PREDICĂ LA A II-A DUMINICĂ DIN POST

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin

Iubiți credincioși, în pericopa evanghelică de astăzi se relatează că
Mântuitorul Iisus Hristos, întors la un moment dat în cetatea Capernaum, a intrat
într-o casă. Mulţimile, auzind aceasta, s-au îmbulzit, umplând curtea casei şi strada
până departe, dornice să vadă pe Iisus şi animate de dorinţa de a mai fi martore la
vreo minune pe care ar putea-o săvârşi, de astă dată chiar în cetatea lor. Nu lipseau
nici fariseii şi cărturarii, care totdeauna Îl pândeau pe Iisus doar Îl vor prinde în
cuvânt, doar va rosti vreo ,,blasfemie”, pentru care să-L condamne şi să-L omoare.
Şi iată că aici, în casă fiind şi vestind cuvântul, au venit patru inşi, aducând pe
o targă un om paralizat. Şi pentru că n-au putut intra în casă pe uşă, deoarece
mulţimile se îmbulzeau, au mers pe alături, s-au urcat pe acoperiş şi făcând o
spărtură, pe acolo au coborât targa cu cel bolnav, aşteptând ca Iisus să-l vindece.
Ei bine, spre mirarea tuturor celor de faţă spre uimirea celor care aşteptau de
la Domnul să rostească acele cuvinte cunoscute deja – ,,după credinţa voastră, fie
vouă!”(Matei 9, 29), sau ,,fie ţie după cum voieşti!”(Matei 15,28) – , Mântuitorul
,,riscă”, de data aceasta, o sentinţă mult mai interpretabilă şi mai condamnabilă de
către cărturarii şi fariseii suspicioşi: ,,Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”
Nici nu sperau duşmanii să-L ,,prindă” pe Iisus în aşa cuvânt. Nici nu trebuia
ceva mai mult ca să se convingă, în necredinţa şi răutatea lor, că Iisus Hristos era
un impostor şi un fals profet, deoarece, ziceau ei, Îşi permitea această hulă la adresa
lui Dumnezeu – să pretindă că poate ierta păcatele. ,,Cine poate ierta păcatele, şi-au
zis aceştia în gândul lor, fără numai Unul Dumnezeu?! Acesta rosteşte blasfemii!
Acesta huleşte pe Dumnezeu!”.
Dar, cunoscând Mântuitorul cugetele lor, i-a deconspirat şi a spus pe faţă
tuturor: „De ce căutaţi acestea în inimile voastre? Ce vi se pare mai uşor, a zice
slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi
umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele,
a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”(Marcu 2, 8-
11). Şi s-a ridicat bolnavul în văzul tuturor, şi-a luat patul şi a ieşit afară din casă.
Văzând această minune, cei care se pregătiseră să-L aresteze pe Hristos au
rămas cu gurile căscate. De ce? Pentru că, dacă Iisus s-ar fi oprit la cuvintele:
„iertate îţi sunt păcatele tale”, ar fi fost ,,clară” pentru ei impostura Lui. Nu ar fi
fost siliţi să recunoască faptul că într-adevăr paraliticului i-au fost iertate păcatele.
Vindecarea ce a urmat, însă, i-a năucit cu totul! Şi, tocmai pentru a clarifica pentru
totdeauna nedumerirea celor de faţă şi pentru a încleşta toate limbile şi gurile
dornice de a lupta împotriva evidenţei dumnezeirii Sale, Mântuitorul Hristos a cerut
paralizatului: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!”. Aceasta, ca formă

1
văzută că într-adevăr i s-au iertat păcatele; că într-adevăr Iisus Hristos era
Dumnezeu, iar nu un blasfemiator ori un impostor gata să-Şi aroge drepturi şi
puteri pe care nu le avea.
Iubiţi credincioşi, aceasta este minunea relatată de pericopa evanghelică de
astăzi! Şi, ceea ce cred că ne uimeşte cel mai mult, sunt cuvintele pe care Hristos le
adresează paralizatului. Nimeni, probabil, nu se aştepta ca vindecarea pe care Iisus
i-a dăruit-o aceluia să înceapă tocmai de la iertarea păcatelor. Nimeni nu se putea
gândi că secretul vindecării bolnavului stă ascuns în chiar iertarea păcatelor lui.
Acesta a fost, poate, şi motivul pentru care toţi, inclusiv duşmanii lui Hristos,au
rămas ,,muţi”. Nimeni nu I-a mai putut reproşa nimic; nimeni nu I-a mai adresat
nicio întrebare. Toţi au rămas să cugete la acest fapt, la care cugetăm şi noi astăzi.
Şi, trebuie să recunoaştem că pe foarte mulţi dintre noi ne-a surprins faptul că
Mântuitorul a legat paralizia omului acestuia bolnav de păcatele săvârşie; că, vrând
să-l vindece de neputinţa sa, găseşte cu cale să-i ierte, de fapt, păcatele. Puţini
dintre noi, cred, ne-am gândit că poate exista o legătură atât de strânsă între
păcatele pe care le săvârşim şi bolile de care suferim; între greşelile noastre de zi cu
zi şi suferinţele, depresiile, lipsa de dorinţă de viaţă, lipsa de voinţă şi toate
celelalte ,,scăderi” de ordin sufletesc.
Iată, acesta este semnalul de alarmă pe care Mântuitorul Hristos îl trage
astăzi! Luaţi seama, că păcatele noastre nu sunt simple gânduri, cuvinte, ori fapte
trecute undeva, într-o ,,carte a vieţii”, ci ele provoacă şi suferinţă, şi boli, şi
paralizie chiar trupurilor noastre, dacă nu, doar paralizie a voinţei, a bucuriei de a
trăi ori a creşterii şi dezvoltării personalităţii. Aceasta este, de fapt, adevărata
tragedie a păcatului! De aceea Hristos îl înfierează atât de mult.
Dar, ce este păcatul? În scurte cuvinte, şi referindu-ne la primii oameni,
păcatul este înfruptarea din ,,pomul oprit”. Este ,,atingerea” a ceea ce nu este
permis, a ceea ce nu este îngăduit şi dorit de către Dumnezeu. Este călcarea voinţei
şi dorinţei lui Dumnezeu. Acesta este păcatul! Cunoaştem cu toţii că Adam nu a
rezistat ispitei de a nu se înfrupta din acel pom pentru care, în mod expres îi zisese
Dumnezeu: ,,Din toţi pomii raiului poţi mânca, dar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri
negreşit!”(Facere 2,16-17). N-au putut rezista protopărinţii noştri ispitei şi au
mâncat. Şi ce se întâmplă cu Adam? Adam se ascunde: ,,Auzind glasul lui
Dumnezeu, care umbla prin rai în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia
lui de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul
Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: <<Unde eşti Adame?>>. Răspuns-a acesta:
<<Am auzit glasul Tău în rai şi m-am ascuns, căci sunt gol!>> Şi i-a zis
Dumnezeu:<<Cine ţi-a spus eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care
ţi-am poruncit să nu mănânci?>>(Facere 3, 8-11).

2
 Vedeţi, iubiți credincioși, cum păcatul aduce ,,goliciune” şi ,,golire”? N-a
avut cine să-i spună lui Adam că era gol, fără numai păcatul însuşi. Ştim că primii
oameni în rai trăiau ca îngerii lui Dumnezeu, într-o nevinovăţie şi puritate specifică
doar pruncilor. Ei bine, protopărinţii noştri, săvârşind păcatul, şi-au dat seama
dintr-odată că sunt ,,goi”. Mai mult decât atât, şi aceasta este foarte interesant, a
simţit Adam nevoia să se ascundă de Dumnezeu, să nu-L mai vadă, căutând
parcă ,,să intre în pământ”!
Nu I-a trebuit mult lui Dumnezeu să-Şi dea seama cum de a aflat şi de unde
ştie Adam că este gol. Nu I-a trebuit mult să înţeleagă de ce se ascunde Adam,
pentru că asta face păcatul! Evanghelia de astăzi ne arată clar că păcatul nu numai
că ,,goleşte” de Dumnezeu, dar şi îmbolnăveşte pe om! Păcatul nu este doar o
simplă vină, pedepsită de Dumnezeu ca atare, un rău formal şi exterior. El are şi
implicaţii fiinţiale. El ne face să ne ascundem de la faţa lui Dumnezeu şi ,,să intrăm
în pământ”.
Gândiţi-vă la această imagine: Dumnezeu se plimba în răcoarea serii, prin
grădinile raiului, iar Adam căuta să intre în pământ, ascunzându-se cu vinovăţie să
nu-L mai vadă şi să nu fie văzut de El. Şi, n-a găsit Adam, din nefericire, puterea
necesară să-şi ceară iertare în momentul acela şi să înceteze de a se mai ascunde ci
a stăruit în păcat. S-a dezvinovăţit, aruncând vina pe Eva, Eva pe şarpe şi toţi şi-au
agonisit astfel osândă. Nu a găsit Adam cu cale să-I ceară iertare lui Dumnezeu şi
să înceteze a mai căuta ,,pământul”. Şi atunci S-a văzut nevoit Domnul să-l alunge
din rai pe ,,pământ”, pe pământul acesta unde am ajuns să locuim toţi, pentru că toţi
ne-am născut din Adam. De ce? Din cauza păcatului. Pentru faptul că păcatul s-a
transmis tuturor oamenilor; pentru faptul că Adam nu s-a curăţit de păcat cerându-
şi iertare, ci l-a lăsat să se perpetueze şi să intre în fiecare din noi, prin naşterea din
el. Iată cum păcatul are implicaţii profunde asupra fiinţei noastre! El are în sufletele
noastre, urmări nebănuite: boli, suferinţă, nefericire, neputinţă spirituală. Păcatul
naşte în noi boli, şi iată cum:
Suferim de stomac ori de inimă? Nu cumva, motive ale acestor afecţiuni sunt
păcatul nepostirii, al neînfrânării, al abuzului de mâncare şi băutură? Acuzăm
dureri de cap inexplicabile? Nu cumva acestea se pot explica, într altele, prin faptul
că ne lăsăm adeseori stăpâniți de mânie până la ieşirea din minţi?
Avem depresii şi probleme psihice? Nu cumva ducem o viaţă dezordonată,
ori pierdem nopţile? Nu cumva la spovedanie nu ne-am mărturisit toate păcatele
sincer, lucru pentru care trăim în frică şi complexați sufleteşte?
Iubiți credincioși, suntem în această perioadă de post. Şi, vreau să vă spun că
nu trebuie să postim pentru că aşa e bine să ne pregătim de Paşti. Nu postim ca să
facem economie la mâncare, pentru detoxifierea organismului ori pentru siluetă.
Postim tocmai pentru a ne curăţi de acele păcate care, odată săvârşite, aduc
îndepărtare de Dumnezeu.

3
 Avem înaintea noastră această perioadă de post, prilej potrivit de a cugeta
fiecare la faptele noastre, pentru ca, întrarmaţi cu post, rugăciune şi spovedanie, să
ne apropiem de Sfintele Paşti creştineşte. Şi, ca să trec la o altă sărbătoare de astăzi
a Bisericii noastre, cea a Sfântului Grigore Palama, aş vrea ca măcar un lucru să
reţinem de la acest mare mitropolit al Tesalonicului. Foarte mulţi dintre creştini,
atunci când vin la spovedanie, se scuză că n-au avut timp să se roage. Ei bine,
Sfântul sărbătorit astăzi ne dă o ,,soluţie” la această criză de timp pe care o acuză
unii. El a dezvoltat o adevărată ,,teologie” a unei rugăciuni scurte,
numită ,,rugăciunea minţii” sau ,,rugăciunea inimii”, şi pe care putem să o spunem
cu toţi permanent: mergând pe stradă, aşteptând autobuzul, lucrând la serviciu
ş.a.m.d. O rugăciune scurtă, pe care o putem suprapune lucrării noastre de fiecare
zi: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul!”
Rugăciune scurtă, dar foarte cuprinzătoare, pentru faptul că ne adresăm
Mântuitorului Hristos cu toate apelativele Sale, recunoscându-L că este Dumnezeu
adevărat şi că poate ierta păcatele, aşa cum a făcut-o astăzi cu slăbănogul şi, în
acelaşi timp, recunoscându-ne pe noi înşine ca păcătoşi. Ziceţi cât mai des această
rugăciune, chiar dacă nu va fi uşor! Grijile şi problemele de zi cu zi vor căuta să o
răpească degrabă de la noi, dar, încet-încet o putem deprinde, recuperând astfel
timpul de care ne plângem că ne este insuficient. Veniţi la spovedanie, dar nu faceţi
ca Adam! Foarte mulţi dintre noi nu găsim curajul ori responsabilitatea să
recunoaştem că noi suntem, de fapt, singurii responsabili pentru păcatele noastre:
„Am păcătuit, părinte, şi-mi cer iertare!”. Nu ca Adam, care a dat vina pe Eva,
Eva pe şarpe, şi au rămas nepocăiţi cu toţii şi alungaţi de la faţa lui Dumnezeu.
Credeţi că le este de folos oamenilor asemenea ,,spovedanie”? Credeţi că va
da rod în sufletul acelor oameni faptul că s-au mărturisit, dacă nu şi-au recunoscut
şi vina? Aceasta ca să vă autoexaminaţi şi să vă daţi seama dacă aţi scăpat cu
adevărat de păcat: V-aţi întrebat cum trebuie să arate un om care se spovedeşte
corect şi care ajunge, prin actul mărturisirii, să dobândească de la Dumnezeu iertare
deplină? Ei bine, aţi simţit vreodată, plecând de la spovedanie, că ,,zburaţi”? Aţi
simţit pe Dumnezeu cu ,,adevărat”? Aţi simţit că s-a schimbat ceva în
dumneavoastră? Aţi simţit că vi s-a schimbat mintea? Pentru că asta înseamnă
cuvântul ,,pocăinţă” în limba greacă: „schimbarea minţii”, adică a mentalităţii în
ceea ce priveşte păcatul. Asta înseamnă pocăinţa!
Să-L rugăm pe Dumnezeu aşadar, Care ne-a arătat astăzi cât de mult poate
îmbolnăvi păcatul fiinţa noastră, să ne dea şi nouă conştiinţă trează, ca să putem
lupta împotriva lui cu toată puterea voinţei, păstrându-ne, în felul acesta, nu doar
sufletele curate, dar şi trupurile noastre ,,sănătoase” şi iubitoare de ,,cer” Amin!