Factori de reziliență și reușită în integrarea școlară a preșcolarului

prof. psihopedagog Geabău Marilena , Școala Gimnazială Specială nr.4 București

Mediile educaționale (familie și grădiniță/școală) trebuie să se completeze și să

conlucreze pentru a construi personalitatea armonioasă a fiecărui copil care este obiect și
subiect al educației în egală măsură. Cooperarea bazată pe încredere asigură integrarea
socială a copiilor. Educatorul trebuie să recunoască rolul părinților în educație și se pot ajuta
prin colaborare cu aceștia pentru integrarea cu succes a preșcolarilor în grădiniță și mai apoi
în școală. Școala și familia sunt stâlpii de rezistență ai edificiului educațional, la care se
adaugă comunitatea în care trăiesc, a cărei resurse trebuiesc valorificate.
Autonomia personală și socială a copiilor preșcolari se realizează treptat, fapt pentru
care integrarea lor are nevoie de suportul material și afectiv al adulților din familie și grădiniță
într-un efort concertat. Educatoarea trebuie să-l facă pe fiecare copil să se simtă special și
prețios pentru a-l determina să participe la jocuri, să-l antreneze emoțional. Forma de chemare
la activitate face apel la creativitatea educatoarei: un sunet de clopoțel, o sonerie, o anumită
melodie, o scurtă poezie. Emoțiile pe care le determină aceste interacțiuni sunt esențiale în
dezvoltarea socio-afectivă a fiecărui preșcolar.
Fiecare activitate în grădiniță e o rază de soare care luminează orizontul cognitiv și
afectiv al copilului. Activitățile liber alese sunt un lait motiv pentru coagularea echipei numită
grupa de preșcolari, fiecare învățând aici să se afirme și să lase de la el până acolo unde este
înțeles, ascultat și respectat. Această introducere în activitățile obligatorii aduc la un numitor
comun așteptările și interesele copiilor. Acțiunile de intercunoaștere cu care copiii reiau jocul
de unde l-au lăsat în ziua precedentă, pregătesc noua aventură a cunoașterii din activitățile
educative ale grupei de preșcolari. Mulți dintre copii își găsesc în fața colegilor un spațiu de
afirmare a personalității, un refugiu afectiv pentru tensiunile de acasă sau un câmp de luptă
pentru ambiții pe care le trezesc părinții în ei într-un mod care-i face pe copii să creadă că
viața e o luptă iar colegii sunt adversari.
Educatoarea este umărul pe care copilul se sprijină când se pierde cu firea, pieptul la care
plânge când nimeni nu-l înțelege, mâna care-i conduce mâna când învață să traseze, ochii în
care se pierde când e fericit că a fost primul sau a reușit să se depășească pe sine, aripa care-l
învață să zboare cu gândul și cu cuvântul. A educa înseamnă a-l face pe copil să înțeleagă că e
important cu atât mai mult cu cât devine mai responsabil pentru ceea ce face. Cadru didactic
simte nevoile și puterile copilului și-l ajută acolo unde e nevoie pentru a izbândi singur în
viață. Menirea cadrului didactic este câștigarea autonomiei personale și sociale a fiecăruia
dintre cei copii, fie în preșcolaritate, fie în școală, liceu ori în facultate, de la prima, la ultima
zi de școală.
Copilul evoluează pe axe care dezvoltă capacități și competențe aferente lor:
-axa psihomotorie care organizează structurile perceptiv motrice și conduita adaptativă;
-axa socio-afectivă care răspunde de acceptarea și coeziunea în grupuri de apartenență;
-axa comunicării care asigură cunoașterea lumii și integrarea cu succes în societate.
-axa proceselor reglatorii care structurează metode și obiective de acțiune și interacțiune.
Universul existențial al preșcolarului crește în zona proximei dezvoltări în primul rând în plan
afectiv și comunicativ și în al doilea rând în planul proceselor reglatorii:voință,motivație.
Afectivitatea copilului e rezultatul relațiilor pe care familia să ori mediul în care trăiește, au
reușit să-l antreneze spre a răspunde corespunzător mediului în care comunică și se dezvoltă.
Copilul care crește și se dezvoltă în siguranță, va avea emoții pozitive care-l vor ajuta să-și
clădească o personalitate armonioasă. Copilul crescut în tensiune, stres sau indiferență, va
deveni o persoană problemă, cu comportamente nedorite care de fapt sunt forme de apărare.
Evoluția memoriei și atenţiei voluntare, ca și controlul stărilor afective n-ar fi fost
posibile fără apariţia şi organizarea voinţei, ca formă complexă de reglaj psihic.
Capacitatea de autocontrol voluntar se dezvoltă pe măsura trecerii de la un stadiu la
altul de dezvoltare psihică și presupune, în principal, efort voluntar din partea copiilor,
(mobilizare conştientă, deliberată de resurse fizice, intelectuale, emoţionale), treptat
dobândindu-se anumite calităţi de voinţă:
- puterea /slăbiciunea voinţei
- perseverenţa/încăpăţânarea
- independenţa/ sugestibilitatea,
- promptitudinea/tergiversarea
În perioada preșcolară, voinţa este în curs de organizare, ierarhizarea motivelor și
stăpânirea de sine încep să devină tot mai clare, iar motivaţia devine unul dintre factorii
importanţi ai susţinerii voinţei, mai ales în condiţii de joc, când copiii rezistă ușor tentaţiilor
exterioare, datorită faptului că desfășoară o activitate plăcută. Conduita voluntară se dezvoltă,
deoarece copilul își însușește regulile de comportare și capătă încredere mai mare în sine,
astfel că este capabil să renunțe la dorințe imediate și personale, în favoarea unor scopuri cu o
motivație socio-morală. Spre sfârșitul perioadei preșcolare se constată progrese în organizarea
activității voluntare a copilului, astfel:
-efortul voluntar se exersează prin depășirea obstacolelor ce se ivesc pe parcurs și prin
ducerea până la capăt a lucrului început;
-ierarhizarea motivelor devine conștientă și evidentă în a doua etapă a preșcolarității.
Respingerea față de grădiniță, aversiunea față de preocupările școlare pot apărea și ca
urmare a neconcordanței între posibilitățile copiilor și perspectivele învățării în grădiniță.
Copiii răsfățați sunt hipersensibili. Dacă au o nereușită, o conștientizează imediat și excesiv.
Ei pot fi invidioși pe reușita unor colegi. Aceste dificultăți pot constitui începuturile unei
atitudini de respingere față de sarcinile școlare și, în acest caz, dacă părinții sunt interesați și
reacționează bine, situația se rezolvă iar în cazul în care nu sunt preocupați de aceste situații,
le ignoră, le considera minore, apreciind că pot fi depășite, supraestimând posibilitățile
copiilor, fie sunt prea indulgenți și solicită prea puțin efort în comparație cu cerințele școlare.
Ca urmare a contactelor interpersonale ale copiilor se realizează învățarea socială,
cu adulţii sau cu cei de-o seamă și în situaţii de viaţă diverse. Învăţarea socială este o învăţare
participativă, copilul îşi însuşeşte toate aceste comportamente participând efectiv în diverse
situaţii la diverse activităţi pentru că orice situaţie, orice eveniment, orice activitate este
furnizoare de experienţă socială.
Experiențele din primii ani de grădiniță vor aprinde scânteia motivației pentru
învățare la copiii preșcolari. Copiii de această vârstă sunt motivați și de nevoia de legătură și
de interacționare cu alții, nevoia de-a face pe plac și de-a fi observat, auzit și văzut, este
puternică la această vârstă. Privind comportamentul copilului preșcolar, atât cel pozitiv cât și
cel negativ, din această perspectivă ne va ajuta, atât pe mine ca educatoare cât și pe copil să
înțelegem motivul acestuia.

În concluzie, succesul are un rol stimulator, conduce la dorinţa de a învăţa şi de a obţine

rezultate bune, pe când insuccesul, dacă este întărit şi de aprecierile educatorului, poate
descuraja, ducând la lipsa de interes faţă de actul educațional.