Rolul bisericii în societatea medievală în Europa Occidentală.

După presupusul Edict de la Mediolanum din 313, cînd creştinismul este recunoscut în
calitate de religie licită, începe extinderea sa rapidă pe teritoriul Imperiului Roman şi
consolidarea organizaţiei ecleziastice.
Statul continuă să manifeste atitudine protectoare faţă de creştinism, iar împăratul
Teodosie, printr-un edict special din 382 îl declară religie oficială a imperiului. Un rol deosebit
de important pentru întreaga istorie medievală l-a jucat creştinarea, în rit roman, a căpeteniei
francilor Clovis, fapt care a dus la întărirea poziţiilor bisericeşti romane pe continent. De acum
înainte, alianţa dintre Stat şi Biserică este una dintre constantele istoriei medievale. Biserica
occidentală de la bun început a încercat să-şi extindă puterea asupra autorităţilor seculare. Sursa
de legitimitate pentru preteniile papalităţii la puterea supremă în partea occidentală a Europei, l-a
constituit aşa-numitul „Dar al lui Constantin”, document falsificat în sec. VIII de către
cancelaria papală, în care împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit parte de vest a Europei papei
de la Roma şi urmaşilor săi în Scaunul Sfîntului Petru. Astfel toţi regii occidentali trebuiau să se
supună papei, nu doar ca unei autorităţi spirituale, dar şi ca unei autorităţi politice. Raporturile de
colaborare dintre biserică şi stat s-au accentuat pe timpul lui Carol cel Mare, care a declarat-o
uzrpătoare pe împărăteasa Irina a Bizantinului şi la 25.12.800 a fost încoronat de papa Leon al III
la Catedrala Sfîntului Petru din Roma, punînd astfel bazele Sfîntului Imperiu Roman.
La sf.. sec. XI-lea, odată cu începutul Cruciadelor, expansiunea creştină depăşeşte hotarele
Europei. Consiliul de la Laterano din 1059 a interzis clerului să primească funcţiile din mîinele
autorităţilor temporale. Prin aceasta, alegerea papilor a devenit o afacere strict bisericească,
autorităţile laice fiind excluse din această alegere. Regii, bazîndu-se pe principiul, că „regele este
împărat în statul său au început să conteste autoritatea papalităţii în afacerile laice. Totuşi relaţia
biserică – monarh a fost foarte strînsă de-a lungul epocii medievale: monarhul dăruia pămînturi
bisericii, iar aceasta la rîndul său chema poporul la supunere... Şi în Ţările Româneşti relaţia
biserică – domnitor a fost foarte strînsă. Domnitorii devin ctitori de biserici şi mănăstiri:
Alexandru cel Bun – Bistriţa, Ştefan cel Mare – Putna, Vasile Lupubis. Trei Ierarhi din Iaşi...De
asemenea biserica devine mare proprietar funciar, este scutită de impozite, i se achită zeciueala.
De altfel, mitropolitul este a doua persoană în stat, este sfetnicul domnitorului, este cel ce-l
investeşte pe domn la tronul ţărilor româneşti.
Un exemplu al investirei este venirea lui Ştefan cel Mare la domnie, cînd mitropolitul Teoctist
întreabă ţara (poprul) dacă-l primesc pe Ştefan .
Mitropoliile în Ţ-le R. au fost înfiinţate în 1359 în Ţ. R. şi 1401în Ţ. M. şi 1401 în Ţ.M.
După părerea mea, biserica a jucat un rol foarte important în epoca medievală, susţinînd
puterea politică, la rîndul său devenea mare proprietar funciar.