PREDICĂ LA A V-A DUMINICĂ DIN POST

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin

Iubiți credincioși, fiecare duminică din Postul cel Mare are o consacrare
anume. Astfel, dacă prima duminică – numită a Ortodoxiei – a fost închinată
credinţei, cea de-a doua, a Sf.Grigorie Palama, a fost închinată rugăciunii, pentru că
acest Sfânt ne-a învăţat cea mai înaltă rugăciune – rugăciunea minţii, a inimii sau
rugăciunea lui Iisus. Cea de-a treia duminică – a Sfintei Cruci – a fost închinată
jertfei, pentru că ce altceva reprezintă Crucea pentru noi, dacă nu jertfă şi luptă
duhovnicească. Cea de-a patra duminică, numită a Sfântului Ioan Scărarul, a fost
închinată ascezei, pentru că treptele ,,scării” acestui Sfânt scriitor închipuie tot
atâtea virtuţi pe care suntem chemaţi cu toţii să ni le agonisim prin asceză şi luptă
spirituală, îndeosebi prin ,,post şi rugăciune”, iar duminica aceasta, a cincea, este
închinată pocăinţei. Prin urmare, credinţa, rugăciunea, jertfa, asceza şi pocăinţa se
constituie în tot atâtea trepte spre desăvârşire şi Înviere, fiecare cu importanţa şi
frumuseţea sa spirituală.
De ce spun că duminica aceasta este închinată pocăinţei? Din două motive:
întâi, pentru pericopa evanghelică ce s-a citit, şi care ne prezintă pocăinţa femeii
celei păcătoase, şi, în al doilea rând, pentru Sfânta Maria Egipteanca, pe care
Biserica o prăznuieşte totdeauna în duminica a cincia a Postului Mare – o altă
femeie păcătoasă, care s-a pocăit într-un chip exemplar şi pilduitor pentru noi toţi.
Aşadar, două femei desfrânate, cărora duminica de astăzi ne pofteşte să le urmăm
exemplu de pocăinţă.
Prima femeie este cea despre care aţi auzit în Evanghelie că, intrând Iisus
într-o zi în casa lui Simon Leprosul a venit şi aceasta, şi, luând un vas de alabastru
cu mir de mult preţ, pe când stătea la masă, s-a aşezat lângă El şi a început să-I
spele picioarele cu lacrimi şi să I le şteargă cu părul capului. Şi Îi săruta picioarele
şi I le ungea cu mir. Şi văzând aceasta, fariseul Simon privea nedumerit la Iisus şi
gândea întru sine: ,,Acesta de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care
se atinge de El, că este păcătoasă” (Luca 7, 39). Şi cunoscând Domnul gândul lui
ascuns, i-a spus: ,, Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia
aceasta? Am venit în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat” – era obiceiul la
evrei, pentru că se călătorea mult în sandale prin praf, ca oaspetelui, în semn de
cinstire, gazda să-i ofere lighean şi ştergar ca să-şi spele picioarele, sau chiar să i le
spele ea însăşi. Apoi a continuat Iisus: Femeia aceasta însă, ,,cu lacrimi Mi-a udat
picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am
intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai
uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Drept aceea îţi spun : Iertate sunt
păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte. Şi
a zis ei: iertate îţi sunt păcatele!(…) Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”
1
Şi au rămas cu toţii uimiţi, întrebându-se: ,,Cine este Acesta Care iartă şi
păcatele?” (Luca 7, 40-50). Aceasta este pocăinţa femeii din pericopa evanghelică
de astăzi.
Cealaltă femeie desfrânată căreia i se face pomenire astăzi, Sfânta Maria
Egipteanca, pe când era numai de 12 ani a plecat de acasă şi a petrecut vreme de 17
ani în desfrânare, corupând pe mulţi bărbaţi şi întinându-şi trupul în fel şi chip până
când, ajunsă la Locurile Sfinte, la Ierusalim, a trăit o mare revelaţie, în urma căreia
s-a schimbat cu totul. S-a întâmplat că, fiind în cetatea sfântă cu prilejul sărbătoririi
Înălţării Sfintei Cruci, a mers şi ea împreună cu toată mulţimea care se îndrepta
către Mormântul Domnului, ca să sărute Lemnul Sfânt pe care a fost răstignit
Hristos. Şi, când să intre în biserica Sfântului Mormânt, o putere nevăzută a
împins-o înapoi. S-a gândit că poate din cauza mulţimii care se îmbulzea nu poate
intra, şi a încercat din nou, dar acelaşi ,,refuz”. Toţi intrau, numai dânsa era
respinsă în chip miraculous să nu poată pătrunde în biserică. Şi gândindu-se atunci
că pentru urâciunea faptelor ei a fost socotită nevrednică de a intra şi a săruta cu
buzele ei spurcate lemnul preacinstit al Sfintei Cruci, a început să plângă, să se
roage şi să se jure că dacă Dumnezeu o va primi şi pe ea să intre şi să se închine
lemnului Sfintei Cruci, o va rupe pentru totdeauna cu păcatul şi va face ceea ce El
va rândui şi pentru ea. Şi rugându-se în felul acesta şi făcând promisiune sfântă, a
treia oară, când a încercat să intre, a reuşit, pentru că ,,forţa aceea misterioasă” nu a
mai oprit-o.
A intrat în biserică, s-a închinat lemnului Sfintei Cruci şi, odată ieşită, a
simţit o chemare de neoprit către sihăstrie. A mers în pustia Iordanului şi a petrecut
47 de ani în singurătate, în rugăciune, în post, în meditaţie sfântă, plângându-şi
păcatele. Şi după această penitenţă, a vrut Dumnezeu să o descopere pustnicului
Zosima, care i-a şi ascultat viaţa şi petrecerea ei şi s-a minunat constantând cum
dintr-o desfrânată, prin post, rugăciune şi meditaţie sfântă, a ajuns această femeie
ca, atunci când se ruga, să se ridice până şi trupul! Trupul, purificat şi spiritualizat
de atâta petrecere sfântă, căuta parcă să urmeze şi el sufletului ce se înalţă în
rugăciune dumnezeiască şi foc din cer se arăta unindu-se cu ea.
Iubiţi credincioşi, aceste două modele de femei de moravuri uşoare, cea din
Evanghelie şi Sfânta Maria Egipteanca, ne încredinţează pe noi astăzi că nu există
fărădelege care să-L poată ,,răpi” pe Dumnezeu de la noi. Este, dacă vreţi o ,,lecţie”
pentru toţi aceia care se gândesc – şi am auzit persoane spunând aşa: ,,Păi, la câte
păcate am făcut eu, nu mă mai iartă pe mine Dumnezeu!” Blestemată resemnare
această gândire, pentru că este un mod de a-şi semna singure sentinţa la iad.
Cele două modele de astăzi ne arată tuturor că orice blestemaţie am săvârşi
pe pământ, dacă vom înţelege să ne pocăim, să plângem, să venim la Iisus aşa cum
a venit femeia din evanghelie în casa lui Simon, Hristos nu ,,ne va scoate afară”
(Ioan 6, 37). Nu a contat pentru ea că riscă foarte mult intrând în casa unui om atât
de important, pentru a-L întâlni pe Domnul. Nu s-a dat înapoi, cu toate că ştia că
2
este o spurcată. A luat vasul de alabastru cu mir şi a mers să-şi prezinte ,,simbolic”
jertfa sa, pe care Domnul nu numai că a primit-o, dar a şi lăudat-o fariseului
bănuitor şi lipsit de ospitalitate.
Înţelegem în duminica aceasta că orice am săvârşi pe pământ, orice păcat,
orice răutate – există, totuşi, pocăinţă. Şi să ştiţi că nu întâmplător abia ultima
duminică a postului a fost consacrată pocăinţei, după ce mai întâi am fost invitaţi la
credinţa dreaptă, la rugăciune, la jertfă şi la asceză. Aceasta pentru că, s-ar putea,
credincioşi fiind şi lucrând virtuţile în ,,ogorul” acesta al Bisericii , să cădem şi noi
uneori. Şi trebuie să fim încredinţaţi că nicio cădere a noastră nu poate alunga
definitiv harul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu de la noi. Ridicarea femeilor desfrânate
de astăzi, până la a fi pictate pe pereţii bisericilor, ne arată că până şi cel mai
nenorocit om poate ajunge în rândul sfinţilor, dacă va arăta pocăinţa şi dorinţa de
îndreptare a acelora.
Ce au făcut aceste femei de au putut ajunge din desfrânate, iată, pe paginile
Sfintei Scripturi şi pe pereţii bisericilor? În primul rând, au venit la Iisus; au venit
la Dumnezeu. Femeia din Evanghelie a venit la Iisus pe când era în casa lui Simon
Leprosul, iar cealaltă a venit la Mormântul Lui, ca să se închine Sfintei Cruci. Au
venit. E foarte important să venim la El, pentru că cei mai mulţi dintre cei care
trăiesc departe de Dumnezeu refuză să vină, să se apropie de El, să intre în biserică,
să se închine Lui, să ia legătura cu El, să creadă că mai au totuşi o şansă.
Ce au mai făcut aceste femei? Au plâns. Femeia din Evanghelie a udat
picioarele lui Iisus cu lacrimile ei, iar Sfânta Maria Egipteanca ,,a lucrat pustiul
cel neroditor cu curgerile lacrimilor” ei vreme de 47 de ani. Au plâns cu amar şi
una şi cealaltă.
Ce au mai făcut ele? Cea din Evanghelie a uns picioarele Lui cu mir, iar mirul
închipuie jertfa. A adus un vas de alabastru cu mir de mare preţ lui Iisus ca jertfă,
iar cealaltă Maria Egipteanca, i-a adus jertfă lui dumnezeu 47 de ani petrecuţi în
rugăciune, în post şi în meditaţie sfântă. Aşa se face că şi una şi cealaltă au fost
preaslăvite de Dumnezeu. Cea din Evanghelie a fost dată ca exemplu fariseului
Simon, care se aştepta să fie lăudat el de Iisus pentru că L-a primit în casa sa,
cealaltă a fost descoperită pustnicului Zosima care se rugase lui Dumnezeu să-i
scoată în cale o astfel de persoană cu viaţă sfântă. Dându-i-o exemplu pe acea
desfrânată lui Simon, Iisus Hristos i-a arătat aceluia ce fel de ,,primire” aştepta de
la dânsul! I-a dat-o exemplu pe acea femei care s-a reabilitat – ,,Iertate sunt
păcatele ei cele multe, pentru că mult a iubit”(Luca 7, 47) – ca să-i arate lui şi
nouă adevăratul model de ,,găzduire” a Lui.
Cealaltă, Maria Egipteanca, a ajuns să fie pictată pe pereţii bisericilor, iar noi
să ne închinăm ei, ca să înţelegem cu toţii că în Împărăţia lui Dumnezeu vor ajunge
toţi oamenii, indiferent ce au făcut, dacă la un moment dat, într-o clipă importantă a
vieţii lor înţeleg să termine cu păcatul, să se schimbe , să se transforme, să devină
sfinţi prin post, prin rugăciune şi jertfă, prin asceză – în scurte cuvinte, prin viaţă
3
aleasă. Repet, nu există păcat care să ne poată despărţi de Dumnezeu, dacă vom
crede în El în loc să ne lăsăm pradă deznădejdii ori împietririi inimii! Orice am fi
săvârşit, trebuie să punem punct, să mergem la preot pentru a ne spovedi, să ne
plângem păcatul şi să punem început bun. Căci dacă desfrânata Maria Egipteanca a
reuşit să ,,urce” pe pereţii bisericilor, zugrăvită ca sfântă, nu vom putea noi să ne
dobândim măcar iertarea? Orice păcat am săvârşi în viaţă, să-L convingem pe
Duumnezeu să, „nu ne lase în iad deşerţi”, ci să ne mântuiască după mare mila Sa
şi să ne sălăşluiască şi pe noi în Împărăţia Cerurilor.
Iubiți credincioși, duminca aceasta este, aşadar, invitaţie la pocăinţă, la
încredere în bunăvoinţa şi milostivirea lui Dumnezeu, chiar şi atunci când valurile
deznădejdii se abat asupra noastră atât de de năprasnic, încât ne ispiteşte vrăjmaşul
să gândim ca cei despre care am spus mai sus că greşesc, rostind blasfemii de
genul: ,,am făcut prea multe păcate, nu ne mai poate ierta pe noi Dumnezeu!” Cele
două femei evocate astăzi ne încredinţează că putem ajunge la Dumnezeu până şi
din groapa prostituţiei, a uciderii, sau mai ştiu eu ce alte orori am putea ajunge să
săvârşim la un moment dat în viaţă. Avem sfinţi şi dintre tâlhari ucigaşi: Sfântul
Varvar Tâlharul şi Sfântul Moise Arapul, căpetenii ale tâlharilor care au ucis şi au
jefuit, dar care, realizând adâncimea ,,prăpastiei” în care au căzut, schimbându-şi
viaţa, pocăindu-se şi plângându-şi păcatele, au ajuns până la urmă să fie înscrişi în
calendar.
Ce exemple mai conclundente aşteptaţi, aşadar, cei care gândiţi, poate într-un
moment de rătăcire a minţii: ,,nu mă mai poate ierta pe mine Dumnezeu”? Aţi
întrecut-o cumva pe Maria Egipteanca, sau pe femeia desfrânată din pericopa
evanghelică de astăzi? Aţi comis crimele tâlharilor Varvar şi Moise Arapul? Ei
bine, acestea şi mai mari decât acestea de am fi săvârşit, Dumnezeu este gata să ne
arate şi nouă cel puţin tot atâta bunăvoinţă câtă le-a aratat acelora, iertându-ne şi pe
noi, numai să arătăm pocăinţa, lacrimile, dorinţa de îndreptare şi determinarea pe
care le-au avut ei.
Să ne rugăm aşadar lui Dumnezeu ca oricând în viaţă, de se va întâmpla să
cădem într-un fel sau altul, să ne dăruiască şi nouă puterea şi determinarea pe care
le-a dăruit-o acestor două femei date exemplu în duminica de astăzi. Se ne
dăruiască şi nouă pocăinţă ca să putem să ne plângem păcatele, să ne îndreptăm şi
să rămânem în comuniune cu Dumnezeu, ca să petrecem împreună cu El şi aici pe
pământ, dar mai cu seamă în Împărăţia Sa cea cerească întru vecii vecilor, Amin!