IV.

AUTONOMII LOCALE ŞI INSTITUŢII CENTRALE ÎN

SPAŢIUL ROMÂNESC ÎN SEC. IX - XVIII

ÎNTEMEIEREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

Apariţia primelor formaţiuni politice româneşti se plasează în cadrul unei evoluţii interne
care a făcut posibilă apariţia structurilor statale, dar şi al unui context internaţional favorabil. În
centrul şi răsăritul Europei, ultimele invazii se prelungesc până în secolul al XIII-lea , iar marile puteri
din zonă: Imperiul Bizantin, Regatul Ungariei şi Regatul Poloniei încearcă să-şi impună stăpânirea
asupra spaţiului românesc.
În primul mileniu romanitatea orientală se caracterizează prin apariţia şi dezvoltarea obştilor săteşti
daco-romane şi apoi româneşti cu o organizare internă proprie deosebită de a altor popoare. Obştile s-au
grupat cu timpul în uniuni de obşti (numite de N. Iorga „romanii populare”) din care s-au format cnezatele şi
voievodatele ca formaţiuni politice. O parte dintre aceste autonomii au supravieţuit alături de puterile care
au dominat spaţiul estic si sud-estic european.
„Ţările”, autonomii politice s-au constituit din mai multe aşezări rurale şi erau conduse de cnezi sau
juzi cu funcţii judecătoreşti sau administrative. Puterea acestor „ţări” s-a extins, s-a consolidat, fiind conduse
de către un voievod (termen slav, sau duce- termen latin).
În a doua jumătate a primului mileniu şi la începutul celui de al doilea, în Europa s-au constituit state
medievale; şi în spaţiul românesc evoluţia societăţii româneşti a condus spre constituirea statului. Acest
proces a fost favorizat de către factorii interni:
- creşterea demografică;
- dezvoltarea economiei;
- începutul procesului de feudalizare;
cât şi de factorii externi:
- prezenţa cumanilor şi a tătarilor a împiedicat extinderea Ungariei peste Carpaţi;
- stingerea dinastiei arpadienilor în 1301 şi luptele pentru ocuparea tronului au impulsionat procesul de
centralizare politică în zona extracarpatică.

I. TRANSILVANIA

- Începând din secolele IX – X în spaţiul românesc s-au constituit primele formaţiuni politice
medievale de tipul cnezatelor şi voievodatelor.
- Până în secolul al XIII-lea zona nord-dunareană a fost dominată de fenomenul migraţiilor. Din
secolul al IX-lea s-au succedat maghiarii (stabiliţi în Panonia), apoi pecenegii, uzii, cumanii, iar din
1240-1241 – tătarii. Din secolul al IX-lea în contextul în care ungurii aşezaţi în Panonia încep să-şi
manifeste interesul pentru Transilvania, sursele menţionează formaţiuni politice româneşti la nord
de Dunăre.
Astfel, cronica lui Anonymus, notarul anonim al regelui Ungariei, Bela al III-lea, scrisă
probabil prin secolul al XII-lea, dar oglindind evenimente de la evenimente de la sfârşitul secolului

1
al IX-lea relatează conflictele dintre ungurii aflaţi în expansiune şi formaţiunile politice din
Transilvania.
Aceste formaţiuni de tipul cnezatelor şi voievodatelor, forme de organizare influenţate de
cele ale slavilor, dar devenite specifice populaţiei româneşti erau situate astfel:
a) Voievodatul lui Menumorut situat în Crişana şi Maramureş, cu centrul la Biharea;
b) Voievodatul lui Glad situat în Banat, cu centrul la Cuvin;
c) Voievodatul lui Gelu situat în centrul Transilvaniei, având reşedinţa la Dăbâca;
Gelu este singurul dintre aceşti conducători locali numit de Anonymus - blach, adică român
în condiţiile în care populaţia din zonă nu era omogenă din punct de vedere etnic. Realitatea
personajelor şi întâmplărilor menţionate de Anonymus a început să fie contestată de unii maghiari
şi austrieci începând din secolele XVIII-XIX, în contextul în care românii din Transilvania cereau
drepturi politice şi naţionale. O confirmare indirectă a acestor realităţi o aduce cronica lui Nestor
din secolul al XII-lea, care amintea că la trecerea prin Carpaţii Păduroşi spre Panonia, ungurii i-au
găsit acolo pe români şi pe slavi.
Cucerirea, subordonarea şi integrarea formaţiunilor politice a continuat şi s-a accentuat în
secolele XI-XIII pe măsura înaintării ungurilor spre centrul şi sudul Transilvaniei. Creştinarea
ungurilor după anul 1000 a însemnat şi preluarea formelor de organizare politică şi ecleziastică ale
lumii apusene, iar expansiunea maghiară a căpătat un caracter organizat şi eficace.
În secolul XI regalitatea maghiară continuă expansiunea în Transilvania:
a) Astfel, pe la 1003 regele maghiar Ştefan I, îl înfrânge cu greu pe Gyla, stăpânitor în fosta ţară a lui
Gelu cu centrul la Bălgrad (Alba Iulia);
b) În Banat, în regiunile stăpânite altădată de către Glad, domnea Ahtum, având centrul la Morisena,
unde întemeiase şi o mănăstire ortodoxă, teritoriul său va fi cucerit de către unguri.
Regii maghiari dornici să-şi consolideze stăpânirea asupra Transilvaniei şi să apere teritoriile
regatului au colonizat în acest spaţiu populaţii de alte etnii:
1) Secuii, de origine turcică au fost colonizaţi în Bihor, apoi în zona Târnavelor şi în Subcarpaţii
Răsăriteni pentru apărarea trecătorilor ei convieţuind cu românii.
Sudul Transilvaniei a fost adus sub controlul efectiv al regatului ungar cu concursul
elementului germanic.
2) Saşii s-au instalat în principal în regiunea Orăștiei, a Sibiului, a Târnavelor şi în SE Transilvaniei.
Viaţa urbană a Transilvaniei a cunoscut o puternică dezvoltare datorită saşilor.
3) În 1211 regele maghiar Andrei al II-lea a instalat în Ţara Bârsei ordinul Cavalerilor Teutoni (de
origine germană) cu misiunea de a opri invaziile cumanilor şi pentru a deschide calea expansiunii
regatului maghiar la sud şi răsărit de Carpaţi.
Întărirea autorităţii regale maghiare asupra Transilvaniei a fost marcată de tendinţa de
reducere a autonomiilor locale. Încercarea de a organiza Transilvania într-un principat în 1111a
eşuat, dovadă că 1176 se revenea la instituţia voievodatului (în fruntea Transilvaniei era amintit
Leustachiu Voievod).
În regiunile de margine ale Transilvaniei supravieţuiesc pentru o perioadă autonomiile
româneşti sub forma „ţărilor” (Ţara Bârsei, Ţara Amlaşului, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului).
Din astfel de autonomii româneşti, tradiţia susţine că ar fi pornit iniţiativa statelor româneşti
extracarpatice Moldova şi Ţara Românească. Transilvania fusese organizată ca un voievodat, ceea
ce sugerează că îşi păstrase o anumită individualitate politico-administrativă în cadrul regatului
2
maghiar. Conducerea Transilvaniei după cucerirea ei de către maghiari se va baza pe colaborarea
„stărilor sau naţiunilor privilegiate” – nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi fruntaşii secuilor.
Fruntaşii românilor au făcut iniţial parte din stările privilegiate, dar sunt treptat excluşi din
rândul acestora. În 1366, regele maghiar Ludovic I condiţionează calitatea de nobil de apartenenţa
la catolicism prin intermediul Diplomelor sau Decretelor Regale şi în acest fel , nobilii români care
doresc să-şi păstreze statutul, acceptă catolicismul şi se maghiarizează, iar cei care păstrează
confesiunea ortodoxă îşi pierd statutul privilegiat şi decad în rândul ţăranilor. În zonele în care
românii îşi păstrează autonomia (Ţara Haţegului, Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, Ţara
Zarandului) aceasta este restrânsă treptat de către regalitatea maghiară.
Integrată politic regatului maghiar, Transilvania cunoaşte o organizare de tip occidental:
comitate pentru unguri, scaune pentru secui, şapte scaune şi două districte pentru saşi, districte şi
ţări pentru români. În comitate existau adunări ale stărilor privilegiate, iar la nivelul voievodatului,
Congregaţii Generale ale Nobilimi. Voievodul era reprezentantul regelui maghiar în Transilvania.
După înfrângerea armatei maghiare în faţa turcilor la Mohacs în 1526 şi prăbuşirea regatului
ungar în 1541, Transilvania se organizează ca principat autonom sub suzeranitatea otomană.
- instituţia voievodului dispare treptat;
- congregaţiile nobiliare se transformă în adunarea privilegiaților numită Dietă, care avea printre
atribuţii şi alegerea principelui.
- se menţineau autonomiile săseşti şi secuieşti;
- în ceea ce îi priveşte pe români, aceştia nu mai făceau parte încă din 1437 din sistemul naţiunilor
privilegiate şi în această perioadă românii sunt excluşi din viaţa politică, iar religia ortodoxă nu este
acceptată între religiile oficiale.
După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania la sfârşitul secolului al XVII-lea,
organizarea politico-administrativă a principatului este în linii mari menţinută;
- împăratul prelua şi titlul de principe;
- conducerea propriu-zisă a Transilvaniei nu mai era asigurată de către Dietă, ale cărei atribuţii au
fost restrânse ci de un Gubernium, condus de un guvernator militar;
- cancelaria aulică de la Viena coordona conducerea principatului din punct de vedere religios, în
secolul al XVIII-lea apare un element nou „Unirea cu Roma”, acceptată de o parte a românilor
transilvăneni în schimbul promisiunilor de a li se oferi drepturi asemănătoare cu ale celorlalte
naţiuni.

II. ŢARA ROMÂNEASCĂ

Procesul de întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei s-a realizat în mai multe etape de
evoluţie:
- într-o primă etapă se întemeiază formaţiuni prestatale, cnezate şi voievodate;
- în a doua etapă cnezatele şi voievodatele se unesc într-un singur stat;
- statul îşi cucereşte independenţa doar în cazul Ţării Româneşti şi Moldovei;
- în etapa următoare se formează principalele instituţii politice;
Factorii care au favorizat constituirea statului medieval Ţara Românească
3
 În cadrul Ţării Româneşti şi a Moldovei, construcţia statală a beneficiat de aportul populaţiei
româneşti din Transilvania reţinut de tradiţia istorică prin descălecat.
În secolul al XIII-lea, în vreme ce Transilvania îşi continua existenţa în cadrul regatului
maghiar se conturează din ce în ce mai clar formaţiunile politice ale românilor din exteriorul arcului
carpatic. În secolul XIII, întregul spaţiu românesc avea să fie marcat de marea invazie tătară din 1241.
Românii, încercaseră împreună cu secuii să apere trecătorile transilvănene, iar în exteriorul
Carpaţilor, tătarii se confruntă cu aşa numitul Mişelau, probabil Seneslau care apare mai târziu în
document. Datorită invaziei tătare, presiunea maghiară asupra statului român scade şi sunt create
condiţiile favorabile afirmării politice la sud şi răsărit de Carpaţi.
Regalitatea maghiară încearcă să recâștige terenul pierdut la sud de Carpaţi, aducându-i în
1247 în Ţara Severinului pe Cavalerii Ioaniţi.
Diploma Cavalerilor Ioaniţi permite surprinderea formaţiunilor teritoriale care existau în
zonă:
1) Ţara Severinului (Banatul), creaţie a regalităţii maghiare pentru asigurarea controlului asupra
zonei.
2) Voievodatul lui Litovoi, situat în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului.
3) Voievodatul lui Seneslau (NV Munteniei şi în Ţara Făgăraşului).
4. Şi în sud, între Jiu şi Olt sunt menţionate cnezatele lui Ioan şi Farcaş.
Diploma Cavalerilor Ioaniţi oferă informaţii asupra stratificării sociale consemnând
difeerenţa dintre ţărani (”rustici”) şi categoriile privilegiate („majores terrae”). Această
diplomăinformaţii asupra dezvoltării economice din această zonă, precizând obligaţia locuitorilor
din zonă de a acorda ajutor ioaniţilor (veau propriile forţe militare).
În 1277, voievodul Litovoi (cel din Diploma Cavalerilor Ioaniţi sau poate un alt urmaş al său)
încearcă să înlăture suzeranitatea maghiară. Este ucis, iar fratele său Bărbat este luat prizonier, se
răscumpără „cu o sumă nu mică de bani”, ceea ce ilustrează forţa economică pe care o avea
formaţiunea politică voievodatul. Teritoriile voievodatului rămân în stăpânirea voievodului cu
condiţia să recunoască suzeranitatea regelui maghiar.
Tradiţia păstrată de cronicile muntene vorbeşte despre un „descălecat” al lui Negru Vodă,
pornit cu ai săi din Ţara Făgăraşului, de la 1290. Regalitatea maghiară a restrâns autonomia Ţării
Făgăraşului la 1291, ceeace ar fi putut determina pe unii dintre fruntaşii românilor de acolo să treacă
la sud de Carpaţi, stabilindu-se la Câmpulung. În acest fel, Câmpulung ar fi prima reşedinţă a Ţării
Româneşti având în vedere prezenţa unei comunităţi catolice aici. Tradiţia istorică nu este
demonstrată de documente, însă a surprins probabil participarea românilor din Transilvania la
constituirea statului medieval Ţara Românească.
Întemeietorul statului Ţara Românească confirmat de către izvoarele istorice este Basarab I
(1310? - 1352) , a unificat cnezatele şi voievodatele sub conducerea sa, întemeinnd Ţara
Românească. Mai clar este documentată istoric întemeierea Ţării Româneşti prin unirea teritoriilor
oltene cu cele muntene sub domnia lui Basarab, pe la 1300.
Afirmarea acestui stat nu se putea realiza fără a se ţine seama de regatul maghiar şi în 1324,
Basarab I se recunoştea vasal al regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. La rândul său regele
maghiar recunoştea domnia lui Basarab I asupra ţării subcarpatice unificate (Terra transalpina). La
scurtă vreme regele maghiar consideră că Basarab şi-a nesocotit obligaţiile şi în 1330 este declanșată
o campanie împotriva Țării Românești condusă chiar de către Carol Robert de Anjou. Pentru a se
4
evita distrugerile războiului, Basarab se oferă să restituie regelui Banatul de Severin și să-i plătească
7000 de mărci de argint echivalând cu 74 de kilograme. Suma este un indiciu al forței economice
deținute de voievodatul muntean care poate fi legată și de controlul drumului comercial care lega
Europa Centrală și Marea Neagră pe la gurile Dunării. Regele maghiar refuză oferta, confruntarea
are loc la Posada (9-12 noiembrie 1330). Basarab I obținea victoria, victorie ce consacra
independența Țării Românești față de Ungaria și demonstra forța noului stat.
Aceste evenimente sunt menţionate în Cronica Pictată de la Viena, o istorie a maghiarilor
de la începutul Evului Mediu. Ulterior raporturile cu Ungaria au fost reluate în contextul necesității
unui efort comun pentru eliminarea tătarilor din regiune, în acest context Basarab cucerește sudul
Moldovei actuale, ceea ce explică numele de Basarabia, extinsă apoi asupra întregului teritoriu
dintre Prut și Nistru.
Urmașul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364), își ia în 1359, titlul de “singur
stăpânitor” (autocrat), ceea ce semnifică independența Țării Românești. În 1359, Nicolae Alexandru
întemeiază prima mitropolie ortodoxă cu sediul la Argeș, recunoscută de Patriarhia de la
Constantinopol. Era o altă manifestare a independenței față de Ungaria, respingându-se
catolicismul, religia adoptată de maghiari.
Vladislav-Vlaicu se va recunoaște vasal al regelui Ungariei de la care primește ca feude
Severinul și Făgărașul, inaugurând astfel o îndelungată tradiție de stăpânire munteană asupra
acestor regiuni integrate regatului maghiar.

III. MOLDOVA

În spațiul de la răsărit de Carpați sunt amintite formațiuni politice prestatale, autonomii

locale, menționate sub diverse denumiri (“codrii”-Herței, Cosminului și Codrii Orheiului), “câmpuri”
(Câmpul lui Dragoș și Câmpul lui Vlad), “ocoale” (Câmpulung și Vrancea), “țări” (Țara Şipenițului,
confirmată și de descoperirile arheologice și consemnată de tradiția istorică în jurul anului 1000,
Țara Brodnicilor și Bolohovenilor). Înaintând la sud de Carpați, regalitatea maghiară a găsit
autonomii politice care dispuneau de structuri militare și de organizare ecleziastică proprie pe care
a reușit să le aducă temporar sub autoritatea sa. Tot atunci, în zona Vrancei se aflau cumanii, un
popor migrator de origine mongolă care avea o episcopie catolică.
Factori interni și factori externi:

Lărgirea schimburilor comerciale favorizate de apariția târgurilor și orașelor precum și

comerțul de tranzit dintre Carpați și Marea Neagră a contribuit la pregătirea premiselor care au
impulsionat efortul de unificare politică a teritoriului Moldovei. Formarea statului român de la sud
de Carpați a exercitat o influență puternică în grăbirea procesului de constituire a unui stat
asemănător și pe teritoriul Moldovei..
Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominația tătarilor care stabileau un
centru politic la gurile Dunării. Pe aici trecea și importantul drum comercial ce lega zone din Europa
Centrală cu Marea Neagră, ceea ce a favorizat în mare măsură unificarea economică a acestui spațiu.
Evoluția spre constituirea unor forme politice în această zonă este ilustrată de un document din

5
1332 al cancelariei papale: acesta vorbea despre “puternicii acelor locuri” care confiscaseră bunurile
episcopiei Cumaniei.
În cazul Moldovei teoria descălecatului poate fi denumită I etapă a întemeierii Moldovei și
a fost legată de descălecatul lui Dragoș.
Inițiativa regelui maghiar Ludovic de Anjou de a apăra hotarele răsăritene ale Ungariei
împotriva tătarilor a condus la crearea unei mărci de apărare în nordul Moldovei, în jurul anului
1350, condusă de voievodul Dragoș din Maramureș. Tradiția istorică a păstrat amintirea participării
românilor de peste Carpați la întemeiere în legenda descălecatului. Această marcă de apărare se
numea Moldova Mică, avea centrul la Baia, era condusă de către Dragoș și a reprezentat baza
constituirii statului independent Moldova. Dragoș și urmașii săi Sas și Balc au recunoscut
dependența față de Ungaria, fapt ce a contravenit aspirațiilor clasei conducătoare moldovene și a
determinat hotărârea acesteia de a îndepărta din fruntea ei pe urmașii lui Dragoș și de a înlătura
suzeranitatea Ungariei. La eforturile populației românești din Moldova s-a adăugat și sprijinul unor
conducători politici maramureșeni nemulțumiți de politica regatului ungar care încerca să
desființeze autonomia Maramureșului.
II Al doilea descălecat se leagă de numele lui Bogdan din Cuhea, conducător din Maramureș,
care s-a alăturat mișcării din Moldova. Împreună cu boierimea moldoveană, Bogdan, voievod din
Maramureș, trecut în Moldova în 1359, i-au alungat pe urmașii lui Dragoș, moment important în
procesul emancipării statului românesc de la est de Carpați de sub suzeranitatea ungară. În timpul
domniei lui Bogdan, noul stat românesc și-a extins hotarele prin înglobarea și a altor formațiuni
politice existente pe teritoriul de la est de Carpați. În 1364-1365, în același timp cu conflictele care
aveau loc între Muntenia și Ungaria, suzeranitatea maghiară este înlăturată și statul moldovean se
constituie ca stat independent. Cronica domniei lui Ludovic scrisă de Ioan de Târnave, semnalează
eșecul expedițiilor repetate întreprinse de oștile regatului ungar și rezultatul final al luptei
transformând Moldova într-un stat independent. În Moldova Lațcu (1369-1377) a continuat politica
de independență a statului intrând în legătură directă cu papalitatea care îi recunoștea titlul de duce
al Moldovei, țară despre care actul papal afirma că era parte a națiunii române, constatând astfel
individualitatea de origine a românilor din cele două țări.
Domnia lui Petru Mușat (1377-1392) a marcat un pas important în direcția afirmării
internaționale și a organizării statale. În plan extern Petru I s-a orientat spre alianța cu Polonia. În
1387 domnul a depus omagiul de vasalitate regelui Poloniei, Vladislav Jagello, inaugurând astfel
principala direcție de politică externă a Moldovei timp de un secol. Petru I Mușat optează pentru
ortodoxie întemeind prima mitropolie ortodoxă a Moldovei în 1386-1387 cu sediul la Suceava, ce va
fi recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol abia în anul 1401 (în timpul lui Alexandru cel Bun).
III. Până la sfârșitul secolului al XIV-lea, Moldova își desăvârșește unitatea teritorială prin înglobarea
teritoriilor din sud, astfel încât Roman I se intitula domn de la munte până la țărmul Mării.

IV. DOBROGEA

6
 Din secolul X datează mențiunile unor formațiuni politice în Dobrogea:
- chiar dacă nu putem spune nimic sigur despre etnia unor conducători precum Jupan Dimitrie,
consemnat într-o inscripție de la Mircea Vodă sau despre jupan Gheorghe, menționat de o inscripție
de la Basarabi, probabil că formațiunile politice pe care le conduceau în secolul X îi includeau și pe
români. Tot în Dobrogea, în secolul XI, în condițiile apariției unor noi valuri de migratori (pecenegi,
uzi, cumani) prințesa bizantină Ana Comnena îi amintește în lucrarea “Alexiada” pe conducătorii
unor formațiuni politice (Tatos, Satza și Seslav).
- izvoarele menționează pe la 1230 în teritoriul dintre Mangalia și Varna, “Țara Cavarneiul” sau
Cavarna, cu centrul la Caliacra. Țara Cavarnei va reprezenta nucleul unui stat independent întemeiat
în secolul al XIV-lea, condus de către Balica.
- către mijlocul secolului al XIV-lea, Dobrotici (1354-1386), a unificat țările dintre Dunăre și mare,
întemeind un nou stat, Dobrogea. În urma participării la un război civil în Imperiul Bizantin, Dobrotici
a primit titlul de despot, care era acordat rudelor sau aliaților Imperiului Bizantin.
- urmașul său, Ivanco se desprinde din sfera dominației bizantine și bate monedă proprie pentru a-
și marca independența. În condițiile apropierii Imperiului Otoman de linia Dunării, Dobrogea, al cărei
conducător dispare în luptele cu turcii, risca să fie transformată în pașalâc. Acesta este momentul în
care domnitorul Țării Românești, Mircea cel Bătrân (1386-1418), intervine și o include Țării
Românești; Dobrogea avea să rămână în componența statului muntean până în 1417 când este
cucerită de turci şi rămâne sub stăpânirea otomană până în 1878.
Constituirea statelor medievale româneşti a asigurat cadrul de dezvoltare a societăţii
româneşti şi a oferit posibilitatea unificării eforturilor în vederea obţinerii şi apărării independenţei
sau autonomiei româneşti.

INSTITUŢII CENTRALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC

1.) DOMNIA

După constituirea ca state în secolul al XIV-lea în cele două ţări extracarpatice se constată un
proces de cristalizare şi consolidare instituţională. Cea mai importantă instituţie (centrală) a
societăţii medievale a fost Domnia.
Domnia era ereditară, dar domnul era ales fără a exista norme rigide în privinţa succesiunii.
Domnul apare în documentele de cancelarie cu titlul de „mare voievod şi domn” el cumulând atât
funcţia militară supremă, cât şi pe cea politică.
Titlul de domn, semnifica faptul că, şeful statului este stăpânul absolut al ţării. Calitatea de
mare voievod presupunea că era mai marele celorlalţi voievozi locali, dar şi comandant militar
suprem.
- domnul era proprietar de drepturi al întregului teritoriu al ţării, căruia toţi locuitorii îi datorau
ascultare în calitate de supuşi . Alte atribuţii ale domnului au fost:
○ drept de proprietate asupra întregului fond funciar al ţării;
○ conducea întreaga administraţie a statului având un aparat centralizat în cadrul căriua sfatul
domnesc deţinea rolul principal;
7
○ elabora politica internă şi externă a ţării împreună cu Sfatul Domnesc;
○ avea drept de a bate monedă, de a percepe birul, de a confisca proprietăţile boiereşti şi de a
aplica pedeapsa capitală în caz de trădare (infidelitate- hiclenie);
○ declara război sau încheia pace;
○ reprezenta instanţa juridică supremă;
○ convoca oastea cea mare;
○ a ocrotit Biserica şi colabora din punct de vedere religios cu această instituţie.
Organizarea instituţională şi mai ales ceremonialul de la curte erau de inspiraţie bizantină
(însemnele domniei erau coroana, buzduganul şi sceptrul). Prin ungere cu mir, domnitorii deveneau
conducători politici „din mila lui Dumnezeu”, fapt ce le conferea întreaga putere în faţa supuşilor,
poziţie întărită şi de formula „de sine stătător” (autocrat). Introducerea în titulatura domnilor
înaintea numelui a particulei IO, prescurtarea lui Ioannes, „cel ales de Dumnezeu” afirma sursa divină
a puterii domneşti. Prin ceremonia religioasă a ungerii cu mir şi a încoronării care transferaharul
divin, confirma protecţia divinităţii în exercitarea puterii.
Titlurile, de sine stătător şi singur stăpânitor, seminifică independenţa statului şi a
domnitorului.
Domnitorul era ales dintre membrii familiei domnitoare (dinastiei), care era cea a Basarabilor
în Ţara Românească şi cea a Muşatinilor în Moldova. În mod practic alegerea domnitorului era făcută
de către marii boieri care constituiau Sfatul Domnesc sau mai rar convocau Adunarea Ţării.
Puterea absolută a domnitorului a fost limitată în timp de privilegiile marilor boieri. În
secolul al XV-lea ţările române devin state vasale Imperiului Otoman (sau sub suzeranitate
otomană). Aceasta presupunea ca ţara să plătească turcilor o sumă de bani (tribut), care simboliza
răscumpărarea păcii, să nu încheie alianţe sau să nu facă război cu alte state fără acordul lor. În
secolul al XVI-lea turcii încep să se amestece în numirea domnitorilor; schimbă domnitorii în
speranţa că aceştia le vor fi credincioşi, dar mulţi dintre ei se revoltă cu prima ocazie împotriva
stăpânirii turceşti.
Pe tot parcursul Evului Mediu şi la începuturile modernităţii, domnitorul are teoretic întreaga
putere în stat, însă autoritatea domnitorului era grav diminuată de statutul său de vasal al Imperiului
Otoman. Începând din secolul al XVI-lea de multe ori însemnele domniei erau primite de la sultan
chiar la Constantinopol, dar se făcea o ceremonie de încoronare şi în capitala statului. Boierii ştirbesc
din autoritatea domnului prin faptul că se plâng de abuzurile domnitorului sau pur şi simplu
complotează la Înalta Poartă pentru înlăturarea unui domnitor şi numirea altuia. Domnitorii uneori
sunt numiţi de sultan, iar alte ori sunt aleşi de boieri şi confirmaţi de sultan. Din ce în ce mai mult se
strecoară boieri care au avut legături fictive cu familiile Basarabilor în Ţara Românească şi
Muşatinilor în Moldova. În secolul al XVII-lea se ajunge ca unii domnitori să nu fie români, ci greci,
albanezi sau aventurieri occidentali.
La începutul secolului al XVIII-lea se instaurau domniiile fanariote.
Cooperarea între puterea centrală şi Biserică a fost frecventă, un exemplu elocvent al acestei
colaborări l-au reprezentat domniile lui Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin
Brâncoveanu, în timpul cărora s-au ridicat numeroase lăcaşuri de cult.

2.) BISERICA

8
 În ceea ce priveşte organizarea bisericească, românii au urmat ca şi în cazul altor instituţii
modelul bizantin adoptat necesităţilor româneşti. Românii s-au născut ca popor creştin ortodox.
Înfiinţarea mitropoliilor în cele două ţări extracarpatice a avut un rol esenţial în consolidarea
autorităţii domneşti şi a structurilor statale.
Prima mitropolie a Ţării Româneşti depedentă de Patriarhia de la Constantinopol a fost
înfiinţată în 1359 la Argeş de către Nicolae Alexandru. În Ţara Românească, Vladislav Vlaicu
întemeiază o a doua mitropolie, în 1370 la Severin. În Moldova, Petru Muşat a întemeiat prima
mitropolie ortodoxă recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în timpul lui Alexandru cel Bun,
în 1401.
Mitropolitul era întâiul sfetnic al domnului , încorona şeful statului, era considerat al doilea
demnitar în stat, membru marcant al Sfatului Ţării, asista la scaunul de judecată al domnului, era
locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului, era subordonat instituţiei centrale, putea fi
îndepărtat sau desemnat de domn. Uneori mitropolitul Ţării Româneşti primea şi titlul de „exarh al
plaiurilor” din partea Patriarhiei din Constantinopol, ceea ce însemna că este desemnat de Patriarhie
să exercite autoritatea şi asupra ţinuturilor locuite de români şi stăpânite de regatul ungar.
În Transilvania, românii deşi majoritatea de religie ortodoxă erau consideraţi toleraţi.
Înfăptuirea unirii religioase (Biserica Greco-Catolică) a permis intelectualităţii şi clerului greco-
catolic să aibă legături culturale cu Roma, stimulând astfel mişcarea de idei promovate în secolul al
XVIII-lea de către Şcoala Ardeleană cu rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale.

3.) SFATUL DOMNESC

Avea rol de a-l consilia pe domn şi era format la început din marii boieri (în calitatea acestora
de mari proprietari de pământ, iar apoi pe măsura cristalizării instituţionale din boierii cu dregătorii
precizate). Se constată o evoluţie asemănătoare celei din occident, unde la început făceau parte din
Consiliul Regal persoane importante din anturajul regelui, iar în timp atribuţiile acestora au fost
precizate. Boierii care alcătuiau Sfatul Domnesc se vor transforma treptat în limbajul documentelor
vremii „din boieri ai domniei mele”, în „boieri ai ţării” marcând astfel procesul de cristalizare a
instituţiilor domniei ca stat. Dregătoriile au apărut pe parcursul secolelor XIV – XV, cele mai
importante fiind: mare logofăt (şeful cancelariei domneşti), mare vornic (şeful Curţii Domneşti),
mare vistier (administra finanţele), mare postelnic (activitate diplomatică). Cel mai important
dregător în Ţara Românească era banul Olteniei, iar în Moldova, portarul Sucevei. Accentuarea
dependenţei faţă de Imperiul Otoman a făcut ca la sfârşitul secolului al XVI-lea, Sfatul domnesc să
fie numit cu termenul turcesc de Divan. În timpul domniilor fanariote, numărul dregătorilor a crescut
foarte mult, iar dregătoria a devenit repede principalul mijloc de îmbogăţire.

4.) ADUNAREA STĂRILOR (PRIVILEGIATE)

9
 Reprezintă o instituţie semnalată încă din secolul al XV-lea purtând numele de Marea
Adunare a Ţării în Ţara Românească şi Moldova.
Adunarea Ţării se compunea din marii boieri, clerul înalt, boierimea mică şi mijlocie şi din
curteni. Întrunită numai când o convoca domnul, Adunarea Ţării nu a devenit o instituţie
permanentă în Ţara Românească şi Moldova, ci una sporadică din ce în ce mai frecventă în secolul
al XVI-lea, când era vorba de alegerea domnului, declaraţii de război împotriva turcilor sau închierea
păcii cu aceştia. Adunarea Stărilor şi-a definit atribuţiile în cea mai mare măsură în vremea lui Matei
Basarab, când au apărut conturate deosebirile dintre Sfatul sau Divanul Domnesc al marilor boieri
şi „Adunarea a toată Ţara” care cuprindea pe reprezentanţii tuturor stărilor privilegiate îndreptăţite
să participe. În timpul regimului fanariot a scăzut semnificativ rolul acestei instituţii. Sub o formă
modernizată, instituţia va renaşte între 1831 şi 1848 sub numele de „Adunarea Obştească”.
În Transilvania, statutul politic al românilor s-a degradat concomitent cu consolidarea poziţiei
categorie privilegiate ale nobilimii maghiare, saşilor şi secuilor. Românii erau înlăturaţi din
„Congregaţia generală a ţării”, for de reprezentare a intereselor stărilor privilegiate. Convocată
iniţial din iniţiativa voievozilor pentru a dezbate diverse probleme, îndeosebi de ordin judiciar,
congregaţiile generale au devenit tot mai mult în cursul secolului al XV-lea, adunări de stări nobiliare,
începând din secolul XVI – probleme cele mai importante de politică externă erau dezbătute şi
hotărâte în principiu în Dieta ţării. Dieta se întrunea periodic având atribuţii permanente şi un statut
bine precizat.

5.) ARMATA

Progresele centralizării s-au manifestat şi în organizarea militară. Pe lângă serviciul feudal al

membrilor clasei privilegiate care alcătuiau „ oastea cea mai mică”, domnia putea dispune în situaţii
de primejdie participarea la apărarea ţării a întregii populaţii, acte de serviciu militar „oastea cea
mare”. Oastea ce amare era alcătuită din ţărani liberi, ea va dispărea treptat în secolul al XVI-lea
(ultimii voievozi care au convocat oastea cea mare în luptele antiotomane au fost Radu de la Afumaţi
în Ţara Românească şi Petru Rareş şi Ioan Vodă cel Cumplit în Moldova). Mihai Viteazul nu a mai
convocat oastea ce mare, ci a apelat la oştile boiereşti şi la mercenari.
După instaurarea dominaţiei otomane, oastea cea mare nu a mai fost chemată sub arme. Un
rol important în sistemul de apărare al Ţării Româneşti şi Moldovei le-au avut cetăţile de la hotare
şi din interiorul ţării (Neamţ, Suceva, Hotin, Soroca, Giurgiu, Turnu).
Armele de foc sunt atestate prima dată în Ţara Românească, în 1445, iar în Moldova, batalia
de la Vaslui (1475), când Ştefan cel Mare avea 20 de tunuri.

6.) ADMINISTRAŢIA

În Transilvania începând cu secolul al XII-lea, regalitatea maghiară a trecut la impunerea

propriilor instituţii administrativ-teritoriale. Comitatul regal, unitate administrativă, a fost instaurat
peste vechile ţări ale populaţiei autohtone. În 1111 era constituit primul comitat- Bihorul, urmat de
Crasna şi Dăbâca în 1164, Clujul, Alba şi Timişul în 1175, iar în secolul al XIII-lea aradul, Zarandul şi
Târnava.
Ţările româneşti au rezistat în zonele de margine aflate în imediata vecinătate a Carpaţilor:
Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului, Ţara Maramureşului, Ţara Lăpuşului.
10
 Pe baza vechilor privilegii s-au dezvoltat în această vreme comunităţile secuilor şi saşilor.
Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune, unităţi judiciar-administrative în fruntea cărora se aflau
un căpitan şi un jude. Scaunele şi districtele saşilor saşilor din Transilvania erau conduse de doi juzi.
Emancipate progresiv de sub autoritatea regală, organizaţiile săseşti s-au constituit într-o
„Universitate a saşilor” (adunare teritorială şi politică) a cărei autonomie a fost confirmată până la
sfârşitul secolului al XV-lea. Adimistraţia Ţării Româneşti şi a Moldovei se realiaza prin intermediul
dregătorilor teritoriali în cadrul judeţelor şi respectiv a ţinuturilor. În secolul al XVI-lea existau 16
judeţe şi 24 de ţinuturi.
Capitala statului sau reşedinţa domnească s-a schimbat de-a lungul istoriei:
- în Ţara Românească, de la Câmpulung, Vladislav-Vlaicu a mutat-o la Curtea de Argeş, Mircea cel
Bătân la Târgovişte, Vlad Ţepeş la Bucureşti. Până în secolul al XVIII-lea domnitorii au rezidat când
la Bucureşti, când la Târgovişte;
- în Moldova, capitala era în timpul lui Dragoş la Baia, în timpul lui Bogdan la Siret, Petru I a mutat
curtea domnească la Suceava, iar Alexandru Lăpuşneanu, în 1564 a stabilit capitala la Iaşi.

11