Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
CAPITOLUL 2
P rincipiile didactice sunt teze fundamentale, norme generale cu caracter director, care stau la
baza proiectării, organizării şi desfăşurării activităţilor de predare-învăţare, în vederea
realizării optime a obiectivelor educaţionale.
Comenius (citat de C. Cucoş, 1996) formulează încă din 1632 câteva principii care rezonează cu
principiile actuale ale învăţământului: educaţia va începe de timpuriu, înainte ca mintea să fie
coruptă; se va proceda de la general la special; se va proceda de la uşor la greu; nimeni nu va fi
supraîncărcat cu prea multă materie; totul se va preda intuitiv; totul se va preda pentru o utilizare
prezentă; cunoştinţele se vor aşeza pe o bază solidă; tot ce succede se va baza pe ceea ce precede;
totul va fi organizat pe măsura minţii, a memoriei şi a limbii; toate se vor consolida prin exerciţii
continue; tot ce este unit laolaltă se va preda împreună; tot ce se învaţă trebuie predat aşa cum este
şi cum a apărut, adică prin prezentarea cauzelor; tot ce se oferă cunoaşterii se va oferi mai întâi în
general şi apoi în părţile sale; la fiecare lucru ne vom opri atâta timp cât este necesar spre a fi înţeles;
executarea se învaţă executând; exerciţiul va începe cu elementele, nu cu lucruri complicate etc.
2.1. Principiul integrării teoriei cu practica. Acest principiu sugerează că tot ceea ce se
însuşeşte în activitatea didactică se cere să fie valorificat în activităţile ulterioare. Se stipulează faptul
că acele cunoştinţe care se învaţă în perspectiva unei aplicaţii concrete, imediate sau viitoare, se
însuşesc temeinic. Prin respectarea acestui principiu se asigură dobândirea competenţelor generale
sau particulare. Aplicativitatea în lecţie poate avea două sensuri relativ distincte, dar complementare:
- utilizarea cunoştinţelor dobândite pentru rezolvarea unor sarcini, cum ar fi: folosirea formulelor
învăţate pentru rezolvarea exerciţiilor şi problemelor; aplicarea unor reguli în contexte noi; acest
aspect se asigură prin realizarea conexiunilor între cunoştinţe (interdisciplinare, specifice etc.).
- prelungirea procesului de însuşire a unor cunoştinţe sau a unor deprinderi prin recursul la activităţi
materiale, concrete, motrice (savoir-faire / a şti să faci, savoir-etre / a şti să fii). Aceste deziderate se
realizează prin angajarea elevilor în situaţii faptice concrete, prin experimentarea unor acţiuni reale
sau posibile, prin rezolvarea unor situaţii-problemă sau probleme practice din realitate. "Nu pentru
şcoală, ci pentru viaţă învăţăm" (Seneca); "Şcoala nu trebuie să pregătească pentru viaţă, ci să fie
viaţa însăşi" (John Dewey).
1
Geografie și didactica predării geografiei
2.3. Principiul învăţării conştiente şi prin acţiune. Acest principiu susţine ideea că elevii să-şi
însuşească ceva ce au înţeles şi să participe singuri la aflarea cunoştinţelor pe care profesorii le
propun spre învăţare într-un mod indirect, mai puţin prelucrat. Dale consideră că există mai multe
nivele de memorare, astfel un individ memorează 10 % din ce citeşte, 20 % din ce aude, 30 % din
ceea ce se vede, 50 % din ceea ce se aude şi vede, 70 % din ceea ce spune şi scrie, 90 % din ceea ce
povesteşte despre ce face. Remarcăm faptul că învăţarea cea mai bună se produce prin acţiune.
Se cunoaşte că personalitatea se formează şi se exprimă în şi prin activitate. Calea de
învăţare constructivă, eficientă ce determină dezvoltarea psihică a elevilor este prin acţiuni
obiectuale, concrete şi prin acţiuni mintale reflexive şi interacţiunile dintre acestea. Experienţa de
viaţă confirmă ipoteza că formarea deprinderilor, a priceprilor, a competenţelor, a atitudinilor se face
prin exersare. Multe dintre acţiunile noastre reale necesită manevrarea unor obiecte, instrumente,
2
Geografie și didactica predării geografiei
aparate, or utilizarea acestora se învaţă temeinic, conştient numai în mod practic. Nu se învaţă
utilizarea unui program la calculator numai citind din cârţi şi privind cum lucrează cineva, ci este
nevoie de acţiune practică, personală.
Învăţarea activă nu se identifică cu "activizarea" elevului prin întrebări "meşteşugite" care-l
poartă spre un scop şi pe un drum pe care nu-l cunoaşte. Învăţarea este activă dacă elevul este
conştient de scopul urmărit, dacă procedează în mod organizat şi perseverent spre realizarea
scopului, nu pe bază de încercare şi eroare, ci pe bază de plan şi depune efort spre a se depăşi pe
sine. Învăţarea este conştientă dacă elevul înţelege tot ceea ce învaţă. Activizarea presupune
menţinerea minţii elevilor într-o stare de încordare plăcută, de căutare a noului, a soluţiilor, a
răspunsurilor la problemele pe care profesorul le lansează în lecţie. A fi activ înseamnă a medita, a
raţiona, a reflecta, a despica firul în patru, a merge la originea sau la consecinţele acţiunilor. Pentru a
se ajunge la o activare spirituală, la o interiorizare subiectivă, la o edificare pe cont propriu se impune
acordarea autonomiei şi încrederii elevilor. În şcoala modernă elevul, ca obiect şi subiect al învăţării,
este implicat şi cointeresat în a cunoaşte, a face şi a fi într-un mod propriu şi creativ, ca o reflectare
inedită a lumii. Participarea conştientă presupune voinţa de a cunoaşte, de a se desăvârşi pe sine.
Profesorul care respectă acest principiu utilizează tactici, metode şi procedee active, creează situaţii
de învăţare ce permit autonomia intelectivă şi acţională a elevilor, stimulează şi încurajează
creativitatea, imaginaţia şi spiritul lor critic. Poziţia sa este maleabilă, deschisă, permisivă la
iniţaitivele elevilor, pasibilă de a-i face să reprezinte lumea într-un alt mod decât şi-o reprezintă el.
2.4. Principiul stimulării şi dezvoltării motivaţiei pentru învăţare. Orice activitate umană se
desfăşoară într-un câmp motivaţional care ar fi de dorit să fie optim. Motivaţia extrinsecă de a învăţa
este o stare determinată de trebuinţe situate în afara conţinutului procesului de cunoaştere (învăţare
pentru note, premii, burse, teamă etc). Motivaţia intrinsecă este starea interioară determinată de
interesul pentru conţinutul destinat învăţării, fiind susţinută de curiozitatea şi plăcerea de a cunoaşte
şi înţelege fenomene, procese şi sisteme de informaţii cu tematici variate. Pentru a accelera ritmurile
de învăţare ale elevilor este necesară determinarea motivaţiei intrinseci a învăţării, prin interiorizarea
motivaţiei extrinseci, acest proces solicitând măiestrie pedagogică.
Învăţarea este favorizată de atingerea optimului motivaţional care declanşează
conştiinciozitatea celui care învaţă. Optimul motivaţional presupune o uşoară supramotivare care are
ca efect concentrarea maximă a atenţiei asupra a ceea ce este dificil şi o atenţie suficientă pentru
problemele mărunte. Supramotivarea are ca efect faptul că subiectul face faţă sarcinilor grele, dar
rămâne incapabil să le rezolve pe cele mărunte, iar submotivarea are efect invers. Optimul
motivaţional diferă de la elev la elev. Supramotivarea şi submotivarea poate determina descurajarea
şi demobilizarea la primul eşec sau după primul succes. Nivelul foarte înalt de aspiraţie creează o
stare de tensiune care inhibă învăţarea.
Deoarece un impuls al curiozităţii domină viaţa psihică, pentru a învăţa bine şi profund,
procesul învăţării celui care studiază dirijat va fi apropiat cât mai mult de activitatea exploratorie
(observaţie, cercetare, investigare). Această judecată este principiul fundamental al motivaţiei
cognitive a învăţării. Fiecare fiinţă dezvoltată normal doreşte să înveţe ceea ce ştie umanitatea, dacă
ceea ce învaţă îi satisface o trebuinţă internă de cunoaştere. Impulsul cognitiv se dezvoltă prin
3
Geografie și didactica predării geografiei
4
Geografie și didactica predării geografiei
nesemnificativ, se pierd în volumul mare de detalii şi uită cunoştinţele în bloc. Pentru prevenirea
uitării se insistă asupra cunoştinţelor esenţiale, nu asupra întregului volum de informaţii. Pentru
fixarea informaţiilor elevii sunt antrenaţi în situaţii de învăţare în care aplică cele învăţate în
rezolvarea exerciţiilor şi problemelor, în elaborarea schemelor etc. Numai cunoştinţele obţinute în
acest mod sunt temeinice şi utilizabile de către elev. Cunoştinţele memorate mecanic constituie o
cantitate de informaţie acumulată, dar inoperantă şi care este uitată repede.
Temeinicia învăţării poate fi influenţată şi asigurată prin calitatea şi temeinicia controlului şi
aprecierii performanţelor şcolare. Învăţarea temeinică se racordează la perspectiva practică deoarece
aceasta validează implicit temeinicia cunoştinţelor. Nu este vorba numai de practica imediată, ci de
una care poate surveni în timp, una potenţială, posibilă, dorită, visată.
Temă: Cum asiguraţi în mod practic respectarea acestui principiu prin selectarea
cunoştinţelor, în momentele de fixare, recapitulare sau evaluare?
5
Geografie și didactica predării geografiei
asigurată prin succesiunea disciplinelor din planul-cadru de învăţământ, de logica disciplinei şcolare,
de logica fiecărei lecţii. Din cauza unor erori de elaborare a programei şcolare sau a manualelor,
uneori profesorul este nevoit să umple anumite goluri, să rezolve anumite rupturi sau discontinuităţI
în materia predată pentru a împiedica apariţia unor regrese în învăţare sau lacune în cunoştinţele
esenţiale. Educaţia se face continuu, consecvent, eşalonat, nu în salturi, aleator sau sporadic.
Eşalonarea riguroasă a activităţii instructiv-educative se face prin proiecte semestriale, prin proiecte
ale perioadelor de evaluare, prin proiecte de lecţii. Respectarea acestui principiu determină la
profesor şi la elevi formarea deprinderilor de muncă sistematică, a perseverenţei, a conştiinciozităţii,
a disciplinei în găndire şi acţiune, a unui stil de muncă coerentă şi eficientă.
2.7. Principiul corelaţiei dintre senzorial şi raţional, dintre concret şi abstract (principiul
intuiţiei). Cunoaşterea umană se fundamentează pe aserţiunea lui Locke, după care nimic nu există
în intelect dacă mai întâi nu ar exista în simţuri. Psihologia contemporană acreditează teza conform
căreia cunoaşterea se produce pe traiectul inductiv, de la concret spre abstract, dar şi pe cel
deductiv, de la abstract, la concret. Cunoaşterea intuitivă se efectuează direct, prin intermediul
analizatorilor, a obiectelor şi fenomenelor. Intuiţia se clădeşte pe un suport concret, dar care nu
întotdeauna este palpabil în sens fizic. Concreteţea poate fi de ordin obiectual, dar şi de ordin logic
(cuvintele sunt mai concrete creion - sau mai abstracte relaţie). Pe baza materialului intuitiv,
elevul ajunge la abstractizări. Gândirea abstractă este mai mobilă, mai independentă şi mai operantă
pentru clase variate de fenomene, dar pentru a gândi abstract, elevii trebuie să fi trecut treapta
operării directe cu obiecte sau cu imagini ale acestora.
Prezentarea materialului intuitiv nu este scop în sine, ci un mijloc de învăţare eficientă,
organizată, dirijată, sistematică, activă, corelată cu interesele şi trebuinţele elevului. Elevii nu ştiu să
observe, ei sunt învăţaţi să vadă şi să desprindă din obiecte şi fenomene esenţialul, dar şi specificul,
particularul. Nu este suficient să priveşti, să mânuieşti, să guşti, să pipăi, să cântăreşti obiectele
pentru a obţine o cunoştinţă ştiinţifică despre realitate, ci este necesar să sesizezi esenţialul.
Obiectele nu-l instruiesc singure pe elev, ci profesorul instruieşte cu ajutorul acestora, prin orientarea
gândirii şi interpretării.
Dacă intuiţia elevilor nu este dirijată, ei reţin caracterele particulare ale obiectelor (culoare,
formă, mărime, mişcare) care le atrag atenţia şi nu sesizează esenţialul. Este necesară intuirea
polimodală, dirijată prin cuvânt, sistematizată după un plan, într-o ordine logică. Intuirea nu se
reduce la furnizarea imaginilor sau reprezentărilor unor obiecte, la înlocuirea "verbalismului
cuvântului" cu "verbalismul imaginii". Nu modelul în sine şi simpla intuire duce la învăţarea cu sens şi
are efecte formative, ci acţiunea cu modelul, prin care elevul însuşi descoperă relaţii, legităţi. Orice
exagerare în folosirea modelelor obiectuale întârzie apariţia şi dezvoltarea operaţiilor formale.
Eficienţa respectării acestui principiu creşte prin folosirea raţională a materialului didactic, prin
dozarea raportului dintre cuvânt şi intuiţie, prin solicitarea intensă a elevului în activitatea de
observare, selectare, comparare, sinteză, abstractizare, verbalizare, generalizare, simbolizare.