PREDICĂ LA A VI-A DUMINICĂ DIN POST

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin

Iubiți credincioși, Evanghelia de astazi ne aduce in fata ochilor nostri
sufletesti minunea savarsita de Domnul Hristos asupra unui copil posedat de diavol
si a carui boala se manifesta odata cu fazele lunii, fapt pentru care si este numit
lunatic. Tatal sau, desi prea putin credincios ca sa dobandeasca vindecarea fiului
sau, a venit, totusi, la Mantuitorul si, aratandu-si credinta sa indoielnica, I-a zis:
„De poti face ceva, ajuta-ne” (Mc. 9, 22). Ba a mai si adaugat: „L-am dus si la
ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece“, ceea ce L-a determinat pe Domnul Hristos
sa rosteasca, poate, cele mai aspre cuvinte pe care le-a adresat vreodata: „O, neam
necredincios si indaratnic! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe
voi?“ (Mc. 9,19). Şi certand pe diavolul necurat care se salasluise in el, indata s-a
vindecat copilul. Au venit si ucenicii nedumeriti si L-au intrebat: „De ce noi n-am
putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci
adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice
muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu
neputinta“.
Iubiti credinciosi, ascultand cuvantul acesta aspru al Mantuitorului, ne
intrebam, fireste, cui anume S-a adresat? Era de fata tatal copilului, nu destul de
credincios, caci, din chiar cuvintele lui si-a arătat indoiala: „De poti face ceva,
ajuta-ma“. Erau ucenicii, neputinciosi si ei, desi li se incredintase in chip expres
puterea de a calca peste serpi si peste scorpii si de a scoate toata puterea
diavoleasca din oameni (Lc. 10, 19). Ei experimentasera deja aceasta putere in
lume si constatasera ca, prin darul lui Dumnezeu, pot alunga duhurile necurate.
Astazi insa, si ei au sporit amaraciunea invatatorului lor, dovedindu-se neputinciosi
in fata acestui duh necurat care, este adevarat, necesita o pregatire speciala: de
rugaciune si post. Ei bine, vazand Domnul Hristos aceasta necredinta sau putina
credinta generalizata, a rostit cuvintele aspre de mai sus.
Mantuitorul a fost neplacut impresionat, asadar, si de omul acesta „putin
credincios” chiar daca, in cele din urma, i-a ascultat rugaciunea si i-a vindecat
copilul, si de ucenici, si de cei ce erau de fata si, in general, de cei din vremea Sa,
care s-au indoit de El, asa cum, probabil, este dezamagit si de putina noastra
credinta de astazi. Auziti cata credinta le-ar fi trebuit ucenicilor sa savarseasca
minunea aceasta: „un graunte de mustar“.
Iubiți credincioși, Domnul Hristos este, in pericopa evanghelica de astazi,
parca mai aspru ca niciodata cu cel care a venit si i-a cerut vindecarea fiului sau,
pentru ca stia ca nu are destula credinta; stia ca se indoieste si nu poate crede ca
oarecand sutasul, care i-a zis: „Doamne, nu sunt vrednic sa intri sub acoperisul

1
meu, ci numai zi cu cuvantul si se va vindeca sluga mea“ (Mt. 8, 8), si ca atatia altii
care au venit la El incredintati pe deplin ca poate sa-i ajute. Hristos este aspru si cu
ucenicii Sai, pentru ca slabise puterea lor, in ciuda faptului ca primisera dar de la
Dumnezeu ca, mergand, sa scoata demoni in numele Lui (Lc. 9,1).
Hristos, asadar, rosteste acest cuvant aspru pentru neamul necredincios din
vremea Sa, pentru cei care, la modul general, nu credeau indeajuns in El, dar il
rosteste, dragii mei, si pentru noi, cei de astazi, pentru ca, dintre noi cati se ridica la
vrednicia credintei pe care a cerut-o Hristos omului aceluia si ucenicilor Sai? Cati
intelegem sa dovedim atata credinta incat sa putem muta, nu muntii materiali, ci
„pietroaiele” care atarna de sufletul nostru, diferitele pacate care ne trag si ne
afunda in „marea vietii acesteia”? Cati dintre noi dovedim destula putere ca sa ne
recuperam atunci cand cadem si sa traim in adevaratul duh al lui Dumnezeu,
aratand ca I-am inteles invatatura, ba inca o si punem in practica in viata noastra?!
Daca Mantuitorul Hristos ar fi sa caracterizeze si neamul nostru crestin de astazi,
oare nu ar face-o in acelasi mod?
Oare nu ar rosti aceleasi cuvinte si cu aceeasi amaraciune: „O, neam
necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“
Noi, crestinii de astazi, traim cu adevarat in duhul lui Dumnezeu, pastrand taria si
darurile Sale impartasite noua la Sfantul Botez? Iar noi, slujitorii Bisericii, pastram
cu tarie darul sfintei hirotonii, „ca sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste
toata puterea vrajmasului?” (Lc. 10,19) Intalnim astazi in lume oameni care-si
parasesc Biserica, trecand la alte credinte si chiar la alte religii, oameni care nu mai
gasesc de buna aceasta credinta ortodoxa. O gasesc „invechita”; o gasesc
„perimata” sau, oricum, nepotrivita pentru vremurile acestea. De ce? Pentru
necredinta sau pentru putina noastra credinta! Pentru ca ajungem noi, credinciosii,
care de altfel ne afirmam „credinciosia” cu emfaza, sa nu o facem cu destula
convingere, motiv pentru care nici nu suntem credibili.
Ce daca vorbim frumos?! Vorbim foarte frumos despre viata de dincolo, dar o
iubim mai mult pe cea de aici!… Ne place sa vorbim despre aceea, dar ne agatam
toate sperantele noastre de viata aceasta! Caci, cum sa convingi ca Il iubesti pe
Dumnezeu daca, de fapt, te arati „indragostit” mai mult de cele de aici? Cum sa fim
convingatori atunci cand vorbim de imparatia Cerurilor, daca ne construim cu atata
meticulozitate „asternutul” cald si placut pentru viata aceasta si ne pasa atat de
putin de viata de dincolo?!
Sfintii nu erau asa! Mucenicii din primele veacuri, care au „cucerit” lumea —
nu atat prin predica lor, cat prin exemplul personal — mergeau, atunci cand
necredinciosii ii condamnau la moarte pentru credinta, cantand si bucurandu-se ca
se indreptau, astfel, catre viata vesnica in Hristos. De aceea erau convingatori, iar
necredinciosii pagani, vazandu-le credinta si speranta, intelegeau ca acestia chiar
slujesc Dumnezeului celui adevarat. Cand insa, ne vad necredinciosii pe noi

2
ezitanti, nehotarati, vorbind foarte frumos de viata „spirituala”, dar traind din ce in
ce mai „material”, mai „impamanteniti” si mai „inradacinati” in viata aceasta
trecatoare, cum sa mai fim convingatori?
Asadar, Domnul este astazi aspru cu cei din vremea Sa, dar este aspru si cu
noi, pentru ca, incet-incet, ma tem ca si in noi se stinge duhul Sau, iar Crestinismul
nostru convinge din ce in ce mai putin… Ne napadeste formalismul; ne pustieste
secularismul; practicam un Crestinism din ce in ce mai teoretic; vorbim frumos
despre el, dar nu postim si nu ne rugam, dupa cum ne-a cerut-o Mantuitorul Hristos
in evanghelia de astazi.
Poate ca va zice cineva: cum, post si rugaciune? Dar, „toate acestea le-am
pazit din copilaria mea…” (Mt. 19, 20). Care post l-am tinut, insa? Acela de
mâncare, poate, pentru ca postul desavarsit este cand te abtii si de la faptele urate,
si de la cuvintele rusinoase si si de la gandurile cele murdare! Acela este postul cel
adevarat! Iar rugaciunea, care? Aceea de un sfert de ora dimineata si un sfert de ora
seara? Daca, si acelea! Nu, nicidecum! Adevarata rugaciune inseamna permanenta
comuniune cu Dumnezeu, Care nu trebuie sa lipseasca nicio clipa din viata noastra.
Dumnezeu trebuie sa fie mult mai prezent in viata noastra, caci relatia si
comuniunea cu El se vor permanente. Asta inseamna adevarata rugaciune, si inca
intr-o stare de smerenie si de meditatie sfanta, iar nu de teoretizare a invataturilor
lui Dumnezeu, dandu-ne cu parerea care mai de care, potrivit intelepciunii noastre.
Iubiți credincioși, viata in Hristos este un lucru cat se poate de serios! Şi, ca
sa ne arate aceasta, El ne-a dat astazi exemplul credintei care poate muta pana si
„muntii” din loc, daca nu in inteles propriu, atunci in sensul slabiciunilor si al
pacatelor noastre, al patimilor noastre. Ridicarea si lepadarea acestora de la noi,
asta va sa zica mutarea „muntilor” din loc. Adeseori insa, nu avem destula credinta
ca sa facem aceasta, si continuam de la o spovedanie la alta sa repetam aceleasi
slabiciuni si pacate, pe care duhovnicul se vede silit sa le tot asculte si sa nu mai
stie ce sa ne mai spuna, ca sa incetam odata cu ele si sa se cunoasca si la noi un
progres real, izvorat din slujirea lui Dumnezeu Celui adevarat si o credinta
puternica.
Sa avem credinta puternica, asadar, si incredere pe masura, caci slujim pe
Dumnezeul Cel adevarat. Sa nu ne parasim aceasta credinta, pe care a intemeiat-o
chiar Dumnezeu, nu „profeti” cu slabiciuni si neputinte, care au „performat” intr-un
fel sau altul. Credinta noastra a fost intemeiata de Dumnezeu Insusi, si, ca sa fie
mai „convingator”, a venit personal pe pamant sa-Şi reveleze invatatura adevarului
acestuia vesnic, doar-doar ne va convinge sa ne luam rolul de crestini in serios, sa
dovedim credinta tare, putere si incredere in El, caci numai acestea pot convinge si
pot fi credibile si in ochii celor din jurul nostru.
Sa-L rugam pe Domnul, Care a rostit astazi cu amaraciune cuvant aspru si
pentru noi, sa faca El sa rodeasca putina noastra credinta, ca sa devenim cu totii

3
crestini buni si cu adevarat credinciosi, tari in credinta, convingatori nu doar prin
vorbele noastre, ci mai ales prin ceea ce infaptuim, caci la aceasta mai cu seama se
uita vecinul, aproapele sau „departele” nostru; la faptele noastre privesc oamenii, si
acelea vor convinge mai mult decat cuvintele cele mestesugite, pentru ca s-a spus
ca “ochiul este mai credincios decat urechea“. Poti sa spui, adica, multe! Omul vrea
sa vada! Şi, acest comportament, acest fel de credinta si acest tip de incredere in
puterea lui Dumnezeu le ravnea Hristos la „neamul necredincios si indaratnic” din
vremea Sa, si aceleasi le ravneste si la noi.
Sa-L rugam, deci, pe Domnul, sa ne dea aceasta credinta si incredere, ca sa-L
slujim cu toata fiinta noastra, dar sa ne dea si puterea sa savarsim fapte care sa
convinga si pe cei din farul nostru, ca ceea ce vad la noi — nu teorie si spectacol, ci
viata autentica in Mantuitorul Hristos Dumnezeu — sa-i poata mobiliza si pe ei la
tot lucrul cel bun, Amin!