Geografie și didactica predării geografiei

CAPITOLUL 2

APLICAREA PRINCIPIILOR DIDACTICE ÎN LECŢIA DE GEOGRAFIE

P rincipiile didactice sunt teze fundamentale, norme generale cu caracter director, care stau la
baza proiectării, organizării şi desfăşurării activităţilor de predare-învăţare, în vederea
realizării optime a obiectivelor educaţionale.

Comenius (citat de C. Cucoş, 1996) formulează încă din 1632 câteva principii care rezonează cu
principiile actuale ale învăţământului: educaţia va începe de timpuriu, înainte ca mintea să fie
coruptă; se va proceda de la general la special; se va proceda de la uşor la greu; nimeni nu va fi
supraîncărcat cu prea multă materie; totul se va preda intuitiv; totul se va preda pentru o utilizare
prezentă; cunoştinţele se vor aşeza pe o bază solidă; tot ce succede se va baza pe ceea ce precede;
totul va fi organizat pe măsura minţii, a memoriei şi a limbii; toate se vor consolida prin exerciţii
continue; tot ce este unit laolaltă se va preda împreună; tot ce se învaţă trebuie predat aşa cum este
şi cum a apărut, adică prin prezentarea cauzelor; tot ce se oferă cunoaşterii se va oferi mai întâi în
general şi apoi în părţile sale; la fiecare lucru ne vom opri atâta timp cât este necesar spre a fi înţeles;
executarea se învaţă executând; exerciţiul va începe cu elementele, nu cu lucruri complicate etc.

2.1. Principiul integrării teoriei cu practica. Acest principiu sugerează că tot ceea ce se
însuşeşte în activitatea didactică se cere să fie valorificat în activităţile ulterioare. Se stipulează faptul
că acele cunoştinţe care se învaţă în perspectiva unei aplicaţii concrete, imediate sau viitoare, se
însuşesc temeinic. Prin respectarea acestui principiu se asigură dobândirea competenţelor generale
sau particulare. Aplicativitatea în lecţie poate avea două sensuri relativ distincte, dar complementare:
- utilizarea cunoştinţelor dobândite pentru rezolvarea unor sarcini, cum ar fi: folosirea formulelor
învăţate pentru rezolvarea exerciţiilor şi problemelor; aplicarea unor reguli în contexte noi; acest
aspect se asigură prin realizarea conexiunilor între cunoştinţe (interdisciplinare, specifice etc.).
- prelungirea procesului de însuşire a unor cunoştinţe sau a unor deprinderi prin recursul la activităţi
materiale, concrete, motrice (savoir-faire / a şti să faci, savoir-etre / a şti să fii). Aceste deziderate se
realizează prin angajarea elevilor în situaţii faptice concrete, prin experimentarea unor acţiuni reale
sau posibile, prin rezolvarea unor situaţii-problemă sau probleme practice din realitate. "Nu pentru
şcoală, ci pentru viaţă învăţăm" (Seneca); "Şcoala nu trebuie să pregătească pentru viaţă, ci să fie
viaţa însăşi" (John Dewey).

 Temă: Daţi un exemplu concret de aplicare a acestui principiu intr-o lecţie.

2.2. Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale. Acest principiu sugerează

că este bine să pornim instruirea şi educaţia de la datele educatului, de la natura sa interioară şi să nu
depăşim limitele pe care le permit vârsta şi caracteristicile individuale. Acest principiu îşi găseşte
fundamentarea psihologică în relaţia existentă între învăţare şi dezvoltare. Se cunoaşte că trecerea
de la structuri cognitive superioare se face sub impulsul exersării şi învăţării. Învăţarea se produce pe
baza structurilor de cunoaştere existente deja la individ şi în funcţie de acestea oferim elevului un
maximum din ceea ce el poate asimila la un moment dat.

1
 Geografie și didactica predării geografiei

Se cunoaşte că inteligenţa este premisă şi rezultat al învăţării, că ea se formează şi se

dezvoltă stadial datorită schimburilor permanente în mediul socio-cultural, prin procesul de
asimilare-acomodare.. Pentru organizarea eficientă a învăţării este necesară cunoaşterea trăsăturilor
esenţiale ale structurii şi funcţionalităţii inteligenţei în fiecare stadiu psihogenetic, cunoaşterea
posibilităţii grăbirii trecerii dintr-un stadiu în altul cu ajutorul unor strategii adecvate şi cunoaşterea
faptului că modificarea structurilor mintale ale copilăriei necesită un timp optim şi antrenament
cognitiv fundamentat psihopedagogic.
Există diferenţieri în privinţa învăţării în funcţie de particularităţile de vârstă şi individuale. În
stadiul operaţiilor concrete (6-11/12 ani) este specifică învăţarea prin acţiuni concrete, prin
manipularea obiectelor, operaţiile mintale fiind sprijinite pe operarea cu reprezentări, iar în stadiul
operaţiilor formale, logico-matematice (după 12 ani) este specifică învăţarea prin problematizare, pe
căi euristice etc. J. Bruner (1970) afirmă că "nu trebuie să aşteptăm pasivi momentul apariţiei
capacităţilor de asimilare a unor cunoştinţe, ci acest moment trebuie provocat, creat ... orice temă
poate fi predată efectiv într-o formă intelectuală corectă, oricărui copil, la orice vârstă", dar
precizează că aceste teme pot fi prezentate, fie prin mijloace verbale, fie prin imagini, fie prin
mijloace obiectuale.
Respectarea particularităţilor individuale este în consens cu cerinţele unui învăţământ
modern şi democratic. Fiecare copil are o individualitate irepetabilă care pretinde o abordare
individualizată. Procesele psihice individuale, precum percepţia, gândirea, limbajul, inteligenţa,
memoria, afectivitatea formează un ansamblu care diferă de la individ la individ. Profesorul are
obligaţia de a ţine cont şi a valorifica în mod diferenţiat aceste calităţi psihice individuale, prin tratare
diferenţiată (acţiuni individualizate ce se desfăşoară pe fondul activităţilor frontale; activităţi
individualizate în afara lecţiei; activităţi pe grupe de nivel; activităţi în clase speciale; activităţi la
cursuri opţionale).
Orientarea după particularităţile de vârstă şi individuale, după caracteristicile psihogenetice
ale funcţionalităţii intelectuale impune individualizarea predării-învăţării prin crearea de condiţii ca
fiecare copil să se dezvolte în ritmul său propriu. Nu este bine să forţăm dezvoltarea intelectuală prin
sarcini tot mai dificile din cauza unor efecte imprevizibile, dăunătoare în privinţa cerinţelor igienei
mintale.

 Temă: Cum organizaţi practic activităţile de predare şi învăţare în lecţie pentru a

respecta particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor?

2.3. Principiul învăţării conştiente şi prin acţiune. Acest principiu susţine ideea că elevii să-şi
însuşească ceva ce au înţeles şi să participe singuri la aflarea cunoştinţelor pe care profesorii le
propun spre învăţare într-un mod indirect, mai puţin prelucrat. Dale consideră că există mai multe
nivele de memorare, astfel un individ memorează 10 % din ce citeşte, 20 % din ce aude, 30 % din
ceea ce se vede, 50 % din ceea ce se aude şi vede, 70 % din ceea ce spune şi scrie, 90 % din ceea ce
povesteşte despre ce face. Remarcăm faptul că învăţarea cea mai bună se produce prin acţiune.
Se cunoaşte că personalitatea se formează şi se exprimă în şi prin activitate. Calea de
învăţare constructivă, eficientă ce determină dezvoltarea psihică a elevilor este prin acţiuni
obiectuale, concrete şi prin acţiuni mintale reflexive şi interacţiunile dintre acestea. Experienţa de
viaţă confirmă ipoteza că formarea deprinderilor, a priceprilor, a competenţelor, a atitudinilor se face
prin exersare. Multe dintre acţiunile noastre reale necesită manevrarea unor obiecte, instrumente,

2
 Geografie și didactica predării geografiei

aparate, or utilizarea acestora se învaţă temeinic, conştient numai în mod practic. Nu se învaţă
utilizarea unui program la calculator numai citind din cârţi şi privind cum lucrează cineva, ci este
nevoie de acţiune practică, personală.
Învăţarea activă nu se identifică cu "activizarea" elevului prin întrebări "meşteşugite" care-l
poartă spre un scop şi pe un drum pe care nu-l cunoaşte. Învăţarea este activă dacă elevul este
conştient de scopul urmărit, dacă procedează în mod organizat şi perseverent spre realizarea
scopului, nu pe bază de încercare şi eroare, ci pe bază de plan şi depune efort spre a se depăşi pe
sine. Învăţarea este conştientă dacă elevul înţelege tot ceea ce învaţă. Activizarea presupune
menţinerea minţii elevilor într-o stare de încordare plăcută, de căutare a noului, a soluţiilor, a
răspunsurilor la problemele pe care profesorul le lansează în lecţie. A fi activ înseamnă a medita, a
raţiona, a reflecta, a despica firul în patru, a merge la originea sau la consecinţele acţiunilor. Pentru a
se ajunge la o activare spirituală, la o interiorizare subiectivă, la o edificare pe cont propriu se impune
acordarea autonomiei şi încrederii elevilor. În şcoala modernă elevul, ca obiect şi subiect al învăţării,
este implicat şi cointeresat în a cunoaşte, a face şi a fi într-un mod propriu şi creativ, ca o reflectare
inedită a lumii. Participarea conştientă presupune voinţa de a cunoaşte, de a se desăvârşi pe sine.
Profesorul care respectă acest principiu utilizează tactici, metode şi procedee active, creează situaţii
de învăţare ce permit autonomia intelectivă şi acţională a elevilor, stimulează şi încurajează
creativitatea, imaginaţia şi spiritul lor critic. Poziţia sa este maleabilă, deschisă, permisivă la
iniţaitivele elevilor, pasibilă de a-i face să reprezinte lumea într-un alt mod decât şi-o reprezintă el.

 Temă: Cum organizaţi situaţiile de învăţare bazate pe acţiuni obiectuale concrete?

Cum organizaţi situaţiile de învăţare bazate pe acţiuni mintale reflexive? Ce strategii
didactice sunt adecvate fiecărei situaţii de învăţare?

2.4. Principiul stimulării şi dezvoltării motivaţiei pentru învăţare. Orice activitate umană se
desfăşoară într-un câmp motivaţional care ar fi de dorit să fie optim. Motivaţia extrinsecă de a învăţa
este o stare determinată de trebuinţe situate în afara conţinutului procesului de cunoaştere (învăţare
pentru note, premii, burse, teamă etc). Motivaţia intrinsecă este starea interioară determinată de
interesul pentru conţinutul destinat învăţării, fiind susţinută de curiozitatea şi plăcerea de a cunoaşte
şi înţelege fenomene, procese şi sisteme de informaţii cu tematici variate. Pentru a accelera ritmurile
de învăţare ale elevilor este necesară determinarea motivaţiei intrinseci a învăţării, prin interiorizarea
motivaţiei extrinseci, acest proces solicitând măiestrie pedagogică.
Învăţarea este favorizată de atingerea optimului motivaţional care declanşează
conştiinciozitatea celui care învaţă. Optimul motivaţional presupune o uşoară supramotivare care are
ca efect concentrarea maximă a atenţiei asupra a ceea ce este dificil şi o atenţie suficientă pentru
problemele mărunte. Supramotivarea are ca efect faptul că subiectul face faţă sarcinilor grele, dar
rămâne incapabil să le rezolve pe cele mărunte, iar submotivarea are efect invers. Optimul
motivaţional diferă de la elev la elev. Supramotivarea şi submotivarea poate determina descurajarea
şi demobilizarea la primul eşec sau după primul succes. Nivelul foarte înalt de aspiraţie creează o
stare de tensiune care inhibă învăţarea.
Deoarece un impuls al curiozităţii domină viaţa psihică, pentru a învăţa bine şi profund,
procesul învăţării celui care studiază dirijat va fi apropiat cât mai mult de activitatea exploratorie
(observaţie, cercetare, investigare). Această judecată este principiul fundamental al motivaţiei
cognitive a învăţării. Fiecare fiinţă dezvoltată normal doreşte să înveţe ceea ce ştie umanitatea, dacă
ceea ce învaţă îi satisface o trebuinţă internă de cunoaştere. Impulsul cognitiv se dezvoltă prin

3
 Geografie și didactica predării geografiei

stimularea şi orientarea trebuinţei de activism şi a trebuinţei de explorare, paralel cu stimularea şi

dezvoltarea emoţiilor şi a sentimentelor cognitive (curiozitatea, mirarea, îndoiala, întrebarea, bucuria
descoperirii adevărului). Curiozitatea este declanşată prin tot ce suscită explicare, schimbare, nou,
conflictual, ambiguitate, surpriză, noutate, contrast. Captarea atenţiei se leagă de motivaţia pe
termen scurt, iar stimularea interesului cognitiv se leagă de motivaţia socială pe termen lung.

 Temă: Precizaţi câteva proceduri de stimulare a motivaţiei intrinseci. Amintiţi-vă

cum anume aţi stimulat în mod practic curiozitatea elevilor în lecţii şi cum aţi stimulat
interesul cognitiv.

2.5. Principiul învăţării temeinice implică preocuparea permanentă, conştientă şi sistematică a

profesorilor pentru ca elevii să-şi însuşească cunoştinţe teoretice şi practice esenţiale, profunde,
durabile şi fiabile care să asigure formarea personalităţii integrale, dezvoltarea iniţiativei, a spiritului
de independenţă, de competiţie, a creativităţii, adaptabilitatea la nou, dezvoltarea capacităţii de
autoinstruire şi autoevaluare.
Învăţarea este temeinică când are la bază o motivaţia intrinsecă corelată cu aspiraţii
individuale, profesionale şi sociale profunde. Temeinicia cunoştinţelor depinde de modul cum au fost
însuşite ele şi de eforturile ulterioare de a le reţine prin repetare şi prin aplicări în practică. Dacă
elevul îşi însuşeşte cunoştinţele prin efort propriu, conştient, sistematic şi continuu, dacă acestea
răspund unor interese reale ale lui, dacă învăţarea se face pe îndelete şi cu intenţia de a păstra
informaţiile pentru mult timp, atunci ea devine temeinică.
Durabilitatea este condiţionată de aderarea individului la un sistem de valori de
nezdruncinat, la standarde care funcţionează permanent ca puncte de reper în manifestările
cotidiene. Pentru asigurarea unei învăţări temeinice se cere o atentă dimensionare a cantităţii şi
calităţii informaţiilor date, a expectanţelor şi cerinţelor în aşa fel încât să nu-i plictisească sau să-i
dezarmeze pe elevi. Temeinicia este determinată de modalitatea de însuşire, de fixare şi de
interpretare a cunoştinţei. În activitatea de predare-învăţare profesorul va stimula elevii să practice
tehnici mnezice pertinente de înregistrare, păstrare şi actualizare a informaţiei. Pentru a se evita
memorarea mecanică, este indicat să se memoreze numai ceea ce s-a înţeles. Elevii vor fi sprijiniţi
prin exerciţii de memorare logică a conţinutului pe baza unor schiţe sintetice, pe baza materialelor
grafice sau cartografice, pe baza urmăririi demersului cronologic al unui fenomen etc. Prin prisma
acestui principiu, recapitularea nu este o activitate formală, ci un prilej de reanalizare a informaţiilor,
de restructurare şi integrare în noi sisteme de cunoştinţe, de sintetizare, de realizare a conexiunilor
între mai multe planuri de importanţă ale cunoştinţelor şi abilităţilor. Recapitularea devine selectivă
prin accentuarea elementelor sintetice, comparative, integratoare ale conţinuturilor învăţate.
Chiar dacă sunt asimilate temeinic, o mare parte din cunoştinţe sunt uitate după un timp.
Uitarea este un proces natural, ba chiar util, deoarece eliberează memoria de detalii nesemnificative
şi permite asimilarea unor noi cunoştinţe esenţiale. Uitarea se produce după anumite legi. Conform
legii regresiunii memoriei, achiziţiile însuşite de curând se uită în proporţie mult mai mare decât cele
vechi. Dacă nu se intervine, uitarea scoate din memorie înformaţii nesemnificative, dar şi cunoştinţe
esenţiale. Profesorii constată că elevii de liceu nu îşi mai amintesc informaţii esenţiale asimilate în
gimnaziu, deşi ei au învăţat cu plăcere. Acest fenomen este cauzat, în primul rând, de
supraîncărcarea programelor şcolare şi a manualelor cu informaţii nesemnificative care suprasolicită
memoria şi ocupă inutil timpul acordat învăţării. Elevii nu au capacitatea de a discerne esenţialul de

4
 Geografie și didactica predării geografiei

nesemnificativ, se pierd în volumul mare de detalii şi uită cunoştinţele în bloc. Pentru prevenirea
uitării se insistă asupra cunoştinţelor esenţiale, nu asupra întregului volum de informaţii. Pentru
fixarea informaţiilor elevii sunt antrenaţi în situaţii de învăţare în care aplică cele învăţate în
rezolvarea exerciţiilor şi problemelor, în elaborarea schemelor etc. Numai cunoştinţele obţinute în
acest mod sunt temeinice şi utilizabile de către elev. Cunoştinţele memorate mecanic constituie o
cantitate de informaţie acumulată, dar inoperantă şi care este uitată repede.
Temeinicia învăţării poate fi influenţată şi asigurată prin calitatea şi temeinicia controlului şi
aprecierii performanţelor şcolare. Învăţarea temeinică se racordează la perspectiva practică deoarece
aceasta validează implicit temeinicia cunoştinţelor. Nu este vorba numai de practica imediată, ci de
una care poate surveni în timp, una potenţială, posibilă, dorită, visată.

Temă: Cum asiguraţi în mod practic respectarea acestui principiu prin selectarea
cunoştinţelor, în momentele de fixare, recapitulare sau evaluare?

2.6. Principiul învăţării sistematice şi continue. La nivelul proceselor didactice propriu-zise,

acest principiu comportă două laturi: realizarea sistematizării şi asigurarea continuităţii în predare-
învăţare. Sistematizarea cunoştinţelor implică predarea integrată a informaţiilor, asigurarea unei
conexiuni între ceea ce se învaţă în momentul respectiv şi ceea ce s-a învăţat anterior. Cunoştinţele,
noţiunile, ideile se integrează în sisteme explicative din ce în ce mai largi, în sisteme situate pe trepte
ierarhice superioare. Chiar dacă realitatea este neomogenă şi haotică pe alocuri, prezentarea şi
explicarea ei se va supune legilor gândirii umane, pentru a oferi o sistematizare şi o coerenţă a lumii
obiectuale şi procesuale. Profesorul va apela la strategii coerente de prezentare a informaţiilor, de
ordonare a acestora în scheme, modele logice, va organiza momente şi lecţii de sistematizare a
cunoştinţelor pentru că numai un ansamblu coerent de informaţii este înţeles şi stocat temeinic de
către elev. Ordonarea unei discipline poate fi: lineară, când nu se mai revine asupra fondului ideatic
primar; concentrică, ce vizează revenirea la nucleul iniţial de informaţii şi îmbogăţirea acestuia cu noi
cunoştinţe care pot fi asimilate la vârste diferite; genetică sau istorică, ce se face prin evocarea
proceselor şi fenomenelor, prin raportarea la temporalitatea istorică, a apariţiei, manifestării,
dispariţiei sau transformării acestora în perspectiva devenirii cronologice. Cunoscându-se că
informaţiile nestructurate sunt uitate mai uşor, se va evita transmiterea cunoştinţelor secvenţiale,
dezordonate, incoerente, izolate, neconectate cu alte date. Pedagogul K.D.Uşinski preciza: "Mintea
cu cunoştinţe fragmentare şi neordonate seamănă cu o cămară plină, dar în dezordine, în care găseşti
ceva, doar din întâmplare". Geografia nu poate fi predată şi nici înţeleasă de la început în mod global,
de aceea sistemul de cunoştinţe teoretice şi practice este divizat în secvenţe informaţionale ordonate
într-o succesiune logică, ştiinţifică şi pedagogică.
Respectarea acestui principiu implică organizarea sistemului de cunoştinţe în programele
şcolare în capitole, teme, sisteme de lecţii şi lecţii. Pentru a asigura învăţarea sistematică, simultan cu
explicaţiile, se elaborează pe tablă schema logică a lecţiei, care constituie un model pentru elevi.
Pentru fixare, cunoştinţele esenţiale sunt introduse în sistemul cunoştinţelor însuşite anterior prin
stabilirea raporturilor logice între ele. Cerinţa fundamentală a unui învăţământ sistematic nu este ca
elevul să reţină schemele tuturor lecţiilor, ci de a-l obişnui să le integreze în sisteme de cunoştinţe
superioare. A sistematiza cunoştinţele implică reţinerea esenţialului.
Continuitatea în actul predării şI învăţării presupune asigurarea unei treceri fireşti de la
antecedentul la consecventul explicativ. Predarea se va realiza într-o viziune globală prin asigurarea
unei legături în timp a cunoştinţelor care se vehiculează în demersul didactic. Continuitatea este

5
 Geografie și didactica predării geografiei

asigurată prin succesiunea disciplinelor din planul-cadru de învăţământ, de logica disciplinei şcolare,
de logica fiecărei lecţii. Din cauza unor erori de elaborare a programei şcolare sau a manualelor,
uneori profesorul este nevoit să umple anumite goluri, să rezolve anumite rupturi sau discontinuităţI
în materia predată pentru a împiedica apariţia unor regrese în învăţare sau lacune în cunoştinţele
esenţiale. Educaţia se face continuu, consecvent, eşalonat, nu în salturi, aleator sau sporadic.
Eşalonarea riguroasă a activităţii instructiv-educative se face prin proiecte semestriale, prin proiecte
ale perioadelor de evaluare, prin proiecte de lecţii. Respectarea acestui principiu determină la
profesor şi la elevi formarea deprinderilor de muncă sistematică, a perseverenţei, a conştiinciozităţii,
a disciplinei în găndire şi acţiune, a unui stil de muncă coerentă şi eficientă.
2.7. Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract (principiul
intuiţiei). Cunoaşterea umană se fundamentează pe aserţiunea lui Locke, după care “nimic nu există
în intelect dacă mai întâi nu ar exista în simţuri. Psihologia contemporană acreditează teza conform
căreia cunoaşterea se produce pe traiectul inductiv, de la concret spre abstract, dar şi pe cel
deductiv, de la abstract, la concret. Cunoaşterea intuitivă se efectuează direct, prin intermediul
analizatorilor, a obiectelor şi fenomenelor. Intuiţia se clădeşte pe un suport concret, dar care nu
întotdeauna este palpabil în sens fizic. Concreteţea poate fi de ordin obiectual, dar şi de ordin logic
(cuvintele sunt mai concrete – creion - sau mai abstracte – relaţie). Pe baza materialului intuitiv,
elevul ajunge la abstractizări. Gândirea abstractă este mai mobilă, mai independentă şi mai operantă
pentru clase variate de fenomene, dar pentru a gândi abstract, elevii trebuie să fi trecut treapta
operării directe cu obiecte sau cu imagini ale acestora.
Prezentarea materialului intuitiv nu este scop în sine, ci un mijloc de învăţare eficientă,
organizată, dirijată, sistematică, activă, corelată cu interesele şi trebuinţele elevului. Elevii nu ştiu să
observe, ei sunt învăţaţi să vadă şi să desprindă din obiecte şi fenomene esenţialul, dar şi specificul,
particularul. Nu este suficient să priveşti, să mânuieşti, să guşti, să pipăi, să cântăreşti obiectele
pentru a obţine o cunoştinţă ştiinţifică despre realitate, ci este necesar să sesizezi esenţialul.
Obiectele nu-l instruiesc singure pe elev, ci profesorul instruieşte cu ajutorul acestora, prin orientarea
gândirii şi interpretării.
Dacă intuiţia elevilor nu este dirijată, ei reţin caracterele particulare ale obiectelor (culoare,
formă, mărime, mişcare) care le atrag atenţia şi nu sesizează esenţialul. Este necesară intuirea
polimodală, dirijată prin cuvânt, sistematizată după un plan, într-o ordine logică. Intuirea nu se
reduce la furnizarea imaginilor sau reprezentărilor unor obiecte, la înlocuirea "verbalismului
cuvântului" cu "verbalismul imaginii". Nu modelul în sine şi simpla intuire duce la învăţarea cu sens şi
are efecte formative, ci acţiunea cu modelul, prin care elevul însuşi descoperă relaţii, legităţi. Orice
exagerare în folosirea modelelor obiectuale întârzie apariţia şi dezvoltarea operaţiilor formale.
Eficienţa respectării acestui principiu creşte prin folosirea raţională a materialului didactic, prin
dozarea raportului dintre cuvânt şi intuiţie, prin solicitarea intensă a elevului în activitatea de
observare, selectare, comparare, sinteză, abstractizare, verbalizare, generalizare, simbolizare.