterior) care a reprezentat
baza legală pentru adoptarea actului în discuţie.
Cu alte cuvinte, excepţia de nelegalitate nu este o acţiune independentă, ci
poate interveni doar incident.
Această excepţie poate fi folosită de persoane fizice sau juridice pentru a
modifica un act comunitar, atunci când ele nu au calitatea procesuală de a cere
direct Curţii de Justiţie să analizeze legalitatea acelui act.
Subliniem faptul că, prin termenul „act”, Curtea de Justiţie a înţeles orice
act comunitar având forţă juridică obligatorie.
d) Recursul „în carenţă” (art. 232 TCE)
În conformitate cu art. 232 din TCE, această acţiune este admisibilă numai
atunci când o instituţie comunitară (de regulă Consiliul sau Comisia) avea în baza
tratatelor obligaţia de a acţiona (de a lua o anumită măsură) şi nu şi-a respectat-o
în termenul prevăzut.
Recursul în carenţă este un mijloc de control jurisdicţional prin care se

garantează că instituţiile comunitare îşi vor îndeplini atribuţiile prevăzute de
tratate.
Scopul principal al acestei acţiuni este ca Curtea să constate omisiunea
instituţiei comunitare de a acţiona, ceea ce constituie o încălcare a tratatului.
Cuvântul „tratat” trebuie interpretat ca incluzând de asemenea legislaţia
comunitară primară şi secundară, aşa cum menţionam anterior.
Acest gen de acţiune nu este limitat numai la cazurile în care Consiliul sau
Comisia este ţinută să emită/adopte acte normative obligatorii, ci şi atunci când
Comisia omite să trimită o propunere Consiliului, când aceasta este impusă de
tratat.
Acţiunea poate fi promovată şi atunci când Parlamentul nu formulează
opinia cerută.
Persoanele fizice sau juridice pot folosi această acţiune atunci când o
instituţie comunitară omite să emită un act normativ cu forţă obligatorie care-i
priveşte.
Recursul în carenţă (sau împotriva omisiunii de a acţiona) diferă de
acţiunea/recursul în anulare prin faptul că, în prima situaţie, Curtea de Justiţie
poate doar să constate omisiunea de a acţiona, pe când în a doua situaţie, ea
anulează însuşi actul.
De asemenea, menţionăm că, în baza art. 232 CE, Parlamentul poate să fie
parte într-un recurs în carenţă fie ca reclamant, fie ca pârât.
e) Recursul în interpretare (decizia în chestiuni prealabile) - art. 234

TCE
Decizia în chestiuni prealabile constituie mijlocul ideal de care dispune

Curtea de Justiţie pentru a asigura apărarea şi dezvoltarea dreptului comunitar, dar
şi cel mai bun mijloc de protecţie a persoanelor fizice sau juridice împotriva
acţiunilor nelegale ale instituţiilor comunitare.
Decizia în chestiuni prealabile este posibilitatea pe care o are Curtea de
Justiţie de a interpreta dreptul comunitar, la cererea instanţelor naţionale, atunci
când aplicarea normelor comunitare a fost invocată în litigii pendinte lor.
Astfel, conform art. 234 din TCE, Curtea de Justiţie este competentă să se
pronunţe cu titlu prejudiciabil:
• asupra interpretării dreptului comunitar;
• asupra validităţii interpretării actelor adoptate de către instituţiile
comunitare şi BCE;
• asupra interpretării statutelor organelor create printr-un act al Consiliului.
Vom sublinia însă că, pe baza articolului sus-menţionat, Curtea de Justiţie
nu are competenţa de a aplica ea însăşi o normă comunitară într-un litigiu
pendinte unei instanţe naţionale. Ea poate doar furniza instanţei naţionale (prin
decizia asupra chestiunilor prealabile) informaţiile necesare rezolvării litigiului.
De aceea, decizia Curţii de Justiţie în chestiuni prealabile este obligatorie
faţă de instanţele naţionale numai în ceea ce priveşte interpretarea dreptului
comunitar.
De asemenea, în conformitate cu articolul sus-menţionat, Curtea de
Justiţie nu are nici competenţa de a decide dacă o anumită normă naţională este
compatibilă sau nu cu prevederile comunitare invocate.
Domeniul competenţei Curţii de Justiţie este de a asigura interpretarea
uniformă şi aplicarea dreptului comunitar în toate statele membre.
Ca rezultat al acestei „cooperări între instanţe jurisdicţionale” de niveluri
diferite (naţional, respectiv comunitar), instanţele naţionale trebuie să accepte şi să
aplice interpretarea făcută de Curtea de Justiţie.
Pe de altă parte, părţile litigante nu pot contesta această interpretare chiar
dacă au libertatea de a o face.
Aceasta înseamnă că interpretarea dată de Curtea de Justiţie într-o
chestiune prealabilă este de jure limitată la cazul pendinte şi are de facto efect
erga omnes.
f) Acţiunea în responsabilitate (art. 235 TCE)
În conformitate cu art. 288 TCE, compensarea (repararea) pentru daunele

cauzate de instituţiile comunitare intervine atunci când acestea sau personalul lor,
în realizarea îndatoririlor ce le are, cauzează unei părţi (stat membru ori persoană
fizică sau juridică) un prejudiciu.
În acest caz, ele sunt obligate să-1 repare, conform principiului general de
drept cunoscut de toate sistemele de drept ale statelor membre (similarul
răspunderii civile delictuale din dreptul românesc). Aceste daune se analizează în
cazul răspunderii extracontractuale a Comunităţilor/Uniunii.
Menţionăm că CJCE a. admis recursul în responsabilitate şi împotriva
Băncii Europene de Investiţii.
Pe de altă parte, trebuie subliniat că acest recurs este independent de
recursul în anulare sau recursul în carenţă, deşi iniţial CJCE a considerat că
admisibilitatea acestei acţiuni implică anularea prealabilă a actului ce a cauzat
prejudiciul.
Totuşi recursul în responsabilitate nu este admisibil dacă reclamantul a
neglijat să folosească anterior recursurile paralele asupra legalităţii actului
(recursul în anulare, recursul în carenţă sau decizia în chestiuni prealabile).
În plus, recursul în responsabilitate are un caracter de subsidiaritate faţă de
acţiunile jurisdicţionale ce pot fi introduse în faţa instanţelor naţionale.
Aceasta înseamnă că acest recurs poate fi folosit doar dacă o acţiune în

justiţie în faţa unei instanţe naţionale nu poate fi admisă.
Menţionăm că acţiunea în compensarea prejudiciilor cauzate persoanelor
fizice sau juridice este de competenţa TPI.
Angajarea răspunderii Comunităţilor/Uniunii presupune îndeplinirea
următoarelor condiţii: existenţa unui act nelegal, un prejudiciu actual şi o relaţie
cauzală între act şi paguba produsă.
Trebuie subliniat că, prin el însuşi, un act nelegal nu atrage răspunderea
Comunităţilor/Uniunii şi obligaţia de reparare.
Înseamnă că, ori de câte ori este vorba despre măsuri legislative de politică
economică, răspunderea extracontractuală a Comunităţilor/Uniunii intervine doar
în cazul unei violări flagrante a normei de drept comunitar ce-i protejează pe
particulari (cum ar fi încrederea legitimă, nediscriminarea, neretroactivitatea,
proporţionalitatea etc).
Menţionăm că prejudiciul a cărui reparare s-a cerut trebuie să fie actual,
determinat sau determinabil.
De asemenea, Curtea de Justiţie a considerat că răspunderea
Comunităţilor/Uniunii se întinde şi la prejudiciile iminente (viitoare), previzibile
cu o anumită certitudine, chiar dacă ele nu au fost încă evaluate.
Pe de altă parte, Curtea a decis că nu are competenţă de jurisdicţie în
cazurile în care prejudiciul (paguba) a fost produs prin măsuri adoptate de
autorităţi naţionale în aplicarea prevederilor dreptului comunitar.
Cu toate acestea statul membru poate fi acţionat în justiţie în faţa Curţii,
pentru greşita implementare a dreptului comunitar.
De asemenea, prejudiciul trebuie să aibă un caracter special şi anormal,
chiar dacă el este resimţit numai de un grup restrâns de operatori economici
(conform jurisprudenţei CJCE).
Dar Curtea a admis acţiunea în responsabilitate şi pentru cazul când
Comunitatea/Uniunea (în speţă Comisia) nu a ţinut cont de interesele unei
categorii de operatori economici (în speţă producătorii de lapte).
În conformitate cu art. 46 din Protocolul referitor la Statutul Curţii de
Justiţie, acţiunea în compensarea daunelor cauzate de instituţiile comunitare este
prescriptibilă în termen de cinci ani de la producerea faptei.
Dacă Curtea de Justiţie decide repararea pagubei, atunci actul comunitar
ce a determinat această pagubă devine inaplicabil faţă de reclamant, ceea ce
echivalează cu declararea nulităţii sale.
g) Contenciosul funcţiunii publice (art. 236 TCE)
Disputele dintre Comunităţi/Uniune şi personalul lor sunt, din momentul

înfiinţării Tribunalului de Primă Instanţă, de competenţa sa şi pot face obiectul
unui recurs/apel în faţa Curţii de Justiţie, dar numai în privinţa problemelor de

drept.
În astfel de litigii, toate instituţiile comunitare, inclusiv Curtea de Justiţie,
pot avea calitatea procesuală de pârât. În plus, Comitetul Economic şi Social poate
fi parte în proces.
Menţionăm că contenciosul funcţiunii publice are în vedere două situaţii
distincte:
• contenciosul „în anulare”, când funcţionarul sau agentul comunitar
contestă legalitatea unui act individual care îl lezează;
• contenciosul „în plină jurisdicţie”, când funcţionarul sau agentul
comunitar reclamă o compensaţie pecuniară.
5.5.5. CJCE/TPI - curte de apel (art. 225 TCE)
Aşa cum s-a menţionat deja, Curtea de Justiţie poate funcţiona ca o curte
de apel împotriva deciziilor date de Tribunalul de Primă Instanţă.
Apelul poate fi introdus la Curte în termen de două luni de la notificarea
deciziei apelate (supuse apelului).
Decizia apelată poate fi o decizie finală (care pune capăt unei probleme
litigioase) sau o decizie care dispune măsuri procedurale referitoare la excepţia de
necompetenţă sau de inadmisibilitate.
În conformitate cu Protocolul referitor la Statutul Curţii de Justiţie, aşa
cum a fost modificat prin art. 49(1) din Decizia Consiliului din 24 octombrie 1988
şi prin Tratatul de la Nisa, apelul trebuie promovat de partea nemulţumită (care a
pierdut) de un stat membru ori de o instituţie comunitară.
Reamintim că apelul este limitat la problemele de drept invocate în cauză
(cum ar fi greşita interpretare a dreptului comunitar, incompetenţa instanţei etc).
Dacă Curtea admite apelul, atunci ea desfiinţează decizia dată şi opreşte
cauza spre rejudecare (când problema de drept invocată este importantă pentru
interpretarea uniformă a dreptului comunitar) sau o trimite Tribunalului de Primă
Instanţă pentru a rejudeca cauza în conformitate cu interpretarea dată de Curte.
Ca element de noutate în acest domeniu, însuşi TPI poate funcţiona,
conform art. 225, pct. 2 din TCE, ca o instanţă de apel pentru deciziile camerelor
jurisdicţionale create conform art. 225 A din TCE.
În acest caz, deciziile adoptate de TPI în apel pot, în mod excepţional, să
facă obiectul unei reexaminări a CJCE.
Conform articolului precitat, reexaminarea este admisă doar dacă „există
un risc serios de atingere a unităţii şi coerenţei dreptului comunitar”.
Condiţiile sesizării Curţii cu o cerere de reexaminare şi natura controlului
pe care-1 va exercita sunt însă, în acest moment, doar parţial prevăzute de art. 62 din
Protocolul asupra Statutului Curţii. Spunem că sunt doar „parţial” reglementate
deoarece sunt o serie de aspecte prevăzute în Declaraţia nr. 1374 , ataşată Tratatului
de la Nisa, care nu sunt încă clarificate şi impietează asupra folosirii practice a
acestui nou mijloc jurisdicţional (adică asupra procedurii de reexaminare).
Astfel, conform Declaraţiei nr. 13, pe măsura constituirii camerelor
jurisdictionale va trebui modificat Statutul Curţii de Justiţie, pentru a defini „rolul
părţilor în cadrul procedurii în faţa Curţii în aşa fel încât să se asigure
apărarea drepturilor lor; efectul procedurii de reexaminare asupra caracterului
executoriu al deciziei TPI; efectul deciziei Curţii asupra litigiului dintre părţi”.
Modificarea Statutului Curţii se va face prin hotărârea Consiliului UE, statuând cu
majoritate calificată la propunerea CJCE şi cu avizul PE.
De asemenea, conform Declaraţiei nr. 1475 ataşate tratatului, hotărârea
Consiliului UE privind modificarea Statutului pentru aplicarea practică a art. 225,
alin. 2 şi 3 din TCE va trebui să creeze şi o procedură care „să asigure că
funcţionarea practică a acestor dispoziţii este supusă unei evaluări la cel puţin
trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa”.
În ceea ce priveşte procedura de reexaminare, sesizarea Curţii este,
conform art. 10, alin. 2 din Regulamentul de procedură al CJCE, de competenţa
primului avocat-general. Acesta poate, în interval de o lună de la data la care TPI a
soluţionat apelul, să propună Curţii de Justiţie reexaminarea deciziei.
Curtea are la dispoziţie, la rândul său, un interval de o lună pentru a decide
dacă va examina decizia TPI sau nu. Menţionăm că acceptarea cererii de
reexaminare a primului avocat-general nu este obligatorie pentru CJCE.
În sfârşit, dacă Curtea acceptă cererea de reexaminare, conform
Declaraţiei nr. 1576 ataşate Tratatului de la Nisa, ea va trebui să statueze printr-o
„procedură de urgenţă”.
Secţiunea 5.6
Curtea de Conturi a Uniunii Europene
Această instituţie comunitară a fost înfiinţată ca organ comunitar de

specialitate prin tratatul care a modificat anumite prevederi financiare ale
Tratatelor institutive, tratat semnat la Bruxelles ia.22 iulie 1975 şi intrat în vigoare
la 1 iunie 1977.
Iniţial, atribuţiile contabile erau realizate intern în cadrul fiecărei
Comunităţi, iar după Tratatul de fuziune a fost creat un organ de control contabil
74 Vezi Declaraţia nr. 13 relativă la articolul 225, alin. 2 şi 3 din TCE.

75 Vezi Declaraţia nr. 14 relativă la articolul 225, alin. 2 şi 3 din TCE.
76 Vezi Declaraţia nr. 15 relativă la articolul 225, alin. 3 din TCE.
comun celor trei Comunităţi, care apoi, în 1977, a fost înlocuit prin Curtea de
Conturi.
În sfârşit, prin Tratatul de Maastricht, Curtea de Conturi a dobândit
statutul unei instituţii comunitare, chiar dacă nu se bucură de o veritabilă
jurisdicţie, aşa cum numele ei ne-ar putea sugera.
Conform noului art. 246 din TCE, aşa cum a fost el modificat prin
Tratatul de la Nisa, Curtea de Conturi este instituţia comunitară care „asigură
controlul conturilor” bugetului comunitar din punctul de vedere al legalităţii,
regularităţii şi fiabilităţii lor.
În prezent, Curtea de Conturi este compusă din 15 membri aleşi, în con-
formitate cu art. 247 (2) TCE şi 180 (3) Euratom, dintre „persoanele care au
aparţinut sau aparţin, în ţările lor de origine, corpurilor de control contabil
extern sau care sunt special calificate pentru această muncă. Independenţa lor
trebuie să fie în afara oricărui dubiu ”.
Conform noului art. 247 TCE (aşa cum a fost el modificat prin Tratatul de
la Nisa), Curtea de Conturi va fi formată „dintr-un naţional al fiecărui stat
membru”, care trebuie să „posede calificarea particulară cerută de această
funcţie sau să fi aparţinut în ţara lor de origine unor instituţii de control extern
şi să ofere toate garanţiile de independenţă”.
Datorită atribuţiilor lor, membrii Curţii de Conturi trebuie să fie total
independenţi în îndeplinirea sarcinilor lor, ceea ce înseamnă că poziţia lor este
asemănătoare membrilor Comisiei Europene sau ai Curţii de Justiţie şi, conform
noului art. 247, pct. 4 TCE, îşi exercită funcţiunile lor „în interesul general al
Comunităţii”.
De asemenea, în exercitarea însărcinărilor lor, membrii Curţii „nu pot
solicita şi nici accepta vreo instrucţiune de la nici un guvern sau alt organism.
Ei trebuie să se abţină de la orice act incompatibil cu caracterul funcţiei lor”.
Mai mult chiar, pe durata mandatului lor, membrii Curţii nu pot exercita
nici un fel de activităţi profesionale, indiferent dacă sunt remunerate sau nu. De
aceea, la instalarea în funcţie, ei trebuie să-şi ia angajamentul solemn de a respecta
cu onestitate, pe durata mandatului şi după încetarea lui, toate obligaţiile ce
decurg din această calitate.
Conform Tratatului de la Nisa, membrii Curţii de Conturi sunt numiţi
pentru o perioadă de şase ani de către Consiliul UE, statuând cu majoritate
calificată de voturi după ce a fost consultat Parlamentul European.
În fapt, Consiliul adoptă lista membrilor Curţii aşa cum a fost ea stabilită
pe baza propunerilor statelor membre. La expirarea mandatului, membrii Curţii
pot fi realeşi.
Curtea de Conturi este condusă de un preşedinte ales de către membrii
Curţii pentru o perioadă de trei ani. Mandatul de preşedinte este reînnoibil.
Pe durata mandatului lor, membrii Curţii de Conturi beneficiază de

privilegiile şi imunitătile aplicabile judecătorilor Curţii de Justiţie, aşa cum sunt ele
prevăzute în Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor Europene
şi agenţilor lor. De asemenea, indemnizaţia aferentă funcţiei deţinute, drepturile de
pensie şi orice alte avantaje băneşti ataşate mandatului membrilor Curţii sunt
stabilite de Consiliul UE, care statuează cu majoritate calificată de voturi.
Mandatul membrilor Curţii încetează la expirarea termenului pentru care
au fost numiţi, prin deces, prin demisie voluntară sau prin demisie „din oficiu”,
declarată de către Curtea de Justiţie.
Menţionăm că, în baza noului art. 247, pct. 7 TCE, demisia din oficiu
poate fi pronunţată de Curtea de Justiţie doar la cererea Curţii de Conturi, în
situaţia în care un membru al Curţii a „încetat să răspundă condiţiilor cerute sau
să satisfacă obligaţiile ce-i revin în această calitate”.
Sarcina Curţii de Conturi este, conform noului art. 248 TCE, aceea de a
examina conturile de venituri şi cheltuieli ale Comunităţii/Uniunii şi ale oricărui
organism creat de acestea.
Pentru aceasta, Curtea de Conturi este împuternicită să examineze dacă
toate veniturile comunitare au fost primite şi toate cheltuielile au fost realizate în
mod legal şi corect, precum şi să verifice modul în care a fost îndeplinit
managementul financiar la nivel comunitar.
Ca organism independent, Curtea de Conturi acţionează, conform noului
art. 248, pct. 4, alin. 4 TCE, ca o veritabilă „sabie a dreptăţii” la îndemâna
Consiliului şi Parlamentului în exercitarea funcţiei lor de control al execuţiei
bugetare.
În exercitarea atribuţiilor sale de control, Curtea de Conturi poate verifica
documente scrise provenite sau cerute de la instituţiile comunitare sau de la statele
membre.
În plus, ea poate face chiar verificări pe teren. Dacă aceste verificări se
efectuează în statele membre, atunci Curtea lucrează împreună cu organele de
control contabil ale departamentelor naţionale competente.
Menţionăm că Tratatul de la Amsterdam a lărgit rolul de control al Curţii
de Conturi, abilitând-o să facă verificări în cadrul oricăror organisme publice sau
entităţi private beneficiare de fonduri comunitare.
De asemenea, Curtea de Conturi poate sesiza CJCE dacă salvgardarea
intereselor ei instituţionale o impune.
La încheierea fiecărui an financiar, Curtea de Conturi este obligată că
elaboreze un raport anual, care este trimis tuturor instituţiilor comunitare şi este
publicat în JOUE împreună cu răspunsurile acestor instituţii la observaţiile făcute
de Curte.
Acest raport se referă la „declaraţia de asigurare” dată de Curtea de

Conturi privind conturile publicate în JOUE de Comisia Europeană.
Pe baza acestui raport, Parlamentul European votează descărcarea
Comisiei de gestiunea efectuată în anul financiar anterior.
De asemenea, în orice moment al anului financiar, Curtea poate prezenta
PE observaţiile sale sau rapoarte speciale asupra unor chestiuni particulare reieşite
din activitatea sa de control sau poate emite avize la cererea oricărei instituţii
comunitare.
Mai mult chiar, conform noului art. 248, pct. 4, alin. 3 din TCE şi
Regulamentului său interior, Curtea de Conturi poate crea „camere” (de control)
însărcinate să adopte anumite categorii de rapoarte sau de avize.
Secţiunea 5.7
Alte organe comunitare
5.7.1. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)
Aşa cum menţionam anterior în prezenta lucrare, COREPER a fost creat

prin Tratatul de fuziune din 8 aprilie 1965, cu scopul de a-i ajuta pe membrii
Consiliului CEE să-şi îndeplinească mandatele ce le-au fost conferite.
Conform noului art. 207 al TCE, COREPER este compus din „reprezen-
tanţi permanenţi ai statelor membre şi are drept sarcină să pregătească
lucrările Consiliului şi să execute mandatele ce le sunt încredinţate de acesta”.
În concret, COREPER este compus din experţi ai fiecărui stat membru,
coordonaţi de un reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniunea
Europeană (reprezentantul permanent are rang de ambasador al statului pe lângă
UE).
Există un COREPER I pentru chestiuni tehnice şi un COREPER II pentru
probleme mai importante.
La nivel comunitar se consideră că, prin compoziţia şi activitatea sa
permanentă, COREPER asigură o mai bună legătură între guvernele naţionale şi
instituţiile comunitare.
COREPER este asistat în activitatea sa de grupuri de lucru. Aceste grupuri
de lucru sunt compuse din funcţionari de stat care examinează, oricând este
necesar, problemele ce cad în competenţa lor naţională şi pregătesc dezbaterile
Consiliului.
Existenţa acestor grupuri de lucru este foarte importantă pentru activitatea
Consiliului, deoarece, astfel, pe de o parte, punctele de vedere naţionale sunt
expres exprimate la Bruxelles, iar pe de altă parte, administraţiile naţionale sunt

permanent informate despre opiniile Comisiei sau ale altor state membre.
De fiecare dată când Comisia trimite o propunere Consiliului, ea este mai
întâi examinată în cadrul COREPER.
Preşedintele COREPER (preşedinţia COREPER se stabileşte conform
preşedinţiei Consiliului, aşa cum menţionam anterior) va decide atunci dacă va
trimite propunerea grupurilor de lucru pentru analiză ori o va păstra pentru discuţii
în cadrul COREPER.
Dacă propunerea a făcut obiectul unei analize a grupurilor de lucru,
acestea vor întocmi un raport asupra celor constatate şi îl vor înainta COREPER.
Aici, reprezentanţii permanenţi vor dezbate propunerea şi raportul
grupului de lucru, în scopul ajungerii la o înţelegere.
Odată realizat acordul asupra propunerii discutate, decizia Consiliului
poate fi considerată ca fiind adoptată.
În aceste cazuri, propunerea Comisiei este pusă pe agenda următorului
Consiliu ca o prbblemă de prioritate A. Aceasta înseamnă că propunerea este
susceptibilă de a fi adoptată în Consiliu (conform modalităţii de vot prevăzute de
tratate) fără nici o dezbatere.
Dacă însă în cadrul COREPER nu se ajunge la o înţelegere sau, prin
obiectul ei, propunerea Comisiei trebuie în mod obligatoriu dezbătută în Consiliu
(adică propunerea priveşte probleme importante pentru viaţa comunitară), atunci
ea se înscrie pe lista viitorului Consiliu ca o problemă de prioritate B. în acest caz,
dezbaterile în Consiliul UE sunt deci obligatorii.
Comitetul poate adopta decizii de procedură în cazurile prevăzute de
regulamentul interior al Consiliului UE.
5.7.2. Comitetul Politic şi de Securitate
Comitetul Politic a fost creat pe baza art J 8 din Tratatul de la Maastricht

pe lângă Consiliu, cu scopul de a urmări situaţia internaţională în domeniile ce ţin
de politica externă şi de securitate comună a Uniunii şi de a contribui la definirea
acestor politici emiţând, în atenţia Consiliului, avize fie din proprie iniţiativă, fie
la cererea Consiliului.
În acelaşi timp, Comitetul nou-creat trebuia „să supravegheze punerea în
aplicare a politicilor convenite” la nivel comunitar, dar „fără a aduce atingere
competenţelor preşedinţiei Consiliului sau ale Comisiei” în acest domeniu.
Conform articolului sus-menţionat, Comitetul era format din „directori
politici”.
Existenţa Comitetului este reconfirmată de art. 25 din TUE, aşa cum a fost
el modificat la Amsterdam, mai puţin aspectul legat de componenţă. În plus, este
introdus un nou art. 26 în TUE, conform căruia secretarul general al Consiliului
UE devine înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună şi

este însărcinat să asiste Consiliul în chestiunile ce rezultă din acest domeniu.
Comitetul însuşi devine aşa-numitul „COPS interimar”.
În sfârşit, textul art. 25 din TUE, aşa cum a fost modificat la Nisa, are, faţă
de formula sa de la Amsterdam, două noi alineate referitoare la rolul Comitetului
în sistemul instituţional comunitar.
Astfel, conform noului art. 25 din TUE, Comitetul Politic devine un
77
„pivot” al politicii europene de securitate şi apărare, prin noile sale atribuţii
consultative, de evaluare şi informare a Consiliului ori de gestionare a situaţiilor
de criză.
Ţinând seama de progresele78 făcute de statele europene în domeniul
apărării lor comune (menţionate în raportul preşedinţiei şi anexele sale şi aprobate
prin Declaraţia nr. 1 referitoare la politica europeană de securitate şi apărare,
anexată Tratatului de la Nisa), se fixează ca obiectiv al Uniunii în acest domeniu
dezvoltarea „capacităţii operaţionale a Europei”.
În acest sens, COPS dobândeşte puteri sporite în definirea politicilor de
apărare şi supravegherea punerii lor în aplicare, dar fără ca prin activitatea sa să
impieteze asupra exercitării atribuţiilor pe care alte organe comunitare 79 le au în
acelaşi domeniu, şi în special cele ale preşedinţiei Consiliului şi Comisiei.
Astfel, conform articolului menţionat mai sus, COPS are o competenţă
generală care comportă trei aspecte majore:
*) urmărirea situaţiei internaţionale în domeniile ce ţin de politica externă
şi de securitate comună a Uniunii;
*) definirea politicilor de securitate şi apărare comună şi emiterea de avize
în atenţia Consiliului, fie că acesta le solicită, fie din proprie iniţiativă;
*) supravegherea punerii în aplicare a politicilor de securitate şi apărare
comună adoptate la nivel comunitar.
În plus, COPS poate formula în atenţia Consiliului orientări generale în
probleme ce ţin de PESC. De asemenea, sub directa autoritate a Consiliului COPS
este responsabil de conducerea politică a dezvoltării capacităţii militare a Uniunii.
Mai mult chiar, în timp de criză, el dispune de competenţa de a exercita,
sub responsabilitatea Consiliului, „controlul politic şi direcţia strategică a
operaţiunilor de gestionare a crizei”. În acest scop, Consiliul îl poate autoriza să
ia deciziile necesare realizării controlului politic şi direcţiei strategice şi,
examinând toate opţiunile posibile, să-i propună obiectivele ce trebuie urmărite de
Uniune în acea perioadă.
77 Pentru detalii vezi J. Rideau, op. cit., pag. 60.

78 Pentru detalii vezi şi J. Rideau, op. cit-, pag. 39-50.
79 Conform art. 25 din TUE, activităţile COPS nu pot aduce atingere atribuţiilor COREPER
prevăzute de art. 207 TCE.
În sfârşit, vom mai reaminti foarte pe scurt că, în scopul dezvoltării

capacităţii operaţionale a Uniunii, după Summit-ul de la Helsinki din 10-11 de-
cembrie 1999 au fost create adevărate instituţii pentru planificarea strategică80 ai
situaţiilor de criză, şi anume Comitetul Militar al Uniunii Europene81 (CMUE) şi
Statul Major al Uniunii Europene82 (SMUE). Activitatea de planificare strategică a
acestor instituţii ajută „conducerea politică”83 a UE să aprobe anumite „opţiuni
strategice militare”84 în perioadele de criză.
5.7.3. Comitetul Economic şi Social (ECOSOC85)
În conformitate cu prevederile Tratatelor institutive86 (art. 193-198 CEE,

art. 165-170 Euratom şi art. 5 şi 18-19 CECO) şi ale Convenţiei asupra anumitor
instituţii comune Comunităţilor Europene (încheiată şi semnată odată cu tratatele
de la Roma, la 25 martie 1957), a fost creat un Comitet special care să asigure
reprezentarea vieţii economice şi sociale din cadrul Comunităţilor.
Acest Comitet era compus din 222 de membri, repartizaţi pe naţionalităţi
şi categorii socioeconomice. În prezent, conform noilor art. 257 şi 258 TCE,
80 Planificarea strategică cuprinde: evaluarea situaţiei, definirea unui cadru politico-militar şi

elaborarea unei opţiuni militare strategice. Pentru alte detalii vezi J. Rideau, op. cit., pag. 62.
81 Prevăzut de Anexa IV al Actului Final al Summit-ului de la Helsinki, CMUE este creat în
cadrul Consiliului UE şi este compus din şefii de stat major ai armatelor participante,
reprezentaţi prin delegaţii lor militari. CMUE este condus de un preşedinte ales pentru un
mandat de trei ani. CMUE trebuie să furnizeze COPS recomandări şi avize militare adoptate pe
bază de consens, iar în situaţiile de gestionare de crize, el evaluează şi defineşte opţiunile
militare strategice şi autorizează elaborarea directivei iniţiale de planificare strategică pe care
se va baza activitatea comandantului operaţiunilor.
82 Prevăzut de Anexa V a Actului Final al Summit-ului de la Helsinki, SMUE este plasat sub
directa îndrumare militară a CMUE şi constituie un serviciu special al Consiliului UE, ataşat
secretarului general, înalt reprezentant pentru PESC. SMUE este condus de un director general,
înalt ofiţer militar şi este compus din personal detaşat din fiecare stat membru. Rolul SMUE
este acela de a „asigura alerta rapidă a Uniunii în situaţiile de criză, de a identifica forţele
europene naţionale şi multinaţionale disponibile, de a evalua situaţiile şi de realiza
planificarea strategică a aşa-numitelor misiuni «Petersburg»”. În plus, el trebuie să realizeze
legătura dintre forţele militare ale UE şi forţele NATO.
83 Conform J. Rideau, op. cit, pag. 61.
84 „Opţiunea militară strategică” se defineşte ca fiind „o acţiune militară potenţială, gândită
pentru a atinge obiectivele politico-militare decise în cadrul politico-militar”.
85 Abrevierea provine de la denumirea Comitetului Economic şi Social în limba engleză, şi
anume Economic and Social Committee.
86 În prezent art. 257-262 TCE, aşa cum au fost ele modificate prin Tratatul de la Nisa.
numărul maxim de membri în Comitet va fi de 35087, însă repartiţia locurilor pe

statele membre va deveni operantă numai după aderarea statelor candidate.
Conform noului art. 258 TCE, Comitetul este constituit din reprezentanţi ai
„diferitelor componente cu caracter economic şi social ale societăţii civile
organizate”.
Astfel, membrii Comitetului trebuie să reprezinte diverse categorii de
activităţi social-economice, cum ar fi: producători de bunuri materiale, agricultori,
transportatori, comercianţi, muncitori, fermieri, profesiuni liberale (avocaţi,
doctori, arhitecţi) şi de „interes general”, inclusiv consumatori.
Membrii Comitetului sunt numiţi, conform noului art. 259 TCE, de către
Consiliul UE (care statuează cu majoritate calificată de voturi, în loc de
unanimitate) pentru o perioadă de patru ani, pe baza propunerilor prezentate de
fiecare stat membru. Mandatul membrilor este reînnoibil.
Subliniem însă că, prin noul art. 259 din TCE, s-a eliminat obligativitatea
statelor membre de a propune o listă de candidaţi cu un număr dublu faţă de
locurile atribuite acelui stat, deşi Consiliul poate solicita acest lucru.
De asemenea, mai trebuie să menţionăm că, deşi lista membrilor ECOSOC
este propusă de fiecare stat membru, totuşi membrii Comitetului nu sunt ţinuţi în
activitatea lor de indicaţii naţionale obligatorii.
Ei îşi îndeplinesc mandatul ca reprezentanţi ai categoriilor socioeconomice
din care provin, şi nu ca exponenţi ai statelor lor de origine, acţionând, aşa cum
prevede noul art. 258, alin. 3 din TCE, „cu deplină independenţă în interesul
general al Comunităţii”. Unii dintre ei sunt recunoscuţi în ţările lor de origine sau
în profesiunea lor ca experţi în domeniu.
Comitetul desemnează dintre membrii săi un preşedinte pentru o perioadă
de doi ani.
Lucrările Comitetului sunt convocate la iniţiativa preşedintelui sau la
cererea Consiliului UE ori a Comisiei Europene.
Conform noului art. 261 din TCE, Comitetul este organizat în secţiuni
specializate pentru principalele domenii acoperite de tratat, însă ele nu pot fi
consultate de către Consiliu ori Comisie independent de Comitet.
De asemenea, în cadrul Comitetului pot, fi formate subcomitete
însărcinate cu chestiuni sau domenii determinate de proiectele de avize ce trebuie
supuse deliberărilor în Comitet.
Comitetul Economic şi Social joacă un rol important în procesul de luare a
deciziilor la nivel comunitar.
87 În doctrină s-a estimat că, după aderarea celor 12 ţări candidate, conform repartiţiei pe ţări
prevăzute de Declaraţia nr. 20 relativă la lărgirea Uniunii Europene, anexată Tratatului de la
Nisa, numărul membrilor Comitetului Economic şi Social va fi de 344.
El este, conform noului art. 257 TCE, un organ consultativ ce poate fi

consultat de către Consiliu sau Comisie înainte de adoptarea unui act comunitar
(regulament, directivă ori decizie).
Iniţial, prin Tratatele institutive, consultarea ECOSOC era facultativă.
Totuşi, în cazurile special prevăzute (referitoare la piaţa unică),
consultarea Comitetului era obligatorie pentru Consiliu.
Drept urmare omisiunea Consiliului CEE de a consulta Comitetul în
situaţiile expres prevăzute de tratate făcea ca actul adoptat de Consiliu să poată fi
anulat de Curtea de Justiţie pentru „încălcarea unei cerinţe procedurale esenţiale”.
Menţionăm că consultarea ECOSOC a devenit obligatorie în toate
problemele legate de piaţa comunitară comună, armonizarea fiscală şi noile
politici comunitare prevăzute de Tratatul de la Maastricht şi tratatul de la
Amsterdam.
Trebuie de asemenea amintit că avizul ECOSOC este cerut de Consiliul
UE sau Comisie ori de câte ori se consideră oportun, chiar dacă tratatele nu impun
această consultare.
În plus, preşedintele ECOSOC poate, din proprie iniţiativă, să prezinte
Consiliului sau Comisiei opinia Comitetului faţă de o anumită problemă, ce
urmează să facă obiectul unui act comunitar sau este deja subiectul unui astfel de
act.
În sfârşit, ECOSOC se poate şi autosesiza, cu necesitatea emiterii unui
aviz faţă de conţinutul unui act comunitar care se află deja în diferite stadii ale
procedurii legislative comunitare, sau poate fi, conform noului art. 262, alin. ultim
din TCE, consultat direct de Parlamentul European.
În particular, Comisia implică ECOSOC cât mai mult posibil în realizarea
propriilor sale atribuţii, pentru a câştiga astfel încrederea acestuia şi sprijinul
necesar politicii sale.
Totuşi influenţa pe care ECOSOC o poate avea asupra politicilor co-
munitare este destul de mică din cauza lipsei de omogenitate a Comitetului însuşi.
Astfel, marea varietate a intereselor reprezentate în Comitet face dificilă
obţinerea unei majorităţi de voturi pentru adoptarea unor opinii clare (adoptarea
unui aviz se face cu votul majorităţii absolute a membrilor ECOSOC).
De aceea, se consideră că opinia ECOSOC reflectă de regulă un
compromis „diluat şi limitat” să susţină liniile generale ale propunerilor Comisiei.
5.7.4. Comitetul Ştiinţific şi Tehnic al Euratom
În conformitate cu art. 134 din Tratatul CEEA, a fost înfiinţat în domeniul

special al acestui tratat un Comitet Ştiinţific şi Tehnic al Euratom, similar
Comitetului Consultativ CECO.
Membrii săi sunt numiţi pentru cinci ani de către Consiliul UE după
consultarea Comisiei.
Comitetul Ştiinţific şi Tehnic Euratom are o funcţie consultativă în
domeniul producţiei de energie nucleară în scopuri paşnice, al cercetării şi
protecţiei sănătăţii muncitorilor şi a publicului larg împotriva pericolului
radiaţiilor nucleare.
În conformitate cu prevederile Tratatului Euratom, Consiliul şi Comisia
sunt obligate să consulte acest Comitet înainte de a lua orice decizie în problemele
menţionate mai sus şi în special înainte de a adopta standardele de bază pentru
protecţia persoanelor împotriva efectelor producţiei şi cercetării nucleare.
5.7.5. Banca Europeană de Investiţii (BEI)
În conformitate cu art. 129-130 din Tratatul CEE şi cu Protocolul asupra

Statutului Băncii Europene de Investiţii, a fost creat un organism special care să
faciliteze expansiunea economică a Comunităţilor.
În prezent, baza legală pentru existenţa acestui organ comunitar este noul
art. 266 din TCE, împreună cu Protocolul asupra Statutului Băncii, anexat TCE
prin Tratatul de la Nisa, care reglementează modul său de organizare, atribuţiile şi
metodele sale de lucru.
Conform noului art. 266, alin. 1 şi 2 din TCE, Banca Europeană de
Investiţii este o instituţie financiară independentă, „dotată cu personalitate
juridică proprie”, ai cărei „membri sunt statele membre” ale Uniunii Europene.
Aceste State sunt obligate să contribuie la subscrierea capitalului Băncii,
conform listei de contribuţii prevăzute de art. 4 din protocolul sus-menţionat.
În conformitate cu art. 9 din protocol, Banca este condusă şi administrată
de consiliul guvernatorilor, consiliul de administraţie şi un comitet de direcţie.
a) Consiliul guvernatorilor este compus din miniştrii de finanţe ai

fiecărui stat membru.
Acest Consiliu:
• stabileşte direcţiile generale ale politicii de credit a Băncii;
• decide o posibilă mărire a capitalului subscris;
• decide acordarea de împrumuturi şi garanţii membrilor săi ori
persoanelor juridice de drept privat sau întreprinderilor publice, pentru a
finanţa proiecte specifice de investiţii în statele membre sau în afara
teritoriului comunitar.
b) Consiliul de administraţie este compus din 25 de directori şi 15 su

pleanţi nominalizaţi de fiecare stat membru şi de Comisie şi aleşi de către
consiliul guvernatorilor pentru o perioadă de cinci ani (conform art. 11(2) din
Statutul Băncii).
c) Comitetul de direcţie este alcătuit dintr-un preşedinte şi vice

preşedinţi, aleşi pe şase ani de către consiliul guvernatorilor.
Membrii săi răspund, sub conducerea preşedintelui şi controlul consiliului
de administraţie, de activităţile curente ale Băncii.
Toţi reprezentanţii şi angajaţii Băncii nu sunt consideraţi a fi angajaţi ai
Uniunii Europene, şi de aceea ei nu beneficiază de privilegiile, imunităţile şi
avantajele pe care angajaţii comunitari le au.
d) Un comitet special, compus din trei membri, verifică anual dacă

operaţiile bancare au fost efectuate în mod legal şi dacă registrele Băncii sunt
regulat ţinute.
BEI a devenit una dintre cele mai mari instituţii financiare europene. Ea
operează pe o bază non-profit, acordând împrumuturi sau garanţii membrilor ei
pentru facilitarea finanţării proiectelor de investiţii în domeniile economice
menţionate de TCE, asigurând astfel „dezvoltarea pieţei comune în interesul
general al Comunităţii”88.
Împrumuturile sunt acordate doar dacă fondurile solicitate nu sunt
disponibile, într-un interval de timp rezonabil, din alte surse sau dacă o parte
dintre fondurile solicitate provin din altă sursă.
De asemenea, proiectul pentru care se solicită fonduri trebuie realizat în
teritoriile europene ale statelor membre. Această restricţie teritorială se aplică în
toate cazurile, cu excepţia situaţiei când o derogare a fost autorizată prin votul
unanim al consiliului guvernatorilor, la propunerea consiliului de administraţie.
Pe de altă parte, când împrumutul este acordat unui alt organism decât un
stat membru, acesta din urmă trebuie să garanteze pentru cel dintâi.
În sfârşit, fondurile necesare pentru finanţarea proiectelor sunt fie
resursele proprii, fie cele împrumutate de pe piaţa internaţională de capital sau de
pe pieţele de capital ale statelor membre.
În conformitate cu noul art. 267 din TCE, Banca „trebuie să finanţeze, în
toate sectoarele economice, proiecte” care:
a) să permită dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate;
b) să permită modernizarea sau reprofilarea întreprinderilor ori dezvoltarea
de noi activităţi „care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi în
întregime acoperite prin diverse mijloace financiare de către fiecare stat
membru”;
c) să fie de interes comun pentru mai multe state membre.
88 Conform noului art. 267 din TCE.

Prin extensie, BEI poate finanţa proiecte de investiţii în statele sau

teritoriile asociate la UE sau în alte state din estul Europei.
De asemenea, BEI administrează aşa-numitul „N.I.C.”89 , care înseamnă
de fapt noi facilităţi de împrumut folosite de Comisie pentru a finanţa direct
proiecte similare celor finanţate de Bancă. Acest N.I.C. a fost creat în 1978 prin
Decizia Consiliului nr. 78/870, publicată în JOCE.
În sfârşit, mai trebuie amintit că, în conformitate cu Statutul BEI, Banca
poate să acorde împrumuturi din propriile resurse sau în baza mandatului dat de
un stat membru (adică pe contul şi riscul acelui stat) şi pentru proiecte realizate în
afara teritoriului comunitar, dacă astfel de ajutoare financiare sunt prevăzute prin
diferite acorduri ori protocoale financiare încheiate de Comunitate ori de statele
membre.
În ceea ce priveşte procedura de acordare a împrumuturilor, menţionăm că
solicitantul trimite cererea de finanţare direct la Bancă sau prin intermediul
Comisiei Europene.
Pentru a analiza o astfel de cerere, Banca trebuie să ceară opinia statului
interesat şi a Comisiei.
Dacă Comisia dă un aviz nefavorabil, împrumutul nu poate fi acordat.
Decizia de acordare a împrumuturilor este luată de consiliul guvernatorilor
la propunerea comitetului de direcţie.
5.7.6. Comitetul Regiunilor
Inovaţie a Tratatului de la Maastricht, Comitetul Regiunilor vizează

asocierea colectivităţilor infrastatale (locale sau regionale) la viaţa comunitară.
El a fost creat în baza art. 263-265 CE, ca un organ consultativ format din
reprezentanţi ai diferitelor organe/organisme locale sau regionale ce sunt
independente de organele de autoritate (guverne) ale statele membre.
Din dorinţa de a creşte rolul acestui Comitet în activitatea economico-so-
cială a Uniunii, noul art. 263 al TCE (aşa cum a fost el modificat de Tratatul de la
Nisa) aduce câteva modificări în reglementarea juridică a acestui organ comunitar.
În acest sens, conform repartiţiei prevăzute pe ţări, numărul membrilor
Comitetului este menţinut la 222, cu posibilitatea de a fi majorat până la maxim
350 odată cu aderarea de noi state.
Totuşi, conform tabelului de repartiţie a numărului de locuri pe state
membre în Comitetul Regiunilor cuprins în Declaraţia nr. 20 relativă la lărgirea
Uniunii Europene, numărul total de locuri va fi de 344 atunci când Uniunea va fi
formată din 27 de ţări.
89 N.I.C. este prescurtarea de la „Nouvel Instrument Communautaire” (nou instrument

comunitar, în fr.).
În plus, noul text al art. 263 TCE introduce precizări importante în

legătură cu cercul de persoane susceptibile de a deveni membre ale Comitetului.
Astfel, persoanele propuse în această calitate trebuie să îndeplinească cumulativ
două condiţii:
1) să fie reprezentanţi ai unei colectivităţi locale sau regionale;
2) „să fie titulari ai unui mandat electoral într-o colectivitate regională sau
locală sau politic responsabili în faţa unei adunări alese”.
Membrii Comitetului Regiunilor sunt numiţi cu majoritate calificată de

voturi de către Consiliul UE pe baza unei liste alcătuite conform propunerilor
prezentate de fiecare stat membru.
În plus, conform art. 263, alin. 4 din TCE, fiecare stat membru trebuie să
propună şi un număr de membri supleanţi egal cu numărul de membri atribuit
acelei ţări (aceasta înseamnă că, pentru a include atât membrii, cât şi supleanţii
lor, lista cu propunerile fiecărui stat membru trebuie să cuprindă de două ori mai
multe nume decât numărul de locuri atribuite acelui stat).
Mandatul membrilor Comitetului este de patru ani şi poate fi reînnoit.
Pe durata mandatului lor, membrii Comitetului trebuie să-şi îndeplinească
atribuţiile în totală independenţă faţă de guvernul care i-a propus şi să acţioneze
numai „în interesul general al Comunităţii”90.
Comitetul desemnează dintre membrii săi un preşedinte şi un birou al
Comitetului pentru o durată de doi ani. Funcţia de preşedinte este reeligibilă.
Mandatul membrilor Comitetului încetează de plin drept la expirarea
termenului pentru care au fost numiţi. Dacă în timpul mandatului, din diferite
motive, unul dintre locurile în Comitet devine vacant, noua numire se face urmând
procedura prezentată anterior.
Întâlnirile Comitetului sunt convocate din proprie iniţiativă de preşedinte
sau la cererea Consiliului UE ori a Comisiei Europene.
Atribuţia principală a Comitetului Regiunilor este aceea de a-şi prezenta
opinia faţă de problemele particulare ce vizează dezvoltarea diferitelor regiuni ale
teritoriului comunitar.
În acest sens, Comitetul Regiunilor trebuie întotdeauna informat dacă
opinia Comitetului Economic şi Social a fost solicitată pentru domenii ce vizează
dezvoltarea regională (adică ce intră în sfera de competenţă a Comitetului
Regiunilor).
În plus, conform art. 128-129 din Tratatul CE, consultarea Comitetului
Regiunilor este obligatorie pentru Consiliul UE asupra noilor politici introduse de
Tratatul de la Maastricht (cum ar fi fondurile structurale, coeziunea economică şi
socială, educaţia, cultura, tineretul şi formarea continuă).
90 Conform noului art. 263, alin. final din TCE.

De asemenea, conform Tratatului de la Amsterdam, s-a impus obliga-

tivitatea consultării Comitetului Regiunilor pentru măsuri luate în domeniul muncii,
sănătăţii, mediului, transportului, reţelelor transeuropene şi sănătăţii publice.
Mai mult chiar, însuşi Parlamentul European poate solicita direct opinia
Comitetului atunci când consideră necesar.
Totuşi, este de remarcat faptul că acest Comitet nu are încă acces direct la
CJCE în baza principiului subsidiarităţii, şi de aceea avizele sale consultative sunt
adesea lipsite de efectele scontate.
5.7.7. Banca Centrală Europeană (BCE) şi Sistemul European

de Bănci Centrale (SEBC)
Crearea Uniunii Europene previzionată de Tratatul de la Maasticht a pus

alături de problema pieţei unice comunitare şi pe cea a monedei unice.
În cadrul aspectelor vizând realizarea uniunii economice şi monetare, un
loc important l-au ocupat reglementările referitoare la crearea unui Sistem
European de Bănci Centrale şi a unei Bănci Centrale Europene.
Astfel, art. 105 CE din Tratatul de la Maastricht prevedea două instituţii
esenţiale pentru realizarea noii construcţii monetare: SEBC şi BCE.
Din analiza dispoziţiilor Tratatului de la Maastricht şi a Protocolului
asupra Statutului SEBC şi BCE, anexat tratatului, rezultă fără echivoc
independenţa91 acestor organe comunitare faţă de orice instituţie sau organ
comunitar sau de orice organism sau guvern naţional.
În prezent, prin Tratatul de la Nisa, reglementarea legală a acestor organe
este cuprinsă în art. 105-116 din TCE şi în Protocolul asupra Statutului Sistemului
de Bănci Centrale şi al Băncii Centrale Europene, anexat TCE.
SEBC este, conform noului art. 107, pct. 1 din TCE, compusă din băncile
centrale naţionale ale statelor membre UE şi BCE.
SEBC are personalitate juridică proprie şi este condus92 de organele de
decizie ale BCE, adică consiliul guvernatorilor şi directorat.
Obiectivele principale al SEBC sunt, conform noului art. 105 TCE:

• de a „menţine stabilitatea preţurilor în Comunitatea Europeană”;
• de a „susţine politicile economice generale ale Comunităţii Europene
şi de a contribui la realizarea obiectivelor” acesteia;
• de a „contribui la politicile naţionale referitoare la controlul pruden-
ţial al stabilimentelor de credit şi la stabilitatea sistemului financiar”.
91 Conform noului art. 108 TCE (fost art. 106 CE) şi art. 7 din Protocolul referitor la statutele
SEBC şi BCE.
92 Conform noului art. 107, pct. 3 din TCE.
În activitatea sa, SEBC acţionează în conformitate cu principiile

economiei de piaţă deschisă, în care „concurenţa este liberă şi favorizează
alocarea eficientă a resurselor”.
Misiunile fundamentale ale SEBC sunt, conform art. 105, pct. 2 din TCE:
• de a defini şi a pune în aplicare politica monetară a Comunităţii;
• de a conduce operaţiunile de schimb monetar conform art.lll93;
• de a deţine şi a gera rezervele oficiale de schimb ale statelor membre;
• de a promova buna funcţionare a sistemului de plăţi.
Pentru realizarea misiunilor SEBC, stabilimentele de credit pot deschide

conturi la băncile centrale naţionale şi la BCE. Aceste bănci sunt abilitate să
intervină pe pieţele de capital prin operaţii de „piaţă dechisă” şi de credit, să
recurgă la orice mijloace de control monetar care să asigure soliditatea şi
eficacitatea sistemului de compensaţii şi plăţi.
BCE este instituţia bancară a UE, cu sediul la Frankfurt, care, în a treia94

etapă a UEM, a luat locul Institutului Monetar European95, creat prin Tratatul de la
Maastricht.
BCE are personalitate juridică proprie şi un capital de 5 miliarde de euro
deţinut numai de băncile centrale ce participă la a treia etapă a UEM.
Banca a preluat domeniile de competenţă ale IME, şi prin Tratatul de la
Nisa a dobândit noi atribuţii pentru realizarea uniunii monetare.
Astfel, ea acţionează în numele SEBC, dar şi în nume propriu, având
privilegiul de a autoriza emisiunea de bilete de bancă (bancnote) şi piese monetare
pentru statele ce participă la a treia etapă a UEM.
Competenţele BCE sunt susţinute de puterea ei de decizie96, chiar dacă
aceasta vizează doar ţările participante la a treia etapă a UEM. în acest sens, BCE
poate:
• adopta regulamente97 referitoare la politica monetară;
93 Noul art. 111 din TCE face referire la competenţa SEBC de a interveni în formularea
orientărilor generale de politică de schimb, în încheierea de acorduri formale pentru
determinarea ratelor de schimb al euro în monede necomunitare.
94 Începerea celei de-a treia etape a uniunii economice şi monetare a fost declarată la 15 februarie
2002.
95 Institutul Monetar European a fost înfiinţat la 1.01.1994, odată cu intrarea în a doua etapă a
UEM.
96 Conform art. 10, 11,47 din Protocolul asupra statutelor SEBC şi BCE.
97 Conform noului art. 110 din TCE, „regulamentele” BCE pot fi adoptate de aceasta pentru
realizarea misiunilor ce i-au fost încredinţate conform art. 3.1, 19.1, 22 şi 25.2 din Protocolul
asupra statutelor SEBC şi BCE, precum şi în cazurile vizate de art. 107, pct. 6 TCE.
Ca şi regulamentele Consiliului UE, „regulamentele BCE au o deschidere generală, sunt
obligatorii în toate elementele lor, fiind direct aplicabile în toate statele membre”.
• impune băncilor rezerve obligatorii;

• impune sistemul de compensaţii şi control prudenţial stabilimentelor de
credit sau altor instituţii financiare, mai puţin societăţilor de asigurări98;
• lua decizii99 sau emite recomandări100 ori avize;
• stabili sancţiuni atunci când este cazul.
Dar, noul art. 101 din TCE interzice BCE şi băncilor centrale naţionale să
acorde deficite sau orice tip de credite instituţiilor sau organelor comunitare,
administraţiilor centrale, autorităţilor regionale sau locale, altor autorităţi publice,
organisme sau întreprinderi publice ale statelor membre. De asemenea, ele nu pot
nici achiziţiona direct instrumentele datoriei lor.
Aşa cum aminteam anterior, organele de decizie ale BCE sunt consiliul
guvernatorilor şi directoratul.
Consiliul guvernatorilor BCE este compus, conform noului art. 112,
pct.l din TCE, din „membrii directoratului BCE şi guvernatorii băncilor
centrale naţionale”.
Directoratul BCE este la rândul său alcătuit, conform noului art. 112, pct.
2 din TCE, dintr-un preşedinte şi un vicepreşedinte, plus patru membri.
Membrii directoratului sunt numiţi, pentru o perioadă de opt ani101, de

comun acord de către guvernele statelor membre, la nivelul şefilor de state şi
guverne (adică de către Consiliul European) pe baza propunerii Consiliului UE şi
după consultarea Parlamentului European şi a consiliului guvernatorilor BCE.
Persoanele propuse să facă parte din directoratul BCE trebuie, conform
art. 112 TCE, să aibă o experienţă profesională şi o autoritate recunoscută în
domeniul monetar sau bancar. Fi trebuie de asemenea să fie în mod obligatoriu
resortisanţi ai statelor membre.
Consiliul guvernatorilor se întâlneşte, conform art. 10.5 din Protocolul

asupra statutelor SEBC şi BEC, cel puţin de zece ori pe an. La aceste reuniuni pot
participa, dar fără drept de vot, preşedintele în exerciţiu al Consiliului UE şi un
membru al Comisiei Europene.
Deciziile în consiliul guvernatorilor se iau cu majoritate simplă de voturi,
sub condiţia ca cel puţin două treimi dintre membri să fie prezenţi.
Fiecare membru al consiliului are un vot, iar dacă este împiedicat să
participe, el poate desemna un supleant al său.
98 Conform noului art. 105, pct. 5 din TCE.

99 Conform art. 110, pct. 2 din TCE, „deciziile” BCE sunt, ca şi deciziile Consiliului UE,
obligatorii în toate elementele lor pentru destinatarii cărora li se adresează.
100 Conform art. 110, pct. 2 din TCE, „recomandările şi avizele” BCE nu sunt obligatorii.
101 Conform noului art. 112, pct. 2 din TCE, mandatul membrilor directoratului BCE nu este
reînnoibil.
În caz de blocaj al votului, preşedintele Consiliului are drept de veto.

În cazul deciziilor vizate de art. 28-33 şi 51 din Statutul Băncii, votul
membrilor consiliului guvernatorilor este ponderat conform repartiţiei capitalului
subscris de fiecare stat membru la BCE.
Deciziile ce trebuie luate cu majoritate calificată sunt considerate adoptate
dacă votul favorabil reprezintă cel puţin două treimi din capitalul subscris la BCE
de către cel puţin jumătate dintre acţionarii Băncii.
Amintim că noul Tratat CE mai prevede modul de cooperare dintre BCE şi

celelalte instituţii comunitare. Astfel:
*) preşedintele Consiliului UE poate, prin moţiune, să supună o anumită
problemă dezbaterilor consiliului guvernatorilor BCE;
*) preşedintele BCE este invitat să participe la reuniunile Consiliului UE
când acesta discută probleme privind obiectivele şi misiunile SEBC sau BCE;
*) BCE trebuie să prezinte anual Consiliului European, Consiliului UE,
Parlamentului European şi Comisiei Europene un raport asupra activităţii SEBC şi
politicii monetare a UE pe anul precedent şi pe anul în curs;
*) preşedintele BCE sau alţi membri ai directoratului pot să participe la lu-
crările comisiilor de specialitate ale PE fie din proprie iniţiativă, fie la cererea PE;
*) BCE trebuie întotdeauna consultată de Consiliul UE înainte de a adopta
orice act comunitar relativ la domeniul său particular de acţiune;
*) Consiliul UE poate, pe baza propunerii Comisiei şi a avizului conform
al PE, încredinţa Băncii misiuni specifice, având ca obiect politica de control
prudenţial.
În concluzie, dorim să subliniem că, alături de organele comunitare consi-

derate de noi ca principale şi prezentate în această secţiune, mai există în sistemul
instituţional comunitar şi alte organe consultative, create prin dispoziţii speciale
ale tratatelor de la Maastricht, Amsterdam sau Nisa. Amintim cu titlu de exemplu
aici:
• Comitetul Monetar, având caracter consultativ - prevăzut de noul art.
114 din TCE;
• Comitetul Politic şi de Securitate - prevăzut de noul art. 25 din TUE;
• Comitetul de Coordonare pentru Cooperarea Poliţienească şi Judiciară
în Materie Penală - prevăzut de noul art. 36 din TUE etc.
Doar privit în complexitatea sa şi prin corespondenţele create de tratate

putem înţelege rolul sistemului instituţional comunitar în realizarea integrării
europene.
Capitolul 6
Organe paracomunitare
Secţiunea 6.1
Consiliul European
Luând în considerare aspectul general politic al fiecărei decizii economice

comunitare, a apărut cu claritate necesitatea ca şi la acest nivel să fie găsite noi
metode de luare a deciziilor şi mai ales de integrare a lor în contextul cooperării
politice generale a statelor membre.
Astfel, de comun acord, statele membre au instituit la nivelul şefilor lor de
state şi guverne conferinţe periodice (numite „summit”), care pot aborda şi lua
deciziile politice necesare la cel mai înalt nivel.
O primă reuniune de acest fel s-a ţinut la Paris, pe 10-11 februarie 1961,
iar a doua la Bonn, pe 19 iulie 1961.
Cu aceste ocazii s-a decis ca astfel de întâlniri la nivel înalt să fie ţinute cu
regularitate.
Astfel, la Summit-ul de la Paris, din decembrie 1974, a fost decisă crearea
Consiliului European, organism de cooperare politică la cel mai înalt nivel a
statelor comunitare.
Subliniem în mod deosebit că acest Consiliu European nu a dobândit
nici până în prezent statutul de instituţie comunitară, nici măcar de organ
comunitar (aşa cum defineam anterior aceşti termeni în studiul de faţă).
Mai mult, chiar dacă Tratatul de Maastricht prevede expres implicarea
Consiliului European în Uniunea Europeană prin abilitarea acestuia de a interveni
în formularea marilor orientări de politică economică legate de uniunea
economică şi monetară, el nu poate adopta acte juridice obligatorii în sensul
Tratatului CE, de vreme ce lasă la aprecierea Consiliului UE alegerea măsurilor
legislative şi executive necesare realizării „orientărilor politice generale”.
Consiliul European este deci un centru de dialog politic la cel mai înalt
nivel, care, prin declaraţiile sale, stabileşte liniile politice generale a căror
implementare revine Consiliului UE ca instituţie comunitară.
La summit-ul menţionat anterior, şefii de state şi guverne au „recunoscut
necesitatea înţelegerii globale a problemelor interne (comunitare - n.a.)
implicate în realizarea unităţii europene şi a celor externe, cu care se confruntă

Europa - considerând că este esenţial să crească progresul şi consistenţa
generală în activitatea Comunităţilor şi în munca politică de cooperare”.
De aceea ei au decis ca împreună cu miniştrii de externe, să se întâlnească
de trei ori pe an sau ori de câte ori este nevoie „în cadrul Consiliului
Comunităţilor Europene şi în contextul cooperării politice”.
În plus, noul art. 4 al Tratatului asupra Uniunii Economice (aşa cum a fost
el modificat prin Tratatul de la Nisa) precizează: „Consiliul European dă Uniunii
impulsurile necesare dezvoltării sale şi-i defineşte orientările politice generale.”
Compunerea şi numărul minim de întâlniri ale Consiliului European au

fost prevăzute iniţial de Actul unic european.
Astfel, în conformitate cu art. 2 din AUE, „Consiliul European trebuie să
aducă împreună şefii de state şi guverne ai statelor membre (ale Comunităţilor
Europene - n.a.) şi preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene. Ei trebuie
asistaţi de miniştrii de externe şi de un membru al Comisiei. Consiliul
European trebuie să se întâlnească de cel puţin două ori pe an”.
Aceeaşi dispoziţie este menţinută prin Tratatul de la Nisa şi în noul art. 4,
alin. 2 al TUE.
În plus, prin Tratatul de la Nisa se instituie în noul art. 4, alin. 3 al TUE
obligativitatea Consiliului European de a prezenta în faţa Parlamentului European,
după fiecare reuniune a sa, dar şi anual, câte un raport scris despre progresele
realizate de Uniune.
Consiliul European este condus de acel „şef de stat sau guvern al cărui
reprezentant deţine preşedinţia Consiliului UE.
De asemenea, în prezent, secretariatul general al Consiliului UE şi al
Comisiei asistă şi ajută Consiliul European în întâlnirile sale.
Insistăm asupra faptului că rolul Consiliului European în viaţa Uniunii

Europene este strict determinat de actul său de constituire şi de tratatele
comunitare şi nu trebuie interpretat în sens extensiv, nici ca urmare a neştiinţei,
nici a vreunui interes special (aşa cum vom explica în continuare).
Astfel, deşi Consiliul European nu participă în mod formal la procesul de

luare a deciziilor la nivel comunitar, totuşi activităţile sale pot influenţa sau
întârzia acest proces.
Astfel, în practică s-a observat că, foarte adesea, fie Consiliul European se
substituie Consiliului UE prin indicarea deciziilor pe care acesta din urmă trebuie
să le adopte, fie membrii Consiliului UE sunt adesea tentaţi să lase adoptarea
deciziilor mai dificile în sarcina şefilor de state sau guverne, tratând Consiliul
European ca o instanţă de apel.
Organe paracomunitare 221
S-a remarcat că, în aceste situaţii, poate interveni o diminuare a dreptului

de iniţiativă al Comisiei şi a dreptului Parlamentului European de a fi consultat,
deoarece Consiliul European poate adopta „decizii de principiu” asupra unor
probleme importante, chiar mai înainte să existe o propunere a Comisiei sau ca
procesul comunitar de luare a deciziilor să înceapă.
De asemenea, nefiind un act al unei instituţii comunitare, „decizia”
Consiliului European nu poate face obiectul controlului jurisdicţional al Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene.
Mai menţionăm că, reunit la nivelul şefilor de state şi guverne, Consiliul
European poate să intervină în ipoteza violării principiilor politice fundamentale
de către un stat membru sau ca instanţă de apel în procedura cooperării întărite sau
în cazul deciziilor adoptate1 în PESC. De asemenea, el a putut interveni în
perioada de tranziţie la moneda unică.
Însă toate aceste competenţe nu pot fi extinse la totalitatea activităţilor
instituţiilor comunitare şi nici nu le pot subordona.
Pe de altă parte, aşa cum aminteam anterior, conform noului art. 4 din
TUE (aşa cum a fost el modificat prin Tratatul de la Nisa), i se atribuie Consiliului
European rolul de „motor” al dezvoltării Uniunii, deoarece el este însărcinat să
dea „impulsurile necesare Uniunii şi să-i definească orientările politice generale”.
În plus, conform noului art. 13 din TUE, în domeniul special al celui de-al
doilea pilon al Uniunii2, Consiliul European are competenţa de a defini orientările
generale de politică externă şi de securitate comună a Uniunii şi de a interveni
inclusiv în problemele care au implicaţii în materia apărării.
De asemenea, tot el decide şi strategiile comune ce vor fi puse în aplicare
la nivelul Uniunii de către Consiliu sau prin procedura cooperării întărite „în
domeniile în care statele membre au interese comune foarte importante”.
Strategiile comune trebuie, conform noului art. 13, pct. 2, alin. 2 din TUE,
să precizeze obiectivele, durata şi mijloacele ce vor fi puse la dispoziţie de către
Uniune şi de către statele membre pentru realizarea lor practică.
În acest domeniu, conform noului art. 13 din TUE, legătura dintre
Consiliul European şi Consiliul Uniunii Europene se realizează astfel:
*) în primul rând, Consiliul Uniunii Europene este chemat să recomande
Consiliului European strategiile comune ce corespund orientărilor generale de
politică externă şi de securitate comună pe care acesta le defineşte;
1 Vezi art. 23, pct. 2, alin. 2 din TUE.

2 Reamintim că cel de-al doilea pilon al Uniunii se referă la cooperarea statelor membre în
domeniul politicii externe şi de securitate comune.
*) în al doilea rând, Consiliul UE ia deciziile necesare transpunerii în

practică a politicii externe şi de securitate comune, adoptând acţiuni şi poziţii
comune.
În sfârşit, Consiliul European are competenţa3 de a decide includerea în
politica externă şi de securitate comună a Uniunii a elementelor „ce pot defini
progresiv o politică de apărare comună”. Însă, deoarece politica comună de
apărare este încă un domeniu „sensibil” pentru cooperarea dintre statele membre,
Consiliul European nu poate decât să recomande ţărilor membre să adopte decizii
în această materie conform „exigenţelor lor constituţionale” proprii.
Secţiunea 6.2
Consiliul Europei
Elemente introductive
Ca urmare a mişcărilor paneuropene de după cel de-Al Doilea Război

Mondial, reunite în cadrul Congresului de la Haga din mai 1948, a fost creată în
1949 o organizaţie politică la nivel parlamentar denumită Consiliul Europei.
Crearea Consiliului Europei a fost marcată prin semnarea la 5 mai 1949 a
Tratatului de la Londra referitor la Statutul Consiliului Europei.
Preambulul acestui tratat indică „ataşamentul membrilor Consiliului la
valorile spirituale şi morale care sunt patrimoniul comun al popoarelor lor şi
originea principiilor libertăţii individuale, ale libertăţii politice şi ale existenţei
dreptului”.
Consiliul Europei regrupează astăzi 41 de state europene care au convenit
să respecte şi să aplice drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Menţionăm că toate ţările vest-europene membre ale Uniunii Europene
sunt şi membre în Consiliul Europei, iar dintre ţările foste socialiste, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Cehia, Slovacia, România, Slovenia şi Croaţia sunt membre cu
drepturi depline.
În schimb, fostele republici musulmane ale URSS nu sunt eligibile, dar
ţările baltice, Ucraina şi Rusia au fost admise în 1996.
În cadrul acestei organizaţii politice următoarele statute sunt posibile:

• membru cu drepturi depline, ceea ce semnifică dreptul şi obligaţia
statului membru de a participa activ la lucrările organelor Consiliului şi
3 Pentru detalii vezi art. 17 din TUE.

de a vota, precum şi de a-şi îndeplini toate obligaţiile ce rezultă din

adeziunea sa la Consiliul Europei;
• membru asociat (exemplu: SUA) - statut destinat oricărei ţări care
acceptă şi aplică principiile Convenţiei Europene, indiferent de
apartenenţa ei geografică;
• invitat special - statut destinat ţărilor europene susceptibile de a dsveni
membre (exemplu: Belarus).
Calitatea de membru în Consiliul Europei se dobândeşte prin adeziune,

solicitată de statul candidat.
Cererea de adeziune trebuie să menţioneze angajamentul ferm şi
necondiţionat al statului candidat de a ratifica Convenţia europeană de salvgardare
a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale4, de a accepta recursul
individual în faţa Curţii Drepturilor Omului de la Strasbourg şi de a respecta
drepturile minorităţilor naţionale.
Cererea de adeziune este analizată de organele Consiliului Europei care,
examinând calităţile statului candidat la adeziune, îi poate solicita şi îndeplinirea
unor condiţii particulare (de exemplu, pentru Croaţia s-a impus drept condiţie
suplimentară respectarea acordurilor de la Dayton, în timp ce pentru adeziunea
Rusiei s-a cerut reducerea numărului de infracţiuni ce se sancţionează prin
pedeapsa cu moartea).
În acelaşi timp, adeziunea la Consiliul Europei implică în sarcina statului
candidat modificarea dreptului constituţional naţional, în sensul de a răspunde
exigenţelor Convenţiei europene a drepturilor omului, precum şi crearea unui
sistem normativ adecvat care să pună în practică jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
Organele Consiliului Europei
Conform tratatului său constitutiv, Consiliul Europei are două organe

principale care aduc la îndeplinire rolul şi funcţiunile sale în sistemul protecţiei
europene a drepturilor omului.
Aceste organe sunt:
• Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei - organ de tip parlamentar;
• Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei - organ de tip interguver-
namental.
4 Convenţia europeană de salvgardare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale mai este

denumită, pe scurt, Convenţia europeană a drepturilor omului (CEDO).
Adunarea Parlamentară este formată din reprezentanţi ai statelor membre.

Subliniem că reprezentanţii statelor membre în Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei sunt aleşi ori desemnaţi de fiecare parlament naţional sau în
conformitate cu procedura stabilită de acesta, deoarece Statutul Consiliului nu
prevede o procedură unică şi nici alegerea lor prin sufragiu universal (de exemplu,
parlamentul britanic a fixat o procedură de desemnare a reprezentanţilor de către
guvern).
Numărul de reprezentanţi ai fiecărui stat membru este stabilit după
criteriul mărimii şi puterii economice a statului.
În acest fel ţările mici şi mai puţin puternice economic au între două şi 12
locuri, iar fiecare dintre aşa-zisele ţări mari (Franţa, Anglia, Germania şi Italia) au
câte 18 locuri.
Adunarea Parlamentară are sediul la Strasbourg şi îşi desfăşoară activitatea
în sesiuni ordinare şi extraordinare sau în dezbateri publice. Adunarea poate să
constituie comisii generale şi comisii permanente sau grupuri politice
transnaţionale, care să ia în discuţie problemele ce intră în competenţa Consiliului
conform Statutului său.
Parlamentarii beneficiază de un sistem bine structurat de imunităţi şi sunt
deserviţi de un secretariat general ales de către Adunarea Parlamentară.
Adunarea Parlamentară, ca organ principal al Consiliului Europei, are un
rol consultativ, ea putând delibera „în chestiuni ce ţin de competenţa sa”.
Subliniem că Adunarea Parlamentară nu poate lua însă decizii obligatorii
pentru statele membre.
Adunarea Parlamentară poate adopta recomandări sau rezoluţii.
Recomandările fie se adoptă (cu o majoritate de 2/3) la cererea Comitetului de
Miniştri, fie îi sunt adresate.
Rezoluţiile se adoptă cu majoritate simplă şi sunt destinate guvernelor
naţionale şi opiniei publice europene.
De asemenea, competenţele consultative ale Adunării Parlamentare se
extind şi asupra procesului de adeziune de noi membri.
Comitetul de Miniştri este organul interguvernamental al Consiliului

Europei competent să acţioneze în numele acestuia.
Comitetul de Miniştri este format din miniştrii afacerilor externe ai statelor
membre (ori delegaţii lor), şi până în 1998 putea să contribuie direct la
reglementarea diferendelor din cadrul Convenţiei europene a drepturilor omului.
Comitetul de Miniştri poate adopta recomandări şi decizii.
Subliniem că recomandările sunt acte adresate statelor membre, dar nu au
efecte obligatorii faţă de acestea. Ele se adoptă fie cu o majoritate de 2/3, fie cu
unanimitate, însă abţinerile nu au efect de veto pentru actul adoptat.
Deciziile Comitetului de Miniştri se pot referi fie la probleme interne

(administrative, financiare sau crearea de organe subsidiare), fie la probleme
externe (participare la acorduri internaţionale), fie reprezintă răspunsuri la
întrebările scrise sau orale puse de reprezentanţii din Adunarea Parlamentară.
Rolul Consiliului Europei
Creat pentru a fi un mijloc de realizare a integrării politice a ţărilor

europene pe cale parlamentară şi pentru constituirea „Marii Europe” federale,
Consiliul Europei a fost şi este încă doar un „centru de dialog politic” al statelor
membre şi o „tribună politică internaţională”.
Această realitate greu de acceptat şi de înţeles de către unii se explică prin
următoarele argumente:
• actele adoptate de organele Consiliului Europei au doar valoare consul-
tativă pentru ţările membre, unde ele nu pot produce efecte juridice
obligatorii;
• Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei nu a dobândit nici până în
prezent competenţe constituante şi nici majoritatea guvernelor statelor
membre nu sunt dispuse să i le acorde,
• Consiliul Europei nu este un organ de control politic al tuturor organi-
zaţiilor europene existente, aşa cum propunea Anglia, şi nici nu s-a putut
impune ca atare în faţa altor organizaţii, cum ar fi OECD sau UE,
• activitatea Consiliului Europei privind respectarea drepturilor omului în
ţările europene nu a reuşit să rezolve, nici după 1990, tensiunile
provocate de problema minorităţilor în ţări ca Belgia, ţările baltice sau
România, deşi a fost adoptată Convenţia europeană pentru protecţia
minorităţilor naţionale;
• rămâne încă deschisă problema stabilirii limitelor geografice ale Europei
faţă de Asia şi a aprecierii caracterului democratic al fostelor state
socialiste faţă de capacitatea lor de a respecta drepturile individuale.
Totuşi rolul de forum de dezbateri şi cooperare politică al Consiliului

Europei nu poate fi negat sau diminuat, căci datorită lui a fost creată Conferinţa
Puterilor Locale şi Regionale în Europa, a fost semnată (1980) Convenţia asupra
cooperării transfrontaliere sau au fost puse în aplicare diferite programe de
cooperare (în special în domeniul dreptului).
De asemenea, în domeniul dreptului internaţional la nivel regional, sub
egida Consiliului Europei, grupuri de expert, au contribuit la elaborarea a peste
150 de convenţii şi tratate, cum ar fi: acorduri de cooperare judiciară sau culturală,
Convenţia asupra imunităţii de jurisdicţie a statelor (1972), tratate de drept
umanitar, brevete şi drepturi de stabilire, Carta social europeană (1961), Codul

european de securitate socială (1964) etc.
Dar trebuie subliniat că sunt state europene membre ale Consiliului
Europei care nu au ratificat toate convenţiile sau tratatele adoptate sau le-au
ratificat cu obiecţiuni, ceea ce face ca aplicarea lor să fie parţială.
Pe de altă parte, între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană există un
dialog continuu5 prin schimburi de informaţii, proiecte comune etc, care au permis
fie participarea Uniunii Europene la adoptarea unor convenţii europene, fie
receptarea în convenţiile adoptate de Consiliul Europei a textelor unor directive
comunitare.
În plus, trebuie să amintim prevederile noului art. 6 al Tratatului, asupra
Uniunii Europene (aşa cum a fost el modificat prin Tratatul de la Nisa), care
stipulează că „Uniunea este fondată pe principiile libertăţii, democraţiei, dreptu-
rilor omului şi libertăţilor fundamentale..., care sunt comune statelor membre”.
De asemenea, „Uniunea respectă drepturile fundamentale ale omului, aşa cum
sunt ele garantate de Convenţia europeană de salvgardare a drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, şi cele
care rezultă din tradiţiile comune ale statelor membre, ca principii generale de
drept”.
De asemenea, mai trebuie să amintim şi preocuparea constantă6 a statelor
membre UE de a reuni într-o cartă toate drepturile fundamentale în vigoare la
nivelul Uniunii. Această preocupare a fost enunţată cu ocazia Consiliului
European de la Koln din 3-4 iunie 1999, de către şefii de state şi guverne ai Celor
15.
Modalităţile de elaborare a cartei au fost fixate de Consiliul European de
la Tampere din 15-16 octombrie 1999. Acest Consiliu European, luând în
considerare şi propunerile PE, a decis crearea unei grup special însărcinat cu
redactarea unui proiect, care să asocieze în această activitate nivelul naţional cu
cel comunitar.
Membrii grupului au hotărât să denumească activitatea lor „convenţie” şi
să dea dezbaterilor lor o deschidere publică cât mai largă. Astfel, „convenţia” era
formată dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru, un reprezentant al Comisiei
Europene, 16 membri ai PE, câte doi delegaţi ai fiecărui parlament naţional şi câte
doi reprezentanţi - cu statut de observator - ai CJCE şi ai Consiliului Europei. În
plus, s-a solicitat opinia Comitetului Economic şi Social, a Comitetului Regiunilor
şi a mediatorului PE. Pentru asigurarea transparenţei şi părticipaţiei active la
dezbaterile convenţiei s-au organizat un schimb de opinii cu ţările candidate,
publicitatea şedinţelor, publicarea pe internet a dezbaterilor şi a documentelor
5 Conform şi noului art. 303 din TCE.

6 Vezi J. Rideau, op. cit, pag. 11-13.
pregătitoare şi întâlniri cu grupuri sociale, reprezentanţi ai societăţii civile şi ai

unor organizaţii neguvernamentale.
În acest fel, între 17 decembrie 1999 şi 2 octombrie 2000 Convenţia a avut
17 întâlniri de lucru care au dus la elaborarea unui proiect de 54 de articole, ce a
fost prezentat Consiliului European de la Biaritz din 13-14 octombrie 2000.
Dar întrucât, în acest moment, şefii de state şi guvernie ai Celor 15 nu au
ajuns la o înţelegere în privinţa includerii acestei „carte” în textele Tratatelor
institutive (a căror revizuire tocmai se desfăşura), ea a fost formal adoptată de
Comisie şi Parlament şi proclamată oficial în cursul Consiliului European de la
Nisa7.
Deşi iniţial „carta” trebuia să cuprindă o listă exhaustivă a drepturilor
fundamentale ale omului recunoscute şi protejate în Uniunea Europeană, totuşi,
datorită divergenţelor culturale, religioase, politice şi diversităţii de tradiţii
juridice a statelor membre, ea face referire doar la aşa-numitele „drepturi de primă
generaţie”, adică numai la drepturile civile şi cele politice. Urmează ca, în viitor,
această „cartă” să fie completată cu aşa-numitele „drepturi de a doua generaţie”,
adică cu drepturile economice şi sociale
Convenţia europeană a drepturilor omului şi mecanismele de protecţie

juridică la nivel european
Conform art. 1 şi 3 din Statutul Consiliului Europei, la 4 noiembrie 1950 a

fost adoptată la Roma Convenţia europeană de salvgardare a drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale.
Această convenţie, intrată în vigoare la 3 septembrie 1953 a fost de-a
lungul timpului completată cu 11 protocoale adiţionale.
Convenţia reprezintă o codificare la nivel european a dreptului la, libertă-
ţile publice (în sens clasic), scopul ei fiind acela de a acoperi insuficienţele
normative şi procedurale existente în legislaţiile europene prin crearea unui organ
de control de tip jurisdicţional care să fie deschis persoanelor (cetăţenilor)
împotriva propriilor state, în condiţiile determinate de convenţie.
Iniţial, organele învestite cu putere de control au fost Comisia Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi, în anumite
condiţii, însuşi Comitetul de Miniştri.
Dar, ulterior, prin Protocolul nr. 11 din 11 mai 1994, intrat în vigoare la 1 no-
iembrie 1998, s-a realizat o fuziune între Comisie şi Curte prin crearea unei Curţi
unice, care înlocuieşte sistemul de protecţie anterior (realizat de Comisie, Curte şi
Comitetul de Miniştri).
7 Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene nr. 2000/C 634/01 din 18 decembrie 2000
a fost publicată în JOCE nr. C364/18 decembrie 2000 şi semnată la 7 decembrie 2000 de către
preşedintele Consiliului UE, preşedintele PE şi preşedintele Comisiei Europene.
Curtea este formată dintr-un număr de membri8 egal cu numărul statelor

membre numiţi pentru o perioadă de nouă ani de către Comitetul de Miniştri la
propunerea fiecărui grup naţional din Adunarea Parlamentară.
Curtea este un organ de jurisdicţie internaţională, colegial şi independent
de instanţele naţionale, şi are sediul la Strasbourg.
Activitatea jurisdicţională a Curţii se desfăşoară în camere de câte nouă
judecători sau în „marea Cameră” (plen).
Procedura de judecată este contradictorie, orală şi publică, iar deciziile
Curţii sunt definitive şi obligatorii.
Menţionăm că hotărârile Curţii nu sunt învestite cu formulă executorie, de
vreme ce Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este însărcinat cu
executarea lor.
În plus, în cele mai multe state europene, executarea hotărârilor Curţii este
împiedicată de existenţa şi aplicarea (conform sistemelor naţionale) a principiului
„autorităţii de lucru judecat”.
Relaţia dintre Uniunea Europeană şi Convenţia europeană a

drepturilor omului
Reamintim că, prin tratatele comunitare de la Paris (CECO) şi Roma (CEE

şi CEEA), s-a creat, aşa cum a apreciat Curtea de Justiţie a CE, o nouă ordine
juridică în raport cu ordinea juridică naţională a fiecărui stat membru.
Această nouă ordine juridică, numită comunitară, pentru că a fost creată
prin tratate comunitare, este în acelaşi timp o ordine juridică autonomă faţă de
ordinea convenţională creată prin Convenţia europeană a drepturilor omului,
întrucât Comunităţile Europene nu erau parte la această convenţie.
Cu toate acestea Curtea de Justiţie a CE a susţinut prin hotărârile sale
respectarea drepturilor fundamentale individuale, aşa cum sunt ele menţionate de
CEDO, şi că acestea fac parte integrantă din principiile generale ale dreptului
comunitar alături de tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre.
De asemenea, statele membre ale UE sunt ţinute să respecte aceste
drepturi în aplicarea dreptului comunitar.
După 1974, Curtea de Justiţie a CE a considerat că instrumentele interna-
ţionale privind protecţia drepturilor omului pot furniza indicaţii utile asupra
întinderii drepturilor fundamentale individuale, iar Convenţia europeană a
drepturilor omului este o sursă importantă de inspiraţie în acest domeniu.
Drept urmare, ori de câte ori Curtea de Justiţie a CE s-a aflat în dificultate
de a aprecia generalitatea şi caracterele comune ale prevederilor constituţionale
8 Menţionăm că membrii Curţii îndeplinesc funcţii de judecători.

ale statelor membre relative la drepturile fundamentale individuale, ea a folosit

prevederile Convenţiei europene.
Dar Curtea de Justiţie a operat o veritabilă selecţie a drepturilor fundamen-
tale individuale pentru a asigura compatibilitatea lor cu ordinea juridică
comunitară şi pentru a limita cazurile posibile în care jurisdicţia ei poate intra în
conflict cu jurisdicţia Curţii de la Strasbourg.
În plus, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene nu se consideră ţinută
de interpretarea articolelor convenţiei dată de organele de la Strasbourg (Curtea
Drepturilor Omului sau Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei) atât timp cât
CE/UE nu este parte la Convenţia europeană.
Însă, aşa cum aminteam anterior, Tratatul asupra Uniunii Europene
(Tratatul de la Maastricht) preciza în art. F&2 (devenit art. 6 nou TUE prin
Tratatul de la Nisa) doar că „Uniunea respectă drepturile fundamentale
prevăzute şi garantate de Convenţia europeană de salvgardare a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale”, considerându-le principii generale de drept
comunitar şi fără a stabili o listă a drepturilor fundamentale, aşa cum dorea
Parlamentul European.
Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam s-a încercat lărgirea competenţei
Curţii de Justiţie a CE în materia drepturilor fundamentale, fără a se ierarhiza sau
a se explica relaţia dintre ordinea juridică comunitară şi cea impusă de Convenţia
europeană ori relaţia dintre cele două curţi europene.
Spre exemplu, în anumite condiţii şi cu anumite limite, Curtea de Justiţie a
CE este competentă în domeniul dreptului de azil, al vizelor şi al liberei circulaţii
a persoanelor, dar nu este competentă (conform restricţiilor prevăzute de art. 35
TUE) să verifice valabilitatea sau proporţionalitatea operaţiilor organelor de
poliţie sau altor organe represive ale statelor membre ori să verifice exercitarea
responsabilităţii ce incumbă statelor membre ale UE pentru menţinerea ordinii
publice sau salvgardarea securităţii interne.
Capitolul 7
Mijloacele de acţiune ale Uniunii Europene
Doctrina juridică comunitară1 a identificat patru elemente care ajută în viaţa

de zi cu zi desfăşurarea activităţii Uniunii Europene, în concret a instituţiilor acesteia.
Aceste elemente, numite „mijloace de acţiune”, sunt: sediul, regimul
juridic, personalul şi finanţele Uniunii Europene.
Secţiunea 7.1
Sediul Uniunii Europene
Conform fostului art. 77 CECO şi noului art. 289 CE, sediul instituţiilor
comunitare se stabileşte printr-o decizie unanimă a guvernelor statelor membre.
Dar diferenţele de opinie dintre negociatorii Tratatelor institutive şi apoi
competiţia deschisă dintre diferitele state membre au făcut ca stabilirea sediului
instituţiilor comunitare să se caracterizeze printr-o lungă perioadă de provizorat.
Greutatea de a se ajunge la un compromis în această problemă se explică
prin aceea că stabilirea unui sediu definitiv ar fi prefigurat viitoarea „capitală” a
Europei unite, decizie foarte sensibilă pentru aşa-numitele mari puteri comunitare
(Franţa, Anglia, Germania, Italia), dar şi pentru ceilalţi parteneri comunitari
(Belgia, Olanda, Luxemburg).
Un prim compromis în această problemă a fost totuşi realizat prin decizia
reprezentanţilor statelor membre ataşată Tratatului de fuziune din 8 aprilie 1965
conform căreia „Luxembourg, Bruxelles şi Strasbourg rămân locurile de muncă
provizorii ale instituţiilor comunitare”.
Astfel, fiecare dintre aceste oraşe a devenit un centru important al vieţii
comunitare şi o emblemă pentru instituţia comunitară care îşi are sediul acolo.
Spre exemplificare:
• Consiliul Uniunii Europene se reuneşte în mod normal la Bruxelles,
unde îşi are sediul şi secretariatul său. Prin excepţie, Consiliul se
reuneşte la Luxembourg în lunile aprilie, iunie şi octombrie;
1 Guy Issac, op. cit., pag. 89 şi urm.

• Comisia Europeană a fost instalată la Bruxelles, iar Curtea de Justiţie, la

Luxembourg;
• Parlamentul European are secretariatul general şi serviciile instalate la
Luxembourg, dar îşi desfăşoară şedinţele plenare la Strasbourg, şi
şedinţele comisiilor, la Bruxelles;
• Comitetul Economic şi Social este localizat la Bruxelles;
• Banca Europeană de Investiţii şi Curtea de Conturi sunt instalate la
Luxembourg.
Faţă de această situaţie de dispersare a sediilor instituţiilor comunitare,

caracterizată în doctrină2 ca „nomadism”, şi faţă de costurile deosebite pe care ea
le determină s-au pronunţat de-a lungul timpului Curtea de Conturi (printr-un
raport special referitor la „politica imobiliară a instituţiilor comunitare”, publicat
în JOCE nr. C-221 din 3.09.1979), Parlamentul European (care a încercat prin
rezoluţii succesive să-şi reducă sediile de lucru la unul din trei) şi chiar Curtea de
Justiţie CE (care, în cazurile3 introduse de Luxemburg şi Franţa contra
Parlamentului European, a recunoscut acestuia din urmă dreptul de a suprima
sesiunile plenare pe care le ţinea la Luxembourg şi de a ţine sesiuni plenare
extraordinare la Bruxelles, dar i-a refuzat transferul secretariatului la Strasbourg şi
Bruxelles).
Finalmente, prin Decizia4 adoptată de şefii de state şi de guverne ale
statelor membre la 12 decembrie 1992, s-au transformat sediile provizorii ale
instituţiilor comunitare în sedii permanente, iar prin Decizia din 29 octombrie
19935 s-au fixat şi sediile permanente ale altor organe şi servicii comunitare,
inclusiv ale Băncii Centrale Europene. Astfel, în prezent:
• Consiliul UE are sediul la Bruxelles;
• Parlamentul European are sediul la Strasbourg, unde se ţin 12 perioade
de sesiuni plenare ordinare, inclusiv sesiunea bugetară. Sesiunile plenare
extraordinare se ţin la Bruxelles, unde este şi sediul comisiilor
parlamentare, dar secretariatul general al Parlamentului European şi
serviciile sale au rămas la Luxembourg;
• Comisia Europeană are sediul la Bruxelles, iar serviciile sale, la
Strasbourg;
• CJCE şi-a menţinut sediul la Luxembourg, ca şi Curtea de Conturi.
2 Guy Isaac, op. cit., pag. 90.

3 Decizia CJCE din 10.02.1983, cazul 230/81, Rec. 255, decizia CJCE din 10.04.1984, cazul
108/83, rec. 1945, decizia CJCE din 22.09.1988, cazul 358/85, re:. 4821.
4 Decizie publicată în JOCE nr. C-341/1 din 23.12.1992.
5 Decizie publicată în JOCE nr. C-323 din 30.11.1993.
Mijloacele de acţiune ale Uniunii Europene 233
În concluzie, desemnarea unui singur oraş european drept capitală a

Europei unite, prin stabilirea sediilor permanente ale tuturor instituţiilor
comunitare, rămâne un deziderat greu de realizat, dacă nu chiar nedorit, căci
egalitatea statelor membre se opune în mod obiectiv oricărui criteriu ce ar putea
rezolva problema opţiunii în această materie
Secţiunea 7.2
Regimul lingvistic
Regimul lingvistic ca modalitate de lucru în activitatea instituţiilor

comunitare a fost relativ simplu determinat încă prin Tratatele institutive.
Deşi Tratatul CECO a fost redactat numai în franceză, poate ca influenţă a
contribuţiei Franţei la constituirea celei dintâi Comunităţi Europene, tratatele de la
Roma au fost încheiate în limbile franceză, germană, italiană şi olandeză.
Toate aceste patru limbi naţionale au devenit limbi oficiale în cadrul
activităţii comunitare, deoarece s-a considerat că versiunile franceză, germană,
italiană şi olandeză ale tratatelor CEE şi EURATOM au aceeaşi valoare juridică
(adică oricare versiune are valoare de original, iar nu de traducere).
Ulterior, cu prilejul adeziunilor succesive de noi state membre, limbile lor
naţionale oficiale au devenit şi limbi oficiale în Comunităţile Europene/Uniunea
Europeană.
În prezent, conform Regulamentului nr. 1 adoptat de Consiliu la 15 aprilie
1958 (modificat succesiv odată cu adeziunea de noi membri) şi art. 53 din noua
versiune a Tratatului asupra Uniunii Europene (aşa cum a fost el modificat prin
Tratatul de la Nisa), sunt folosite 12 limbi oficiale: germana, engleza, daneza,
spaniola, franceza, greaca, irlandeza, italiana, olandeza, portugheza, finlandeza şi
suedeza. De asemenea, considerăm că, pe măsura aderării de noi state, prin
tratatele de adeziune se va reglementa şi problema folosirii limbii lor naţionale ca
limbă oficială în Uniunea Europeană.
Decizia de a considera toate limbile naţionale limbi oficiale comunitare a
fost motivată în doctrina comunitară prin argumente politice (respectarea egalităţii
dintre statele membre şi a transparenţei activităţii instituţiilor comunitare faţă de
cetăţenii acestor state), dar şi prin argumente de securitate juridică şi de egalitate
în drepturi a cetăţenilor din statele membre.
Este important de înţeles că statutul de limbă oficială comunitară al unei
limbi naţionale semnifică (conform deciziilor6 CJCE) faptul că „textele adresate
6 Decizia CJCE din 12.02.1969, cazul 29/69, rec. 419, decizia CJCE din 3.03.1977, cazul 80/76, rec.
425.
de instituţiile comunitare unui stat membru sau unei persoane ce ţine de jurisdicţia
unui stat membru sunt redactate în limba acelui stat”.
Altfel spus, doar acea versiune are valoare de original şi produce pe deplin
efecte juridice.
În plus, pentru activitatea instituţiilor comunitare, regimul multilingv a
impus ca toate documentele oficiale adresate lor sau care emană de la ele să fie
redactate în toate limbile oficiale şi publicate ca atare în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
În acest fel, toate versiunile unui act comunitar (cele 12) sunt considerate
originale, şi eventualele divergenţe de traducere se rezolvă prin considerarea
elementelor care apropie exprimarea în aceste 12 limbi oficiale.
Amintim însă, cu titlu informativ, că, în practică, limba engleză s-a impus
ca limbă de lucru în majoritatea instituţiilor şi organelor comunitare, mai puţin la
CJCE, unde limba franceză pare7 a satisface mai bine exigenţele de exprimare a
membrilor Curţii.
Secţiunea 7.3
Personalul Uniunii Europene
În accepţiunea noastră, termenul „personal” are un înţeles relativ strict, ce

rezultă atât din dispoziţiile Tratatelor institutive, cât şi din statutele diferitelor
instituţii comunitare.
Altfel spus, termenul de personal al Uniunii Europene include doar
categoriile de funcţionari şi de agenţi comunitari, cu excluderea categoriei
membrilor instituţiilor sau organelor comunitare.
Subliniem deci că membrii instituţiilor sau organelor comunitare (cum ar
fi parlamentarii europeni, comisarii Comisiei Europene, judecătorii şi avocaţii-
generali ai CJCE şi ai Tribunalului de Primă Instanţă etc.) nu sunt consideraţi
angajaţi ai instituţiilor comunitare, chiar dacă sunt remuneraţi pe durata
mandatului lor şi beneficiază de privilegiile şi imunităţile prevăzute în Protocolul
asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor Europene anexat Tratatului de
fuziune.
Persoanele care ocupă poziţii de membri în instituţiile sau organele
comunitare sunt fie reprezentanţi ai statelor membre (reprezentanţii din Consiliul
UE, membrii COREPER, reprezentanţii din Comitetul Economic şi Social etc),
7 Nu trebuie confundată „limba de lucru” folosită de membrii şi agenţii sau personalul CJCE cu
„limba procesului/cazului/acţiunii” pendinte în faţa Curţii, limbă ce este aleasă de reclamant
conform Statutului CJCE.
fie reprezentanţi ai popoarelor statelor membre (parlamentarii), fie, în sfârşit,

persoane propuse (pe criterii profesionale şi de competenţă) de guvernele statelor
membre spre a ocupa anumite poziţii în instituţiile sau organele comunitare
(comisarii Comisiei Europene sau judecătorii şi avocaţii-generali ai CJCE etc).
Normele de bază care reglementează categoriile de personal comunitar
sunt cuprinse în Regulamentul Consiliului CE din 29.02.19688 (modificat de
nenumărate ori), ce cuprinde Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene şi
regimul aplicabil altor agenţi ai acestor Comunităţi, precum şi în Protocolul
asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor Europene (anexat Tratatului de
fuziune), aşa cum a fost el modificat prin Tratatul de la Nisa.
Aceste acte comunitare au unificat în spiritul fuziunii instituţiilor
comunitare, realizate prin Tratatul din 8 aprilie 1965, dispoziţiile diferite care se
refereau anterior la personalul CECO („Statutul personalului CECO” din
28.01.1956), precum şi la funcţionarii şi agenţii CEE şi CEEA.
De asemenea, prin Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor anexat
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (aşa cum a fost el modificat prin
Tratatul de la Nisa), s-a extins aplicarea acestor avantaje şi la judecătorii, avocaţii-
generali, grefierii şi raportorii adjuncţi ai CJCE, precum şi la membrii şi grefierii
TPI.
În felul acesta s-a elaborat o concepţie uniformă asupra „funcţiunii publice
comunitare”.
Conform opiniei doctrinare existente, „funcţiunea publică comunitară”
este o poziţie publică „închisă”, în sensul că persoana angajată ca funcţionar
comunitar este titulara postului pe care-1 ocupă şi are vocaţia de a face carieră în
acel post.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Statutul funcţionarilor Comunită-
ţilor Europene, este considerat „funcţionar” orice persoană care a fost angajată
permanent de o instituţie a Comunităţilor/Uniunii în condiţiile prevăzute în Statut.
Funcţionarii sunt recrutaţi prin acte unilaterale ale autorităţii competente
(adică ale instituţiei comunitare care-i angajează) şi sunt supuşi din punct de
vedere legal normelor dreptului comunitar.
Recrutarea funcţionarilor comunitari se face de regulă prin concurs, mai
puţin pentru poziţiile de directori generali şi directori, care, conform art. 92 din
Statut, sunt numiţi.
De asemenea, conform art. 27 din Statutul funcţionarilor comunitari,
recrutarea acestora trebuie să se facă „pe o bază geografică cât mai largă dintre
resortisanţii statelor membre”.
În practică, aceasta a devenit aşa-numita regulă a „echilibrului geografic”,
conform căreia (art. 27 din Statut) „nici o poziţie nu poate fi rezervată
8 Regulament publicat în JOCE nr. L 56/4.03.1968.

resortisantilor unui stat determinat”, dar nici nu împiedică9 (după cum s-a
subliniat în doctrină) ca în cadrul gradelor superioare ale ierarhiei să existe un
veritabil „cadastru al naţionalităţilor”.
Mai amintim că orice litigiu apărut între funcţionarii comunitari şi
instituţia care i-a angajat, fie în legătură cu contestarea legalităţii unui act
individual care-i aduce atingere (contencios în anulare), fie în legătură cu
reclamarea de compensaţii pecuniare (contencios în plină jurisdicţie), sunt,
conform art. 225 şi 236 nou CE, de competenţa exclusivă a TPI.
Separat de funcţionarii comunitari, instituţiile sau organele comunitare pot
angaja/recruta, în condiţiile prevăzute de Regimul aplicabil altor agenţi ai
Comunităţilor, diferite categorii de „agenţi”.
Au fost astfel reglementate patru categorii de agenţi comunitari:

• agenţii temporari;
• agenţii auxiliari;
• consilierii speciali;
• agenţii locali.
Agenţii temporari sunt persoanele care ocupă posturi prevăzute de

„tabloul de efective”, dar a căror poziţie are caracter temporar fie datorită duratei
limitate a sarcinilor ce le revin (spre exemplu, în „tabloul de efective”, poziţia de
„cercetător” este permanentă, dar o persoană este angajată doar pentru un anumit
proiect de cercetare, şi drept urmare contractul său de muncă este temporar), fie
din motive bugetare. Exemplul cel mai elocvent al acestei categorii o reprezintă
cercetătorii.
Agenţii auxiliari sunt persoane angajate pentru a îndeplini sarcini

provizorii prin natura lor sau pentru a ţine locul unor titulari absenţi. Cu excepţia
cazului când ţin locul unor titulari absenţi, posturile agenţilor auxiliari nu sunt
cuprinse în „tabloul efectivelor”, şi drept urmare aceste persoane sunt remunerate
din aşa-numitele „credite globale” (sume de bani aflate la dispoziţia unei instituţii
comunitare pentru astfel de situaţii).
Consilierii speciali sunt persoane angajate pe o perioadă determinată,

datorită calificării lor profesionale deosebite. Observăm că, în acest caz, caracterul
temporar al relaţiei lor de muncă este determinat de necesitatea momentană (a
instituţiei comunitare) de a folosi persoane cu cunoştinţe profesionale deosebite.
Datorită caracterului precar, provizoriu şi special al unei astfel de poziţii, şi
9 Guy Isaac, op. cit., pag. 94, cu trimitere la G. Vandersanden, „Statutul funcţionarilor CE”, în
Dreptul comunitar european, voi. 15, pag. 20.
această categorie de agenţi este remunerată din „creditele globale” aflate la

dispoziţia instituţiilor comunitare.
Toate aceste trei categorii de agenţi se disting de categoria „funcţionarilor”

comunitari prin aceea că persoanele care ocupă astfel de poziţii nu pot face
carieră, chiar dacă contractele lor de muncă sunt încheiate pe durată nede-
terminată.
De regulă însă, contractele de muncă ale agenţilor comunitari sunt
încheiate pe durate determinate şi sunt supuse reînnoirii, ce nu poate depăşi o
anumită durată.
Cu toate acestea, în multe privinţe, regimul aplicabil agenţilor comunitari
trimite la Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene, şi deci la poziţia lor
relativ mai bună pe piaţa muncii.
În plus, trebuie să notăm că orice litigiu apărut în legătură cu încheierea
sau executarea contractelor de muncă ale agenţilor comunitari sunt, ca şi în cazul
funcţionarilor CE, de competenţa exclusivă a TPI.
În sfârşit, instituţiile sau organele comunitare pot angaja pentru îndeplini-
rea unor anumite munci (manuale) sau pentru prestarea unor anumite servicii
agenţi recrutaţi la nivel local.
Agenţii locali pot fi angajaţi şi pe teritoriul altor state decât cele membre,
pentru a aduce la îndeplinire o diversitate de sarcini. Ceea ce caracterizează
poziţia „agentului local” este că contractul său de muncă este supus normelor
dreptului său naţional (dreptul muncii), iar eventualele litigii apărute în legătură
cu acest contract sunt de competenţa instanţelor naţionale din ţara în care agentul
îşi desfăşoară munca.
Secţiunea 7.4
Finanţarea Uniunii Europene
În scopul desfăşurării activităţii Comunităţilor Europene, şi deci al

realizării obiectivelor prevăzute în tratate, acestea au avut nevoie încă de la
constituirea lor de resurse financiare determinate. Situaţia este valabilă şi în
prezent în cadrul Uniunii Europene.
Aceste resurse trebuie atât să acopere cheltuielile necesare, din punct de
vedere administrativ, funcţionării instituţiilor şi organelor comunitare, cât mai ales
să susţină cheltuielile aşa-numite „operaţionale”, ce corespund realizării politicilor
comunitare prevăzute de tratate.
Ca regulă generală, în organizaţiile internaţionale de tip clasic, resursele

necesare realizării obiectivelor organizaţiei sunt obţinute prin contribuţiile
financiare ale statelor membre.
În cadrul Comunităţilor Europene/Uniunii Europene însă, resursele
necesare finanţării activităţii sunt obţinute doar într-o foarte mică măsură din
astfel de contribuţii statale. În acest fel, cea mai mare parte a necesarului de
finanţare este asigurat din resursele proprii ale Comunităţilor Europene/UE.
Să vedem în continuare succint care sunt contribuţiile financiare ale
statelor membre şi măsura lor, precum şi resursele proprii ale CE/UE.
Contribuţii financiare statale
Contribuţiile financiare ale statelor membre sunt prevăzute de Tratatele

institutive, dar şi de acorduri special încheiate de statele membre.
Astfel de contribuţii sunt întotdeauna supuse acordului anual al
parlamentului naţional (sau altei autorităţi de stat abilitate să aprobe bugetul
statului) şi de aceea reprezintă în permanenţă o problemă sensibilă în relaţiile
dintre statele membre.
Conform art. 269 TCE şi art. 172 CEEA, cheltuielile din bugetul CEE, ca şi
cele din bugetul de cercetare şi investiţii al CEEA sunt acoperite prin contribuţiile
financiare repartizate între statele membre şi determinate pe bază de „chei”10.
În plus, art. 271 şi 279 CE autorizează Consiliul (statuând cu unanimitate)
să modifice aceste chei (în sensul reducerii sau majorării procentelor de
contribuţie pentru fiecare stat membru).
După anul 1962, când cheltuielile bugetare destinate susţinerii politicii
agricole comune (cheltuielile FEOGA), ca principală politică comunitară, au
crescut foarte mult, Consiliul a decis să calculeze contribuţiile financiare statale
după o succesiune de chei specifice active11 fixate pe durate limitate.
Totuşi mecanismul „cheilor” pentru determinarea contribuţiilor statale s-a
dovedit ineficient atât din punct de vedere politic, cât şi economic.
El subordona dezvoltarea principalei politici comunitare încheierii unor
acorduri temporare şi crea o situaţie tensionată între statele membre (mai ales în
cele mari importatoare de produse agricole).
10 Este vorba despre o „cheie generală”, adică un procent stabilit pe criterii politice (spre exemplu
Franţa, Germania şi Italia contribuie în total cu 28% la bugetul Comunităţii, dar Luxemburg, cu
0,2%), şi despre „chei specifice”, ce ţin cont de capacitatea contributivă a fiecărui Stat
membru.
11 „Cheile specifice active” sunt procente după care se calcu.ează contribuţiile financiare ale
statelor membre la bugetul comunitar în funcţie de importul net de produse agricole al fiecărei
ţări. Acest mecanism penalizează ţările mari importatoare de astfel de produse, în sensul de a se
aproviziona cu prioritate din interiorul pieţei comunitare.
Menţionăm că, după 1970, acest mecanism a fost abandonat în favoarea

sistemului de resurse proprii (ce va fi prezentat în continuare).
În prezent, contribuţiile financiare statale au fost menţinute doar pentru
finanţarea cheltuielilor de cooperare şi dezvoltare din Fondul European de
Dezvoltare12 (FED).
Aceste cheltuieli nu sunt incluse în bugetul comunitar (sunt cheltuieli
extrabugetare), iar fondul respectiv se determină şi se acordă în condiţii speciale.
Mărimea FED este determinată periodic de statele membre, care, prin
negocieri, stabilesc cheile de repartiţie13 ce stau la baza alimentării fondului.
Resursele proprii ale Comunităţilor Europene/Uniunii Europene
Aşa cum s-a subliniat în doctrina de specialitate14, „resursele proprii” sunt

sume de bani ce revin de plin drept Comunităţilor Europene/Uniunii Europene
pentru finanţarea bugetului.
Întrucât stabilirea acestor resurse nu este supusă nici unei decizii a
autorităţilor naţionale, Uniunea Europeană beneficiază de o veritabilă autonomie
financiară în determinarea lor.
Totuşi trebuie menţionat că resursele proprii nu pot depăşi (începând cu
1992) 1,2% din PNB al ţărilor membre.
Majorarea acestui plafon se poate face, conform art. 271 CE, doar printr-o
decizie unanimă a Consiliului UE (a patra decizie „Resurse proprii”), pe baza
propunerii Comisiei şi a consultării Parlamentului, decizie ce trebuie aprobată şi
de parlamentele naţionale ale statelor membre conform regulilor lor
constituţionale.
Sistemul resurselor proprii a fost introdus începând cu 1 ianuarie 1971, în
baza Deciziei15 din 21 aprilie 1970 adoptate în aplicarea art. 274 CEE şi art. 173
CEEA.
Conform acestei decizii, „pentru alimentarea bugetului general al
Comunităţilor Europene se creează (următoarele - n.a.) resurse proprii.. ”.
12 Fondul European de Dezvoltare a fost creat iniţial pentru cinci ani prin Convenţia de aplicare
referitoare la asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, anexată Tratatului CEE. Ulterior,
FED a fost reînnoit pi in acorduri interne între statele membre peitru a permite punerea în
aplicare a Convenţiilor de la Yaounde (1963, 1969) şi de la Lome (1975, 1979, 1985 şi 1989)
13 „Cheile de repartiţie” sunt similare cheilor specifice active, adică sunt procente stabilite pe
criterii politice şi pe capacitatea contributivă a statelor membre, după care se determină
contribuţia lor financiară.
14 Guy Isaac, „Resursele proprii atribuite Comunităţilor Europene”, Dictionnaire enciclopedique
des finances publiques, Ed. Economica, Paris, 1991 şi în „Cronique fmanciere”, RTDE 1973,
1978 şi 1980
15 Decizia a fost publicată în JOCE nr. L 94/19 din 28.04.1970.
Menţionăm că „bugetul general” al Comunităţilor a fost creat prin Tratatul

de fuziune din 1965 şi, conform Tratatului bugetar din 22 aprilie 1970, include:
• cheltuielile administrative CECO şi sumele (resursele necesare)
aferente lor;
• cheltuielile şi sumele necesare CEE;
• cheltuielile administrative, de cercetare şi de investiţii CEEA, precum şi
sumele necesare lor.
Iniţial, sistemul resurselor proprii includea doar trei componente (drepturi

de vamă, prelevări agricole şi TVA), dar după 1988 s-a adăugat al patrulea
element (resursa a patra, de reechilibrare).
În prezent deci, resursele proprii16 ale bugetului general al Comunităţilor
Europene/Uniunii Europene sunt formate din:
1. Drepturile de vamă
Drepturile de vamă sunt taxele (sumele) ce se percep la frontierele

exterioare ale teritoriului comunitar asupra oricăror mărfuri importate din ţări terţe
(necomunitare), oricare ar fi locul unde aceste produse urmează a se consuma.
Aceste drepturi de vamă au devenit operaţionale după iulie 1968, când a
fost introdus tariful vamal comun ca urmare a realizării uniunii vamale a statelor
membre.
Prin uniunea vamală s-au suprimat între statele membre orice drepturi
(taxe) percepute asupra schimburilor intracomunitare la importul, respectiv
exportul produselor dintr-un stat membru în alt stat membru.
În acest fel, toate teritoriile statelor membre au devenit un vast teritoriu
comunitar lipsit de taxe vamale la trecerea propriu-zisă a mărfurilor dintr-un stat
în altul
Însă eliminarea taxelor vamale dintre schimburile comunitare a determinat
protecţia pieţei comunitare faţă de importurile din terţe ţări prin introducerea
tarifului vamal comun.
Acest tarif comun este aplicat de autorităţile vamale competente ale ţării
comunitare pe teritoriul căreia mărfurile intră prirre dată în spaţiul comunitar în
numele şi pe seama CE/UE.
Sumele obţinute ca drepturi de vamă, inclusiv taxele vamale CECO, sunt
afectate bugetului comunitar ca „resurse proprii prin natura lor”.
16 Resursele proprii mai cuprind, ca o componentă nesemnificativă, şi impozitele asupra salariilor

şi altor drepturi băneşti ale funcţionarilor şi agenţilor comunitari, precum şi amenzile percepute
de anumite instituţii comunitare.
2. Prelevările agricole
Prelevările agricole sunt taxe asemănătoare drepturilor de vamă ce au fost

introduse începând cu 1962 asupra produselor agricole impoitate din terţe ţări (ne-
comunitare). Ele au tot regimul unor resurse proprii prin natura lor.
Mai menţionăm că, prin Decizia din 21 aprilie 1970, aceste prelevări se
aplică începând de la 1 ianuarie 1971 şi asupra ansamblului de taxe variabile
percepute la schimburile de produse agricole cu ţări nemembre, în cadrul unei
organizaţii comune de pieţe.
Sunt asimilate acestor schimburi şi „cotizaţiile” la producţia şi stocul de
produse existent în cadrul organizaţiei pieţei zahărului şi izoglucozei.
3. Taxa pe valoarea adăugată
Prin Decizia din 21 aprilie 1970 s-a hotărât ca soldul bugetului comunitar
să fie finanţat prin resurse „provenind din TVA şi obţinute prin aplicarea unei
taxe ce nu poate depăşi 1% din baza de impozitare determinată într-o manieră
uniformă pentru toate statele membre”.
Datorită dificultăţilor întâmpinate de statele membre în aplicarea bazei
uniforme a TVA, practic abia în anul 1980 s-a putut finanţa integral bugetul
general comunitar cu această resursă.
De asemenea, ca urmare a creşterii nevoii de finanţare a Comunităţilor, s-a
stabilit prin a doua decizie „Resurse proprii”17, din 7 mai 1985, că, începând cu 1
ianuarie 1986, taxa pe resursa TVA este de 1,4%.
4. Alte resurse proprii
Aşa-numita „resursă de reechilibrare” sau a patra resursă proprie a

bugetului general comunitar a fost introdusă prin cea de-a treia decizie „Resurse
proprii”18, din 24 iunie 1988.
Ea se obţine prin aplicarea unei rate (taxe) stabilite anual în cadrul
procedurii bugetare asupra unei baze ce reprezintă suma brută a produselor
naţionale la preţul pieţei.
Se observă că mărimea acestei resurse depinde în mod direct de puterea
economică a statelor membre.
Resursele proprii CECO
Încă de la constituirea ca, în baza art. 49 CECO, această Comunitate a

dispus în mod exclusiv de constituirea şi folosirea unei resurse proprii prin
„prelevări anuale asupra producţiei de cărbune şi oţel” din statele membre.
17 Decizie publicată în JOCE nr. L 128/5 din 14.05.1985.

18 Decizie publicată în JOCE nr. L 185/24 din 15.07.1988.
De fapt, Înalta Autoritate (în prezent Comisia Europeană) a fost abilitată să

stabilească anual baza şi rata de impozitare pentru determinarea acestor prelevări.
Conform art. 50 CECO, taxa prelevată asupra valorii medii a produselor
CECO nu putea depăşi 1%.
Colectarea acestor prelevări se făcea, conform Deciziei19 2-52 a înaltei
Autorităţi, direct, lunar, de la întreprinderile producătoare, pe baza baremului
prestabilit şi sub controlul serviciului specializat.
Deşi iniţial aceste sume erau suficiente pentru susţinerea bugetului CECO,
după 1972 ele ş-au dovedit insuficiente din cauza crizei şi restructurării
domeniului în majoritatea ţărilor comunitare.
În acest fel, după 1978 bugetul CECO era alimentat şi prin contribuţii
financiare statale negociate anual de Comisie cu fiecare stat membru, iar după
1981, printro subvenţie specială din bugetul general comunitar.
Menţionăm că, datorită expirării termenului de valabilitate a Tratatului
CECO în 2002, printr-un protocol special20 ataşat Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene (aşa cum a fost el modificat prin Tratatul de la Nisa) se
precizează care vor fi consecinţele financiare ale acestei situaţii.
Astfel, protocolul sus-menţionat conferă proprietatea fondurilor CECO
Comunităţii Europene, prin transferul tuturor elementelor patrimoniului său activ
şi pasiv (existente la 23 iulie 2002) începând cu 24 iulie 2002.
În plus, protocolul mai prevede că valoarea netă a acestor elemente
patrimoniale, aşa cum rezultă ea din bilanţul CECO la 23 iulie 2002, este
considerată patrimoniu destinat cercetării în sectoarele legate de industria
cărbunelui şi oţelului.
După. lichidarea CECO, dobânzile produse de acest patrimoniu vor
constitui „fondul de cercetare al cărbunelui şi oţelului”, afectat exclusiv cercetării
în acest domeniu, în afara programului comunitar-cadru.
În sfârşit, liniile directoare financiare plurianuale pentru gestiunea
patrimoniului fondului de cercetare a cărbunelui şi oţelului, ca şi liniile directoare
tehnice pentru programul de cercetare al acestui fond sunt adoptate cu unanimitate
de Consiliul UE la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului.
Împrumuturi şi credite
Nevoia de finanţare a activităţilor şi programelor comunitare poate fi

acoperită, conform tratatelor comunitare şi în aplicarea lor, şi prin împrumuturi/
credite.
19 Decizie publicată în JOCECO din 30.12.1952 şi modificată în 1975.

20 Este vorba despre Protocolul relativ la consecinţele financiare ale expirării Tratatului CECO şi
la fondul de cercetare al cărbunelui şi oţelului.
Gama şi volumul unor astfel de resurse adăugate sistemului resurselor

proprii s-au lărgit continuu în special după plafonarea resursei TVA.
Împrumuturile sunt utilizate pentru finanţarea anumitor operaţii/programe
în domeniul investiţiilor.
Astfel, fostele art. 49 şi urm. CECO autorizau Comisia să împrumute
sumele necesare finanţării de programe de investiţii în industria cărbunelui şi
oţelului sau în alte activităţi care permit reconversia muncitorilor disponibilizări
din aceste industrii.
S-a creat astfel un „fond de garanţie” care, în perioada 1954-1992, a
susţinut cu 19.800 de milioane ECU programele CECO.
Un alt exemplu îl reprezintă BEI, a cărei misiune este tocmai aceea de a
facilita proiecte de punere în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate,
modernizarea întreprinderilor sau crearea de noi activităţi ce pot interesa mai
multe state membre.
Conform Statutului Băncii, împrumuturile şi garanţiile acordate nu pot
depăşi 25% din capitalul subscris de statele membre.
În domeniul Tratatului Euratom, Comisia a fost împuternicită prin
Decizia2121 Consiliului din 29 martie 1977 să contracteze împrumuturi în vederea
finanţării centralelor nucleare puternice.
Prin acest mijloc au fost acordate în 1990 împrumuturi Euratom de 4 mi-
liarde ECU.
Pentru domeniul Tratatului CEE, în baza competenţei subsidiare prevăzute
de art. 278-280 CE, Consiliul a împuternicit Comisia să finanţeze prin
împrumuturi/credite diferite programe comunitare.
Astfel, prin Regulamentul22 din 17 februarie 1975, Comunitatea (Comisia) a
fost împuternicită să contracteze împrumuturi până la concurenţa sumei de 3
miliarde USD pentru echilibrarea balanţei/T de plăţi ale statelor membre aflate în
dificultate din cauza creşterii preţurilor produselor petroliere.
Ulterior, prin Decizia23 Consiliului din 16 octombrie 1978 a fost creat aşa-
numitul „nou instrument comunitar” (N.I.C.), folosit pentru finanţarea de investiţii
în domeniile energiei, industriei şi infrastructurii.
Împrumuturile din cadrul NIC sunt acordate prin colaborarea Comisiei cu
BEI, dacă programul corespunde obiectivelor economice comunitare.
După 1990, CEE/UE acordă asistenţă financiară, adică împrumu-
turi/credite pe termen mediu, şi ţărilor din Europa Centrală şi Orientală, inclusiv
Israelului şi Algeriei24.
21 Decizie dată în aplicarea art. 203 CEEA şi publicată în JOCE nr. L 88/9 din 6.04.1977.
22 Regulament publicat în JOCE nr. L 46 din 20.02.1975.
23 Decizie publicată în JOCE nr. L 298/9 din 25.10.1978
24 Vezi note de Guy Isaac, op. cit., pag. 99-100.
BIBLIOGRAFIE
1. Arnull, The general principles of EEC Law and the individual, Leicester
University Press, 1990
2. Brown şi Jacobs, The Court of Justice of the European Communities, 4th
edition, Sweet & Maxwell, 1994
3. J. Boulouis, R. M. Chevallier, Grande anets de la CJCE, Tome 1, 2, 3° Ed.
Dalloz, 1991
4. Charlesworth şi Cullen, European Community Law, Pitman Publishing, 1994
5. L. Dubois, C. Gueydan, Grandes textes de droit communautaire, 3° Ed. Dalloz,
1993
6. D. Edward, R. Lane, European Community Law. An introduction, 2nd edition,
Butterworth, 1995
7. J. C. Gautron, Droit europeen, 9° Ed. Dalloz, 1999
8. J. C. Gautron, Droit europeen, 10° Ed. Dalloz, 2002
9. Joel Rideau, Union Europeenne - commentaire des traites modifies par le
Traite de Nice du 26 fevrier 2001, L.G.D.J., 2002
10. Hartley, The foundation of European Community Law, 2nd edition, Oxford,
Clarendon Press, 1994
11. Ch. Gavalda, G. Parleani, Droit des affaires de l'Union Europeenne, 3°
edition, Litec, 1999
12. Guy Isaac, Droit communautaire general, 4° edition, Massen, Paris, 1994
13. I. Jinga, A. Popescu, Dicţionar de termeni comunitari, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000
14. P. Kent, Law of the European Union, 2nd edition, Pitman Publishing, 1996
15. P. A. G. Kapteyn, P. Verlaren Van Themaat, Introduction to the law of
European Communities, 2nd edition, Kluwer, 1990
16. Klaus - Dieter Borchardt, The ABC of Community Law, 5th edition, Office for
Official Publications of the European Commission, Luxembourg, 2000
17. M. Klentgen, Droit europeen, Ed. Techniplus, 1992
18. Lasok şi Bridge, Law and Institution of the European Union, 6th edition,
Butterworth, 1994
19. Mathijsen, A guide to European Community Law, 6* edition, Sweet &
Maxwell, 1995
20. O. Manolache, Drept comunitar, voi. I, II, III, Ed. All, Bucureşti, 1996
21. R. Munteanu, Drept european instituţional, Ed. Oscar Print,

Bucureşti, 1997
22. Nigel Foster, FEC Legislation Blackstone 's, 3rd edition, 1992
23. O'Keefe şi Iwomey, Legal issues of the Maastricht Treaty, Chancery, 1994
24. B. Rudden, D. Wyatt QC, Basic Community laws, 5th edition, Clarendon Press,
Oxford, 1994
25. J. Schapira, G. le Talen, J. B. Blaise, Droit europeen des affaires, Ed. Pup,
1993
26. Shaw, European Community Law, Macmillan, 1993
27. Steiner, EC Law, 4th edition, Blackstone Press, 1994
28. Weatherill şi Beaumont, EC Law, Penguin, 1993
29. Wyatt şi Dashwood, European Community Law, 3rd edition, Sweet & Macwell,
1993
30. S. Weatherill, Law and Integration in the EU, Clarendon Press, Oxford, 1995
31. xxx - The European Agreement establishing an association between România,
on one hand, the European Communities and the Member States on the other
hand.
32. xxx - Traites instituant Ies Communautes Europeennes & Traite portant
revision de ses traites & l'Acte Unic Europeen, editat de Oficiul de Publicaţii
Oficiale al Comunităţilor Europene, Luxemburg, 1987
33. xxx - Les traites de Rome, Maastricht et Amsterdam - textes compares, Ed. La
Documentation Francaise, Paris, 1999

Fundamente Ale Dreptului Comunitar Institutional

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fundamente Ale Dreptului Comunitar Institutional

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prof. univ. dr.

Fundamente ale dreptului

Fundamente ale dreptului

Redactor: Carmen ŢĂRANU

Tehnoredactare computerizată: Gabriela CĂPITĂNESCU

Revizie text: Dan CRISTE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Fundamente ale dreptului

Copyright © Editura Economică, 2003

010553, Bucureşti, sector 1,

AUE Actul unic european

Elementele definitorii ale dreptului comunitar

Caracterele dreptului comunitar

Structura instituţională a Comunităţilor

Mijloacele de acţiune ale Uniunii Europene

Pentru a înţelege construcţia europeană aşa cum ni se înfăţişează ea astăzi

1 J. C. Gautron, Droit europeen, 9° edition, Ed. Dalloz, 1999, titlu preliminar

Începuturile integrării europene

Sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial găsea o Europă distrusă

pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (OCED) prin aderarea, în 1960, a

Organizaţie internaţională cu caracter politic, Consiliul Europei3 a

7 Vezi doctrina de specialitate citată în lucrare.

Tratatul CEEA este însă analizat ca un tratat-lege, întrucât cuprinde

8 Se denumesc „institutive" deoarece au instituit, adică au creat Comunităţile Europene

• perioada de tranziţie (1987-1993) prevăzută de Actul unic european pentru

Încă de la instituirea lor prin tratatele de la Paris şi Roma şi până în

Ulterior, la 8 aprilie 1965 a fost semnat Tratatul de „fuziune a

• modificarea imediată a compoziţiei instituţiilor comunitare şi instaurarea

Statele membre s-au raliat ideii de a realiza o piaţă interioară comună,

În ceea ce priveşte calendarul de realizare a anumitor activităţi, el era

Actul unic european instituţionalizează însă prezenţa preşedintelui

Privite în evoluţia lor şi ţinând cont de conţinutul Tratatelor institutive,

19 Vezi Ch. Gavalda şi G. Parleani, op. cit., 1999, pag. 13.

membre, faţă de care statele membre, autorităţile, organele şi resortisanţii

Sesizând aceste caracteristici, Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Comunităţile Europene sunt o creaţie a dreptului deoarece unitatea

Ca rezultat al păcii, unităţii şi egalităţii, ce unesc acum cele 15 state

Comunităţile Europene sunt o sursă de drept pentru că ele au fost create

Comunităţile Europene sunt o nouă ordine juridică deoarece ele îşi

Aceasta înseamnă că, pentru a se realiza, dreptul comunitar este acceptat

Misiunea protecţiei juridice a celor supuşi normelor de drept comunitar a

În concluzie, trebuie înţeles că normele de drept comunitar au un efect intern,

conform cărora pagubele produse trebuie să se afle într-o relaţie rezonabilă cu

Ideea creării unei „uniuni” europene după instituirea Comunităţilor

22 Prin introducerea alegerii directe a membrilor Parlamentului, dobândirea iniţiativei legislative

Acest proiect nu a fost însă acceptat de guvernele naţionale, care au

26 J. C. Gautron, op. cit., 2002, pag. 16.

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană este formată

27 Vezi citările anterioare din lucrare.

*) politica externă şi de securitate comună (PESC), care devine al

Întrucât ultimii doi piloni ai Uniunii ţin de cooperarea

Mijlocul care asigură unitatea ansamblului este însă sistemul instituţional

În plus, Consiliul European, care nu devine instituţie comunitară,

În privinţa monedei unice, tratatul stabilea un calendar precis pentru

Remarcăm în acest sens că cetăţenia europeană procură resortisanţilor

Contextul politic complex la nivel european, marcat de perspectiva

Structura redacţională a Tratatului asupra Uniunii Europene, aşa cum a

32 Conform prevederilor Tratatului de la Nisa, cetăţeanul UE poate solicita în afara teritoriului

• titlul VI - dispoziţii privind cooperarea poliţienească şi judiciară în materie

În al doilea rând, domenii importante şi sensibile în acelaşi timp pentru

În al treilea rând, se creează un instrument juridic nou, aşa-numita

Al doilea pilon al Tratatului de la Amsterdam se referă la „cetăţeanul

Al treilea pilon al Tratatului de la Amsterdam se referă la politica

Ca un element de noutate în tratat, strategiile comune sunt adoptate de