SOCIOLOGIE JURIDICA

Note curs

Prof.univ.dr. Ana Rodica STAICULESCU

2021

Cursul I - Introducere în sociologie

În mod absolut evident, la nivelul simţului comun, studiul societăţii debutează cu studiul individualităţii. Ne dăm seama că vecina de la etajul trei continuă să convieţuiască cu
soţul ei, chiar dacă acesta se comportă violent sau că vecinul de la parter a reuşit să se lase de băut numai după ce s-a îmbolnăvit grav. Dacă vecina sau vecinul nostru ar
reprezenta un caz singular, am putea spune că acest comportament al lor a fost determinat de o anumită structură de personalitate proprie, dar cum aceste situaţii le întâlnim la mii
sau milioane de persoane, este greu de presupus că toate au aceeaşi structură de personalitate. Pentru a înţelege asemenea comportamente, trebuie să le plasăm într-un context mai

larg, pe care-l denumim context social, şi să examinăm ce forţe acţionează asupra acestor persoane, ce mecanisme le determină să se comporte în aşa fel.
Ce înseamnă studiul societăţii
Înainte de a putea vorbi de însăşi conceptul de sociologie, este absolut necesar să introducem două concepte fundamental noi: conceptul de rol şi conceptul de structură socială.
Prin rol înţelegem performanţa pe care o aşteptăm de la cineva care ocupă o anumită poziţie. Orice individ într-o societate are un rol. Vorbim de rolul de profesor, rolul de

student, rolul de soţie, de mamă, de iubită sau de cerşetor. Fiecare dintre aceste poziţii sociale au o anumită reprezentare care sugerează un anumit set de comportamente, gesturi,
atitudini şi relaţii pe care le stabilesc cu alţii. Tema majoră a sociologiei este să descopere ce seturi de roluri pune societatea la dispoziţia membrilor săi şi de ce anumite persoane

joacă un anumit rol.

Pornind de la rol, putem acum aborda cel de-al doilea concept fundamental în sociologie şi anume cel de structură socială, definită că ansamblul contextului în care apar

rolurile. Astfel, rolul de mamă văzut din această perspectivă poartă denumirea de structura socială a familiei, rolul de student creează structura socială a educaţiei şi aşa mai
departe.

Sociologia este o disciplină care studiază oamenii şi regulile de comportament în baza cărora aceştia interacţionează. De aceea, sociologia are relaţii cu alte ştiinţe precum ştiinţele
politice, ştiinţele economice, psihologia şi antropologia.
Elementul de studiu al sociologiei în reprezintă regularităţile sociale, fenomenele sociale ce se repetă în condiţii similare. Totuşi, acest obiect de studiu îl putem întâlni şi la alte
discipline. Astfel, economia se orientează către modelele de producţie, distribuţie şi consum a bunurilor şi serviciilor, distribuţia resurselor şi comportamentul consumatorului.

Ştiinţele politice investighează modul în care oamenii se guvernează sau sunt guvernaţi, modelele de distribuţie a puterii şi participarea în organizaţiile formare, în special
birocraţia publică. Deşi sociologia analizează şi ea distribuţia puterii, nu putem să nu remarcăm o mai mare diversitate a interacţiunilor sociale – între soţ şi soţie, prieteni, grupuri

organizate etc.
Psihologia se ocupă de modele ale învăţării, motivaţiei ori patologiei mintale. Antropologia pe de altă parte vizează aspecte legate de cultură şi sisteme culturale, orientându-se

către societăţi specifice, în general de mici dimensiuni.

Sociologia este aşadar o ştiinţă socială axată pe studiul sistematic al interacţiunilor sociale umane. Ea presupune analiza modelelor sociale care apar la interacțiunea dintre

indivizii unei societăţi – modul în care aceste modele se dezvoltă, cum sunt întreţinute, cum se modifică.

1
Evoluţia sociologiei
Sociologia a apărut ca ştiinţă în urma schimbărilor sociale survenite între secolele XVIII şi XIX. Revoluţia Franceză (1789) şi industrializarea au fost poate cele mai importante

evenimente care au orientat comunitatea ştiinţifică în direcţia înţelegerii şi explicării societăţii. În orice caz, cei care au fondat sociologia nu s-au numit… sociologi. Principalele
personalităţi care s-au orientat către studiul societăţii au fost filosofi, economişti, teoreticieni care au dezvoltat noi idei, punând bazele noii discipline.

Auguste Comte (1789 – 1857) a fost, în mod cert, fondatorul sociologiei, de numele acestuia legându-se însuşi termenul, propus în anul 1839. Filosof francez, Comte a fost
primul care a susţinut că metode ştiinţifică poate fi folosită în studiul evenimentelor sociale. Această filozofie a pozitivismului dezvoltată de el sugerează că lumea socială poate
fi studiată cu aceeaşi precizie cu care putem analiza fenomenele naturale. El credea că în momentul în care reuşim să surprindem legile comportamentului social, vom putea
prezice şi chiar controla evenimentele sociale. Deşi, în mod cert, lucrurile nu stau chiar aşa, A. Comte a fost primul care a fundamentat practic sociologia ca ştiinţă.

O altă contribuţia a lui Comte a fost recunoaşterea că analiza societăţii necesită o sursă a ordinii şi o sursă a schimbării. Acest concept a determinat divizarea teoriilor sale în teoria
staticii şi teoria dinamicii sociale, idee care se păstrează până în prezent, într-o formă oarecum modificată. Sociologii actuali continuă să denumească structurile sociale ca

structuri statice şi procesele sociale ca procese dinamice.

Herbert Spencer (1820 - 1903) a fost un alt pionier al sociologiei. Filosof şi om de ştiinţă de origine engleză, Spencer a susţinut că evoluţia şi dezvoltarea societăţii se face

similar cu evoluţia şi dezvoltarea naturii. Din punctul său de vedere, societatea este un imens organism. Aşa cum în organism inima şi plămânii lucrează împreună pentru a susţine
viaţa, tot aşa şi diferitele părţi ale societăţii interacţionează în vederea întreţinerii societăţii.

Unul dintre principiile fundamentale ale lui Spencer a fost acela că societatea trebuie înţeleasă ca o adaptare la mediu. Acest principiu implică o abordare dinamică în înţelegerea
societăţii, un proces de evoluţie şi schimbare. Spencer nu credea că poate exista o anumită cale, un drum corect de evoluţie şi organizare a unei societăţi; mai curând societatea se
schimbă în momentul în care de modifică condiţiile din mediu.
O altă contribuţie importantă a lui Spencer a fost introducerea metodei ştiinţifice. El milita pentru obiectivitate şi neutralitate morală în investigaţia ştiinţifică, avertizând savanţii

vremii sale că rezultatele cercetărilor lor tind să reprezinte mai mult opiniile acestora decât faptele pe care doresc să le studieze în societate.
Karl Marx (1818 – 1883) filosof, economist şi activist social, s-a născut în Germania, din părinţi evrei, făcând parte din clasa mijlocie. Şi-a luat doctoratul în filozofie la 23 de

ani, însă din cauza viziunilor sale radicale nu a reuşit obţinerea unei catedre universitare, fiind obligat să-şi petreacă întreaga viaţă adultă în exil.
Marx a militat în special împotriva inegalităţii sociale. Spre deosebire de Spencer, Marx nu considera inegalitatea ca un produs natural al evoluţiei societăţii ci o vedea ca pe un

produs social. El a considerat că proprietatea privată şi capitalismul reprezintă cauzele inegalităţii şi inechităţii sociale. Filosoful german a elaborat două teorii pentru care a rămas
bine ancorat în istoria ştiinţelor sociale: teoria determinismului economic şi dialectica.
Conform teoriei determinismului economic, sarcinile de bază ale oricărei societăţi umane sunt reprezentate de colectarea de alimente şi bunuri în vederea auto-întreţinerii. Modul
în care o societate realizează acest lucru – modul de producţie – furnizează principiile după care se structurează toate celelalte elemente sociale. El considera că structura familiei,

legile, religia, toate de dezvoltă şi se adaptează structurilor economice, cu alte cuvinte sunt determinate de relaţiile economice.
Dialectica reprezintă o teorie care vede schimbarea ca produs al contradicţiilor şi conflictelor dintre părţile societăţii. Această modalitate de gândire a fost influenţată de către
Hegel, care sugera că pentru orice idee există o contra-idee dezvoltată în conflict cu ideea principală. După un timp, cele două idei produc o idee nouă (sinteza). Modificarea
ideologică apare la repetiţia infinită a acestui pattern. Acest model a fost folosit de către Marx în previziunea apariţiei comunismului. În urma conflictului dintre teză (clasa avută,

conducătoare) şi antiteză (clasa muncitoare, săracă) se va genera un nou sistem economic, o nouă sinteză – comunismul.
Emile Durkheim (1859 – 1917) avea aceiaşi origine evreiască, similară cu a lui Marx, renegându-şi mai apoi credinţa religioasă şi declarându-se ateu. Spre deosebire de Marx,

care a trăit toată viaţa în exil, Durkheim a avut o carieră strălucită la Sorbona. Ideile lui Durkheim s-au orientată către înţelegerea stabilităţii unei societăţi şi a importanţei
participării sociale în realizarea fericirii şi a confortului individual. Deşi anumite opinii ale sale sunt considerate astăzi deplasate (de exemplu opinia conform căreia bărbaţii ar fi
mai inteligenţi decât femeile deoarece au capul mai mare), ideile sale teoretice au încă o contribuţie majoră.
Una dintre teoriile sale postulează balanţa dintre constrângere şi libertate. Standardele morale ale comunităţii (conştiinţa colectivă) nu doar reglează comportamentul indivizilor ci

îi dau însăşi sensul existenţei şi integrarea. În studiul său clasic despre sinucidere, Durkheim identifică tipurile de sinucidere care derivă din ruptura acestui echilibru. Sinuciderea
fatalistă apare atunci când societatea devine supra-coercitivă şi lasă prea puţină libertate individuală. (de exemplu un tânăr căsătorit care devine supra saturat de responsabilitățile
legate de familie, întreţinere, profesionale etc.). Sinuciderea anomică apare atunci există prea multă libertate şi prea puţină constrângere din partea societăţii – influenţa societăţii
nu reuşeşte să controleze pornirile individuale.

Max Weber (1864 – 1920) a fost un economist, istoric şi filosof german, de origine evreiască. Datorită caracterului său agresiv şi a unei sănătăţi şubrede nu a avut o poziţie
academică permanentă. Activitatea sa teoretică a furnizat însă extrem de multe lucrări legate de religie, birocraţie, metodologie şi politică. Max Weber este în general cunoscut
pentru trei lucrări de o relevanţă deosebită pentru bazele sociologiei: verstehen sociology (sociologia înţelegerii), cauzalitate socială versus cauzalitate materială şi nevoia de
obiectivitate în studiul problemelor sociale.

Weber considera că pentru a înţelege comportamentul unui individ trebuie să înţelegem semnificaţia atributelor individuale ale acelui comportament. Astfel a luat fiinţă conceptul
de sociologia înţelegerii ce presupune înţelegerea semnificaţiei subiective a acţiunilor umane. Weber a fost mai degrabă interesat de analiza semnificaţia modelelor sociale în

contextul cultural şi istoric propriu decât de stabilirea legilor universale ale comportamentului uman, criticând astfel pozitivismul, curentul sociologic central în vremea sa.
De asemenea, Weber a criticat puternic ideile lui Marx conform cărora factorii economici determină toţi ceilalţi factori sociali. În lucrarea „The protestant ethic and the Spirit of

Capitalism” încearcă să demonstreze că valorile sociale şi religioase pot reprezenta fundaţia sistemelor economice.
Perspective actuale în sociologie

Din activitatea mai mult sau mai puţin controversată a pionierilor sociologiei, la momentul actual s-au impus trei perspective teoretice principale în sociologie: structural-
funcţionalismul, teoria conflictului şi teoria interacţionismului simbolic.

Teoria structural-funcţională

Are în vedere, în principal, organizaţiile sociale şi modul de întreţinere a acestora şi provine de ideile teoretice ale lui Durkheim şi Spencer, având rădăcini în ştiinţele naturii şi în

analogia societăţii şi a organismului viu. Conform acestei teorii, sociologii urmăresc identificarea structurii societăţii şi a modului în care aceasta funcţionează, tot aşa cum
biologii încearcă să identifice părţile unui organism şi modul în care acestea lucrează. Din această analogie provine şi numele teoriei, teoria structural-funcţională.

Teoria structural-funcţională porneşte de la o serie de axiome de bază:

● Stabilitatea – Orice model social este relevant prin perspectiva contribuţiei sale la întreţinerea (funcţionarea) societăţii;

2
● Armonia – Aşa cum părţile unui organism lucrează împreună pentru binele organismului, tot aşa părţile societăţii se caracterizează prin armonie;

● Evoluţia – Modificările apar prin evoluţie, adaptarea structurilor sociale la noile condiţii şi eliminarea modelelor şi structurilor depăşite.

Deoarece presupune armonie şi adaptare, teoria structural-funcţională se mai numeşte şi teoria consensului. Analiza din perspectiva acestei teorii se orientează către identificarea
structurilor şi a rolurilor sociale şi precizarea regulilor care le definesc.

Un alt aspect al analizei structural-funcţionale în reprezintă determinarea consecinţelor pe plan social a acestor structuri sociale. Cu alte cuvinte se caută răspunsul la întrebări
precum: Aceste structuri lucrează armonic cu alte structuri sociale? Contribuie la buna funcţionare a societăţii? În mod curent, această analiză urmăreşte identificarea
consecinţelor pozitive, numite şi funcţii precum şi a consecinţelor negative, denumite disfuncţii. Funcţiile sunt aşadar consecinţe ale structurilor sociale care au efecte pozitive
asupra stabilităţii societăţii, în timp ce disfuncţiile reprezintă consecinţe ale structurilor sociale care au efecte negative asupra stabilităţii societăţii.

Aceste funcţii pot avea însă, şi ele, două stări. Vorbim de funcţii manifeste ca fiind acele consecinţe ale structurilor sociale intenţionate şi recunoscute de către participanţii la
sistem şi funcţii latente, consecinţe ale structurilor sociale neintenţionate şi nerecunoscute de participanţi.

Teoria structural-funcţională produce însă o imagine statică şi conservatoare a sistemului social.

Teoria conflictului

Dacă teoria structural-funcţională aborda problema societăţii în termeni de consens şi stabilitate, teoria conflictului furnizează o perspectivă contrară: conflict şi schimbare.
Teoreticienii care îmbrăţişează acest punct de vedere afirmă că o înţelegere completă a societăţii nu se poate realiza fără o examinare critică a conflictelor, în special a proceselor

în care unii oameni câştigă iar alţii pierd. Din acest punct de vedere, teoria conflictului se axează pe modul în care stresul şi conflictul social determină schimbarea în societate.
Această teorie evoluează din ideile lui Karl Marx şi are ca axiome de bază:
● Dialectica – Schimbarea apare mai repede în urma conflictului decât în urma evoluţiei;

● Determinismul economic – Competiţia economică este sursa tuturor relaţiilor sociale;

● Activismul social – Prima etapă a analizei sociale este critica socială.

Similar structural-funcţionaliştilor, adepţii teoriei conflictului pornesc de la analiza structurilor sociale, acesta fiind singurul punct comun, deoarece, de această dată, se pune
problema de ce resursele sunt inegal repartizate la nivelul unei societăţi şi de în ce mod această inegalitate va afecta stabilitatea societăţii. Deoarece structurile sociale produc

modele inegale în distribuţia resurselor, acest fapt va determina apariţia unui conflict, conflict care la rândul său va genera schimbare şi reorganizare.
Conflictul care apare în urma distribuţiei resurselor este inevitabil şi nu se referă doar la bunuri sau servicii şi cuprinde oportunităţile de educaţie, locurile de muncă, deciziile etc.
Teoria conflictului este interesată de modul în care se realizează repartiţia resurselor în societate, cine beneficiază mai mult de acest tip de repartiţie, cum acţionează pentru a le
păstra.

În următoarea etapă, teoria conflictului examinează consecinţele inegalităţii şi competiţiei, tensiunile create şi presiunea schimbării. Adepţii acestei teorii apreciază că tensiunile
nu pot fi evitate. Orice idee prezintă o contra-idee, orice câştigător opune un pierzător. Rezultatul acestui antagonism pe plan social îl reprezintă stresul care generează conflictul şi

apoi schimbarea. Această competiţie permanentă nu se realizează numai între clasele sociale superioare şi cele inferioare ci poate să apară şi între elemente ale aceleiaşi clase
sociale, familii sau grup. Ori de câte ori apare însă conflictul, el va determina, va iniţia schimbarea fie sub forma unei revoluţii fie sub forma unei adaptări.

Teoria interacţiunilor simbolice

Perspectivele bazate pe conflict şi pe consens pornesc de la premisa conform căreia comportamentul social uman poate fi înţeles prin evaluarea structurilor sociale care ghidează

comportamentul. Interacţiunea simbolică se concentrează însă pe analiza interacţiunilor directe, faţă în faţă, care au loc între persoane, reliefând astfel semnificaţia subiectivă a
acţiunilor umane şi pe modul în care persoanele dezvoltă şi transmit idei comune. Această abordare ţine mai curând de psihologia socială decât de sociologie şi pleacă de la
premisa că aceste tipuri de interacţiuni devin posibile prin dezvoltarea în comun a semnificaţiilor simbolice. O simplă întrebare „Ce mai faci?” poate ascunde o semnificaţie
multiplă pe plan social, nu întotdeauna indicând grija faţă de starea celuilalt.

Cursul 2 – Cultura
Indiferent de locul în care trăiesc oamenii, chiar dacă locuiesc în România, Canada, Statele Unite sau în pădurea tropicală, aceştia trebuie să rezolve o serie de probleme de bază:
trebuie să mănânce, trebuie să aibă un adăpost, trebuie să posede un loc al lor în care să-şi poată creşte copiii, perpetuând astfel specia şi continuând stilul lor de viaţă. Deşi aceste
probleme sunt universal valabile, modul în care diferiţi oameni şi le satisfac este extrem de diversificat şi ţine de modul în care diferitele populaţii au înţeles să rezolve problemele

de adaptare la mediu. În timp ce triburile australiene sau africane îşi procură hrana cultivând pământul ori vânând animalele, occidentalii preferă să achiziţioneze produsele de la
supermarketuri ori să le crească în gospodăriile proprii. Problema este aceeaşi, soluţia ei diferă însă foarte mult. Dacă privim o societate în ansamblul ei, putem constata că fiecare

societate şi-a dezvoltat un mecanism, un model propriu de a soluţiona problemele cu care se confruntă, fiecare societate are un aşa-numit pattern cultural prin care se adaptează la
mediu. În general acceptăm să considerăm că germanii că sunt punctuali şi foarte serioşi, japonezii sunt extrem de muncitori, etc. În realitate nu am făcut decât să definim ceea ce

numim cultura unei societăţi.

Astfel, cultura reprezintă ansamblul stilului de viaţă pe care îl regăsim la membrii unei societăţi. Acesta include limba, valorile, semnificaţia simbolurilor dar şi nivelul

tehnologic şi bunurile materiale. Swidler (1986) afirmă că putem înţelege prin cultură setul de instrumente care ne furnizează metodele prin care rezolvăm problemele cotidiene.
Revenind la problema alimentaţiei, iată că societatea noastră partajează o întreagă tehnologie care ne ajută să rezolvăm problemele din această sferă. Vorbim de frigidere, aragaz,
cuptor cu microunde, prăjitor de pâine, însă şi de evenimente legate de această nevoie: masa de Crăciun sau de Paști, ziua de naştere etc. Plecând de la acest exemplu, putem
considera cultura ca fiind formată din două mari componente: cultura materială şi cultura nematerială.
● Cultura materială este reprezentată de totalitatea obiectelor fizice pe care le produce o societate – instrumente, străzi, clădiri, jucării etc.

● Cultura nematerială se referă la limbă, valori, reguli, cunoştinţe şi simboluri la care aderă o societate.

3
În mod evident, elementele culturii materiale sunt strâns legate şi depind de cultura nematerială.
Cultura nematerială

Cele mai importante componente ale culturii nemateriale sunt reprezentate de limbă, valori şi norme.

Limba

Esenţa unei culturi este reprezentată de posibilitatea de partajare a semnificaţiilor între membrii unei societăţi. În mod curent, realizăm acest lucru prin intermediul limbajului.
Limba este aşadar abilitatea de a comunica în simboluri – oral sau în scris.
Ce înseamnă acest lucru? Iată, dacă folosim în scris cuvântul „câine”, această înşiruire de cinci simboluri ne determină să vizualizăm imaginea animalului domestic la care ne
referim. Nu este nevoie să vă desenez un câine ca să puteţi înţelege despre ce e vorba şi, mai mult decât atât, cele cinci simboluri puse unul lângă celălalt nu au nimic cu imaginea

unui câine. Totuşi, dumneavoastră aţi înţeles perfect la ce mă refer. Aceasta este abilitatea pe care am definit-o, abilitate ce permite comunicarea în simboluri. Aproape întreaga
comunicare umană se realizează utilizându-se simboluri. Chiar şi gesturile fizice şi tonalitatea sunt parte a unei culturi.

Discutând despre relaţiile limbii cu societatea, Fishman (1985) distinge trei aspecte esenţiale.
Limba fundamentează cultura. Limba este baza oricărei culturi deoarece încorporează valorile şi semnificaţiile unei societăţi, ritualurile, ceremoniile, proverbele şi legendele

acesteia. În absenţa cunoaşterii limbii, nu poate exista participare într-o cultură, pierderea limbii echivalând cu pierderea culturii respective. Acesta este şi motivul pentru care, în
încercarea impunerii culturii proprii, unele naţiuni impun mai întâi limba.

Limba este un cadru de referinţă. Alături de capacitatea de comunicare, limba conferă şi perspectiva prin care sunt văzute elementele şi evenimentele externe. Whorf (1956)
fundamentează „ipoteza relativităţii lingvistice” prin intermediul căreia se susţine că gramatica, structura şi categoriile încorporate în limbă afectează modul în care oamenii văd
realitatea. Realitatea este aşadar văzută în mod diferit de vorbitori ai diferitelor limbi. Gândurile şi percepţia noastră este filtrată prin intermediul limbii. Dacă nu avem într-o limbă
un cuvânt pentru „dor”, nu putem distinge această emoţie specifică. La fel, dacă nu avem forme pentru masculin şi feminin, percepţia noastră de gen poate fi alterată. Acest lucru

transpare mult mai clar în limbajul scris, unde comunicarea nu se mai face faţă în faţă, având un caracter puternic impersonal.
Limba este un simbol. Acest lucru apare evident chiar în cazul aceleiaşi culturi. Una şi aceiaşi limbă poate avea semnificaţii diferite în contexte diferite. Să ne amintim doar de

jargonul adolescenţilor, sau de jargonul din penitenciar. Cuvântul „caşcaval” sau cuvântul „curcan” poate avea un sens în limba comună şi un alt sens în limbajul interlop.

Valorile

Un alt aspect esenţial al unei culturi, alături de limbă, este reprezentat de valori. Valorile reprezintă ideile comune ale unei societăţi, referitoare la scopurile dezirabile.
Vorbim de obicei de valori în sensul acţiunilor bune sau rele, dezirabile sau indezirabile pentru societate. Anumite valori sunt universale unui ansamblu de culturi în timp ce altele
sunt specifice. Astfel, stabilitatea, securitatea, familia puternică, sănătatea populaţiei sunt valori universale în timp ce cooperarea poate fi o valoare la nivelul unei societăţi iar
competiţia poate reprezenta o valoare la nivelul altei societăţi. Pentru societatea românească, o valoare ar putea fi reprezentată de buna vecinătate, prin intermediul căreia se

păstrează relaţii şi legături apropiate cu alte persoane din aceeaşi locaţie (vecinii de bloc, de cartier etc.) în timp ce în Statele Unite acest lucru nu este considerat o valoare.

Normele

Normele reprezintă reguli comune de conduită prin intermediul cărora oamenii gândesc şi acţionează. Acestea postulează ce au şi ce nu au voie membrii unei societăţi să
facă. Normele şi valorile sunt strâns interconectate, primele oferind modalitatea prin care valorile sociale pot fi realizate. Normele care ghidează comportamentul pot varia de la

norme foarte generale la norme foarte specifice. La un nivel foarte general, normele care ar ghida comportamentul în familie ar putea fi:
1. Alegeţi un partener de viaţă cu care să aveţi multe în comun;

2. Aşteptaţi căsătoria până în momentul în care vă puteţi întreţine singuri astfel încât să nu depindeţi de sprijinul părinţilor;

3. Nu faceţi un copil înainte de a vă căsători;

4. Faceţi copii, de preferinţă doi – un băiat şi o fată;

5. Consultaţi-vă cu partenerul asupra deciziilor legate de locuinţă;

După cum observaţi, anumite norme vă spun ce să faceţi în timp ce alte norme vă spun ce să nu faceţi. De asemenea, unele norme sunt scrise, uneori formând baza legilor unei
societăţi în timp ce majoritatea nu sunt scrise. Indiferent dacă sunt scrise sau nescrise, normele permit controlul social, coordonând comportamentul membrilor unei societăţi.

O altă caracteristică a normelor este aceea că pot să difere extrem de mult ca importanţă de la nivel individual la nivel social. Moda de exemplu poate fi o normă importantă la
nivel individual însă fără nici o valoare pentru societate în timp ce democraţia sau monogamia sunt norme centrale în societatea noastră.

În general, putem distinge între două categorii de norme: norme populare şi norme morale.
Normele populare reprezintă modalităţi obişnuite, comune în baza cărora grupurile acţionează. Acest set de norme reglează tradiţiile (pomul de Crăciun, rochia albă de mireasă,

saluturile etc.) şi comportamentele obişnuite (mâncatul cu lingura şi furculiţa şi nu cu mâinile spre exemplu). Caracteristic acestor norme este faptul că nu au asociată o conotaţie

puternică a binelui şi răului. Nu există sancţiuni sociale puternice dacă, de exemplu, începeţi masa cu felul doi, continuaţi cu desertul, apoi mâncaţi ciorba şi la sfârşit aperitivul. În

cel mai rău caz veţi fi considerat excentric, original însă în nici un caz imoral sau criminal;

Normele morale sunt asociate puternic cu sentimentul de bine sau rău, având importante consecinţe sociale. Dacă mâncaţi friptură cu dulceaţă s-ar putea să fiţi considerat

excentric, însă dacă vă gătiţi câinele sau daţi ultimii bani pe o sticlă de vin în timp ce copii nu au ce mânca, atunci consecinţele pot fi mult mai grave. În acest caz, ceilalţi membri

ai societăţii s-ar putea să acţioneze într-un alt mod şi nu doar să vă considere original. Nu toate violările normelor morale pot avea consecinţe penale, însă în mod categoric vor

conduce la marginalizarea, ostracizarea şi izolarea individului.

4
Legile cuprind norme scrise, obligatorii pentru membrii unei societăţi, concepute de către autoritatea guvernantă şi a căror încălcare este pedepsită. În general, normele morale

cele mai importante, a căror eludare determină consecinţe grave asupra societăţii fac obiectul legilor. Dacă vă gătiţi la cină câinele s-ar putea să vă treziţi cu un control psihiatric

serios. Dacă însă va gătiţi la prânz soţia sau soţul consecințele vor fi în mod cert altele.

Relaţia dintre valori, norme şi lege (exemplu)

Conceptul Definiţia Exemplu Relaţia cu valorile

Este dezirabil ca mariajul să se realizeze

Idei comune referitoare la scopurile
Valorile în condiţiile în care există dragoste între -
sociale dorite
cei doi parteneri.

Relaţii sexuale constante între soţ şi

Reguli comune de conduită şi Motivul principal pentru a se atinge
Normele soţie, însă fără relaţii sexuale în afara
comportament valoarea
cuplului.

Împărţirea dormitorului şi a patului. Facultativă, însă importantă pentru

Norme populare Norme obişnuite, comune
Copiii dorm în cameră separată atingerea valorii

Norme cu un puternic sentiment de bine Regulă morală care permite atingerea

Norme morale Nu este permis adulterul
şi rău valorii

Standard formal de conduită, elaborat de Este ilegal ca soţul să violeze soţia. Cerinţă legală, poate sau nu poate fi
Lege
autorităţi Relaţiile sexuale trebuie să fie voluntare. susţinută de o normă.

Controlul social

Încă din copilărie am învăţat să înţelegem şi să respectăm normele, la început în familie, apoi la şcoală, în grupul de prieteni, la locul de muncă şi aşa mai departe. După un timp,
respectarea acestor norme se interiorizează, astfel încât ne este foarte greu să acţionăm altfel sau să trăim într-un alt mod. Acest proces de învăţare a normelor este caracteristic

oricărei societăţi care, la rândul ei, încurajează conformismul la norme prin utilizarea sancţiunii. Sancţiunea este aşadar recompensa acordată de societate în cazul
conformismului la norme sau pedeapsa acordată în cazul non-conformismului. Unele sancţiuni pot fi formale, specificate prin reguli interne, scrise sau nescrise. Astfel,
absenteismul sau lipsa de productivitate sunt sancţionate de organizaţii tocmai în ideea de a se păstra controlul asupra acesteia. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla la nivelul unei mari
întreprinderi dacă prezenţa angajaţilor ar fi facultativă. Alte sancţiuni, considerate a fi mult mai eficiente, au un caracter informal. Lauda, aprobarea, încurajarea, afecţiunea pot fi

mult mai eficiente în vederea încurajării comportamentului conformist iar inversul acestora (dezaprobarea, critica, excluderea) pot avea aceeaşi eficienţă în vederea reducerii
comportamentului non-conformist. Prin intermediul sancţiunilor, societatea îşi asigură astfel controlul social.
În ciuda sancţiunilor, normele nu reprezintă totuşi ghidul perfect de conduită în societate. Este important să distingem între comportamentul normativ (ceea ce ar trebui să facem)
şi comportamentul real. De exemplu, în societatea noastră, una dintre cele mai importante norme cu privire la familie încurajează fidelitatea în căsătorie. Acest lucru însă este

departe de a fi atins, putând mai degrabă să vorbim de o majoritate care are, sub acest aspect, un comportament conformist. Iată că, deşi cultura promovează şi încurajează
comportamentul de fidelitate în cuplu, comportamentul actual este altul. Această discrepanţă dintre comportamentul normativ şi comportamentul actual poartă numele de

devianţă şi reprezintă un domeniu major de cercetare sociologică.

Subcultura şi anticultura
Este evident că o cultură nu poate fi omogenă. În momentul în care un segment al societăţii se comportă semnificativ diferit faţă de mediul social, vorbim despre apariţia unei
subculturi. O subcultură reprezintă un grup social care trăieşte în mediul cultural general al unei societăţi însă îşi păstrează setul propriu de valori, normele, stilul de

viaţă şi chiar limba. Cel mai elocvent exemplu de subcultură în România este reprezentat de rromi. Avem aşadar o subcultură pe criterii etnice care, deşi trăieşte în spaţiul
cultural românesc, de cele mai multe ori îşi păstrează caracteristicile individuale ale culturii proprii. Existenţa subculturilor poată să pară, la prima vedere, ca non-conformistă. De
fapt, membrii subculturii respective se conformează unui alt set de norme, care la rândul lor pot să devieze de la normele sociale generale. Faptul că rromii vorbesc tare, se
îmbracă altfel, cerşesc sau fură poate fi considerat devinat în raport cu normele societăţii româneşti. Dacă ne raportăm însă la subcultura lor, dacă luăm în considerare istoria şi

originea acestora, vom constata că aceste comportamente sunt valorizate în cadrul societăţii rrome, fac parte din subcultura lor. Totuşi, unele comportamente încalcă flagrant
normele societăţii generale. Furtul cerşetoria sunt doar câteva comportamente incluse în această categorie. Pute vorbi în acest caz de subcultură? Iată că o subcultură respectă
totuşi normele sociale generale, deşi prezintă un set de valori proprii. În acest caz vorbim de anticultură. Anticultura este reprezentată de grupurile sociale care au valori,
interese, credinţe şi stiluri de viaţă în contradicţie cu cele acceptate de cultura generală. Este, dacă doriţi, o respingere radicală a normelor sociale generale. Rromii se află

undeva la graniţa dintre subcultură şi anticultură. Grupurile stradale, găştile de cartier, bandele de infractori reprezintă cel mai bun exemplu de anticultură.
Am văzut până acum că o cultură reprezintă un stil de viaţă. În anumite privinţe cultura conţine o limită teritorială ce grupează un anumit număr de persoane. Va trebui să facem

aşadar distincţia între cultură şi societate. O societate reprezintă o populaţie ce partajează acelaşi teritoriu şi este unită pe criterii economice şi politice. De cele mai multe
ori, membrii unei societăţi împart şi aceeaşi cultură, însă sunt cazuri în care mai multe culturi se regăsesc la nivelul aceleiaşi societăţi. Statele Unite ale Americii reprezintă o

societate în care putem regăsi o multitudine de culturi.

Determinanţi ai comportamentului uman

La nivel mondial, oamenii au foarte multe lucruri în comun. Problema care se pune este aceea dacă omenirea găseşte aceleaşi tipuri de răspuns la solicitările din mediu pe cale
instinctuală, mecanismul fiind unul genetic sau pe cale culturală. Vorbim astfel de cultura universală, ce reprezintă modele comportamentale regăsite în toate culturile.

5
Determinanţi biologici

În momentul în care găsim aceleaşi modele de comportament la nivelul societăţii europene şi la nivelul triburilor din Amazon, este uşor de presupus faptul că ar exista un fond

biologic comun, de natură genetică. Un astfel de pattern comun este dominanţa. Chiar şi în cele mai simple societăţi, bărbatul domină femeia şi adulţii domină copiii. Acest model
îl întâlnim nu numai la oameni ci şi la anumite specii de animale, întrebându-ne dacă comportamentul dominant nu este cumva de natură genetică. Pornind de la această întrebare,

sociologii au început să fie interesaţi de evoluţie, în special de determinismul biologic. Deşi perspectiva acestui determinism a fost puternic criticată, totuşi a permis crearea unei
noi discipline, sociobiologia, care studiază bazele biologice ale tuturor formelor de comportament uman. Ideea fundamentală a acestei discipline este aceea că biologia şi
cultura interacţionează în determinarea comportamentului. Cultura este influenţată de bazele biologice care la rândul lor sunt alterate de influenţele culturale. Cele mai importante
arii de interes ale acestei discipline se referă la comportamentul parental, diferenţele biologice între bărbat şi femeie, origine biologice ale violenţei.

Am văzut deja faptul că limba reprezintă fundamentul culturii, permiţând acumularea şi transmiterea experienţei. Deoarece omul este singura specie capabilă să folosească
limbajul, cultura este şi ea exclusiv umană. Suntem singura specie capabilă să se adapteze mediului atât prin cultură cât şi biologic. Studiile făcute pe primate (cimpanzei şi gorile)

au arătat însă că şi acestea pot învăţa să folosească simboluri şi limba, demonstrând existenţa capacităţii de gândire abstractă şi comunicare la maimuţe (Premack, 1972;
Rumbaugh, 1973, Patterson, 1978). Un element esenţial care distinge omul de maimuţe este faptul că acesta nu are numai capacitatea de a învăţa limba, dar are şi capacitatea de a

o preda, de a transfera ceea ce a învăţat la alţii. Astfel, cultura prezintă o serie de caracteristici care o fac într-adevăr unică fiinţei umane:
Cultura este învăţată. Nu se transmite genetic ci poate fi învăţată în urma interacţiunii cu alţi oameni;

Cultura este gândită. Este proprie omului şi se transmite simbolic prin limbaj. Fiecare generaţie acumulează cunoştinţe şi experienţă pentru generaţiile care vor urma;

Cultura este normativă. Ne spune cum şi când să acţionăm, ce comportament să avem;

Cultura permite rezolvarea de probleme. Ne ajută să ne adaptăm problemelor cu care ne confruntăm în mediul biologic şi social;

Cultura este relativă. Trebuie evaluată din perspectiva modului în care permite unei societăţi să se adapteze. Nu pot exista criterii universale de evaluare, nu există cultură bună

sau rea ci evaluarea ei se face numai contextual.

Determinanţi culturali

Determinanţii biologici ai culturii explică de ce oamenii acţionează în acelaşi fel sub anumite aspecte însă nu pot explica de ce societăţile diferă unele faţă de altele. Am văzut că
nu putem vorbi de transmiterea genetică a culturii, aceasta nu este instinctivă ci mai degrabă compusă din modele învăţate prin interacţiunea dintre oameni. Faptul că din punct de

vedere cultural societăţile diferă unele faţă de altele, nu ne permite să evaluăm o cultură decât în contextul societăţii respective. Acest lucru poartă numele de relativism cultural.
În anumite triburi din Africa, mamei nu-i este permis să vorbească sau să atingă primul şi al doilea copil născut, exceptând alăptatul. Întreaga afecţiune este dată de bunici sau
mătuşi. Motivul acestei norme este evitarea unei direcţii afective unice între mamă şi copil. Afectivitatea şi loialitatea copilului trebuie dirijată în interesul grupului şi nu doar în
direcţia mamei, determinând pe termen lung o fidelizare perfectă şi o integrare excelentă a copilului în societate. Este aceasta o normă bună sau o normă rea? Poate pentru

societatea omenească pare un barbarism, însă pentru acea societate s-a dovedit benefică, norma contribuind la creşterea solidarităţii şi coeziunii grupului. Conform relativismului
cultural, nu putem vorbi despre practici universal bune sau universal rele. Binele şi răul sunt concepte relative şi nu absolute.

Tendinţa de a considera valorile şi normele propriei culturi ca un standard şi a evalua alte culturi prin perspectiva acestora poartă numele de etnocentrism. Acesta
reprezintă o serioasă barieră în calea interacţiunii popoarelor din diferite culturi determinând confuzii şi interpretări eronate. Uciderea copiilor, sacrificiul sau canibalismul tindem
să le interpretăm ca şi comportamente universal nocive, însă şi la ora actuală există culturi pentru care sunt valori. Este aproape imposibil să facem judecăţi de valoare referitoare
la aceste tipuri de acţiuni deoarece nu cunoaştem absolut deloc valorile culturale ale societăţii respective. În baza etnocentrismului s-au manifestat poate cele mai atroce crime din

istoria civilizaţiei occidentale. Să ne amintim de conchistadorii spanioli, exterminarea indienilor americani, inchiziţia din perioada evului mediu.
Singurul aspect benefic al etnocentrismului îl reprezintă posibilitatea de manifestare a controlului social. Învăţăm să urmăm normele culturii noastre deoarece considerăm că sunt
corecte. Evoluţia unei societăţi bazată pe conformism nu poate exista în absenţa etnocentrismului.
Variaţiile culturale

Dacă cultura îşi propune să rezolve probleme relativ comune, universale, cum de există o asemenea variabilitate a modelelor culturale? Care sunt factorii care determină acest
lucru? O parte din această variaţie poate fi explicată prin condiţiile de mediu. Alte explicaţii pot include izolarea, tehnologia sau temele culturale dominante. Fiecare dintre aceste
aspecte pot afecta elaborarea culturii şi dezvoltarea societăţii.

Condiţiile de mediu

De ce sunt românii diferiţi de japonezi, americani, suedezi sau indieni? Una dintre posibilele explicaţii ar fi aceea că structura genetică este determinată de mediul fizic. Clima
caldă sau rece, solul fertil sau arid, vegetaţia, animalele, ploile, toate reprezintă condiţii de mediu la care oamenii trebuie să se adapteze. Aceste condiţii de mediu dintr-o zonă

reprezintă structuri pe baza cărora se manifestă evoluţia culturală a unei societăţi. Un mediu natural musonic, caracterizat prin două anotimpuri permite unei societăţi
conştientizarea acestui climat şi rolul pe care-l are în supravieţuire. O astfel de societate poate fi caracterizată prin anxietate în faţa naturii şi pe dezvoltarea unui culturi bazată pe

ceremonii religioase.
În societatea modernă, prezenţa cutremurelor, ca în Japonia, poate determina acţiuni ale guvernului, găsirea soluţiilor pentru situaţii de criză, poate conştientiza necesitatea

refacerii periodice a culturii materiale.

Izolarea

Atunci când un model cultural evoluează în urma unei necesităţi de adaptare la condiţiile din mediu, absenţa contactului cu alte societăţi permite perpetuarea acelui model cultural.
Izolarea poate fi determinată de condiţii geografice sau sociale. Dacă triburile din Amazon au fost, până recent izolate din considerente geografice, anumite comunităţi se izolează

pe criterii sociale. Comunităţile religioase, cum ar fi Amish sau Jonesville se izolează social, păstrând stilul de viaţă din secolul XIX, pentru a nu permite culturii generale să
influenţeze subcultura creată pe baze religioase.

6
Un factor important ce afectează izolarea este etnocentrismul. Deoarece noi tindem să apreciem alte culturi prin prisma normelor şi valorilor proprii culturii noastre, vom crea o
barieră la intersecţia cu alte culturi, barieră ce facilitează izolarea.

Cursul 3 - Valori, atitudini şi opinii

1. Unele precizări conceptuale

Ca definiţii minimale, putem spune că valorile reprezintă principii generale despre ceea ce este dezirabil, despre ceea ce e demn de urmat în viaţă, atitudinile fiind poziţiile relativ
stabile faţă de obiecte, indivizi, situaţii etc. şi faţă de propria persoană, iar opiniile sunt păreri, reacţii exprimate verbal şi uşor schimbătoare faţă de aceste diverse aspecte. Într-o
substanţială măsură, valorile se transcriu în atitudini, iar atitudinile se exprimă şi se specifică în opinii.
Precizări legate de noţiunea de valoare:

1. Valorile în calitatea lor de principii generale despre ceea ce e dorit, funcţionează atât la nivel societal şi grupal, cât şi la cel individual. Se vorbeşte despre “sisteme de valori”,
“orientare axiologică” sau “scară de valori” - expresii foarte apropiate ca înţeles - avându-se în vedere oricare dintre cele trei niveluri. Mai mult, valorile devin operante numai

dacă sunt internalizate de către indivizi. Apoi, a deduce sistemul de valori efective specific unei culturi - şi nu doar versiunea sa declarată la nivel abstract - presupune studierea
mentalităţilor şi conduitelor individuale. Totuşi, individualismul metodologic nu trebuie absolutizat nici aici, pentru că valorile există şi la nivel supraindividual, fiind promovate

de către structuri şi instituţii sociale (şcoală, familie, biserică, mass-media etc.) Acceptabilă pare teza, avansată cu mai bine de jumătate de secol în urmă în antropologia culturală,
a cauzalităţii circulare dintre specificul cultural şi personalitatea individului, în sensul că o anumită matrice culturală produce, prin socializare şi educaţie, un anumit tip de

personalitate, care, la rândul ei, crează o cultură specifică.

2. Valorile au statut de motive acţionale. Adică, odată interiorizate, ele nu reprezintă doar simple “stiluri” de conduită, ci şi propensiuni ale acesteia. De pildă, nu e vorba dacă
ajung sau nu să realizez ceva frumos, ci dacă urmăresc realizarea Frumosului ca atare. Tot aşa pentru Bine, Dreptate, Echitate etc. Există, altfel spus, în termeni maxweberieni, o
“raţionalitate axiologică”, raţiunea de a acţiona fiind tocmai aceea de a traduce în fapte anumite valori umane.

3. Nu puţini sunt însă specialiştii care contestă valorilor caracterul de forţă motivaţională, în calitatea lor de date universale. Universale nu neapărat numai în sensul de valori
general umane, dar chiar şi în acela referitor la rolul lor de principii transsituaţionale. Multe studii de teren şi experimentale de sociologie şi psihologie socială arată că practicarea

concretă a valorilor şi normelor diferă atât de mult de la situaţie la situaţie încât acestea îşi pierd eficienţa lor de operatori motivaţionali universali, de raţionalitate axiologică.
Valori, norme şi criterii morale (ca just-injust) - spun asemenea cercetări empirice - sunt construcţii mentale ale actorilor sociali, în funcţie de particularităţile situaţiei, natura şi

scopul activităţii, consecinţele anticipate. Construcţiile sunt, aşadar, contextuale.

R. Boudon (1995) crede că tensiunea epistemică dintre universal şi contextual, în domeniul judecăţilor morale, al axiologicului în general, se poate rezolva printr-o abordare
cognitivistă. Soluţia propusă ar fi următoarea. Există o raţionalitate axiologică, dar nu una general valabilă. Opţiunile valorice morale ale indivizilor vor fi altele în funcţie de
tipurile de situaţii (contexte); pentru parametrii identici, însă, raţionamentul este universal. Ca şi în matematică, de la aceleaşi axiome se ajunge la aceleaşi concluzii.

4. Numeroasele studii empirice converg însă cu datele oferite de practica istorică şi cotidiană infirmând contextualismul pur şi raţionalitatea exclusiv pragmatică. E greu de admis
că putem explica constanţa comportamentală a indivizilor şi grupurilor fără existenţa unor principii orientative de viaţă (valori); şi, de asemenea, de a explica foarte ridicata
consensualitate de gândire şi comportament în cadrul multor culturi şi subculturi. Pe de altă parte, nici viziunea “valorilor veşnice”, imuabile, general valabile, cu acţiune
mecanică nu e productivă. Ca şi alte “fapte sociale” ele sunt supuse presiunilor situaţionale, interpretărilor şi schimbărilor.

5. Termenul de “valoare’ este asociat frecvent, în abordările sociologice, cu cel de “normă”. Nu de puţine ori apare astfel expresia “sistemul de valori şi norme”. Mai mult, în
deceniile din urmă, conceptul de valoare a fost abandonat de mulţi sociologi în favoarea celui de normă. Aceasta întrucât normele sociale par mult mai uşor de operaţionalizat şi

de identificat în comportamentul uman, dizolvând cumva valorile. Desigur, aici este şi o chestiune de limbaj: poţi spune “echitate” (valoare) sau “norma echităţii”.
Dincolo de exprimare însă, considerăm, urmându-l pe M. Rokeach (1973), că între valori şi norme există şi deosebiri de conţinut. Valorile sunt prescrieri mai generale ale modului
de comportament, ale fixării de scopuri şi subscopuri decât normele sociale. Acestea din urmă ne spun cum să ne comportăm în împrejurări date, fără a constitui mobiluri ale
organizării vieţii cu bătaie pe termen lung. Valorile reprezintă baza pentru acceptarea sau respingerea unor norme specifice. A saluta pe cunoscuţi este o normă, dar nu valoare

propri-zisă. Normele sociale, chiar însuşite şi practicate cu un anumit automatism de către indivizi, le apar acestora mai exterioare (dacă putem spune aşa), mai impersonale decât
valorile, care sunt resimţite a fi ancorate mai intim în eu.
În ceea ce priveşte celelalte două concepte, cel de atitudine şi de opinie următoarele note sunt mai importante pentru înţelegerea şi corecta utilizare a lor.
a. Atunci când luăm o poziţie (atitudine) faţă de ceva sau de cineva, avem de a face cu o strânsă împletire de procese cognitive, afective şi conative: evaluarea, aprobarea sau

dezaprobarea obiectului atitudinii noastre (componenta afectiv-apreciativă) se bazează întotdeauna pe informaţii, informaţii ce pot fi, bineînţeles, mai mult sau mai puţin ample şi
concrete (componenta cognitivă). Atitudinea este totodată şi o predispoziţie de a acţiona, un vector motivaţional (componenta conativă).
b. Atitudinea are un caracter relativ stabil în timp, îm multe definiţii atitudinile fiind caracterizate ca “sisteme durabile de evaluări”. Atitudinile sunt mai rezistente la schimbări
decât cunoştinţele pure, tocmai pentru că în ele este prezentată dimensiunea afectiv-axiologică.

c. Atitudinea este o variabilă latentă, ceva interior şi virtual, deşi se originează preponderent în sociocultural. În relaţiile şi activităţile cu exteriorul, la rândul ei determină relaţii şi
activităţi. Graţie unităţii de atitudini şi comportament (inclusiv cel verbal), este posibilă cunoaşterea şi modificarea atitudinilor prin intermediul comportamentului (şi invers).

d. Cele mai multe definiţii ale atitudinii consemnează ca notă specifcă a ei, faţă de alte manifestări psihice, orientarea spre un obiect, bipolaritatea. Între cei doi poli (pro şi contra),
există un continuum, atitudinea putând fi mai mult sau mai puţin favorabilă sau nefavorabilă, astfel încât ea are diferite grade de intensitate. Pe acest principiu sunt construite

scările (scalele) de atitudine şi multe chestionare. Postulatul teoretic al continuumului bipolar nu este însă atestat întotdeauna în cercetările empirice (punctul zero, de mijloc, al
continuumului poate fi saturat de necunoaştere, răspunsuri neutre, ambigue sau ambivalente sau chiar de stări conflictuale).

e. Constituite la nivelul personalităţii umane într-un sistem, atitudinile nu sunt echiponderale nici ca generalitate şi centralitate şi nici ca energie motivaţională. Cele mai generale
şi centrale se schimbă mai greu decât cele periferice şi specifice pentru că implicarea eului în primele este mai profundă şi pentru că schimbarea lor are consecinţe mai importante
asupra întregului sistem.
f. Opinia este expresia verbală a atitudinii dar nu este singura ei expresie. În calitatea sa de variabilă latentă, de “interior”, atitudinea se manifestă, deasemenea şi prin semantica

gestico-posturală şi prin actele de conduită propriu-zise (comportamentul deschis). Uneori, mai ales la nivelul de popularizare, comportamentul este tratat ca o componentă a
atitudinii, dar, din cele prezentare anterior, diferenţa dintre ele apare ca foarte evidentă. Cu atitudinea interferează puternic, în schimb, intenţia comportamentală, care este tot un

parametru intrinsec conştiinţei.

Referindu-ne mai direct şi de o manieră sintetică la raportul valori-atitudini-opinii, putem afirma că cele trei componente descriu stări caracteristice care diferă între ele după

gradul de generalitate, centralitate (profunzime) şi stabilitate, structurându-se într-un model ierarhic: valorile apar apar ca principii generale şi de mare stabilitate referitoare la
modurile de comportament sau scopurile ultime ale existenţei, fiind central şi profund angajate în configuraţia şi dinamica personalităţii; atitudinile exprimă valorile, sunt

7
modalităţi de operaţionalizare şi instrumentalizare ale acestora, având totuşi un grad mai mare de centralitate şi durabilitate decât opiniile, care apar mai fluctuante. M. Rokeach
(1973) susţine în acest sens că atât la nivel individual, cât şi la cel al comunităţilor umane, valorile sunt de ordinul zecilor, atitudinile de ordinul sutelor, iar opiniile de ordinul

miilor sau zecilor de mii.

Din acest model rezultă că studierea valorilor şi atitudinilor - şi a schimbării lor - nu poate fi realizată în mod pertinent doar prin întrebări de opinie, cu atât mai puţin prin unele

simpliste. Să mai observăm, totodată, că modelul şi distincţiile conceptuale sunt mai uşor de realizat speculativ, ca tipuri ideale, ele fiind mai geru de transpus şi regăsit în
instrumente metodologice. De altfel, nici la nivel teoretic şi semantico-lingvistic discuţiile nu sunt atât de tranşante şi clare. De exemplu, prin expresia atât de des utilizată
“atitudinea faţă de lume şi viaţă” nu se desemnează un set de valori? Tot aşa, considerând valorile ca “fapte sociale” nu este normal să spunem “atitudinea faţă de valori” ? În fine,
multe cercetări empirice arată cu mare claritate că există opinii (specifice) foarte stabile.

În ciuda acestor dificultăţi practice de separare a planurilor pe care se găsesc conceptele menţionate, important este să fim conştienţi de distincţiile dintre ele, de faptul că e vorba
de entităţi de natură foarte diferită, ceea ce implică apelul la instrumente specifice pentru studierea lor. Pericolul pe care îl reprezintă, din acest punct de vedere, exploatarea

superficială şi fără discernământ a datelor obţinute prin anchete şi sondaje este acela de a face salturi şi extrapolări nepermise de la opiniile culese prin chestionar la atitudini şi
valori.

CURSUL NR. 4

FUNDAMENTELE ŞI FUNCŢIILE SOCIALE ALE DREPTULUI

CONCEPŢIA STRUCTURAL – FUNCŢIONALISTĂ DESPRE ROLUL ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI ÎN SOCIETATE.
I. FUNCŢIILE ŞI FUNDAMENTELE SOCIALE ALE DREPTULUI

Dintotdeauna, noţiunea de societate a implicat noţiunea de drept. „Ubi societas, ibi jus”(acolo unde există societate, există şi drept).

Existenţa şi funcţionarea normală a grupurilor umane nu poate fi concepută în absenţa unui minimum de norme şi prescripţii juridice. Acestea apar şi se impun ca urmare a
existenţei solidarităţii sociale şi a adâncirii diviziunii muncii.

Normele şi prescripţiile juridice au menirea de a asigura convieţuirea indivizilor şi evaluarea conduitelor lor.
Dreptul include un ansamblu de reguli, îndatoriri şi obligaţii normative desprinse din cutume şi uzanţe, din practici, obiceiuri şi moravuri.

Dreptul are legături esenţiale cu morala. El reprezintă „logicizarea valorii morale”: dreptul nu se identifică însă cu morala, nici în formă, nici în conţinut.
Dreptul reprezintă un corpus sistematizat de norme şi reguli , considerate ca drept de o parte, recunoscute ca obligaţie de cealaltă, acceptate şi menţinute printr-un

mecanism specific de reciprocitate. Dreptul se întemeiază pe constrângerea publică, aceasta asigurând cadrul normativ pe baza căruia se desfăşoară acţiunile indivizilor.
Dreptul include prescripţii referitoare la rolurile pe care trebuie să le îndeplinească indivizii în diferite contexte acţionale, lăsând însă o mare libertate în privinţa
modalităţilor concrete de a le juca. De aceea, se consideră că drepturile şi obligaţiile prescrise de către regulile juridice sunt, de fapt, aşteptări.
Scopurile dreptului ca instituţie fundamentală a societăţii sunt următoarele:
● de a formula reguli de comportare prin stabilirea unor roluri;
● de a face ca regulile să fie observate prin utilizarea unor mijloace capabile să asigure ordinea socială şi să fie respectate aşteptările indivizilor.

În societate, dreptului i se recunoaşte funcţia de ordine şi integrare: dreptul urmăreşte aplanarea potenţialelor surse de conflict social şi nivelarea „asperităţilor” ce împiedică
funcţionarea mecanismului relaţiilor sociale.
Dreptul poate apărea pe de o parte ca forţă activă: în această ipostază funcţia dreptului este de instrument de protejare a valorilor şi normelor sociale fundamentale, de asigurare a
ordinii sociale.

Pe de altă parte, dreptul poate apărea ca forţă reactivă: în acest sens, dreptul apare ca un instrument de conservare şi imobilism ale sistemului social.
Dreptul dobândeşte forţă şi vitalitate prin transpunerea lui în anumite forme şi tipare ce alcătuiesc sursele/izvoarele sale formale.
Cu privire la rolul dreptului în societate s-au conturat mai multe direcţii de analiză:
a. Din perspectiva pozitivismului juridic, dreptul scris – aşa cum există el în coduri, legi şi alte acte normative emise de către stat – reprezintă singura sursă şi

îndrumar pentru controlul acţiunilor indivizilor. Altfel spus, din acest punct de vedere, întreaga viaţă şi realitate a dreptului se reduce doar la acel drept elaborat de către stat.
b. Din perspectiva normativismului juridic, orice drept este un drept de stat şi orice stat are un drept de stat.
c. Sociologia s-a pronunţat pentru „cercetarea ştiinţifică liberă a dreptului” apelând la datele şi cercetările de specialitate.
Astfel, Eugen Erlich consideră că centrul de greutate al apariţiei şi funcţionării dreptului nu rezidă în legi, coduri, jurisprudenţă, ci în însăşi societatea care, prin grupurile

sociale, creează şi aplică dreptul.

El propune chiar substituirea metodei deductive – utilizată de jurisprudenţă – cu metoda inductivă, proprie sociologiei. În opinia lui Erlich, dreptul nu se reduce la prescripţiile

normative ce există în coduri sau legi, ci reprezintă un mod de conduită referitor la acţiunile indivizilor: dreptul este o normă ce poate fi extrasă din comportamentul grupurilor
sociale şi care poate fi cunoscută prin metoda inductivă.

Toate prescripţiile abstracte nu sunt valabile decât pentru tribunalele şi organele statului, pentru că alături şi în paralel cu aceste norme legale există o ordine juridică
spontană – ce aparţine grupurilor sociale – şi un drept viu, spontan şi difuz, ce face abstracţie de formulările oficiale.

Durkheim consideră că dreptul reprezintă simbolul vizibil al solidarităţii organice: dacă dreptul represiv (sancţiuni punitive pentru individ) caracteriza societăţile
mecanice(arhaice), dreptul restitutiv se bazează pe sancţiuni recompensatoare.
Din această perspectivă, funcţia esenţială a dreptului este aceea de formulare a unor reguli - prin protejarea celor mai importante valori sociale – şi de a face ca ele să fie observate
şi respectate prin utilizarea unor mijloace specializate şi instituţionalizate.

Trăsătura fundamentală a dreptului o reprezintă întrebuinţarea legitimă a constrângerii de către un agent autorizat în mod public.(sau, aşa cum afirma Max Weber, întrebuinţarea
legală, legitimă şi consfinţită a constrângerii de către un agent autorizat în mod public).

II. T. PARSONS ŞI R. MERTON: CONCEPŢIA STRUCTURAL – FUNCŢIONALISTĂ DESPRE ROLUL ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI ÎN SOCIETATE.
Reprezentanţi de seamă ai structural – funcţionalismului, Talcott Parsons şi Robert Merton acordă un rol important dreptului în organizarea şi funcţionarea societăţii. În lucrări

precum „Dreptul şi controlul social”, „Drept şi Sociologie” (Parsons) şi „Structură socială şi anomie”(Merton), cei doi sociologi americani consideră faptele sociale nu ca pe
nişte lucruri, ci ca pe acte, comportamente intenţionale, relaţii motivate ale individului în anumite situaţii sociale.

În consecinţă, acţiunea socială este evaluată într-un cadru de referinţă alcătuit din trei elemente: actorul social, situaţia socială şi orientarea acţiunii în raport cu
anumite norme şi exigenţe. Normele indică individului alternativele permise social, pe baza cărora îşi poate orienta acţiunile în diferitele situaţii sociale. Aceste acţiuni presupun
atât adecvarea mijloacelor la scopuri, cât şi circumscrierea scopurilor imperativului raţionalităţii.

8
Raţionalitatea poate fi înţeleasă sub două aspecte: pe de o parte, ca raţionalitate intrinsecă (atunci când scopurile sunt realizate deliberat) şi, pe de altă parte, ca raţionalitate
simbolică (atunci când scopul este realizat în mod nemijlocit, mai mult ca simbol decât ca realitate).

Atunci când mijloacele şi scopurile intră în conflict sau nu se realizează concordant, individul simte un sentiment de frustrare, având tendinţa de a transgresa normele prin
utilizarea unor mijloace inadecvate.

De aici, una dintre funcţiile dreptului este aceea de integrare, constând în aplanarea potenţialelor elemente de conflict şi „ungerea” mecanismelor relaţiilor sociale.
Dreptul trebuie, deci, să aibă o finalitate, un scop social. Dar, spun sociologii americani, în această acţiune pot apărea, pe lângă funcţii sociale şi disfuncţii ale dreptului,
disfuncţii ce se pot manifesta atât în formă latentă, cât şi în formă manifestă.
Un exemplu în acest sens îl reprezintă represiunea penală contra criminalităţii. După epocă şi caz, aceasta poate avea ca funcţii manifeste satisfacerea sentimentului de dreptate

, repararea pagubei, restabilirea ordinii sociale perturbate şi intimidarea delicvenţilor. În ceea ce priveşte funcţiile latente disfuncţionale, represiunea penală reprezintă defularea
instinctelor sadice şi revendicative ale societăţii, atât în sens freudian, cât şi în cel nietszche-ian („Altruismul, spune Nietszche, este egoismul filtrat prin cultură şi civilizaţie”.)

Robert Merton dezvoltă conceptul de anomie introdus în sociologie de către Emile Durkheim. El transpune conceptul de anomie de la nivelul societal la cel individual.
În opinia lui Merton, atunci când există discrepanţe între scopurile valorizate socio – cultural şi mijloacele pentru realizarea lor, indivizii acţionează printr-unul din cele

cinci moduri de adaptare:

Scopuri Mijloace
1. Conformitatea + +
2. Inovatia + -
3. Ritualismul - +

4. Evaziunea - -
5. Rebeliunea +/- +/-
1. Există conformitate atunci când există concordanţă între scopuri şi mijloace, deşi nu întotdeauna au drept rezultat satisfacerea totală a idealurilor.
2. Există inovaţie atunci când scopul este bine interiorizat, iar mijloacele sunt inadecvate. Este cazul „deviantei pozitive”, sintagmă ce defineşte transgresarea
normelor în sensul progresului (în sus, dincolo de ele).
3. Ritualismul apare ca o consecinţă a inexistenţei sau limitării scopurilor sau a mijloacelor legale.
4. Evaziunea apare ca o consecinţă a absenţei sau abandonării atât a mijloacelor, cât şi a scopurilor.
5. Rebeliunea apare în momentul în care scopurile şi mijloacele sunt respinse simultan şi sunt înlocuite cu altele.
Plecând de la această teorie, structural – funcţionaliştii ajung la concluzia că, în orice societate, orice normă socială are o funcţie şi o disfuncţie. În acest sens, Merton afirma:
„Arta legiuitorului pune în balanţă funcţiile şi disfuncţiile. Disfuncţiile trebuie să fie cât mai mici.”
Exemple de funcţii şi disfuncţii ale aceleiaşi norme sunt foarte multe. Astfel, Legea partajului egal , introdusă în Franţa după Revoluţia din 1789, a avut ca funcţie introducerea

egalităţii între indivizi, iar ca disfuncţii scăderea natalităţii şi fărâmiţarea suprafeţelor agricole. Legea prohibiţiei a avut ca funcţie limitarea consumului de alcool, iar ca disfuncţie
apariţia criminalităţii organizate.

CURS NR. 5
NORME SOCIALE SI SANCTIUNI SOCIALE

I. NORME SOCIALE
În orice societate există un model etico – normativ şi cultural pe baza căruia indivizii îşi organizează acţiunile raţionale. Acest model etico – normativ şi cultural include valori
sociale ce sunt cunoscute de către indivizi prin intermediul normelor sociale.

Normele sociale reglementează conduita oamenilor în cele mai diverse sfere de activitate ale societăţii, viaţa sociala nu se poate desfăşura în mod normal fără acţiunea normelor
sociale. Aceasta pentru ca normele sociale conţin reguli adresate indivizilor, descriind şi detaliind modalităţile în care valorile trebuie concretizate în comportamente legitime şi

acceptate de societate. Normele sociale asigură adaptarea conduitei individului la cerinţele şi necesităţile grupului, individualizează şi pun în valoare subiectul, asigură integrarea
sa în sistemul de valori sociale al colectivităţii.

Definim normele sociale ca fiind reguli de conduită ce contribuie la raţionalizarea vieţii sociale prin următoarele efecte:
1 - Normele creează un sistem de drepturi, obligaţii şi interdicţii ce materializează diferitele interese, scopuri şi idealuri sociale.

2. – Normele asigură sociabilitatea umană, precum şi predictibilitatea comportamentelor şi acţiunilor sociale.

3. – Normele asigură evitarea conflictelor şi tensiunilor sociale, prin limitarea reciprocă a conduitelor individuale , neconstrânse şi libere.
În acest sens, Kant definea dreptul ca fiind „limitarea reciprocă a voinţelor individuale libere şi neconstrânse”.
Pentru Parsons, „dreptul are rolul de a netezi asperităţile sociale şi de a unge mecanismele conflictuale”.

Carbonnier afirmă că „dreptul transpune într-un limbaj tehnico – normativ structurile şi formele vieţii sociale”.
Pentru Nietzche, „dreptul nu posedă altă forţă decât frica pe care spiritele sclave o au despre el”.
4. – Normele stabilesc reguli de acţiune socială şi de conduită socială, stipulând ce mijloace trebuie să adopte un individ în condiţii sociale determinate pentru a-şi atinge
dezideratele sale.

Întreaga problematică a sociologiei juridice se grupează în jurul a trei teme:

a. normă – normativitate – ordine normativă

b. conformitate – conformism – receptare/acceptare/respectare

c. abatere – violare – trangresiune a normelor (fenomenele de devianţă,

delicvenţă, licit/ilicit, etc.)

5. - Normele sunt un dat social: indivizii le percep, acceptă şi respectă datorită intervenţiei a trei factori:

a. Presiunea socială a grupului/colectivităţii/societăţii exercitată formal/informal, organizat/neorganizat, instituţionalizat/neinstituţionalizat. Cu cât o societate

este mai cuprinzătoare, presiunea socială este mai apăsătoare devenind presiune normativă, exercitându-se prin intermediul administraţiei, poliţiei, justiţiei, procuraturii.
b. Procesul de socializare morală şi normativă exercitat prin intermediul diferiţilor agenţi sociali sau instituţii sociale.

9
 c. Existenţa sistemului de sancţiuni sociale prin care pe de o parte sunt premiate conduitele conforme cu modelul etic al societăţii respective şi, pe de altă parte,
sunt sancţionate, reprimate, dezavuate conduitele neconformiste, deviante, delicvente. (vorbim de existenţa unui sistem complex de sancţiuni sociale organizate şi neorganizate,

formal şi informal).
Reprezentând, în esenţă, standarde sau etaloane de comportament social, la a căror “observare şi respectare societatea ne poate atenţiona printr-o constrângere mai

mult sau mai puţin intensă” (J.Carbonnier), normele sociale sunt extrem de diverse (morale, juridice, economice, religioase, etc.), fiind elaborate în anumite forme şi
emanând de la diferite instanţe, agenţi sau grupuri sociale.
Procedura de elaborare şi aplicare a normelor poate fi:
a)- neorganizată (neinstituţionalizată), spontană şi difuză; Este cazul cutumelor, uzanţelor, obiceiurilor şi practicilor instituite prin intervenţia colectivă şi anonimă a

unor grupuri sociale, norme acceptate şi respectate prin forţa tradiţiei;

b)- organizată (instituţionalizată), prin intermediul unor instituţii, organizaţii sau agenţi specializaţi, cu respectarea anumitor forme şi proceduri de elaborare şi

aplicare. (R.Pinto şi M.Grawitz)

a. Relaţia de determinare dintre individ si grup, reglementata de norma socială, poate fi mai rigidă (exempli gratia, normele care reglementează activitatea într-un organism

militar) sau mai puţin rigidă (exempli gratia, relaţiile dintre membrii unui grup de prieteni). În această situaţie, libertatea umană care de la Spinoza la Hegel nu poate fi
caracterizată decât ca o necesitate, este chiar norma socială, care are menirea de a asigura însăşi existenţa şi funcţionalitatea societăţii umane.

b. În orice societate există foarte multe tipuri de raporturi sociale şi, ca urmare, normele sociale care reglementează aceste raporturi sociale sunt foarte variate, norme
obişnuielnice, norme religioase, norme morale, norme politice, norme juridice. Aceste categorii de norme nu acţionează dispersat în cadrul societăţii, ele se află în interdependenţă
şi conexiune.
c. Normele au şi anumite conţinuturi de valori sociale şi de aceea, unele dintre ele sunt acceptate, recunoscute şi respectate mai uşor de către membrii societăţii, iar altele, deşi

sunt cunoscute, nu sunt respectate aproape deloc.

Termenul « normă » este asociat frecvent, în abordările sociologice, cu cel de «  valoare », mai ales în expresia “sistemul de valori şi norme”. Mai mult, în deceniile din urmă,

conceptul de valoare a fost abandonat de mulţi sociologi în favoarea celui de normă. Aceasta întrucât normele sociale par mult mai uşor de operaţionalizat şi de identificat în
comportamentul uman, dizolvând cumva valorile. Se consideră că este şi o problemă de limbaj, exempli gratia, poţi spune “echitate” (valoare) sau “norma echităţii”.

Dincolo de exprimare însă, specialiştii consideră că între valori şi norme există şi deosebiri de conţinut.
- Într-o definiţie minimală, valorile reprezintă principii generale despre ceea ce este dezirabil, despre ceea ce e demn de urmat în viaţă. Valorile sunt prescrieri mai generale
ale modului de comportament, ale fixării de scopuri şi subscopuri, decât normele sociale. Normele sociale ne spun cum să ne comportăm în împrejurări date, fără a constitui
mobiluri ale organizării vieţii cu bătaie pe termen lung. Valorile reprezintă baza pentru acceptarea sau respingerea unor norme specifice. A saluta pe cunoscuţi este o normă,

dar nu o valoare propriu-zisă. Normele sociale, chiar însuşite şi practicate cu un anumit automatism de către indivizi, le apar acestora mai exterioare, mai impersonale decât
valorile, care sunt resimţite a fi ancorate mai intim în eu.
Acceptând ideea că “norma este un fenomen sociologic încă înaintea aplicării sale şi independent de aceasta” (J.Carbonnier), se consideră că orice normă presupune atât
acceptarea, cât şi suportarea, respectarea ei de către indivizi sau grupuri. Dacă acceptarea are în vedere faptul că elaborarea normei a fost făcută

printr-o acţiune comună a grupului, suportarea se impune ca o “constrângere exterioară, întrucât conţinutul ei este respins de unele elemente ale colectivităţii (norma
elaborată nu corespunde nici unei valori recunoscute de asemenea grupuri sau clase”.

Tendinţa comportamentului uman de a fi în concordanţă cu regulile prescrise ale grupului sau ale societăţii se numeşte conformitate. Conformitatea, ca trăsătură a
comportamentului individual si colectiv, facilitează ordinea şi stabilitatea grupurilor sociale, ale sistemului social global în ansamblul său.
Conformitatea nu trebuie confundată cu conformismul, concept care exprimă trăsătura de personalitate reprobabilă adesea, din punct de vedere etic, constând în evitarea afirmării
unor idei, opinii şi atitudini proprii în raport cu un fapt, o problemă, un eveniment oarecare.

În situaţiile în care normele sociale sunt nesocotite, încălcate, violate de unii membrii ai grupurilor sau colectivităţilor umane, vorbim despre un fenomen opus, de
nonconformitate, care se defineşte ca lipsă de adeziune la normele şi valorile grupului şi ca încălcare a modelelor de comportament instituite.
În sistemul social, însă, niciodată nu se poate realiza o conformare totală a membrilor societăţii faţă de prescripţiile normelor sociale, existând mereu o limită de neacceptare sau
de nerespectare a acestor norme, care poartă denumirea de toleranţă socială. “Toleranţa socială” nu este absolută, societatea constituindu-şi în permanenţă pârghii în vederea

asigurării unui control social.

În raport cu perceperea şi respectarea normelor sociale, Mira Y Lopez identifică două tipuri de justiţie în societate:
1.– Justiţia distributivă: îşi are izvoarele în dreptul roman şi are drept deviză
„A trăi cinstit, a nu dăuna nimănui, a da fiecăruia ceea ce i se cuvine”.

2.- Justiţia remunerativă (restitutivă): presupune atingerea ordinii

prestabilite prin recompensă sau sancţiuni conforme cu fapta comisă.

În realitate, subliniază Lopez, în prezent nu există justiţie distributivă, organizată, iar justiţia remunerativă nu există decât pentru pedepse, nu şi pentru recompense. „De aceea, nu
ne mirăm că diferitele avantaje/daruri oferite pentru marile servicii sociale nu sunt acordate de către judecători sau magistraţi, ci de către instituţiile filantropice, culturale sau de

învăţământ”.

II. SANCŢIUNILE SOCIALE

Sancţiunea, în sensul cel mai general al termenului, reprezintă o pedeapsă sau o răsplată al cărei scop este realizarea conformităţii la normele de comportament considerate ca
dezirabile de un grup social. (J.Gould, W.Kolb, 1964)
Sancţiunea socială reprezintă, în esenţă, o “reacţie din partea societăţii sau a unui număr considerabil a membrilor săi faţă de un mod de comportament, prin care acesta este

aprobat sau dezaprobat”. (A.R.Radcliffe-Brown, 1934)

Abordând aspectele normative ale vieţii sociale, H. Ross apreciază că membrii unei comunităţi sociale se conformează normelor şi regulilor de conduită din două motive:
1. – pentru că acestea sunt însuşite şi internalizate în procesul socializării, indivizii dorind să se conformeze acestor norme deoarece le consideră o parte din „eul” lor
social;
2. – pentru că membrii unui grup se aşteaptă unul de la celălalt la anumite comportamente conforme cu normele grupului, iar atunci când se abat de la acest
comportament, ceilalţi îşi manifestă dezacordul în anumite modalităţi.

Aceste exprimări de aprobare/dezaprobare manifestate de grupul social faţă de un anumit tip de comportament individual formează sistemul sancţiunilor sociale.

10
În sens general, definim sancţiunea ca fiind pedeapsa/răsplata al cărei scop este să realizeze conformitatea la normele de comportament considerate ca dezirabile de un grup social.
Orice sancţiune include o pedeapsă sau o răsplată, al cărei scop este realizarea conformităţii conduitelor la normele considerate legitime şi dezirabile într-o societate. Ea este

constituită din anumite modalităţi de aprobare sau dezaprobare faţă de un anumit mod de comportament. Sancţiunea socială începe să acţioneze în momentul în care controlul
interiorizat devine ineficace, când “individul pierde sentimentul interior a ceea ce este şi a ceea ce nu este permis, devenind necesar să fie, în interesul grupului, adus la ordine de

către ceilalţi sau eliminat din grup”. (J.Szczepanski, 1972).

Nerespectarea normelor şi valorilor sociale antrenează o reacţie a mediului social în care ele sunt valabile, o serie de sancţiuni difuze sau precise, organizate sau neorganizate,
întemeiate pe constrângerea şi presiunea socială pe care grupul, comunitatea sau societatea o exercită împotriva conduitelor nonconformiste sau deviante. De multe ori, însă,
sancţiunile nu asigură eficacitatea absolută a normelor, ci ele, “substituie o normă (sancţiunea) alteia (cea care impune conduita nerespectată), ele deschid o alternativă, permit o

alegere”. (R.Pinto, M.Grawitz)

Durkheim consideră că, în societatea bazată pe solidaritate mecanică – în care predominau conformismul şi asemănarea dintre indivizi – dreptul avea caracter represiv şi se baza

pe sancţiuni represive.
În societatea bazată pe solidaritate organică, dreptul are caracter restitutiv, bazându-se pe sancţiuni restitutive.

În opinia lui Durkheim, intensitatea pedepsei este că atât mai mare cu cât societăţile aparţin unui tip mai puţin evoluat şi în care puterea centrală are un caracter absolut.
R. Maunnier clasifică sancţiunile sociale prin intermediul cărora se realizează conformitatea indivizilor în următoarele categorii:

1.- Sancţiuni mistice: - se întemeiază pe forţa credinţei, a religiei sociale şi personale, precum şi pe forţa dogmelor şi a miturilor.
2.- Sancţiuni juridice: - se întemeiază pe forţa statului, a dreptului şi a administraţiei
3.- Sancţiuni morale: - sunt reprezentate de moravuri, modă, tradiţii, spirit public, obişnuinţe colective.
4.- Sancţiuni satirice: - se întemeiază pe forţa ridicolului. Sunt bârfele, zeflemisirile, satira.

Radcliffe – Brown clasifică sancţiunile sociale pornind de la intensitatea şi forma reacţiei sociale faţă de un anumit tip de comportament în următoarele categorii:
1.- Sancţiuni pozitive: - acestea reprezintă modurile de aprobare şi premiere a comportamentelor dezirabile;

2.- Sancţiuni negative: - acestea reprezintă reacţii de dezaprobare sau respingere a comportamentelor neconformiste.
Atât sancţiunile pozitive, cât şi cele negative pot fi :

1.- Sancţiuni difuze: - atunci când reprezintă expresii spontane de aprobare sau dezaprobare din partea membrilor comunităţii, acţionând ca indivizi;
2.- Sancţiuni organizate: - atunci când apar ca reacţii sociale efectuate în conformitate cu anumite „proceduri tradiţionale şi recunoscute”.
Din combinarea a două criterii şi anume forma reacţiei sociale şi instanţele de la care emană sancţiunile, Dan Banciu clasifică sancţiunile sociale în patru categorii:
1.-Sancţiuni pozitive formale(organizate): - acestea includ reacţiile de exprimare a recunoştinţei publice, elogiul şi mulţumirea din partea reprezentanţilor unor instituţii şi

organizaţii, acordarea de distincţii, premii, ordine şi recompense.

2.-Sancţiuni pozitive neformale (neorganizate): - acestea includ reacţii de aprobare din partea membrilor unui grup (prieteni, vecini, cunoştinţe) sau a opiniei publice faţă de
acele comportamente ce sunt în conformitate cu sistemul de valori al grupului/colectivităţii.
3.-Sancţiuni negative formale (organizate): - sunt fundamentate pe forţa de coerciţie a unor instituţii şi organizaţii formale. Prin intermediul sancţiunilor negative formale sunt

„amendate”conduitele ilicite sau deviante. Sancţiunile negative formale sunt reglementate prin proceduri juridice speciale.
4.-Sancţiuni negative informale(neorganizate): - sunt reprezentate atât prin expresii de respingere verbală (dispreţ, batjocură, mirare, satirizare), cât şi prin expresii de

condamnare morală (izolare, marginalizare).

Szczepanski consideră că atât sancţiunile pozitive şi negative, cât şi sancţiunile organizate şi neorganizate sunt factori cu caracter material – social ai controlului social. Ele încep
să acţioneze acolo unde controlul social interiorizat devine ineficace, atunci când individul pierde sentimentul interior a ceea ce este şi a ceea ce nu este permis. În această situaţie,
este în interesul grupului ca acel individ să fie adus la ordine de către ceilalţi sau să fie eliminat din grup.

Dependentă de procesul socializării şi integrării sociale, internalizarea normelor şi valorilor unui grup social presupune transformarea treptată a controlului social în autocontrol
şi modificarea comportamentului de la o formă normativă, reglată din exterior, la o formă normală, autoreglativă sau motivată intern.
CURS 6

ORDINE SOCIALĂ ŞI ORDINE JURIDICĂ

NORME ŞI SANCŢIUNI JURIDICE
I. ORDINEA SOCIALĂ ŞI ORDINEA JURIDICĂ

Desfăşurarea normală a acţiunilor sociale nu poate fi concepută în absenţa unei ordini sociale alcătuite dintr-un corpuscul închegat de norme, reguli, prescripţii, îndatoriri şi
obligaţii care reglementează conduita şi comportamentele sociale şi individuale.

Ordinea socială este constituită dintr-un corpus închegat de norme, reguli, prescripţii, îndatoriri şi obligaţii, care reglementează conduita şi comportamentele sociale şi
individuale. Ordinea socială reprezintă condiţia necesară, dar nu şi suficientă pentru stabilitatea şi funcţionalitatea societăţii, deoarece nu întotdeauna indivizii simt sau au garanţia,

raportându-se la ea, că acţiunile întreprinse de ei vor fi acceptate sau recunoscute de ceilalţi sau că drepturile lor reprezintă, în acelaşi timp, obligaţii pentru alţii. Suspiciunea că
ceilalţi nu îşi vor îndeplini datoriile sau obligaţiile este accentuată de faptul că, de multe ori, se pot găsi justificări sau scuze pentru încălcarea, nerespectarea sau neîndeplinirea

acestor obligaţii.
În consecinţă, în orice societate, ordinea socială este dublată de o ordine juridică sau de drept, alcătuită dintr-un sistem ierarhizat de norme, reguli şi prescripţii, care reglementează
acţiunile indivizilor pe baze normative
Ordinea juridică reprezintă sinteza sau nucleul ordinii sociale.

Definim ordinea juridică ca fiind o „ordine coercitivă”a normelor publice adresate persoanelor raţionale în scopul reglementării comportamentelor lor şi asigurării
cadrului necesar cooperării sociale.

Funcţionarea adecvată a societăţii impune existenţa unei singure ordini normative care să asigure orientarea, desfăşurarea şi controlul acţiunilor şi comportamentelor sociale şi
individuale pe baza unui sistem ierarhizat de norme şi reguli juridice.

Categorie specială a normelor sociale, regulile juridice reprezintă suportul fundamental pe care se instituie şi funcţionează ordinea juridică din orice societate.
Normele juridice protejează principalele valori şi relaţii sociale, urmărind, pe de o parte, apărarea structurilor şi instituţiilor statului, iar pe de altă parte, apărarea drepturilor civile,

politice şi sociale ale indivizilor.

11
Regulile juridice constituie o categorie specială a normelor sociale, şi ele reprezintă suportul, fundamentul pe care se instituie şi funcţionează ordinea juridică în societate. Ca şi
normele sociale, normele juridice protejează principalele valori şi relaţii sociale, urmărind, în principal, apărarea structurilor şi instituţiilor statului şi societăţii, a organizaţiilor

acestora, a drepturilor civile, politice şi individuale ale indivizilor.

II. DIFERENŢE ÎNTRE NORMELE SOCIALE ŞI NORMELE JURIDICE

Normele juridice prezintă o serie de trăsături comune cu normele sociale, astfel încât unii autori au fost tentaţi să considere că toate normele sociale sunt şi juridice.
1.- Astfel, Gurvitch – adept al teoriei dreptului social – susţine că orice normă socială are un anumit grad de precizie şi eficacitate, fiind, în consecinţă, o normă de drept.
Gurvitch evidenţiază două trăsături specifice ce caracterizează regula de drept:

a.- capacitatea acesteia de a îngloba, prin însăşi existenţa ei, o valoare pozitivă
certificată de un act colectiv de recunoaştere intuitivă;

b.- predominarea unui element activ, a unei acţiuni de îndeplinit.

2.- Pinto şi Gravitz au arătat că nu toate normele sociale sunt norme juridice, existând şi reguli nonjuridice (ca, de exemplu, normele din domeniul moralei, cutumei, uzanţelor

şi obiceiurilor).
Ei identifică numeroase deosebiri ce apar între normele sociale şi cele juridice din punctul de vedere al modului de elaborare, al eficienţei şi al duratei de acţiune în spaţiu şi

timp.
a.- Astfel, după modul de elaborare, normele juridice apar organizat, cu respectarea anumitor proceduri, în timp ce normele sociale apar spontan difuz şi anonim (este cazul
normelor morale, a cutumelor şi a obiceiurilor).
b.- În ceea ce priveşte durata de acţiune în spaţiu şi timp, normele sociale nu au o determinare limitată, stabilită cu precizie. Apariţia şi dispariţia normelor juridice este, însă,

precizată spaţial şi temporal.

c.- Din punct de vedere al eficienţei, normele juridice sunt însoţite de sancţiuni organizate, întemeiate pe constrângere. Normele sociale sunt întemeiate pe constrângere

neorganizată, spontană, difuză, având, astfel, o eficienţă mai redusă.

Gravitz identifică, de asemenea, diferenţe de grad şi diferenţe specifice ce există între normele sociale nonjuridice şi normele juridice:

a.- Sunt patru aspecte ce conduc la apariţia diferenţelor de grad între normele sociale şi normele juridice, şi anume:
a1.- În funcţie de modul de elaborare, normele juridice sunt dictate, promulgate şi aplicate de către o autoritate organizată, stabilă, recunoscută şi legitimă. Normele nonjuridice
sunt produsul creaţiei colective, anonime, intuitive şi spontane.
a2.- În funcţie de forma şi structura lor, normele juridice sunt elaborate într-o manieră sistematizată şi precisă, cu respectarea anumitor proceduri şi îmbracă o formă scrisă.

Normele nonjuridice nu cunosc asemenea proceduri sau forme precise de elaborare.

a3.- În funcţie de tipul sancţiunilor, normele juridice sunt însoţite de sancţiuni organizate care sunt aplicate prin utilizarea forţei de convingere a agenţilor specializaţi ai statului:
poliţie, justiţie, administraţie. Normele nonjuridice se bazează pe intervenţia spontană şi difuză a grupurilor sociale.
a4.- După eficienţă şi efectivitate, normele juridice acţionează la nivelul întregii societăţi, ceea ce le conferă un grad mai mare de efectivitate şi eficienţă (această eficienţă nu are

un caracter absolut, ci unul relativ, putând apărea anumite rezistenţe ale mediului social faţă de norma de drept). Normele juridice trebuie să fie clare şi precise în privinţa a ceea
ce permit şi a ceea ce interzic.

b.- Sunt două aspecte ce conduc la apariţia diferenţelor specifice între normele sociale şi normele juridice şi care ţin de caracterul neutral şi de cel global al acestora:
b1.- Din punct de vedere al caracterului neutral, normele juridice nu se raportează direct la sistemul de valori sociale, ci indirect, prin intermediul normelor sociale.
b2.- Din punct de vedere al globalităţii, normele juridice au o vocaţie universală, fiind opozabile, în principiu, tuturor indivizilor ce alcătuiesc societatea respectivă. În timp,
normele nonjuridice au o validitate parţială.

3. – Kelsen reduce regula de drept la norma pură. El nu reţine din norma juridică decât elementul ei formal, rupând-o de contextul social şi cultural care o inspiră şi o
determină, limitându-se la analiza „geometriei normelor juridice”care au ca trăsătură definitorie „constrângerea sancţionată”.
4. – Alţi sociologi şi jurişti relevă importanţa pe care o are în orice societate „autoritatea publică”oficială şi legitimă. Această autoritate publică este singura în măsură să
adopte şi să aplice reguli obligatorii de conduită care sunt însoţite de sancţiuni organizate.

Încercând să găsească criterii valide, capabile să permită evidenţierea trăsăturilor caracteristice regulilor de drept, comparativ cu cele sociale, o serie de jurişti şi sociologi şi-au
concentrat eforturile în direcţia relevării importanţei pe care o are în orice societate “autoritatea publică”, oficială şi legitimă, investită cu atribuţii speciale de legiferare. Ea este
singura în măsură să adopte şi să aplice reguli obligatorii de conduită, reguli însoţite de sancţiuni organizate şi care sunt traduse în practică cu ajutorul forţei coercitive a unor
organe şi instituţii specializate de control social. În consecinţă, atâta timp cât normele sociale nu sunt impuse de o putere sau autoritate organizată şi nu sunt însoţite de măsuri

coercitive sau de constrângere forţată din partea unor agenţi specializaţi, nu suntem în prezenţa unor reguli juridice. Normele sociale devin juridice atunci când “organizarea
autorităţii şi constrângerii ating un anumit grad de precizie, când executarea lor directă poate fi asigurată prin manifestarea deschisă a forţei sau constrângerii materiale. (R.Pinto,

M.Grawitz,)
O normă socială este, deci, juridică, dacă faptul de a ţine cont de ea sau de a o viola are, în mod regulat, drept consecinţă, întrebuinţarea sau ameninţarea de întrebuinţare a forţei

de către un individ sau de un grup posedând privilegiul social de a acţiona astfel. (E.A.Hoebel, 1954)
În concluzie, atât timp cât normele sociale nu sunt impuse de către o putere sau autoritate organizată şi nu sunt însoţite de măsuri coercitive sau de constrângere forţată

din partea unor agenţi specializaţi, nu suntem în prezenţa unor reguli juridice.
Normele sociale devin norme juridice atunci când organizarea autorităţii şi constrângerii ating un anumit grad de precizie şi atunci când executarea lor directă poate fi
asigurată prin manifestarea deschisă a forţei sau a constrângerii materiale.

III. FORMA ŞI STRUCTURA NORMELOR ŞI SANCŢIUNILOR JURIDICE

Normele juridice nu sunt izolate unele de altele, între ele existând raporturi şi interacţiuni ce conduc la o anumită ierarhizare a lor faţă de domeniul pe care îl reglementează.

Din punct de vedere sociologic, normele juridice pot fi caracterizate in funcţie de modul de elaborare, structura lor, modul de acţiune, raporturile regulilor juridice cu politica,
morala, religia, modul in care intra si ies din vigoare, sancţiunile de care sunt însoţite, organele de stat chemate să le aplice etc. In general autorii admit ca normele juridice se

individualizează in mod deosebit prin sancţiunile prevăzute, care ating un înalt grad de precizie, regularitate si sistematizare (E.Durkheim, H.Kelsen, P.Roubier, etc).
Evidenţiind faptul că sancţiunile ating în ordinea socială şi normativă a diverselor societăţi un grad înalt de precizie, regularitate şi sistematizare, E.Durkheim a fost tentat să vadă

în ele principalul mijloc de realizare a constrângerii controlului social. El a acordat un rol primordial dreptului, pe care îl concepea ca pe un ansamblu de “reguli cu sancţiuni
organizate”, spre deosebire de morală, care este caracterizată de sancţiuni neorganizate şi necoercitive.

12
Sancţiunile juridice evoluează în funcţie de tipul de solidaritate şi de gradul de organizare socială. Reglementând normativ acţiunile şi conduita indivizilor şi grupurilor sociale,
diversele norme juridice nu sunt izolate unele de altele, între ele existând raporturi şi interacţiuni care conduc la o anumită articulare şi ierarhizare a lor în funcţie de domeniul pe

care îl reglementează. Există, mai întâi, fenomenele cele mai elementare, care “constau dintr-un act unic, definit şi determinat, pozitiv sau negativ denumite practici juridice. De
pildă, arată Durkheim, exogamia este o practică juridică de natură negativă, care constă în prohibiţia căsătoriei între indivizi determinaţi. Însă fiecare practică juridică este solidară

cu alte practici, formând împreună un ansamblu cu un oarecare grad de autonomie, denumit instituţie”. (E.Dukheim, P.Fauconnet, 1901/1902) Astfel, exogamia, ca practică
juridică primară, elementară, intră, la rândul ei, ca element component în ansamblul de practici care alcătuiesc instituţia familiei şi căsătoriei. În sfârşit, toate instituţiile juridice ale
unei societăţi sunt solidare unele cu altele, formând împreună un ansamblu unitar şi coerent, denumit sistemul juridic, înlăuntrul căruia pot fi identificate ramurile şi subramurile
dreptului (civil, comercial, procedural, administrativ, constituţional, penal etc.). In funcţie de sistemul dreptului ca şi ramurile şi subramurile acestuia, normele juridice pot fi de

drept civil, comercial, procedural, financiar, penal, constituţional, administrativ, contractual, etc.
În consecinţă, în ierarhia normelor juridice identificăm practicile juridice, instituţia juridică şi sistemul juridic.

1.- Practicile juridice sunt fenomenele cele mai elementare ce constau intr-un act unic definit şi determinat pozitiv sau negativ (de exemplu, la Durkheim, exogamia reprezenta o
practică juridică de natură negativă).

2.- Instituţia juridică ia naştere din însumarea practicilor juridice: practicile juridice formează împreună un ansamblu cu un grad relativ de autonomie, intitulat instituţie juridică.
(continuând exemplul lui Durkheim, exogamia este, la rândul ei, element component în ansamblul de practici ce alcătuiesc instituţia familiei şi a căsătoriei).

3.- Sistemul juridic ia naştere din instituţiile juridice: acestea formează împreună un ansamblu coerent şi unitar, fiind solidare unele cu altele. Înăuntrul acestui ansamblu coerent
pot fi identificate ramurile şi subramurile de drept.
Normele juridice prescriu conduita tipică a indivizilor în diferite situaţii acţionale, în funcţie de care comportamentul lor este apreciat ca legal/ilegal, legitim/ilegitim,
corect/incorect, moral/imoral, licit/ilicit, dezirabil/indezirabil.

Normele juridice au un caracter general şi impersonal: normele juridice prescriu doar forma generică a acţiunilor şi comportamentelor pe care trebuie sau nu să le urmeze
indivizii, neputând prevedea totalitatea situaţiilor concrete ce pot apărea în realitate.

Normele juridice se adresează unui cerc nedeterminat de persoane (respectiv tuturor indivizilor şi grupurilor sociale).
Rudolf Hering afirmă că norma juridică reprezintă principala formă prin care statul asigură, prin constrângere, organizarea socială a diferitelor grupuri. Normele juridice se

caracterizează printr-o structură unitară, în cadrul căreia pot fi identificate trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
În opinia lui Hering, aceste trei elemente ce caracterizează normele juridice nu se regăsesc în normele sociale.
1.- Ipoteza include împrejurările de fapt, faptele sau circumstanţele de care norma leagă anumite consecinţe juridice.
Aceste circumstanţe sunt foarte diverse: sunt evenimente ce apar independent de acţiunea volitivă a indivizilor (naştere, calamităţi naturale, moartea, scurgerea timpului, etc.); sunt

acţiuni volitive şi dependente produse de către indivizi cu intenţia de a produce efecte juridice (căsătoria, contractele, delictele de tot felul). Pentru a se produce consecinţe juridice
trebuie mai întâi să existe acele împrejurări de fapt de care se leagă drepturile şi obligaţiile indivizilor şi pe care aceştia le conştientizează.
În funcţie de gradul de generalitate şi precizie, ipoteza poate fi:
a.- ipoteză nedeterminată: - atunci când împrejurările, condiţiile sau circumstanţele sunt precizate la modul general abstract

b.- ipoteză determinată: - atunci când sunt detaliate şi concretizate diferitele situaţii şi împrejurări de care norma leagă anumite consecinţe juridice.
Această distincţie are o mare importanţă practică, deoarece urmăreşte respectarea (în practică) a legalităţii, prin limitarea, la minimum posibil, a regulilor vagi şi imprecise.

2.- Dispoziţia reprezintă acea parte din norma juridică ce prescrie conduitele ce trebuie adoptate sau urmate de către indivizi atunci când apar împrejurările sau
circumstanţele cu efecte normative.
Dispoziţia stipulează fie impunerea, fie obţinerea, fie permisiunea unor acţiuni sau conduite în condiţiile prevăzute de normă.
În funcţie de caracterul şi felul acţiunilor prescrise, normele juridice sunt clasificate în patru categorii: norme onerative, prohibitive, permisive şi supletive.

a.- Normele onerative stipulează obligaţia de a comite anumite acţiuni sau de a adopta anumite comportamente.
b.- Normele prohibitive interzic comiterea unor acţiuni/inacţiuni sau adoptarea unor conduite contrare.(un exemplu îl reprezintă normele de drept penal ce interzic comiterea de
fapte ilicite)
c.- Normele permisive nici nu impun, nici nu interzic adoptarea anumitor conduite sau săvârşirea anumitor acţiuni, prevăzând doar drepturi şi obligaţii pe care indivizii le au în

anumite situaţii conflictuale.

d.- Normele supletive lasă la latitudinea indivizilor alegerea acţiunilor sau conduitelor pe care le doresc, iar în caz de litigiu/neînţelegeri se aplică prescripţiile normei.
3.- Sancţiunea include măsuri şi mijloace ce sunt adoptate în vederea respectării ipotezei şi dispoziţiei. Sancţiunea este luată faţă de indivizii ce încalcă prescripţiile
normative cu privire la acţiunile impuse/permise/interzise.

În funcţie de intensitate, sancţiunile sunt de patru categorii: absolut determinate, relativ determinate, alternative şi cumulative.
a.- Sancţiunile absolut determinate nu pot fi mărite sau micşorate;

b.- Sancţiunile relativ determinate includ un minim şi un maxim de pedeapsă (ex: 2-7 ani);
c.- Sancţiuni alternative: acestea permit alegerea între două sau mai multe tipuri de sancţiuni;

d.- Sancţiunile cumulative se calculează prin însumarea mai multor tipuri de sancţiuni (de exemplu, închisoare şi confiscarea averii)
În funcţie de valorile şi relaţiile pe care norma le protejează, în practică se întâlnesc cinci tipuri de sancţiuni:

a.- Sancţiuni disciplinare: un exemplu în acest sens îl reprezintă sancţiunile utilizate în dreptul muncii (retrogradări, concedieri, reduceri din salariu);
b.- Sancţiuni civile: despăgubiri, reparaţii morale sau materiale, restituiri de bunuri;
c.- Sancţiuni contravenţionale: sunt cele aplicate pentru fapte ce se abat de la normă, fără a avea un caracter grav (sancţiunile din Codul Rutier);
d.- Sancţiuni procesuale: achitarea taxelor privind obţinerea unor bunuri, achitarea taxelor de judecată, etc.;

e.- Sancţiuni penale: sunt cele privative de viaţă, de libertate, confiscarea de bunuri, exilări, deportări, etc.
CURS NR. 8

NOŢIUNEA DE CONTROL SOCIAL. DIMENSIUNI ŞI SENSURI.

Socializarea ajută la explicarea faptului că ne conformăm, în general. În generarea unui proiect pentru supravieţuire, civilizaţia noastră furnizează seturi de norme şi valori care ne
structurează comportamentul. Acestea ne spun în ce trebuie să credem şi ce trebuie să facem. Fiindcă suntem obligaţi să le acceptăm, în mare parte facem ceea ce trebuie să facem

şi gândim cum trebuie să gândim. Dar numai în mare parte, pentru că nici unul dintre noi nu urmează toate regulile tot timpul.

13
La baza oricărei societăţi stă un model etico-normativ şi cultural ce include :
● valori economice, morale şi juridice;
● norme (în planul socialului, normele sunt reguli de conduită adresate indivizilor prin care societatea prescrie ce anume roluri trebuie jucate în raport cu acest
model);
● obiceiuri, cutume, uzanţe.
Principalele procese prin care valorile şi normele sunt aduse la cunoştinţa indivizilor sunt socializarea, integrarea socială şi controlul social.
Socializarea reprezintă procesul de transmitere, interiorizare şi învăţare a normelor sociale (prin acestea, omul învaţă să intre în cultura societăţii în care trăieşte).
Integrarea socială se realizează secvenţial, în următoarele etape: acomodare, ajustare, asimilare, aculturaţie şi adaptare prin care indivizii exteriorizează în acte şi fapte procesul

socializării.
Prin control social se confruntă rolurile prescrise prin norme cu rolurile jucate efectiv, fiind recompensaţi indivizii care le-au respectat şi sancţionaţi cei care le-au încălcat.

Realizarea sau nerealizarea celor trei procese sociale conduce la conformitate sau devianţă. Ambele trebuie, însă, înţelese relativ deoarece, aşa cum afirmă Durkheim,
în orice societate, devianţa este un fenomen relativ normal, dacă nu depăşeşte un anumit prag de toleranţă.

Acceptarea şi realizarea modelului conduce la organizare socială. Aceasta implică: conformitate, adaptare şi integrare, în ultimă instanţă, legalitate.
Legalitatea reprezintă acceptarea şi recunoaşterea modelului de către majoritatea indivizilor.

Legitimitatea are ca substrat gradul de credibilitate faţă de modelul etico-normativ şi cultural.

O înţelegere a devianţei comportamentale şi a neconformităţii cere să luăm în considerare mai întâi ceea ce se doreşte a fi conformitatea. Forţele sociale şi procesele sociale care
încurajează conformitatea sunt cunoscute drept control social. Acesta are loc pe trei nivele. Un prim nivel este cel al auto–controlului: prin auto-control, ne disciplinăm pe noi
înşine. Un al doilea nivel este cel al controlului neoficial: prin intermediul său, prietenii şi confidenţii ne încurajează conformitatea, dar nu ne pedepsesc pentru neconformitate.

În sfârşit, ultimul nivel este cel al controlului social oficial: prin controlul oficial, statul sau alte autorităţi descurajează nesupunerea, pedepsind neconformitatea.
Autocontrolul apare pentru că fiecare dintre noi interiorizăm normele şi valorile grupului de apartenenţă. Astfel, cei mai mulţi dintre noi nu omorâm, violăm sau furăm pentru

simplul motiv că nu ne trece niciodată prin minte să facem aceste lucruri şi nicidecum pentru că ne-ar fi frică de faptul că poliţia ne va prinde.
În sprijinul autocontrolului vine controlul social neoficial, autoimpus, indus de frica de ceea ce vor crede ceilalţi despre noi. Astfel, chiar dacă propriile noastre valori nu ne

împiedică să copiem la un examen, s-ar putea să fim împiedicaţi de gândul de cât de jenant ar fi să fim prinşi. Prietenii s-ar putea să ne zâmbească dispreţuitor. Ne-am dezamăgi
familia, iar profesorul s-ar putea să ne facă de râs în public, denunţându-ne întregului corp profesional şi celorlalţi studenţi. Dacă nici una dintre aceste considerente nu este o
piedică, s-ar putea să fim speriaţi de gândul unui control social oficial, al unor sancţiuni administrative cum sunt amenzile, exilul sau închisoarea sau, în cazul celor care copiază,
cu pierderea anului universitar sau chiar cu exmatricularea din facultate.

Chiar dacă vorbim despre cei care copiază la examene sau despre alte comportamente deviante mult mai grave, ca, de exemplu, omuciderea, controlul social trebuie să aibă ca
fundament autocontrol şi controlul social neoficial.
Noţiunea de control social este definită ca fiind un “ansamblu de instituţii, reguli, norme, măsuri, acţiuni, mijloace de influenţare, care au rolul de a face respectate
modelele recunoscute şi permise de conduită în împrejurări specifice, potrivit cu statusul şi rolurile fiecărui individ” (I.Drăgan, 1980), “un mijloc de realizare a

respectării sistemului de valori sociale, a ordinii societăţii” (V.Popa, I.Drăgan, L.Lepădat, 1999).
Numeroşi autori străini şi români au definit noţiunea de control social în formulări deopotrivă relevante sub raport ştiinţific.

Controlul social reprezintă în esenţă un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale prin intermediul cărora:
- sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile;
- sunt permise anumite acţiuni, fiind apreciate şi recompensate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural. (D.Banciu, 1992)
Aceste interdicţii şi constrângeri, înlesniri şi recompensări sunt de natură exterioară şi interioară, astfel că indivizii se supun prin adeziunea lor (care li se pare normală) la

modelele de comportament valorizate pozitiv în societate.

Ca urmare, controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a raporturilor sociale, asigură consistenţa, coeziunea, continuitatea şi
stabilitatea internă a societăţii, orientarea şi reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea formează şi impune indivizilor
motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic şi respingând pe cele care se abat de la

acest model.
Noţiunea de control social cuprinde, deci, două dimensiuni:
- Dimensiunea cu caracter extern, care se referă la conformarea indivizilor faţă de totalitatea presiunilor şi influenţelor sociale care se exercită asupra lor ;
- Dimensiunea cu caracter intern, care implică acceptarea normelor grupului ca şi cum ar fi propriile lor norme.

În mod firesc, individul va respecta unele norme şi va încălca altele, deoarece nici o persoană nu este capabilă să se conformeze pe deplin tuturor exigenţelor normative impuse de
o societate.

Pentru a preveni aceste încălcări şi a face să fie afirmate conduitele dorite, permise şi, reprimate cele nedorite, nepermise, societatea are la îndemână un ansamblu de
instituţii, reguli, norme şi mijloace de influenţare, care au rolul de a face să fie respectate, atât ca necesitate externă, cât şi ca motivaţie internă, modelele recunoscute şi

permise de conduită, în împrejurări specifice, potrivit cu statusurile şi rolurile fiecărui individ. Acest ansamblu reprezintă sistemul controlului social dintr-o anumită
societate.

FORME ŞI MIJLOACE DE REALIZARE A CONTROLULUI SOCIAL.

În orice societate există un sistem de instanţe, modalităţi şi mijloace de influenţare şi conformare a membrilor, de apărare şi promovare a normelor şi valorilor proprii, de

orientare şi dirijare a indivizilor spre îndeplinirea aşteptărilor şi necesităţilor sociale ale colectivităţii şi de respingere şi sancţionare a conduitelor nonconformiste sau deviante.
Funcţia principală a controlului social o reprezintă asigurarea ordinii sociale şi normative cu ajutorul unor mijloace de natură etică, juridică şi culturală care emană de la

diferite instanţe sau agenţi. Eficacitatea lor depinde de felul în care reuşesc, sau nu, să impună indivizilor exigenţele morale şi normative ale societăţii. Încercând să identifice
modalităţile prin care orice societate îşi creează propriul său sistem de control social, şi felul în care acesta contribuie la protejarea ordinii sociale şi normative, diferitele concepţii

şi puncte de vedere sociologice, juridice şi politologice au supralicitat sau minimalizat, unul sau altul dintre mijloacele cele mai des folosite de societate pentru asigurarea
coeziunii sale interne.

14
Controlul social impune indivizilor o serie de constrângeri, reguli şi interdicţii, dar le acordă şi recompense şi înlesniri pentru a-i determina să se conformeze şi să adopte
comportamentele conforme cu exigenţele normative. Indivizii nu se supun automat şi mecanic prescripţiilor grupului. Ei asimilează prescripţiile normative în mod organic, în

cadrul personalităţii şi conştiinţei lor, ca membrii ai grupului..

În orice societate controlul social poate fi :
● pozitiv sau negativ,
● formal sau informal,
● direct sau indirect.
A)- Formele controlului social

1)- Controlul social stimulativ, pozitiv se fundamentează, în principal, pe cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi, a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire socială şi
pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere. Această motivaţie poate fi realizată prin sugestii, aprobări, recompense şi stimulente cu caracter moral şi material, mergând

până la aprobarea şi recunoaşterea socială a acţiunilor şi comportamentelor dezirabile. Ca efect al acestor mijloace, indivizii sunt conduşi spre recunoaşterea şi respectarea
normelor şi modelelor sociale ca şi cum ar fi propriile lor norme şi modele de acţiune şi reuşită socială. Socializarea, împreună cu procesul complementar al internalizării

normelor şi valorilor sociale, reprezintă o sursă esenţială de control social pozitiv, permiţând promovarea şi aprobarea de către indivizii înşişi a modelelor dezirabile de
conduită. Ca urmare a acestui control social pozitiv, care constă în identitatea dintre motivaţiile sau aşteptările indivizilor şi exigenţele normative, individul crede în normele

sociale, participă la respectarea lor şi manifestă un comportament autoreglat, motivat intern. Acest comportament nu este static, conservator, este evolutiv, în consens cu tendinţele
progresului social.
2)- Controlul social coercitiv, negativ se bazează, în special, pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale. El
include o serie de tabuuri şi interdicţii de natură juridică, morală, culturală, religioasă, administrativă, şi constă în dezaprobarea şi respingerea comportamentelor indezirabile dintr-

o comunitate, prin utilizarea unor mijloace variate ca : ironizare, ridiculizare, izolare, marginalizare, exilare, detenţie etc. Indivizii se vor conforma faţă de normele şi regulile de
conduită de teama sancţiunilor pentru actele lor deviante sau antisociale şi nu din convingere.

În funcţie de instanţele de la care emană, controlul social poate fi: organizat (instituţionalizat), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme şi
organizaţii specializate, statale şi sociale şi neorganizat (neinstituţionalizat), realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de prieteni, vecini, cartier, etc.). Din aceeaşi perspectivă,

controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi şi prescripţii de natură juridică, morală, administrativă, etc. şi informal, întemeiat pe aprobare difuză şi
spontană. Societăţile contemporane tind spre creşterea rolului controlului informal, care apare tot mai pregnant ca un autocontrol, o reglementare raţională de către individ, prin
autoeforturi conştiente şi voluntare de control personal asupra propriilor comportamente şi acţiuni.
Formele de control social se diferenţiază şi se constituie şi după alte criterii :

- în raport de natura ideilor, idealurilor, valorilor şi modelelor sociale, există control moral, juridic, politic, administrativ, financiar-contabil, etc
- după cum se raportează la individ sau grupul social există forme de control directe (stimulente, recompense, sancţiuni explicite) şi forme de control indirecte (sugestii, zvonuri,
manipulări mediatice).
George Gurvitch consideră că, în orice societate, controlul social are numeroase implicaţii etice, juridice şi culturale mai ales datorită formelor, mecanismelor şi instituţiilor de la

care emană sau prin care se exercită, suplinind în mare măsură, deficienţele şi lipsurile socializării şi integrării sociale.
Factorii sau instanţele (“agenţii”) de la care emană controlul social pot fi clasificaţi în: instituţionalizaţi (organizaţi), reprezentaţi de forţa coercitivă a statului şi dreptului, care

exercită un control direct, precis şi organizat asupra conduitelor indivizilor şi neinstituţionalizaţi (neorganizaţi), reprezentaţi de anumite grupuri sau chiar de indivizi, care
realizează un control social indirect, spontan şi difuz.
B)- Mijloacele controlului social.
Mijloacele controlului social sunt o serie de instrumente de presiune şi persuasiune, organizate şi neorganizate, implicite şi explicite, directe şi indirecte, formale şi informale,

conştiente şi difuze, menite să influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi să se conformeze normelor şi prescripţiilor grupului, comunităţii sau societăţii. Mijloacele
controlului social pot fi grupate în:
1)- mijloace psihosociale, prin care se încearcă realizarea conformităţii acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor şi comportamentelor
indivizilor, astfel încât să se realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a normelor şi valorilor sociale. În acest fel, indivizii cred în validitatea şi legitimitatea

modelului etico-normativ şi cultural al societăţii;

2)- mijloace instituţionalizate, prin care se exercită presiunea socială şi este impusă ordinea socială şi juridică, prin intervenţia organizată a diferitelor organisme statale, juridice,
politice, administrative etc.
3)- mijloace neinstituţionalizate, reprezentate de obiceiuri, tradiţii, moravuri, uzanţe, cutume etc. care, datorită evoluţiei cultural-istorice şi recunoaşterii de către majoritatea

membrilor unei societăţi, devin adevărate modalităţi (“etaloane”) de conduită pe care indivizii trebuie să le adopte în diferite contexte socio-juridice, etice şi culturale.
În orice societate, eficacitatea mecanismelor controlului social depinde, în mare măsură, de complementaritatea reciprocă dintre normele şi valorile interiorizate prin intermediul

mijloacelor psihosociale şi cele transmise sau impuse indivizilor prin mijloacele instituţionalizate şi neinstituţionalizate. Prin intermediul acestora, societatea poate cunoaşte,
modifica sau dirija diferitele comportamente individuale, impunând reguli prohibitive şi coercitive conduitelor deviante şi recompensând pe cele compatibile cu normele şi

valorile sociale dezirabile.

Lectura
Forme, modalităţi şi mijloace de realizare a controlului social.
Având ca finalitate menţinerea şi apărarea ordinii sociale şi normative, controlul social include un ansamblu de modalităţi şi mijloace de presiune de natură etică, psihologică,
culturală şi juridică, dar şi de sancţionare şi premiere, care au rolul de a face cunoscute şi respectate modelel permise de conduită şi acţiune.

În funcţie de caracterul pemisiv sau prohibitiv al mijloacelor utilizate de sociatate controlul social poate fi:
a). pozitiv, fundamentat pe cunoaşterea şi internalizarea de către indivizi a valorilor şi normelor de comportament dezirabile, ca şi pe motivaţia internă a acestora de a le respecta

din convingere. Individul asimilează şi crede în norme şi reguli, participând la aplicarea şi respectarea lor.
b). negativ, fundamentat pe temerea şi vinovăţia individului că va fi pedepsit în cazul nerespectării normelor şi regulilor de convieţuire socială. Această pedeapsă se concretizează,

de cele mai multe ori, în aplicarea unor sancţiuni organizate ( juridice, administrative, disciplinare) dar şi în dezaprobarea sau respingerea comportamentului său de către
comunitate ( izolare, evitare, marginalizare).

În funcţie de instanţele sociale de la care emană, contolul social îmbracă două forme:

15
a). instituţionalizat (organizat) realizat de societate în ansamblu ei, prin intermediul unor instanţe, organisme şi organizaţii specializate (poliţie, justiţie, armată, biserică,
administraţie, penitenciare);

b). neinstituţionalizat (neorganizat) realizat de grupurile de apartenenţă (colectivitatea locală, grup de prieteni, grup profesional).
Din aceeaşi perspectivă, controlul social mai poate fi:

a). formal, întemeiat pe intervenţia unor legi sau prescripţii de natură juridică sau administrativă;
b). informal, fundamentat pe aprobare sau respingere spontană şi difuză din parte diferitelor grupuri şi indivizi.
Mijloacele controlului social sunt reprezentate de acele elemente de presiune şi persuasiune, pozitive sau negative, formale sau informale, conştiente sau spontane care au rolul să
influenţeze pe indivizi să adopte conduite dezirabile şi permise în diferite contexte acţionale în care sunt antrenaţi. Ele includ o gamă extrem de diversă, mergând de la

recompense, premii, elogii, încurajări, până la blamări, ironizări, respingeri sau pedepse.
Indiferent de varietatea şi diversitatea lor, mijloacele controlului social pot fi grupate în trei categori:

a). psihosociale, prin care se încearcă realizarea conformităţii, acţionându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, ideilor şi opiniilor individului, astfel încât acesta
să realizeze o internalizare morală şi o respectare din convingere a normelor şi regulilor de conduită;

b). instituţionalizate, realizate prin intermediul diferitelor organisme şi instituţii de stat, juridice, politice, administrative, întemeiate pe mijloace de presiune şi constrângere;
c). neinstituţionalizate, reprezentate de obiceiuri, cutume, tradiţii, moravuri, sentimente, opinii care având o îndelungată evoluţie cultural-istorică, devin adevărate modele de

conduită pe care trebuie să le urmeze indivizii în diferite contexte sociale în care sunt antrenaţi.
Controlul social în societăţile deschise (democratice) şi închise (totalitare).

Acceptând ideea caracterului evolutiv, politic şi chiar ideologic al conceptului de control social, majoritatea specialiştilor sunt de acord că aproape în toate societăţile, controlul
social urmăreşte păstrarea echilibrului, a ordinii normative şi instituţionale, acţionând ca un factor de stabilitate socială. Controlul social are totodată importante implicaţii etice,

juridice şi culturale, întrucât se exercită prin intermediul unor mecanisme., forme şi instituţii variate, care pot corecta în mare parte deficienţele şi lipsurile socializării morale şi
integrării sociale. Cu toate acestea, în pofida eforturilor diferitelor instituţii şi organisme specializatecare utilizează o gamă variată de mijloace şi tehnici de adaptare a indivizilor

la normele şi structurile social, în multe societăţi continuă să prolifereze forme de devianţă, inadaptare şi marginalizare a anumitor indivizi şi grupuri.
Pentru realizarea conformităţii indivizilor şi prevenirea conflictelor şi tensiunilor sociale, dreptul şi legislaţia sunt utilizate ca forme de control social, menite să conducă la

micşorarea decalajului şi discrepanţelor sociale, la asanarea surselor potenţiale de inegalitate şi sărăcie, la asigurarea dreptului social al individului de a trăi o viaţă civilizată, în
concordanţă cu standardele unei societăţi moderne. Pentru acest motiv, multe ţări democratice elaborează programe de politică socială, economică şi culturală care, dobândind

valoare legislativă, urmăresc prioritar adaptarea individului la modelul societal sintetizat în conceptul de „establishment”.
O situaţie diferită a cunoscut-o dreptul (şi legislaţia) în regimurile totalitare (comuniste), unde a fost utilizat ca principal mijloc de construire, modelare şi perfecţionare a „omului
nou” prin promovarea „obedienţei” totale faţă de valorile socialismului, uniformizarea şi „standardizarea” conduitelor şi comportamentelor şi „convergenţa” intereselor şi
aspiraţiilor individuale cu cele generale.

Consacrând formal principiul democraţiei legii (şi implicit nerecunoaşterea cutumei şi precedentului judiciar ca izvoare ale dreptului), dreptul socialist definit ca „voinţa întregului
popor ridicată la rang de lege” a reprezentat un mijloc eficace de control al acţiunilor tuturor indivizilor şi de restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. El s-a

concretizat printr-o adevărată „inflaţie” penală, dusă dincolo de limitele normale ale unei protecţii şi apărări sociale ce există în orice sociatate civilizată (cum ar fi de pildă
sancţionarea extrem de severă a delictelor îndreptate contra securităţii statului şi ordinii socialiste, a celor care prejudiciază societatea socialistă). În domeniul vieţii familiale şi
intime a individului, controlul social era atotcuprinzător, concretizându-se într-o serie de prescripţii şi acte normative pronataliste (interzicerea şi sancţionarea severă a întreruperii
de sarcină) şi profamilistă (legislaţia referitoare la divorţ). A fost sensibil dezmembrat şi diminuat dreptul de proprietate individuală, de contractare şi transmitere a unor bunuri

imobile
(în special terenuri şi clădiri), prin legi de sistematizare teritorială şi de modernizare rurală sau urbană.
Renegând ideea de dreptate şi justiţie, dreptul socialist a reprezentat un mijloc eficace de aplicare diferenţiată a recompenselor şi sancţiunilor sociale, în funcţie de criterii politice
şi ideologice, ceea ce a generat inegalităţi sociale ale căror efecte devin anomice în perioada de tranziţie spre economia de piaţă ( este cazul şi României postdecembriste).

Definită ca o stare în care normele de bază îşi suspendă temporar funcţionalitatea această anomie socială poate fi considerată până la un anumit punct o noţiune adecvată
societăţilor post comuniste, dar prelungirea sau perpetuarea acestei stări anomice poate conduce la scăderea sau chiar dispariţia controlului comunitar şi familial, la dereglarea
ordinii sociale, şi la apariţia unor medii sociale subculturale bazate pe devianţă şi criminalitate.
Acest fenomen se manifestă din plin în România anului 2004, când aproape zilnic avem ştiri despre bandele de criminali şi mafioţi, drogaţi şi proxeneţi, prostituate şi traficanţi, iar

legile statului român sunt mult prea blânde pentru aceştia.

Curs nr.9

Dreptul ca instrument de control social. Disfuncţii şi distorsiuni.

Gaston Richard postula că reconcilierea contradicţiei dintre scopurile sociale generale şi cele individuale se constituie în rolul capital al dreptului şi al sistemului legislativ, cu atât

mai important cu cât societatea prin însăşi esenţa ei umană este imperfectă, limitată şi contradictorie, creând condiţii pentru acte deviante şi criminale care îi pun în pericol chiar
existenţa.
Organizarea socială, întemeiată pe norme şi sancţiuni, constituie premisa esenţială a existenţei şi perpetuării societăţii, iar rolul rezervat dreptului încă de Emile Durkheim, constă
în generarea şi exercitarea constrângerilor cu valoare sancţionară. Rolul social al dreptului constă în a veghea permanent asupra raporturilor sociale şi reglarea comportamentelor

umane în cadrul interrelaţiilor sociale. Indiferent de criticile şi rezervele exprimate de exegeţii operei durkheimiene, contribuţia sa teoretică în definirea rolului de control social al
dreptului este de necontestat.

J. Carbonnier scria că alături de procesele de socializare morală şi integrare normativă prin care indivizii învaţă, interiorizează şi apoi exteriorizează în comportamente şi conduite,
regulile şi normele sociale deziderabile, societatea exercită asupra acestora un proces “sui-generis” de juridizare apropiat şi distinct, totodată, de celelalte procese mai generale

prin care aceştia sunt socializaţi. Această “socializare juridică” nu se desfăşoară doar prin intermediul organismelor specializate de control social (administraţie, poliţie, justiţie), ci
şi cu ajutorul unor instanţe sociale, cum ar fi familia, şcoala, mass-media etc., eficienţa ei depinzând de o serie de variabile sociale, culturale şi individuale, care trebuie luate în

considerare în definirea şi evaluarea regulilor de drept. Contribuţii importante în abordarea dreptului ca mijloc de control social au şi alţi specialişti străini şi români.
Rolul dreptului de instrument de control social se exercită în domeniul aplicativ pe două planuri importante :
1)- ca funcţie normativă. Prin funcţia normativă a dreptului se înţelege proprietatea (însuşirea) acestuia de a crea norme care reglementează raporturi sociale esenţiale (sistemul
normelor juridice)

16
2)- ca funcţie de transfer a sistemelor normelor juridice în realitatea socială. Prin funcţia de transpunere a sistemului normelor juridice în realitate socială se are în vedere
încadrarea comportamentelor individuale şi de grup în modele de conduită elaborate şi instituite prin norme.

Istoria sociologiei dreptului atestă faptul că în cadrul aceluiaşi sistem juridic al unei societăţi, există o multitudine de instanţe şi agenţi care elaborează şi aplică regulile şi normele
juridice, reguli judiciare, practici judiciare şi extrajudiciare etc. Ele se află într-o interdependenţă şi ierarhizare, care diferă sensibil de la o societate la alta şi de la un sistem juridic

la altul. Dincolo de aceasta, marea majoritate a sistemelor juridice moderne se întemeiază pe principiul supremaţiei legii şi subordonarea tuturor celorlalte acte normative legii şi
constituţiei (considerată ca “lege a legilor”, actul juridic fundamental al oricărei societăţi).
In unele situaţii, disfuncţii, distorsiuni şi limite în sistemul normativ sau în transpunerea lui în realităţile sociale pot determina nonconformitate şi devianţă. Dincolo de aceste
situaţii, însă rolul de instrument al controlului social pe care îl îndeplineşte dreptul este de necontestat. Atât prin sistemul normelor juridice pe care le elaborează şi prin faptul că

urmăreşte instituirea unor comportamente individuale şi de grup conforme acestuia, cât şi prin finalităţile sale practice, dreptul are ca obiectiv general progresul societăţii.
Contribuţia sa se manifestă în apărarea şi promovarea valorilor socio-umane, apărarea demnităţii omului, a drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, asigurarea funcţionării şi

funcţionalităţii sistemului social, prevenirea sau sancţionarea faptelor antisociale, soluţionarea conflictelor şi restabilirea păcii sociale, prin realizarea justiţiei, punerea în operă a
unui proiect social aşteptat şi necesar.

Dreptul nu poate exista în afara societăţii, după cum nici o societate nu poate funcţiona normal în absenţa dreptului. De aceea, acţiunile şi conduitele sociale şi individuale
existente în societate dobândesc o conotaţie normativă numai prin raportarea lor la un sistem de reguli şi prescripţii juridice. La rândul lor, normele dreptului există şi sunt

recunoscute numai în măsura în care ele reglementează activităţi şi acţiuni reale desfăşurate într-o societate sau colectivitate umană. Stabilind existenţa unei legături funcţionale
între o societate şi dreptul său, ne întrebăm dacă există o concordanţă perfectă între cele două variabile, drept şi societate şi, care dintre ele poate fi considerată ca variabilă
independentă, declanşatoare şi generatoare de schimbări şi transformări sociale şi istorice profunde. În funcţie de răspunsul la această întrebare, ipotetic, pot apărea mai multe
situaţii, între care cele mai frecvent întâlnite:

- dreptul poate evolua, la un moment dat, înaintea societăţii, determinând prin regulile şi prescripţiile sale anumite prefaceri şi schimbări sociale fundamentale;
- societatea poate cunoaşte o serie de transformări sociale datorită unor cauze străine dreptului, determinându-l să le dea o formă normativă şi să se adapteze noilor transformări;

- dreptul poate rămâne în urma societăţii, nereuşind să dea viaţă normativă schimbărilor sociale intervenite, devenind astfel un factor de imobilism social sau chiar de anomie
socială;

Întrucât prin structura şi funcţiile sale, dreptul nu arată niciodată ce se întâmplă în societate, ci numai ce trebuie să se întâmple, între o societate şi dreptul său pot apărea
numeroase neconcordanţe şi nepotriviri funcţionale, concretizate sub forma unor disfuncţii ale unor legi şi acte normative sau a inefectivităţii şi ineficienţei normelor şi regulilor
de drept.
Dintre acestea, în literatura sociologică juridică sunt enumerate ca fiind mai frecvente următoarele:

a)- Absenţa sau retragerea temporală şi spaţială a dreptului din anumite domenii ale vieţii sociale
Această situaţie este descrisă de J. Carbonnier sub denumirea de nondrept, care reflectă absenţa sau retragerea dreptului într-un număr de raporturi umane pe care ar fi trebuit să
le reglementeze. Nondreptul nu trebuie identificat nici cu antidreptul sau dreptul injust, nici cu subdreptul unor subculturi sau grupuri sociale.
Principalele forme de manifestare a nondreptului constau în:

1) autolimitarea dreptului, în spaţiu şi timp. Astfel, în societate pot apărea spaţii sau locuri în care dreptul fie că nu există, fie că este limitat în acţiunea sa (existenţa dreptului de
azil politic în incinta anumitor instituţii, ambasade, biserici), interdicţia arestării sau pedepsirii unor persoane în interiorul unor instituţii religioase sau sancţionarea diferită a unor

delicte după locul comiterii (într-o locuinţă particulară sau într-un loc public). Există anumite perioade şi epoci în care acţiunea dreptului este sensibil limitată (duminicile şi
sărbătorile legale, în care nu se desfăşoară procese şi acţiuni judiciare sau nopţile, când sunt interzise percheziţiile domiciliare etc.);
2) autoneutralizarea dreptului, intervine atunci când, datorită propriilor sale exigenţe, dreptul se anihilează pe sine însuşi, pierzându-şi o mare parte din forţa de aplicare. (acele
situaţii procesuale care includ proceduri greoaie şi rigide de probaţiune, martori, înscrisuri, expertize etc., ceea ce conduce, de multe ori la imposibilitatea stabilirii adevărului şi

aplicării sancţiunilor).
b)-Neconcordanţa între modelul normativ, rolurile si aşteptările indivizilor.
Indicând conduitele pe care trebuie să le adopte indivizii, normele şi regulile de drept prescriu, de fapt, anumite roluri pe care aceştia trebuie să le îndeplinească în diferite situaţii.
Validitatea şi eficienţa normelor de drept, arată M. Grawitz, depind, în mare măsură, de gradul de similitudine care există între trei elemente:

a) modelul teoretic, care întruchipează forţele de tradiţie şi ne informează despre idealurile, valorile şi normele unei societăţi;
b) rolurile jucate, care reprezintă direcţiile schimbării şi ne furnizează o imagine a situaţiei reale despre comportamentele probabile ale fiecărui individ,
c) nevoile acelora care joacă aceste roluri.
1) Un prim factor de distorsiune şi chiar de dezechilibru social poate interveni atunci când nevoile pe care le suscită cultura ambiantă nu pot fi satisfăcute prin rolurile prescrise

sau atunci când modelul nu se modifică sub influenţa rolurilor jucate. În aceste condiţii, se ridică întrebarea: “După ce criterii va selecţiona legiuitorul noile roluri ce trebuie
create?” Se vor fixa rolurile cele mai răspândite (mamă, soţie), cele mai politice (parlamentar, prefect, primar), cele mai sociale (medic, învăţător), cele mai particulare

(adolescent, tânăr)? Aceste alegeri vor depinde de vederile guvernului, de presiunea opiniei publice, de grupele influente sau de hazard? Şi cum o va face: pe cale autoritară, fără
pregătirea opiniei publice sau după o oarecare propagandă?

După părerea specialiştilor, acest lucru depinde, în primul rând, de structura şi funcţionalitatea regimului parlamentar-constituţional, şi de spectrul raporturilor politice şi de putere
existente în societate. De aceea, în contextul noilor schimbări legislative din ţara noastră este interesant de observat care procedee sunt utilizate pentru impunerea, modificarea sau

dispariţia unor roluri. Oricum, se pot observa modificări ale rolurilor de prefect şi primar reintroduse după decembrie 1989. De asemenea, în contextul legalizării mişcării
sindicale în societatea noastră, chiar cei interesaţi au pretins ca rolurile lor să fie instituţionalizate. Este cazul liderilor sindicali, care au cerut ca misiunea şi atribuţiile lor să fie
definite şi protejate prin lege.
2) Un alt factor de distorsiune apare în momentul în care opinia are o anumită idee despre rol, mai conformă cu realitatea decât cu statutul juridic. Astfel, deşi prefectul sau

primarul nu au competenţă în ceea ce priveşte rezolvarea conflictelor de muncă, totuşi, în caz de concedieri, reduceri de salarii, închiderea unor întreprinderi, personalul afectat se
adună şi demonstrează în faţa prefecturii, ştiind că acolo se află, de fapt, adevăratul mijloc de presiune, adevărata putere (situaţie întâlnită şi în societatea noastră).

3) Cazul cel mai frecvent, întâlnit în perioadele de evoluţie socială rapidă, este dreptul în întârziere. Opinia s-a modificat, dar ea nu a luat cunoştinţă nici de ea însăşi şi nici de
ceea ce aşteaptă ea de la legislaţie, situaţie în care se observă cea mai mare îndepărtare între modelul vechi, nevoile indivizilor şi aşteptările publicului. Este cazul, de pildă, al

învăţătorului sau profesorului: “între ceea ce aşteaptă el de la elevii săi (să înveţe lucruri utile, să-şi desăvârşească personalitatea), ceea ce doresc părinţii (să aibă copii bine
crescuţi şi instruiţi, fără prea mult efort), ceea ce îşi imaginează opinia (cele trei luni de vacanţă), ceea ce fixează statutul educaţiei naţionale (modificarea condiţiilor de acces,

17
structuri, programe) şi ceea ce institutorii înşişi aşteaptă de la rolul lor (conştiinţa scăderii nivelului de consideraţie în opinia publică, lipsa mijloacelor materiale), între toate aceste
aşteptări şi realitate distorsiunea pare mare”. (ibidem 433) La fel este cazul militarului, judecătorului sau preotului, ale căror roluri au evoluat sensibil în prezent.

c)- Inefectivitatea şi ineficienţa dreptului şi normelor juridice.

Validitatea regulii de drept, concretizată în forţa ei obligatorie, include două aspecte:

a) primul se referă la eficienţa din punctul de vedere al însăşi regulii de drept, al felului prin care ea se impune, determinând supunerea voluntară sau forţată a celor cărora se
adresează;
b) al doilea se referă la eficienţa regulii de drept în raport cu scopurile şi funcţiile sale sociale. Lipsa de validitate şi eficienţă se datorează atât unor cauze intrinseci, aparţinând
însăşi dreptului, cât şi extrinseci, de natură economică, morală sau spirituală.

1) In unele situaţii, legile sau actele normative elaborate deşi întrunesc condiţiile de tehnică legislativă, ignoră sau neglijează, schimbările rapide care apar la un moment dat. Este
cazul unor legi menite să combată camăta, corupţia sau să limiteze posibilitatea dobândirii, de către unele persoane, de venituri ilicite.

De regulă, deşi asemenea legi urmăresc finalităţi ce privesc echitatea socială prin combaterea formelor de înavuţire a unora pe seama altora, ele sunt insuficient fundamentate din
punct de vedere al tehnicii legislative, imprecise ca formulare juridică şi insuficient protejate faţă de eventualele violări. Încercând să tempereze sau să calmeze escaladarea

speculei, cametei, corupţiei, asemenea legi devin ineficiente datorită imposibilităţii stabilirii unui cuantum legal (sub forma unui minimum şi a unui maximum) în privinţa
dobânzii percepute sau a sumelor primite sub formă de mită de o persoană ce îndeplineşte atribuţii de funcţionar public, precum şi datorită instabilităţii factorilor ce concură la

determinarea şi liberalizarea preţurilor.

Deşi sceptică, următoarea constatare reflectă fidel realitatea efectivă a dreptului: “De câte ori trebuie să se determine cantitativ relaţiile dintre indivizi, să se fixeze prin lege limite
precise de preţuri (salarii, dobânzi, chirii) sau limitări în timp (ore de muncă), de câte ori se încearcă cifrarea în timp şi spaţiu (distanţa între proprietăţi, viteza automobilelor),
legiuitorul ori nu precizează şi astfel organizează nesiguranţa, ori precizează şi, în acest caz, cifra sa riscă să fie arbitrară, prea uniformă sau depăşită de evoluţia faptelor”.

(E.A.Poulopol, 1936)
2) În alte cazuri, o lege bine realizată din punctul de vedere al construcţiei juridice nu ţine seama de “aşteptările” opiniei publice, care nu se lasă condusă sau dominată printr-un

act normativ, manifestând o rezistenţă faţă de aplicarea ei. Desigur, este greu de realizat dezideratul ca legea să exprime, cum spunea Rudoph von Ihering, “tendinţele ideale ale
sentimentului juridic al unui popor” sau să “întruchipeze conştiinţa naţională codificată” (după expresia lui Dimitrie Gusti). Ea trebuie, însă, să fie, pe cât posibil, “măsura”

capacităţii morale, culturale şi spirituale a unui popor, astfel încât ea să fie înţeleasă, observată şi respectată de majoritatea indivizilor şi grupurilor sociale.
În aceste situaţii, evaluarea validităţii legii, a eficienţei sale practice nu se face în funcţie de valorile încorporate sau protejate, de eleganţa şi soliditatea construcţiei şi
argumentelor juridice sau de finalităţile sale în raport cu alte instituţii şi acte normative, ci în funcţie de gradul de receptare şi respectare a ei de către opinia publică.
Există numeroase exemple de legi denumite “nepopulare” (impopulare) care, deşi au fost însoţite de sancţiuni severe, s-au lovit de rezistenţa, tacită sau manifestă a opiniei

publice, devenind inefective sau caduce. Astfel, pot fi menţionate acele legi care au introdus anumite taxe sau impozite şi care au trebuit să fie retrase în urma mitingurilor şi
demonstraţiilor populare, întrucât nu au fost acceptate de opinia publică.
De asemenea, legi referitoare la introducerea stării de asediu sau a stării de necesitate nu au avut eficienţa scontată, în urma opoziţiei organizate a diferitelor partide sau grupări
politice, sindicate etc. În această categorie se încadrează şi decretul adoptat, în ianuarie 1990, în România, în perioada de “provizorat legislativ”, prin care erau interzise

mitingurile şi demonstraţiile în zonele centrale ale oraşelor, decret care nu a fost, nici un moment, acceptat şi respectat de opinia publică.
d)- Nerealizarea de către drept a justiţiei şi dreptăţii sociale.

Dreptul nu îşi împlineşte menirea sa de realizare a justiţiei şi dreptăţii sociale în cazurile formelor de drept nedrept sau injust şi ale formelor de drept opresiv, represiv, specifice
regimurilor totalitare.
Dreptul nedrept (nejust). O situaţie mai specifică care atestă nefuncţionalitatea unor legi şi acte normative se referă la noţiunea de drept nejust (sau de legi nedrepte). Pornind de la
faptul că orice regulă de drept, fie că stabileşte o normă de conduită, fie că enumeră un principiu de drept, are ca finalitate ordinea şi solidaritatea socială, echilibrul social şi binele

comun, unele puncte de vedere exprimate în literatura juridică consideră că legile care nu îndeplinesc aceste finalităţi sunt nedrepte sau nejuste. Pentru acest motiv, orice lege care
contravine unui principiu de drept este lipsită de valoare şi forţă obligatorie, indivizii urmând să adopte acele conduite şi comportamente care conduc la ineficienţa şi
inefectivitatea legii respective. Desigur, această rezistenţă faţă de legea nedreaptă nu înseamnă recurgerea la mijloace violente sau nelegitime, ci, aşa cum preciza Léon Duguit,
“supunerea la lege este o necesitate socială, dar fiecare este liber să aprecieze valoarea unei legi şi să facă ce este posibil, fără a recurge la violenţă pentru a se sustrage de la o lege

pe care o consideră contrarie dreptului, ca şi la executarea unui act pe care-l consideră ilegal”. (Leon Duguit, 1920)
Recursul la violenţă nu este un mijloc legal şi legitim pentru înlăturarea dreptului nejust, consideră Francois Gény, preconizând ca formă de împotrivire “o rezistenţă temperată,
judicios înţeleasă, limitată la liniile sale directoare şi mânuită cu tact şi înţelepciune”.
De aceea, principiul respectării legii şi legalităţii este un principiu superior al ordinii sociale şi juridice, constând în respectul faţă de lege şi justiţie a tuturor organizaţiilor şi

instanţelor etatice şi sociale, al tuturor agenţilor specializaţi ai controlului şi al tuturor indivizilor. Legea nu este suverană şi dobândeşte forţă obligatorie numai fiindcă ea este
expresia voinţei naţionale, ci mai ales, pentru că reprezintă principalul mijloc de realizare şi menţinere a ordinii sociale şi de protejare a principalelor drepturi şi libertăţi

individuale. Faţă de legile nedrepte, soluţiile preconizate presupun adoptarea şi manifestarea unor forme de rezistenţă legitime (pasive sau manifeste) din partea opiniei publice,
precum şi instituirea unui sistem de garanţii preventive (constând din exercitarea controlului constituţionalităţii legilor) şi restitutive (destinate să oprească atât efectele negative

ale legii, cât şi recompensarea indivizilor ale căror drepturi şi interese au fost lezate).
Dreptul represiv (opresiv). Există unele situaţii în care dreptul nu numai că se îndepărtează sensibil de la principiile sale fundamentale, dar el încalcă regulile elementare

referitoare la protecţia libertăţilor recunoscute în orice societate. Asemenea situaţii s-au petrecut în regimurile totalitare comuniste sau fasciste, unde dreptul a reprezentat
principalul mijloc de impunere a dictaturii şi dominaţiei prin forţă, abuz şi înşelăciune a unei anumite clase, a unor grupuri sau partide politice.
Considerat, în regimul totalitar, ca fiind “voinţa clasei muncitoare ridicată la rangul de lege”, dreptul trebuia să fie principalul mijloc de făurire, modelare şi perfecţionare a
structurilor şi relaţiilor socialiste. Consacrând formal principiul supremaţiei legii (şi implicit, nerecunoaşterea cutumei, precedentului judiciar şi jurisprudenţei ca izvoare ale

dreptului), dreptul pseudo-socialist concepea legalitatea ca o metodă indispensabilă de realizare a funcţiilor real- opresive ale statului în raport cu indivizii. Era un instrument de
înfăptuire a injustiţiei şi nedreptăţii sociale. Acest caracter represiv însoţeşte şi defineşte majoritatea normelor şi regulilor dreptului totalitar, cu deosebire în domeniul dreptului

penal, care a constituit mijlocul cel mai eficace de control şi reprimare a drepturilor şi libertăţilor individuale.

18
 CURS 10
DEVIANŢA – OBIECT DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI.

CONSTRUCTIA SOCIALA A DEVIANTEI. CONCEPŢII SI TEORII.

RELATIVITATEA SI UNIVERSALITATEA DEVIANŢEI.

REACŢIA SOCIALĂ
I. NATURA DEVIANŢEI
Devianţa desemnează orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii sau ale unui grup social particular . Devianţa cuprinde nu

numai încălcările legii (infracţiunile şi delictele) ci orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup,
organizaţie, etc.).

În acest sens, devianţa include o gamă extrem de largă de acte sau conduite, de la cele excentrice sau bizare (de exemplu adoptarea unei ţinute indecente, a unui limbaj sau gest
neconformist, incompatibile cu conduitele culturale ale grupului sau societăţii) la cele aşa-zis imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfidează bunele moravuri care nu sunt

întotdeauna sancţionate de lege) şi până la cele cu caracter antisocial (actele infracţionale sancţionate de legea penală) sau asocial ( bolile psihice).
Dată fiind marea diversitate a conduitelor individuale, la fel ca şi varietatea extremă a normelor sau regulilor sociale se poate considera că:

a). orice individ, într-o anumită perioadă a vieţii sale (copilărie, maturitate, bătrâneţe) încalcă anumite reguli şi norme de conduită, devenind ca urmare deviant;
b). nu orice act sau conduită care se abate de la reguli trebuie considerat deviant (inovatorii sau inventatorii care pot utiliza mijloace neconvenţionale sau uneori chiar ilicite, dar
mult mai eficace decât cele obişnuite);
c). devianţa reprezintă o noţiune relativă, echivocă, în măsura în care ceea ce este considerat deviant într-o anumită societate sau perioadă istorică, în altă societate sau perioadă

istorică este considerat normal.

Există, in sociologie, mai multe clasificări ale comportamentelor deviante. Ne vom referi la următoarea clasificare:

1). Infracţiunile şi delictele. Fenomenul infracţionalităţii a fost analizat de sociologi încă din secolul al XIX-lea. Mai târziu, pe baza datelor statistice obţinute, ei au realizat o
serie de lucrări referitoare la omucidere, furt, hoţi profesionişti, crime celebre, bande de tineri delicvenţi.

2). Sinuciderea. După apariţia studiului lui Durkheim asupra fenomenului, sinuciderea - ca fenomen social - a devenit o temă importantă a sociologiei devianţei.
3). Consumul de droguri. Acest fenomen îi interesează pe sociologi, aceştia studiind o serie de aspecte sociale ale consumului de marijuana, cocaină, alcool, etc.
4). Transgresiunile sexuale. Prostituţia, homosexualitatea şi pornografia au făcut obiectul a numeroase lucrări. Unii sociologi (mai ales cei americani), includ adulterul în cadrul
devianţei sexuale.

5). Devianţele religioase. Sociologii, alături de istorici, îşi manifestă interesul pentru vrăjitorii, erezii şi secte.
6). Bolile mentale. Şi ele au fost analizate din punct de vedere social. Accentul a fost pus pe răspândirea tulburărilor mentale şi lumea socială a azilurilor.
7). Handicapurile fizice. Unii sociologi au studiat relaţiile tensionate cepot fi observate în momentul interacţiunii persoanelor „normale” cu cele surde, nevăzătoare, obeze,
handicapate, etc.

În funcţie de această clasificare a comportamentelor deviante, în universul devianţei există o gradaţie de la perfect voluntar la involuntar Se disting, astfel, patru mari categorii de
devianţi, de la cei mai mult la cei mai puţin voluntari.

1). Devianţii subculturali. R. Merton îi numeşte nonconformişti, iar S. Moscovici, minorităţi active. Aceşti indivizi pun deschis în discuţie legitimitatea normelor pe care le
violează. Ei se străduiesc să promoveze anumite norme şi valori proprii şi militează în acest sens. Din această categorie fac parte teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor religioase
care îşi asumă acest comportament deviant şi îi revendică legitimitatea.
2). Transgresorii. Sunt devianţii care violează deliberat o normă a cărei validitate o recunosc. Ei nu acţionează din principiu, ci din interes. Majoritatea delicvenţilor din această

categorie sunt simpli transgresori, ei violează norme cărora nu le neagă cu adevărat legitimitatea.
3). Indivizii cu tulburări de comportament. În această categorie putem include alcoolicii şi toxicomanii, care acţionează, cel puţin în prima fază a evoluţiei lor, în mod voluntar,
dar, dacă se instalează starea de dependenţă, ei încetează de a mai fi complet liberi.
4). Handicapaţii. Când discutăm despre surzi, orbi, cocoşaţi, debili sau bolnavi mentali, ale căror tulburări rezultă dintr-o leziune organică, părăsim domeniul acţiunii voluntare.

Unii sociologi au fost preocupaţi de modul în care se desfăşoară interacţiunea dintre handicapaţii fizici şi persoanele care se află în anturajul lor.
Din cele menţionate până acum putem da o definiţie devianţei.
Devianţa este ansamblul conduitelor şi stărilor pe care membrii unui grup le judecă drept neconforme cu aşteptările, normele sau valorile lor şi care, în consecinţă riscă
să trezească din partea lor reprobare şi sancţiuni.

Din această definiţie se poate afirma că sociologia consideră ca deviante acţiunile şi felurile de a fi care sunt rău văzute şi sancţionate de majoritatea membrilor unui grup social.
Devianţa apare de la bun început ca o activitate care dezamăgeşte o aşteptare, ce violează o normă socială sau neagă o valoare. Noţiunea în sine presupune existenţa unui univers

normativ. Nu se poate vorbi despre un criminal, nebun sau pervers, dacă nu ar exista un set de norme şi idei destul de clare despre ceea ce este drept şi nedrept, adevărat şi fals,
normal şi anormal, bine şi rău. Un act deviant este mai întâi un act blamat şi el nu ar fi astfel dacă nu ar avea de la început o concepţie despre ceea ce este sau nu blamabil. Cu

toate acestea, universul normativ al unui grup social este rareori un ansamblu omogen şi uşor de identificat. Dacă anumite norme sunt acceptate, altele sunt acceptate de unii şi
recuzate de alţii.

În acest sens Durkheim spunea despre infracţiune: „ Nu o condamnăm pentru că este o infracţiune, dar este o infracţiune pentru că o condamnăm”
Acest lucru este valabil şi pentru devianţă: sociologul consideră că un act este deviant pentru că este dezaprobat. Devianţa este în mod esenţial produsul judecării unei conduite
sau a unui fel de a fi. Ea nu este ca atare o proprietate inerentă unor comportamente, ci o calitate atribuită de anturaj. Criteriul major al devianţei este deci reacţia pe care o
provoacă: mustrare aspră, sarcasm, condamnare, denunţare, izolare, tratament obligatoriu, privare de libertate. Când un act judecat altădată ca deviant nu mai provoacă reacţii,

înseamnă că a încetat să mai fie deviant.

II. CONSTRUCŢIA SOCIALĂ A DEVIANŢEI

Grupurile sociale creează devianţa prin stabilirea unor reguli a căror încălcare constituie o devianţă şi prin alocarea acestor reguli unor indivizi etichetaţi ca

„outsideri”.
Acest lucru permite două interpretări:

a). existenţa devianţei presupune reguli şi judecăţi aplicate celor care le încalcă;
b). devianţa este o creaţie artificială pentru că este produsul unui proces de definire arbitrar.

19
Conform acestor reguli nici un comportament nu este intrinsec deviant, el devine astfel numai dacă ne hotărâm să-i aplicăm această etichetă. Un individ nu devine deviant decât
dacă comportamentul său a făcut obiectul unei anumite interpretări, al unui grup social în poziţie de forţă, care interpretează comportamentul individului drept condamnabil.

Ca atare, puterea este deopotrivă condiţia şi miza creării devianţei. Cu alte cuvinte trebuie să ocupi o poziţie dominantă pentru a reuşi să îţi impui o concepţie despre bine şi rău,
normal şi patologic. În timpul luptelor pentru putere, etichetarea poate servi la discreditarea şi marginalizarea adversarului. Spre exemplu, un candidat la funcţia primar este

pierdut dacă reuşeşte să i se aplice eticheta de desfrânat.

Sociologia devianţei consideră că nici o acţiune sau conduită nu este, în mod inerent deviantă prin ea însăşi, ci este calificată ca atare de normele şi valorile grupului de
referinţă, care impun standarde de apreciere şi legitimitate pentru actele şi comportamentele „socialmente” acceptabile sau indezirabile.
În acest sens, devianţa nu este echivalentă cu absenţa normelor de convieţuire socială (anomie sau dezorganizare socială), ci cu adoptarea unor norme incompatibile cu

standardele de moralitate, normalitate sau raţionalitate ale societăţii în ansamblul ei, cu modelul ei cultural – normativ dominant, dar compatibile cu cele valorizate
pozitiv de un anumit grup social, definit prin caractere culturale distincte.

III. CONCEPŢII ŞI TEORII CU PRIVIRE LA CAUZELE DEVIANŢEI

În sociologia devianţei s-au conturat următoarele paradigme explicative referitoare la cauzele devianţei.
1). Modelul anomiei. Adepţii acestei concepţii sunt Durkheim şi Merton. Conform acestui punct de vedere, devianţa este un produs al perioadelor de schimbare socială,

care, perturbând câmpul de norme sociale şi punând în conflict sisteme valorice diferite, dezorientează conduita şi acţiunea indivizilor, obligându-i să adopte moduri deviante de
adaptare la viaţa socială.
Potenţialul pentru devianţă creşte o dată cu manifestarea conflictului între scopurile sociale şi mijloacele legitime, instituţionale, în condiţiile în care neavând acces la mijloace,
indivizii adoptă mijloace ilicite, dar mult mai eficace de realizare a scopurilor propuse.

2). Teoria transmisiunii culturale ( E. Shuterland). Devianţa se transmite la fel ca şi conformitatea, prin intermediul procesului de socializare care pune în contact individul
cu valorile şi normele grupurilor deviante, obligându-l să-şi însuşească codurile lor de conduită, normele şi simbolurile lor culturale.

3). Concepţia funcţionalistă (T. Parsons). Devianţa este un eşec al solidarităţii sociale care îi uneşte şi îi integrează pe indivizi în cadrul societăţii, făcându-i să reacţioneze
ostil sau indiferent faţă de normele şi valorile ei.

4). Modelul patologiei sociale şi dezorganizării sociale (Scoala de la Chicago). Devianţa este echivalentă cu abaterea de la norma de conduită presupusă a fi universal valabilă,
abatere cauzată de către perturbările „patologice” ale întregului organism social care se manifestă cu acuitate în cursul procesului de modernizare, industrializare şi urbanizare.
5). Teoria „controlului social” (Hirschi, Reckless). Devianţa este o condiţie „naturală” a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicată. Ea este absentă atunci când indivizii
au puternice legături cu societatea şi când controlul social informal este puternic şi este prezentă atunci când legăturile între individ şi societate sunt slabe sau absente şi când

controlul social lipseşte.

6). Teoria conflictului (Walton, Platt, Young).Devianţa este o consecinţă a competiţiei şi inegalităţii sociale care obligă grupurile sociale defavorizate să adopte mijloace
deviante de supravieţuire şi permit agenţilor de control social să organizeze discriminări între clase în privinţa înregistrării şi sancţionării actelor deviante.
7). Teoria „etichetării” Devianţa este produsă chiar de către organismele anume create pentru definirea şi sancţionarea ei. În acest sens, devianţa nu are realitate în sine, ci numai

prin procesul său de definire, prin denumirea semantică sau „eticheta”aplicată indivizilor cărora li se refuză dreptul de a adopta identitatea dorită. Importantă nu este valoarea
normei (în fond toată lumea este „deviantă” într-un mod sau altul), ci reacţia societăţii faţă de această violare, concretizată în stigmatizarea individului.O dată ce a fost etichetat,

individul ajunge să creadă în veracitatea etichetei de deviant, asimilând toate atributele identităţii stigmatizate şi devenind cu adevărat deviant.
Dat fiind eşecul acestor paradigme, cu privire le cauzele devianţei, astăzi sociologia devianţei adoptă din ce în ce mai mult o perspectivă teoretică cu caracter
fenomenologic, care-şi propune să arate că orice acţiune sau conduită, implicit cea deviantă are un sens, care trebuie descifrat şi interpretat.

IV. RELATIVITATEA ŞI UNIVERSALITATEA FENOMENULUI DEVIANT

Reprezentând o prioritate a grupului, dar şi un punct de referinţă pentru diferitele situaţii sociale , normele sociale şi juridice indică ceea ce este drept sau nedrept, moral sau
imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilind zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentul indivizilor. Însă această zonă nu este precis delimitată sau
circumscrisă în interiorul ei putând apărea “puncte de toleranţă” sau de permisivitate, unde comportamentul individului poate varia sensibil, depăşind limitele

normative şi instituţionale acceptate.

Această variaţie de comportament se datorează şi faptului că, fiind elaborat într-o manieră generală şi impersonală, normele juridice şi sociale nu stipulează în detaliu nici
modalităţile nici mijloacele concrete prin care indivizii pot să îndeplinească sau nu rolurile prescrise în funcţie de statusul lor social.
Pentru acest motiv, în orice societate pot apărea diferite tipuri de comportament a căror gamă include atât pe cele conformiste “legaliste” şi “legitimiste” cât şi pe cele

inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante.

Varietatea şi diversitatea acestor comportamente sunt influenţate în mare măsură atât de caracteristicile diverşilor actori sociali şi de condiţiile concrete în care se desfăşoară

acţiunile lor, cât şi perceperea şi receptarea diferită a “mesajelor” şi “conduitelor” incluse în forme concretizate, fie în acceptarea şi suportarea acestora, fie în respingerea şi
transgresarea lor.

În consecinţă, orice societate se confruntă, într-o mai mică sau mai mare măsură, cu manifestări de transgresiune a normelor care în funcţie de anumite criterii pot lua
forme de devianţă sau de criminalitate (delincvenţă).

Noţiunea de devianţă socială - una dintre cele mai des folosite în vocabularul sociologiei – desemnează în înţelesul său cel mai general nonconformitatea, abaterea sau
încălcarea normelor şi regulilor sociale. Ea include ansamblul comportamentelor şi conduitelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt
împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unei societăţi.
Un comportament deviant este deci un comportament “atipic” care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în

cadrul unui sistem social.

După părerea multor autori fenomenul de devianţă socială are un caracter universal, întrucât, după cum afirma E. Durkheim în „Regulile metodei sociologice”: “nu poate

exista o societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv; este inevitabil ca printre abateri să nu fie unele care prezintă caracter
criminal”. Fiind intim legată “de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale” devianţa reprezintă un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului,

iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat “o fiinţă nesociabilă, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, ci el este un agent regulator al vieţii
sociale”

20
Deşi există unele diferenţe între punctele de vedere ale autorilor şi specialiştilor care s-au preocupat de explicarea acestei noţiuni, majoritatea sunt de acord că devianţa socială
include ansamblul comportamentelor care violează normele şi valorile recunoscute ca legitime într-o societate, ceea ce determină o reacţie socială din partea instituţiilor şi

agenţilor de control social, impunând adoptarea unor sancţiuni sociale faţă de indivizii devianţi.
În consecinţă, extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură de normele, de valorile care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de diferitele

abateri şi încălcări.
De aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de violarea
acestora.
Când afirmăm că devianţa este relativă, acest lucru poate însemna trei lucruri diferite:

1). Un act va fi condamnat dacă este pus într-o anumită situaţie şi împrejurări. Să luăm drept exemplu un bărbat şi o femeie care fac dragoste. Această activitate va părea
perfect normală dacă se desfăşoară într-un dormitor şi dacă femeia consimte. Ea va fi judecată ca indecentă dacă actul sexual are loc în plină zi, într-un loc public. Dacă femeia nu

consimte, bărbatul riscă să fie urmărit şi judecat pentru viol.

2). Un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul autorului său. A omorî este o crimă gravă, dar nu şi pentru un soldat aflat în război.

3). Devianţa depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este condamnat într-o anumită cultură sau epocă, este adesea tolerat în alte culturi sau în alte vremuri. Să
exemplificăm.

Drogurile aflate astăzi în afara legii, par să fi fost foarte bine acceptate în alte epoci. Arabii au tolerat consumul de haşiş, timp de secole. În secolul al XIX-lea şi la începutul
secolului al XX-lea, morfina era folosită pentru efectele sale psihoactive. În S.U.A., se estimează că la începutul secolului al XX-lea, numărul morfinomanilor care îşi întreţineau
dependenţa cu medicamente vândute în farmacii era între 200.000 şi 500.000, printre ei aflându-se şi mulţi medici. Ca urmare a campaniei de denunţare a narcomaniei, în anul
1914 a apărut o lege care a interzis accesul legal la opiacee şi care i-a împins pe narcomani în ilegalitate.

Şi atitudinile sociale faţă de tutun au cunoscut fluctuaţii puternice. În secolul al XIX-lea mai multe ţări, printre care şi Rusia, promulgau legi foarte dure care vizau reprimarea
tabagismului. A urmat apoi o perioadă de toleranţă. În ultimii ani se constată o revenire a intoleranţei faţă de fumat, mai ales în America de Nord.

În urmă cu mai multe secole, biserica catolică refuza înmormântarea creştinească a sinucigaşilor, iar autorităţile civile le confiscau bunurile. Mai târziu, odată cu creşterea duratei
medii de viaţă, s-a instalat o anumită toleranţă a autorităţilor civile faţă de sinucidere.

Relativismul, adică poziţia conform căreia norme şi valori sunt variabile şi depind de fiecare societate , este o atitudine necesară sociologului care vrea să înţeleagă un grup din
care nu face parte. Relativismul este inclus în bagajul său sociologic. Cercetătorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi prin prisma propriului său sistem
cultural.
Dacă acceptăm că toate fiinţele umane aparţin aceleiaşi specii, nu putem să excludem posibilitatea existenţei a ceva universal în atitudinile membrilor speciei faţă de devianţă.

Oamenii nefiind identici, este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli iar cei care sunt convinşi de necesitatea acestor reguli nu vor putea să se abţină să nu-şi manifeste
dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului nu este altceva decât consecinţa ataşamentului faţă de o normă socială. De aici rezultă că devianţa este cealaltă faţă a normei.
Universalitatea devianţei apare într-un număr restrâns de acte care, cu foarte rare excepţii, au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite. Conduitele universal reprimate sunt în
număr de patru: incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră; răpirea şi violul unei femei căsătorite; omorul, mai precis actul de a omorî un membru al propriului grup;

furtul. Egiptul antic ne aduce excepţia cea mai cunoscută de la această regulă. În familia faraonică, căsătoria dintre frate şi soră era legitimă, mai mulţi faraoni căsătorindu-se
oficial cu surorile lor. Totuşi, căsătoria faraonului cu mama sa sau cu fiica sa era prohibită)

V. UNITATEA ŞI DIVERSITATEA DEVIANŢEI

O primă dificultate pe care o întâlneşte sociologul care investighează cauzele devianţei se referă la însuşi obiectul explicaţiei sale: pentru diversele acte deviante există o
cauzalitate comună. Atunci se pune întrebare: Cum este posibil ca nişte conduite atât de diferite unele faţă de altele cum sunt furtul, prostituţia, agresiunea sau toxicomania, să

aibă aceleaşi cauze ? Cu toate acestea, ipoteza nu poate fi complet exclusă când vedem în ce măsură diverse forme de devianţă au tendinţa de aglutinare.
Astfel, devianţa şcolară merge mână în mână cu delicvenţa juvenilă, corelaţia dintre ele fiind atât de puternică încât cu greu pot fi disociate. La şcoală, tinerii delicvenţi sunt
indisciplinaţi, agitaţi, trişează, ei sunt adesea expulzaţi din clasă sau din şcoală şi chiulesc de la orele de curs. Delicvenţii recidivişti nu sunt decât rareori specialişti. Majoritatea
trec fără tranziţie de la vandalism la violenţă, de la viol la vânzare sau consum de droguri. Această trăsătură explică de ce criminologii nu au reuşit să se înţeleagă asupra unei

tipologii a delicvenţilor bazată pe natura delictului.

Legătura strânsă dintre delicvenţă şi toxicomanii ( chiar alcoolismul) este unul din elementele cele mai bine stabilite de criminologie. Spre exemplu, in S.U.A., doi deţinuţi din
cinci recunosc că au fost sub influenţa unui drog ilegal sau a băuturilor alcoolice în momentul comiterii delictului.
Raporturile dintre toxicomanie şi sinucidere sunt de asemenea strânse. Sinuciderile şi tentativele de sinucidere sunt foarte frecvente la persoane care consumă substanţe

psihotrope.
Nu trebuie înţeles că toate formele de devianţă merg în paralel: există unele forme de devianţă care evoluează independent de celelalte. Tendinţa de aglutinare este valabilă mai

ales pentru furt, violenţă, toxicomanie, alcoolism şi sinucidere.

Această atracţie între diverse comportamente deviante are mai multe explicaţii:
1. Furtul merge mână în mână cu violenţa pentru că aceasta din urmă este un
mijloc rapid de însuşire a bunului altuia şi pentru că unele victime sunt gata să recurgă la forţă pentru a-şi apăra proprietăţile.
2. Alcoolul reduce inhibiţiile, deci nu este surprinzător faptul că beţivii
folosesc un stil jignitor de adresare şi ajung să lovească sau să rănească pe cei din jur.
3. Un toxicoman ajunge uşor vânzător de droguri: dacă este cuprins intr-o reţea el poate fi antrenat într-o succesiune de reglări de conturi.
Cele trei elemente menţionate, şi anume:

a. - polivalenţa delicvenţilor recidivişti;

b. - legăturile strânse dintre devianţa şcolară şi delicvenţa juvenilă;

c. - corelaţiile dintre furt, agresiune, sinucidere şi toxicomanie,

ne conduc la concluzia că, la anumiţi indivizi, există o predispoziţie pentru devianţă, manifestată prin transgresiuni polimorfe.

Dacă admitem că indivizii cu o puternică înclinaţie pentru infracţiune au tendinţa de a fi devianţi în alt domeniu decât cel al delicvenţei propriu-zise, este legitim să se vorbească
despre înclinaţia spre devianţă a acestora. Una din sarcinile teoriei devianţei este de a explica această înclinaţie care se traduce prin transgresiuni polimorfe.

Pentru a da o asfel de explicaţie ar trebui distinse două niveluri de interpretare:

21
a. - la primul nivel va trebui să se spună de ce anumiţi indivizi sunt mai înclinaţi decât alţii să încalce normele sociale;
b. - la al doilea nivel va trebui să se explice faptul că într-o anumită împrejurare, această înclinaţie se fixează pe un anumit tip de transgresiune.

La primul nivel de interpretare metoda folosită constă în descoperirea caracteristicilor indivizilor care se disting printr-o activitate deviantă frecventă.
La al doilea nivel va trebui să se izoleze mai întâi un tip omogen foarte specific de devianţă; apoi se va analiza procesul care îi face pe indivizi înclinaţi spre devianţă să opteze

pentru un anumit tip de transgresiune şi nu pentru altul.

Teoria sociologică dovedită prin experimentare ca fiind cea mai clară pentru înţelegerea înclinaţiei pentru devianţă este teoria controlului social. Bazele acesteia au fost puse de
Durkheim în lucrarea „Despre sinucidere”.

VI. REACŢIA SOCIALĂ

În modul cel mai natural, majoritatea sociologilor devianţei au fost puşi în situaţia de a vedea reacţia socială cu ochii devianţilor pe care îi studiau. Goffman (1961) pentru

a-şi scrie cartea Asylums frecventează timp de un an un spital psihiatric. El fraternizează cu pacienţii şi încearcă să descopere modul în care aceştia percep instituţia.
H. Becker, în tinereţe, a fost acompaniator de balet şi, când avea ocazia, fuma puţină heroină cu colegii săi. Descrierea acelui mediu a dat naştere cărţii Outsider .

Multe lucrări de sociologie a devianţei au la bază întrevederi realizate cu delicvenţi, homosexuali, prostituate etc. Şi încearcă să prezinte viziunea acestora asupra realităţii.
În aceste condiţii, subiecţii astfel studiaţi sunt prezentaţi fie în termeni simpatici, fie în termeni neutri.

Când trebuie descrisă reacţia socială, judecăţile de valoare abundă: ea ar fi gratuită, parţială, subiectivă, discriminatorie, represivă, intolerantă.
Interesul sociologiei penale este limitat, dacă aceasta se mulţumeşte să reia judecăţile devianţilor asupra judecăţilor creatoare de devianţă. Astfel, în criminologie s-au înmulţit
cercetările privind deciziile de a denunţa o crimă, deciziile poliţieneşti, deciziile de începere a urmăririi penale şi de alegere a pedepsei.
Rezultatele acestor cercetări permit avansarea ideii că, în general, deciziile penale sunt luate ţinându-se seama de trei factori:

a. - cu cât delictul este mai grav, cu atât este mai mare posibilitatea ca victima să reclame la poliţie, ca poliţistul să îl aresteze pe suspect şi ca judecătorul să pronunţe o pedeapsă
severă.

b. - cu cât antecedentele penale ale unui delicvent sunt mai importante, cu atât probabilitatea arestării şi urmăririi lui va fi mai ridicată; în etapa sentinţei, severitatea pedepsei este
puternic influenţată de delictele trecute.

c. - există o mai mare tendinţă spre toleranţă şi clemenţă când delicventul este o rudă sau un prieten al victimei, decât atunci când este un străin.
Delictele care trezesc cele mai vii reacţii din partea cetăţenilor, poliţiştilor şi magistraţilor se deosebesc prin importanţa prejudiciilor cauzate. Pe de altă parte, delicvenţii care au
şansele cele mai mari de a fi etichetaţi şi pedepsiţi sunt aceia care nu se află la prima faptă şi au atacat necunoscuţi. Reacţia penală provine din dorinţa de a face faţă unor acţiuni
condamnabile care pun probleme serioase sau unor indivizi care încalcă legile în mod repetat, într-un context în care presiunile persoanelor apropiate nu se pot exercita.

În majoritatea cazurilor, judecăţile care creează devianţa sunt reacţii la acte care îl victimizează pe celălalt, care îi perturbă serios pe cei apropiaţi deviantului sau care îl afectează
grav chiar pe deviant. Spre exemplu, sinuciderea nu este pur şi simplu un act pe care suflete caritabile s-au hotărât să îl dezaprobe, ea este mai întâi de toate un act autodistructiv.
Violul nu este numai o infracţiune prevăzută de Codul Penal , ci şi un act cu urmări grave. Narcomania nu înseamnă numai consumul ilicit de droguri ci şi absorbţia unei otrăvi cu
efecte devastatoare pentru organismul uman.

Curs 11
Noţiunea şi dimensiunile delicvenţei. Delicventa din perspectiva sociologica

Devianţa priveşte transgresarea normelor sociale dominante într-o societate şi include acele conduite şi comportamente care se abat de la standardele valorice şi normative
acceptate şi recunoscute în cadrul unui anumit grup sau sistem social. Este un fenomen întâlnit în toate societăţile, fiind generată şi condiţionată de o multitudine de factori şi
cauze generale şi particulare, obiective şi subiective, sociale şi individuale.
Extensia, gradul şi intensitatea devianţei sociale depind de reacţia publică, de apărarea socială faţă de diferite abateri şi încălcări, de măsura în care acestea sunt considerate

periculoase pentru structura şi coeziunea grupurilor sociale, şi de natura şi forma sancţiunilor care li se aplică. Evaluarea devianţei sociale se face în funcţie de valorile sociale
lezate şi de normele sociale violate de anumiţi indivizi şi grupuri. (Sorin Rădulescu, 1991)
Delincvenţa, infracţionalitatea şi criminalitatea sunt forme particulare ale devianţei sociale care includ comportamente şi conduite cu un grad ridicat de periculozitate socială,
deoarece încalcă şi violează regulile şi normele juridice penale prin care sunt apărate şi protejate cele mai importante valori şi relaţii sociale (proprietatea, familia, viaţa, sănătatea,

libertatea, demnitatea, statul, societatea etc.).

Spre deosebire de devianţa socială, delincvenţa, infracţionalitatea şi criminalitatea au o serie de trăsături specifice :
a) este un fenomen social, obiectiv şi material, dar în acelaşi timp, antisocial şi deosebit de periculos, atât prin consecinţele sale negative şi distructive care privesc ordinea socială
şi normativă, integritatea şi siguranţa indivizilor şi grupurilor sociale, cât şi prin reacţia socială pe care o provoacă şi prin sancţiunile represiv-coercitive adoptate;

b) delincvenţa include acele acte şi fapte care, violând regulile de drept cu caracter penal impun adoptarea unor sancţiuni organizate, de cele mai multe ori, represive, care sunt
aplicate prin intermediul agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie, tribunale).

Delincvenţa numită şi devianţa socială penală este definită nu în funcţie de “eticheta” sau “reacţia socială” a membrilor, ci în raport cu normele juridice penale care sunt violate şi
care protejează, de fapt, cele mai importante valori şi relaţii sociale dintr-o societate.

c) delincvenţa (criminalitatea) este constituită din ansamblul actelor şi faptelor antisociale care intră sub incidenţa normelor penale, săvârşite de diferiţi indivizi într-o anumită
societate (sau dintr-o anumită ţară), într-un anumit interval de timp (de regulă un an). Ea include totalitatea delictelor şi crimelor săvârşite, care sunt însă diferite ca natură,

intensitate şi gravitate (delicte contra persoanei, contra patrimoniului, contra autorităţii, contra familiei şi bunelor moravuri, contra statului şi instituţiilor acestuia etc.).
Întrucât trăsăturile generale şi specifice ale delictelor şi crimelor sunt evaluate în funcţie de legislaţia penală, există diferenţe sensibile de la o ţară la alta şi de la un sistem juridic
la altul, diferenţe care ţin de natura şi forma regimului social-politic, de tradiţiile istorice, juridice şi culturale, de moravurile şi spiritualitatea fiecărei societăţi. Lipsa de
uniformitate a diferitelor jurisdicţii penale împiedică, astfel, aducerea la un numitor comun a diferitelor tipuri şi forme de delicte şi crime.

Delictul este primordial un fenomen social care se produce în societate având consecinţe negative şi distructive, chiar dacă aparent, este un fenomen juridic, reglementat prin
normele dreptului penal.

Unii autori (G.Theodorson, A.Theodorson) disting următoarele trăsături specifice ale delincvenţei pornind de la caracteristicile comune ale acestei forme particulare de devianţă :
a) violarea unei anumite legi (de regulă penală, sau civilă, administrativă), care interzice săvârşirea anumitor acte şi fapte, considerate ca periculoase pentru ordinea

socială şi normativă a societăţii;

b) săvârşirea unor acţiuni care periclitează siguranţa indivizilor şi grupurilor sociale;
c) manifestarea unui comportament care contravine regulilor morale şi de convieţuire socială.

22
Delincvenţa include acele violări şi încălcări ale normelor penale şi de convieţuire socială care protejează ordinea publică, drepturile şi libertăţile individuale, viaţa, sănătatea şi
integritatea persoanei în societate.

In opinia lui Edwin H. Sutherland şi Donald Cressey (1966) un comportament delincvent comportă următoarele caracteristici:
a) are o serie de consecinţe sociale negative, pentru că prejudiciază interesele întregii societăţi;
b) face obiectul unor interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
c) prezintă o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop destructiv;
d) cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;
e) fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.

În funcţie de aceste caracteristici, delincvenţa este un fenomen deosebit de complex care include aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică,
prospectivă, economică şi culturală :

a) dimensiunea statistică, evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţii şi indici a diferitelor
delicte şi crime şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic (arii geografice şi culturale, grupuri de populaţie, zone

urbane sau rurale, sisteme penale etc.);

b) dimensiunea juridică, evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi

felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

c) dimensiunea sociologică, centrată pe identificarea, explicarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare şi
devianţă existente în societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d) dimensiunea psihologică, care evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea

delincventului faţă de fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);

e) dimensiunea economică, sau costul crimei, evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale crimei din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate

victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor, poliţelor de asigurare etc.);

f) dimensiunea prospectivă, care evidenţiază tendinţele de evoluţie în viitor a delincvenţei şi propensiunea spre delincvenţă a anumitor indivizi şi grupuri sociale.

Evidenţierea acestor dimensiuni atestă caracterul interdisciplinar al fenomenului de delincvenţă, dificultăţile abordării şi studierii ansamblului de delicte şi crime care se produc
într-o societate. Pentru revelarea diferitelor caracteristici şi trăsături ale delincvenţei, cele mai importante aspecte sunt sunt cele de natură juridică (legală), sociologică şi
psihologică.
Delincvenţa din perspectivă sociologică şi psihologică.

Orice societate se confruntă cu aspecte de crimă şi infracţionalitate, întrucât noţiunea de delincvenţă este implicată în însăşi ideea de societate. Întrucât nu poate exista o societate
“în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai puţin de la tipul colectiv, este inevitabil ca printre aceste abateri să fie unele care prezintă caracter criminal”. (E.Durkheim)
De altfel, E. Durkheim considera crima ca un “fenomen normal”, cu condiţia ca ea să nu depăşească anumite limite care fac imposibilă funcţionarea societăţii şi convieţuirea
indivizilor. Fiind legată de “condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale”, delincvenţa include acele abateri şi încălcări ale normelor de conduită care “ofensează unele

sentimente colective”, necesitând adoptarea unor măsuri de apărare socială şi de reprimare a conduitelor periculoase.
Actul delincvent, ca atare, reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care contrastează puternic cu normele de convieţuire existente în cadrul familiei, instituţiilor,

societăţii. Deşi recunoaşterea şi sancţionarea diferitelor delicte reprezintă o “universalitate culturală”, există diferenţe sensibile, din punct de vedere cultural, în definirea anumitor
acte ca periculoase şi în discernerea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul până la care un comportament antisocial sau imoral devine periculos pentru ordinea socială depinde,
în mare măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. De aceea, legea penală nu urmăreşte eliminarea totală a delictelor sau crimelor dintr-o
societate, ci menţinerea lor la un “nivel tolerabil”, orice depăşire a acestui nivel putând fi interpretată ca un semn de tensiune în sistemul social respectiv, ca un avertisment al unei

posibile crize a principalelor instituţii sociale.

Din punct de vedere sociologic, delincvenţa reprezintă o problemă socială, deoarece presupune o discrepanţă semnificativă între sistemele de referinţă valorice şi normative ale
societăţii şi aşteptările indivizilor. Ea implică încălcarea flagrantă a modelelor şi schemelor valorice şi normative aşteptate şi dorite, o dislocare a tiparelor şi relaţiilor tradiţionale
dintr-o societate (R.Merton, 1966) precum şi o abatere sensibilă de la ceea ce societatea defineşte ca fiind moral, decent, licit şi corect. Generând consecinţe negative, directe sau

indirecte, asupra structurii şi stabilităţii grupurilor sociale, delincvenţa conduce la creşterea tensiunilor sociale şi a nesiguranţei în societate. Ca tendinţă generală se consideră că,
cu cât actele delincvente se acumulează şi se agravează într-o comunitate, cu atât membrii acesteia sunt supuşi unor forme de alienare, stress, nesiguranţă şi demoralizare. In plus,
o parte importantă a celor implicaţi în asemenea acte antisociale nu îşi percep propria situaţie, nu îi interesează opinia celorlalţi şi se retrag într-o “subcultură” specifică.
Marea varietate culturală şi socială a diverselor societăţi, structura lor economică, politică şi juridică diferită se reflectă în multiplele variaţii în definirea delincvenţei şi a legii, în

sistemul sancţiunilor şi chiar în formele de manifestare a atitudinilor opiniei publice faţă de acest fenomen. De exemplu, nu în toate societăţile omorul este considerat drept crimă
deliberată, existând sisteme penale în care, chiar dacă el nu este justificat, este sensibil “dezincriminat” (cazul omorului în legitimă apărare sau a omorului săvârşit “în stare de

război” sau de “necesitate”). În alte sisteme legislative, dimpotrivă, omorul săvârşit asupra unor anumite persoane este considerat o crimă odioasă şi sancţionat extrem de sever
(omorul asupra unui părinte, unui copil, unei femei gravide, omorul comis împotriva unui preot, şef militar, conducător politic etc.).

În alte legislaţii penale, evaluarea intensităţii şi gravităţii actelor delincvente se face atât în funcţie de anumite criterii normative (ca valoarea obiectului prejudiciat, modul de
comitere a delictului, mijloacele utilizate, vinovăţia făptuitorului etc.), cât şi de unele cu caracter social şi cultural. Astfel, în multe ţări se face distincţia între furtul obiectelor de

mare valoare (furt major) şi cele asupra unora de mică valoare (furt minor), dar şi între furtul din patrimoniul public şi cel din proprietatea privată sau între furtul de la rude,
prieteni şi cel comis asupra unui străin. Incriminarea şi sancţionarea unor delicte (furt, tâlhărie, vătămare corporală etc.) se face în funcţie de statutul social al delincventului şi
victimei, de relaţiile dintre aceştia înainte de comiterea delictului.
Ca urmare, numeroşi sociologi şi criminologi, consideră că criteriul normativului penal de definire şi evaluare a ansamblului de delicte şi crime trebuie completat cu cele de natură

sociologică, morală, culturală şi psihologică, singurele în măsură să evidenţieze evoluţia şi tendinţele fenomenului de delincvenţă în diferite comunităţi şi perioade de timp.
Sociologia şi dreptul oferă astfel împreună, repere teoretice şi operaţionale mai adecvate, capabile să pună la îndemâna legislatorilor şi judecătorilor o serie de indicatori-standard

de apreciere, definire şi sancţionare a diferitelor tipuri de delicte şi crime.

Criteriul normativului penal care priveşte aspectul socialmente periculos al delictului şi responsabilitatea, vinovăţia delincventului, trebuie completat cu criteriul sociologic care

vizează semnificaţia socială şi reacţia socială a încălcării normelor juridice şi cu criteriul psihologic, care încearcă să evidenţieze şi să explice rolul personalităţii individului

23
delincvent şi nondelincvent. Aşa cum pentru a evalua sau judeca un delict trebuie să îl înţelegi, “pentru a-l înţelege trebuie să cunoşti antecedentele situaţiei şi valoarea tuturor
factorilor determinanţi ai reacţiei personale”. (Mira Y. Lopez, 1959)

Perspectiva psihologică a delincvenţei încearcă să explice în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă şi volitivă, capabilă să menţină un echilibru între
interesele, nevoile şi aspiraţiile sale şi mijloacele legitime de realizare a acestora. Din această perspectivă, delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu

deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază, punerea în evidenţă a
personalităţii delincventului, a mecanismelor interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul delincvent ca atare.
Dimensiunea şi formele delincvenţei.
Abordarea sociologică a delincvenţei impune delimitarea acesteia la ansamblul actelor şi faptelor antisociale săvârşite în mod real şi concret într-o anumită societate, fără

considerarea şi includerea acelor acte şi fapte care, deşi sunt incriminate de normele penale, nu au fost comise în realitate. Aceasta este dificil deoarece sfera şi volumul actelor
delincvente nu cunosc graniţe perfect delimitate şi măsurabile statistic.

Multe dintre delicte sunt clandestine şi nu sunt niciodată descoperite, după cum mulţi delincvenţi nu sunt descoperiţi (“crime perfecte” sau cu “autori necunoscuţi”). Unele delicte
nu sunt semnalate organelor penale din motive de teamă (răzbunarea făptaşului), jenă (viol sau corupţie sexuală), sau datorită procedurii, destul de anevoioase şi îndelungate, de

judecare a proceselor penale. O bună parte a delictelor sesizate poliţiei nu sunt înregistrate oficial, iar altele sunt considerate minore (furtul unor obiecte sau bani sub o anumită
limită). Există unele delicte (de fraudă, corupţie comercială şi financiară, contrafacere de mărci şi patente), comise de funcţionari sau persoane oficiale care, fie că nu sunt

descoperite, fie că nu sunt înregistrate şi judecate.

Edwin Sutherland în lucrarea “Criminalitatea gulerelor albe” (1940) demonstra existenţa unui volum mare de ilegalitate în anumite afaceri comerciale şi profesiuni din societatea
americană. El estima că, costul economic al delapidărilor, fraudei asupra consumatorului, contrafacerii produselor, afacerilor politice necinstite, comise de înalţi funcţionari
depăşeşte probabil costul economic al delictelor obişnuite. Deşi asemenea delicte nu produc suferinţe şi privaţiuni asupra victimelor, ele sunt “delicte reale”, indiferent dacă sunt

sau nu clasificate de instanţe.

Tot în sfera delictelor greu depistabile, care produc efecte indirecte şi difuze se încadrează şi afacerile din tripouri, jocuri la ruletă, pariurile false, transmiterea sau “vânzarea de

ponturi” privind contractarea unor produse, divulgarea secretului unor afaceri, vânzări-cumpărări fictive de acţiuni la bursă, “furtul pe calculator” etc.
Există şi un număr ridicat de delicte comise de minori care nu sunt înregistrate şi sancţionate penal, deoarece ei nu au vârsta majoratului penal sau sunt lipsiţi de discernământ,

deşi faptele lor au produs prejudicii şi consecinţe negative asupra persoanelor şi bunurilor.
In funcţie de săvârşirea, descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor şi crimelor, fenomenul delincvent are dimensiuni şi aspecte diferite :
- delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită în literatura sociologică şi criminologică “cifra neagră” a criminalităţii. Ea este constituită din totalitatea actelor şi faptelor
antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost sau nu, descoperite şi înregistrate de organele penale. Criminalitatea reală reprezintă adevărata

dimensiune a ilicitului penal, dar estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi statistice;
- delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care include acea parte a actelor săvârşite în realitate şi care au fost depistate şi identificate de către organele specializate de control
social. De regulă, cifra delincvenţei descoperite este inferioară celei reale, întrucât nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; de asemenea, unele
delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc.;

- delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi înregistrată de organele de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale;
volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel, unele delicte (şi delincvenţi) sunt graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt

sancţionate datorită împlinirii termenelor legale de prescripţie, iar unele nu se mai judecă datorită decesului delincventului sau sustragerii acestuia de la judecată. Uneori, legea
intervine şi dezincriminează unele delicte care au fost săvârşite în mod real sau înlătură răspunderea penală a făptuitorilor pe motive de minoritate, iresponsabilitate, etc. Ca
urmare, diferitele tendinţe şi evoluţii ale delincvenţei judecate reprezintă fie rezultatul multiplicării şi extinderii legii penale asupra unor fapte neincriminate până atunci, fie al
creşterii eficienţei activităţii organelor de justiţie, de sancţionare a persoanelor care au comis acte antisociale.

Din punct de vedere sociologic, delincvenţa reală reprezintă adevărata dimensiune a fenomenului de criminalitate, întrucât grupează ansamblul abaterilor şi încălcărilor penale
săvârşite efectiv şi concret într-o anumită comunitate socială şi într-o anumită perioadă. Chiar dacă unele delicte şi crime nu sunt descoperite sau nu ajung să fie judecate şi
sancţionate din diferite motive (nedescoperirea, dispariţia făptuitorului, amnistia, graţierea sau prescripţia delictului sau delincventului, concilierea victimă-făptuitor etc.), totuşi
ele au fost comise în realitate, producând o serie de prejudicii valorilor şi relaţiilor sociale, drepturilor şi aşteptărilor indivizilor.

Apărând din necesitatea de a evidenţia, identifica şi explica dimensiunea reală a criminalităţii şi delincvenţei şi de a descifra factorii şi condiţiile sociale care generează acest
fenomen antisocial, sociologia delincvenţei (sau a criminalităţii) studiază ansamblul manifestărilor şi actelor de delincvenţă săvârşite în realitate în raport cu multiplele aspecte de
inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.
Spre deosebire de dreptul penal, care se ocupă, în special, de aspectele delincvenţei judecate (legale) din punct de vedere al “ansamblului de legi care reglementează într-o ţară

exerciţiul represiunii prin stat”, (R.Merle, A.Vitu, 1966) sociologia delincvenţei studiază criminalitatea ca fenomen social, prin evidenţierea şi explicarea factorilor generali şi
particulari, obiectivi şi subiectivi, sociali şi individuali care generează acte şi fapte antisociale.

Ea priveşte şi analizează ansamblul acestor factori şi condiţii sociale, dependenţele lor reciproce şi raporturile lor cu alte fapte şi fenomene de natură economică, morală, culturală.
Sociologia delincvenţei studiază procesualitatea elementelor etiologice ale criminalităţii, procesele, fenomenele, instituţiile şi relaţiile sociale care pot influenţa, la un moment dat

şi într-o anumită societate, multiplicarea faptelor deviante şi antisociale.

Majoritatea juriştilor şi criminologilor sunt de acord că, în prezent, nu se poate cunoaşte şi explica întreaga complexitate a delincvenţei, multiplele ei determinări sociale, morale

sau culturale decât apelând la o serie de noţiuni şi concepte sociologice şi utilizând metode, tehnici şi instrumente de investigaţie specifice sociologiei.
Reprezentând un sprijin important pentru fundamentarea ştiinţifică a demersului juridic şi criminologic, sociologia delincvenţei oferă informaţii şi concluzii utile politicii penale,
soluţii şi metode de prevenire a delincvenţei şi de recuperare socială a persoanelor cu comportamente antisociale. Din acest punct de vedere, sociologia delincvenţei se afirmă ca o
disciplină cu funcţii descriptive, etiologice şi predictive, care contribuie la perfecţionarea mijloacelor de intervenţie şi acţiune în domeniul dreptului penal, penologiei şi ştiinţei

penitenciarelor.
Lectura

PREVENIREA ŞI COMBATEREA FENOMENULUI DE CORUPŢIE

Amploarea şi dimensiunile corupţiei

Analiza societăţilor contemporane evidenţiază faptul că, deşi s-au intensificat măsurile şi intervenţiile statului, poliţiei şi justiţiei împotriva faptelor de delicvenţă şi criminalitate,

în momentul de faţă se constată o recrudescenţă şi o intensificare a delictelor de corupţie şi crimă organizată, care tind să atingă “cote” alarmante. Reprezentând o problemă

24
socială, ale cărei modalităţi de manifestare, consecinţe negative şi moduri de soluţionare interesează factorii instituţionalizaţi de control social, dar şi opinia publică, corupţia tinde
să devină în multe societăţi un fenomen deosebit de intens şi periculos, fiind asociată de multe ori, cu crima organizată şi generând efecte negative la nivelul organizării şi

stabilităţii instituţiilor, grupurilor şi indivizilor .

Deşi cauzele corupţiei sunt extrem de complexe şi de diverse, majoritatea autorilor consideră că sursele fenomenului rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice şi

normative deficitare, în accentuarea dificultăţilor economice şi sociale, precum şi în multiplicarea tensiunilor sociale şi normative dintre indivizi, grupuri şi instituţii sociale. În
multe societăţi, corupţia reprezintă un adevărat “flagel” social, care subminează puternic sistemul normativ şi social, impunând agravarea sancţiunilor şi pedepselor faţă de
indivizii implicaţi în acte de corupţie.
Dobândind o amploare şi o intensitate deosebită în perioada de tranziţie pe care o parcurge societatea românească, corupţia tinde să devină un fenomen extrem de difuz şi cvasi-

generalizat în majoritatea sectoarelor şi sferelor vieţii sociale, economice şi politice. Ea este alimentată şi agravată de instalarea şi manifestarea unei stări de criză instituţionalizate
în majoritatea sferelor de activitate socială, vizibilă în slăbirea mecanismelor de control social şi normativ, scăderea prestigiului şi autorităţii unor instituţii publice, toleranţa şi

permisivitatea manifestate de unele instituţii cu rol de prevenire şi sancţionare etc. Fenomenul corupţiei în societatea românească este sensibil influenţat şi de instalarea şi
menţinerea stării de anomie într-o serie de domenii ale vieţii sociale, ceea ce a determinat disfuncţionalităţi în activitatea de reglementare normativă, în principal, în scăderea

eficienţei legii, justiţiei şi poliţiei.

Corupţia reprezintă un fenomen antisocial deosebit de intens, grav şi periculos întrucât favorizează interesele unor indivizi care deţin funcţii publice sau au atribuţii publice în

societate, transformîndu-le în surse “secundare” de venituri, dar afectând interesele majorităţii indivizilor. Corupţia înseamnă în primul rând, însuşirea, deturnarea şi folosirea
resurselor publice în interes personal de către anumite persoane ce exercită roluri publice, dar şi obţinerea unor avantaje materiale şi morale prin îndeplinirea condiţionată a
obligaţiilor unei funcţii publice. Ea înseamnă, totodată, realizarea şi desfăşurarea unor afaceri şi tranzacţii între diverşi indivizi, prin eludarea şi încălcarea normelor de moralitate
şi legalitate din societate, ca şi prin derularea unor activităţi întemeiate pe mituire, fraudă, complicitate, excrocherie, abuz şi trafic de putere, şantaj şi înşelăciune.

Corupţia poate fi comparată cu un “seismograf” care măsoară şi evaluează starea de legalitate şi moralitate din societatea românească, societate care tinde să se polarizeze în două
direcţii: pe de o parte, majoritatea indivizilor care continuă să creadă în virtuţile legii şi moralităţii, pe de altă parte cei care le ignoră, utilizând tot felul de mijloace ilicite şi

imorale pentru realizarea intereselor lor. Pentru acest motiv, în prezent, fenomenul corupţiei tinde să devină o formă cvasi-generalizată de delicvenţă în majoritatea sectoarelor şi
ramurilor vieţii sociale, politice, economice şi administrative. Afectând grav structurile şi instituţiile publice şi private, prin implicarea şi participarea – prin complicitate,

constrângere sau şantaj - a unor agenţi economici, funcţionari, grupuri şi indivizi, corupţia este percepută de către majoritatea segmentelor populaţiei ca un fenomen extrem de
grav şi periculos, care subminează structurile de autoritate şi de putere şi transgresează normele şi principiile de dreptate şi justiţie socială ce trebuie să caracterizeze noua
societate, mărind astfel costurile sociale şi economice ale reformei, concretizate în deprecierea continuă a nivelului de trai al majorităţii indivizilor.
Corupţia nu este un fenomen nou apărut, el existând şi în vechiul regim, ceea ce impune identificarea diferitelor forme de continuitate şi discontinuitate ce îl caracterizează.

Elemente de continuitate vizează menţinerea, în continuare , a unor disfuncţii instituţionale şi politice preluate din vechiul sistem, precum şi a unor factori de “risc” ce potenţează
sau multiplică actele de corupţie în diferite sfere ale vieţii economice, în domeniul comerţului şi prestărilor de servicii, în sfera instituţiilor financiar-bancare, în domeniul
administraţiei locale, gospodăririi comunale, lucrărilor publice, urbanismului şi amenajării teritoriale. În acelaşi timp, în condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă se constată
apariţia şi multiplicarea unor noi forme de corupţie, concretizată în deteriorarea treptată a patrimoniului public, transferuri ilegale de capital şi bunuri, sustrageri organizate,

bancrute frauduloase, abuzuri şi neglijenţă în serviciu sau în gestionarea patrimoniului public şi privat, falsuri în documente contabile şi financiare, trafic de influenţă, scoaterea
din ţară a unor importante valori şi bunuri economice sau aparţinând patrimoniului cultural naţional etc.

Corupţia tinde să devină un fenomen organizat, specializat şi profesionalizat, apărând sub forma unor reţele formale şi informale de organizaţii şi indivizi, care prin diferite
mijloace ajung să corupă factorii de decizie până la cele mai înalte nivele ale politicului, legislativului, justiţiei şi administraţiei.
Agravată de lipsa de coerenţă legislativă şi de multiplicarea dificultăţilor inerente trecerii la economia de piaţă, corupţia nu este un fenomen singular, separat sau izolat de celelalte
forme de deviantă şi delicvenţă ce se manifestă în această perioadă de tranziţie, fiind în corelaţie cu o serie de mecanisme destructive şi de dereglare politică, economică şi

morală , apărând ca unul dintre efectele secundare perverse ale modalităţii inadecvate de realizare a reformei de către actuala putere şi devenind o sfidare la adresa întregii
societăţi. Ea determină efecte demoralizatoare pentru marea majoritate a indivizilor, întrucât permite ascensiunea anumitor grupuri şi indivizi care obţin rapid şi uşor profituri
economice şi politice, corelându-se cu inexistenţa unei protecţii sociale corespunzătoare care să estompeze costurile ridicate ale reformei. Totuşi nu se poate considera că tranziţia
de la un sistem economic hipercentralizat spre o economie de piaţă reprezintă “ipso facto” un factor declanşator de corupţie, decât şi numai în măsura în care sunt menţinute

vechile structuri şi instituţii birocratice şi perpetuării unor disfuncţii în sistemul politic şi instituţional nou creat, în condiţiile accentuării crizei de autoritate a instituţiilor
fundamentale ale statului.
Elaborarea unui program eficient de diminuare a corupţiei în perioada de tranziţie pe care o parcurge societatea românească trebuie fundamentat, prioritar, pe identificarea,
explicarea şi înlăturarea treptată a cauzelor generale şi particulare, sociale şi individuale, obiective şi subiective care generează sau favorizează acte de corupţie şi comportamente

coruptive, ca şi prin diminuarea factorilor de “risc” ce potenţează asemenea acte în diferite sectoare sociale, economice, politice, administrative. Având în vedere amploarea şi
complexitatea fenomenului de corupţie în societatea românească este imperios necesară analiza diferitelor criterii de estimare şi evaluare a acestui fenomen din perspectiva

juridică, criminologică şi sociologică, în vederea surprinderii şi identificării formelor şi dimensiunilor reale de manifestare a corupţiei la diferite nivele (macrosociale,
microsociale şi individuale).

Perspectiva normativă a fenomenului de corupţie

Acceptând ideea că fenomenului de corupţie nu i se poate da o definiţie universal- valabilă pentru toate societăţile, specialiştii dreptului penal sunt de acord că acest concept este,
de cele mai multe ori, evaziv, ambiguu şi reducţionist. Astfel pentru majoritatea sistemelor penale, corupţia este un concept prioritar normativ, desemnând încălcarea sau
transgresiunea ilegală şi imorală a normelor referitoare la îndatoririle funcţionarului public, agenţilor economici sau persoanelor care efectuează diferite operaţii financiare sau

bancare . În schimb, pentru alte sisteme penale, corupţia desemnează diferitele acte sau fapte ilicite prin utilizarea abuzivă şi frauduloasă a puterii (politice, administrative,
judecătoreşti) în scopul obţinerii unor avantaje personale de către agenţii publici (funcţionari, judecători, administratori, conducători politici etc.). În general se consideră drept

corupţie comportamentul care deviază sau transgresează obligaţiile normale ale exercitării unui rol public (de pildă funcţionar) sau care violează normele legale ce interzic
exercitarea anumitor forme şi tipuri de influenţă (mită, traficul şi abuzul de autoritate, şantajul, constrîngerea etc.)

Spre deosebire de majoritatea legislaturilor penale, actualul nostru cod penal nu foloseşte, explicit şi fără echivoc, noţiunea de corupţie pentru a incrimina diferitele acte şi fapte
care trasgresează normele juridice ce reglementează comportamentul instituţiilor şi organizaţiilor sociale, funcţionarilor publici, agenţilor economici şi persoanelor particulare,

între care se stabilesc relaţii şi se desfăşoară activităţi la nivel economic, administrtiv, juridic sau politic. În consecinţă în sfera noţiunii de corupţie, înţeleasă în mod strict juridic,
sunt incluse patru categorii de delicte:

25
1). luarea de mită (denumită şi corupţie pasivă);
2).darea de mită (considerată drept corupţie activă);

3). traficul de influenţă;

4).primirea de foloase necuvenite.

Deşi există unele diferenţe în ceea ce priveşte incriminarea şi sancţionarea celor patru tipuri de delicte considerate ca fiind acte de corupţie, elementul comun ce le caracterizează
îl constituie utilizarea funcţiei publice ca sursă de venituri, de obţinere a unor avantaje materiale sau de influenţă personală.
Astfel, în cazul delictului de luare de mită (corupţie pasivă), un funcţionar public pretinde sau primeşte bani, cadouri, sau alte foloase materiale ori acceptă promisiunea primirii
acestora pentru a efectua sau nu un act referitor la funcţia sa, în timp ce în cazul primirii de foloase necuvenite, funcţionarul primeşte aceste cadouri după ce a îndeplinit un act

specific funcţiei sale şi fără să fi avut în prealabil o înţelegere cu beneficiarul acestuia.

Cu toate acestea, în codul nostru penal aceste acţiuni ilicite, imorale şi ilegale nu sunt denumite fapte de corupţie, ci delicte de serviciu sau în legătură cu serviciul, fiind comise,

de regulă, de anumiţi funcţionari publici ori alţi salariaţi sau chiar persoane private (cazul tipic al declinului de dare de mită), prin încălcarea normelor deontologiei profesionale şi
devierea de la îndatoririle oficiale ale funcţiei publice. În toate aceste cazuri persoanele publice (sau private) pretind sau primesc diferite avantaje materiale ori acceptă tacit sau

expres, direct sau indirect, promisiunea unor avantaje materiale sau morale prin neândeplinirea sau îndeplinirea condiţionată ori întârzierea îndeplinirii obligaţiilor de serviciu ca
urmare a exercitării unor influenţe.

Actualul cadru legislativ nu oferă elemente suficiente pentru identificarea şi prevenirea (generală şi specială) actelor de corupţie ce se produc în societatea românească. Pentru
acest motiv, constatându-se multiplicarea cazurilor de corupţie în diferite sectoare ale vieţii sociale, de cele mai multe ori, la nivelul legislativului penal s-a acţionat „post-
delictum” prin înăsprirea sistemului de sancţiuni şi pedepse adoptat faţă de persoanele cu comportamente coruptive. Asfel, au fost sensibil mărite pedepsele aferente unor fapte de
corupţie ( pentru luarea de mită comisă de funcţionari cu funcţii de control a fost mărită sancţiunea privativă de libertate de la

3-10 ani la 3-12 ani, pentru trafic de influenţă de la 1-5 ani la 2-7 ani etc.), stabilindu-se, totodată , că prescripţiile penale în acest domeniu se vor aplica nu numai funcţionarilor, ci
şi altor salariaţi, inclusiv celor din cadrul regiilor autonome şi societăţilor comerciale chiar cu capital privat, precum şi administratorilor şi cenzorilor acestora.

Denunţând multiplicarea actelor de corupţie în unele medii politice şi de afaceri americane, Sutherland considera criminalitatea economică şi corupţia ca fiind apanajul sau
atributul unor categorii privilegiate (denumită a „ gulerelor albe”), care utilizează puterea sa politică şi economică pentru comiterea unor afaceri ilicite, care rămân însă, în cea mai

mare parte nedescoperite şi nesancţionate juridic.

Pentru acest motiv, susţin numeroşi criminologi, penalişti şi sociologi, criteriul normativului penal de definire şi evaluare a ansamblului de acte şi fapte considerate delicte de
corupţie, trebuie completat de cel sociologic , capabil să ofere elemente suplimentare pentru evidenţierea amplorii şi intensităţii fenomenului de corupţie şi pentru identificarea
cauzelor şi condiţiilor care-l generează ori favorizează. În felul acesta sociologia şi dreptul penal pot oferi împreună, repere teoretice şi operaţionale mai adecvate surprinderii

dimensiunilor reale ale fenomenului de corupţie, furnizând, totodată, factorilor legislativi o serie de indicatori standard de evaluare, definire şi sancţionare a diferitelor tipuri de
delicte considerate acte şi fapte de corupţie.
Corupţia din perspectivă sociologică.

După părerea multor sociologi, corupţia reprezintă un fenomen care, prin amploarea, intensitatea şi formele lui de manifestare, măsoară o adevărată stare de legalitate, moralitate
şi normalitate a unei societăţi. Datorită consecinţelor negative şi distructive produse asupra structurii şi organizaţiilor sociale şi efectelor demoralizatoare la nivelul indivizilor,

corupţia defineşte până la un anumit punct, starea de dezechilibru normativ şi moral a acelor societăţi aflate în criză sau în tranziţie. Ea perturbă grav desfăşurarea relaţiilor sociale
la nivel instituţional şi interpersonal, determinând scăderea prestigiului şi autorităţii unor instituţii publice şi private, precum şi a unor instanţe specializate de control şi prevenire
specială, datorită implicării în diferite afaceri a unor persoane cu funcţii de decizie din domeniul politicului, legislativului, executivului, justiţiei şi administraţiei.
Din punct de vedere sociologic, fenomenul de corupţie include ansamblul de activităţi imorale, ilicite şi ilegale realizate de diverse grupuri şi organizaţii (publice şi private) şi de

diverşi indivizi cu funcţii de conducere sau care exercită un rol public, în scopul obţinerii unor avantaje materiale şi morale sau a unui status social superior, prin realizarea unor
forme de constrângere, şantaj, înşelăciune, mituire, cumpărare, influenţă, intimidare etc. Corupţia nu înseamnă numai darea şi luarea de mită sau traficul de influenţă, ci ea
înglobează acea reţea (formală şi informală) de indivizi, grupuri şi organizaţii între care există relaţii de complicitate, tăinuire şi acoperire reciprocă în scopul satisfacerii unor
interese materiale şi morale, publice sau private.

Referindu-se la corupţia din societatea americană, renumitul sociolog D. Cressey, a identificat o serie de „organizaţii criminale” formale şi informale, alcătuite din profesioniţti ai
crimei şi corupţiei.
Ca exemplu de organizaţii informale pot fi enumerate: grupurile de vagabonzi, bandele de delicvenţi tineri, asociaţiile de cerşetori etc. În schimb structura organizaţiilor formale
este mai bine definită şi raţională, având o serie de caracteristici cum ar fi: specializarea profesională (diviziunea muncii), interdependenţa dintre membrii organizaţiei,

funcţionarea pe baza unor reguli, norme, practici, înţelegeri şi coduri şi finalitatea, în sensul că întreaga activitate este destinată realizării unor scopuri anunţate în prealabil.
Orice organizaţie criminală presupune existenţa unei funcţii de „corupător”, funcţie deţinută de o persoană care mituieşte, cumpără, intimideată, negociază cu organele de poliţie,

justiţie, administraţie, funcţionari publici. Fiecare organizaţie are mai mulţi „corupători”, ficare fiind specializat într-un anumit domeniu (guvern, parlament, poliţie, justiţie,
primărie etc.).

Fiecărui „corupător” trebuie să-i corespundă un „corupt”, adică o persoană din domeniul public, politic, bancar, financiar, care poate fi mituită în favoarea organizaţiei. De
asemenea pentru bune organizare şi desfăşurare a activităţilor criminale există funcţia de „planificator” şi „executant”. O organizaţie criminală devine mai raţională pe măsură ce-

şi adaugă structurii sale de specialităţi ocupaţionale şi un „departament” de planificare a activităţilor criminale (planificator al strategiei), apoi un „departament” al justiţiei interne
(execuror), un „departament” al afacerilor publice (corupător-corupt) şi un „departament” de acoperire (comerţ sau industrie).
După opinia multor specialişti, un element important ce trebuie avut în vedere în evaluarea fenimenului de corupţie este percepţia socială şi reacţia opiniei publice faţă de definirea
diferitelor acte şi comportamente considerate ca acte de corupţie, deoarece o acţiune eficientă împotriva corupţiei nu este posibilă dacă există diferenţe sensibile între definiţia

legală (juridică) a corupţiei şi cea a opiniei publice.

Pentru identificarea şi definirea diferitelor acte şi manifestări coruptive trebuie avut în vedere faptul că, în marea lor majoritate, ele presupun existenţa, stabilirea şi fincţionarea

(formală sau informală) a două tipuri de relaţii de complicitate, în care sunt antrenate reţele de statusuri şi roluri aparent diferite, dar convergente ca motivaţie şi finalitate:
a). reţeaua sau persoana care corupe (corupător), reprezentată de un individ, grup sau organizaţie care prin poziţie, rol şi funcţie, utilizează o serie de mijloace imorale, ilegale şi

ilicite prin care influenţează alţi indivizi sau grupuri, în scopul obţinerii unor avantaje materiale şi morale;
b). reţeaua sau persoana care se lasă coruptă (corupt), reprezentată de persoana, grupul sau organizaţia care acceptă sau se lasă influenţată (cumpărată) sau care abdică de la

normele deontologiei profesionale, în scopul obţinerii unor avantaje sau poziţii sociale superioare, utilizând abuziv funcţia publică.

26
Fenomenul corupţiei include aşadar, ansamblul de activităţi, acte, fapte şi acţiuni comise de indivizi, grupuri şi organizaţii, între care există relaţii şi avantaje reciproce şi care
gravitează în jurul a doi „poli” (corupător-corupt) şi care pot îmbrăca diverse forme:

a). corupţia economică, în care sunt incluse acţiunile ilicite şi ilegale comise de diverşi agenţi economici, concretizate sub forma unor delicte cum ar fi: gestiunea frauduloasă,
înşelăciunea, abuzul de putere, frauda, excrocheria, bancruta frauduloasă, contrafacere de mărfuri şi produse, falsuri în acte etc.;

b). corupţia profesională, incluzând actele şi faptele ilegale şi imorale comise de funcţionarii publici sau alţi salariaţi, în legatură cu îndeplinirea condiţionată şi preferanţială a
atribuţiilor de serviciu ( luare şi dare de mită, trafic de influenţă, abuz de putere, abuz în serviciu etc.).
c). corupţia politică, care include acele comportamente care deviază (moral şi legal) de la îndatoririle oficiale ale unui rol public (politic) sau care transgresează normele privind
interzicerea exercitării unor forme şi tipuri de influenţă ( activităţi de finanţare (directă sau indirectă) a campaniilor electorale, subvenţionarea unor grupări sau partide politice,

manipularea consilierilor şi funcţionarilor publici, promovarea pe bază criterii politice etc.)

Rolul şi funcţiile dreptului şi legislaţiei în combaterea fenomenului de corupţie

Perioada de tranziţie pe care o parcurge societatea românească, caracterizată prin trecerea de la un regim politic totalitar la unul pluralist şi democratic, este marcată de o serie de

transformări fundamentale în sistemul juridic şi legislativ, concretizate, în principal, în restabilirea legalităţii, legitimităţii şi justiţiei sociale.
Din nefericire, tranziţia şi reforma nu au fost însoţite şi de o legislaţie adecvată, care să reglementeze mecanismele de privatizare şi de realizare a economiei libere de piaţă, ceea

ce a facilitat apariţia şi proliferarea unor operaţiuni şi afaceri ilicite în sfera comerţului, finanţelor, serviciilor, multiplicându-se astfel posibilităţile de evaziune, fraudă, mită şi
corupţie dintre diverşi indivizi, grupuri, instituţii, organizaţii şi agenţi economici. Amplificarea actelor de corupţie nu s-a datorat însă numai lipsei unui cadru legislativ adecvat
reformei şi realizării acesteia, ci şi modului, adesea echivoc, ambiguu şi lacunar, în care au fost formulate şi interpretate o serie de legi şi acte normative elaborate în această
perioadă. Totodată s-a amplificat sfera corupţiei economice, administrative şi politice, prin implicarea unor funcţionari publici, lideri şi personalităţi politice întro serie de afaceri

imorale şi ilicite care au atras atenţia opiniei publice.

În ultima vreme, datele şi informaţiile furnizate de organele de poliţie şi justiţie, dar şi mijloacele de informare în masă relevă amplificarea delictelor economice, precum şi

proliferarea unor noi forme de înşelăciune şi excrocherie publică ( jocuri de noroc, jocuri de întajutorare tip „Caritas” etc.).
Multiplicarea actelor de corupţie în momentul de faţă este consecinţa modului inadecvat în care a fost proiectată reforma şi tranziţia în România, cărora li s-a imprimat de la

început o tendinţă „juridizantă”. Însă realizarea reformei economice şi sociale prin măsuri preponderent juridice reprezintă doar condiţia necesară, dar nu şi suficientă pentru
funcţionarea relaţiilor şi economiei de piaţă, pentru libera iniţiativă şi concurenţă, pentru realizarea marii şi micii privatizări a domeniilor importante ale economiei, ca şi pentru
apariţia unei noi clase de proprietari şi întreprinzători mici şi mijlocii. Deşi au fost operate o serie de schimbări importante în legislaţia civilă, comercială, fiscală, administrativă,
vamală şi penală, datorită incidenţei aşa-numitelor „efecte perverse”, nu s-a putut realiza diminuarea costurilor economice şi sociale ale reformei şi tranziţiei, dimpotrivă s-au

adâncit fenomenele de sărăcie, inflaţie, şomaj, pauperizare, speculă şi corupţie, fiind afectat în primul rând, nivelul de viaţă al multor indivizi. Pentru acest motiv, reforma şi
privatizarea sunt percepute negativ de către populaţie, fiind identificate cu corupţia şi cu procesul de polarizare a societăţii româneşti, considerându-se că nu există comerţ sau
afaceri cinstite sau întreprinzători privaţi oneşti şi că activitatea economică şi financiară este dominată de acte ilicite şi imorale.
Efectul negativ cel mai profund al corupţiei este resimţit la nivelul întregii economii, prin încetinirea ritmului reformei şi creşterii costului acesteia, prin evoluţia negativă a

preţurilor şi prin deprecierea nivelului de viaţă al marii majorităţi a populaţiei. Cauza principală se datorează nu atât ambiguităţilor şi impreciziunilor legislative (unele dintre ele
fiind chiar revolute şi contradictorii), cât mai ales politicii echivoce a statului faţă de sectorul privat şi protecţiei exagerate acordate sectorului public, precum şi aplicării unor

măsuri economice şi fiscale care, deşi încearcă să protejeze proprietatea publică, deschide posibilităţi de manifestare unor acte de corupţie. În consecinţă, în vederea diminuării
corupţiei în domeniul economic se impun măsuri ce vizează accelerarea procesului de reformă şi privatizare, stoparea declinului economic, subvenţionarea sectorului particular,
asigurarea stabilităţii monetare şi a cursului de schimb, stoparea inflaţiei etc.
Întrucât corupţia are şi o importantă dimensiune politică şi instituţională, permiţând celor care deţin funcţii publice şi de conducere să dobândească noi resurse, în acest domeniu

măsurile legislative trebuie să urmărească depolitizarea funcţiilor publice şi administrative., limitarea imixtiunilor funcţionarilor publici, a oamenilor şi liderilor politici sau de
partid în interes propriu pentru rezolvarea problemelor personale, interzicerea finanţării campaniilor electorale, limitarea posibilităţilor de constituire a unor partide pe principii şi
considerente „clientelare”, ca şi constituirea „reţelelor” formale şi informale, a grupurilor de „presiune” politică etc.
În acelaşi timp pentru sancţionarea actelor de corupţie şi pentru descurajarea indivizilor corupţi, se impun o serie de modificări în sfera normativului penal care să asigure atât

apărarea socială a organizaţiilor şi instituţiilor publice, cât şi protecţia reală a indivizilor faţă de acest falgel. De asemenea va trebui redefinită noţiunea de corupţie, extinzându-se,
totodată, sfera ilicitului penal asupra unor acte şi fapte săvârşite de funcţionarii publici şi persoane cu funcţii de conducere din domeniul justiţiei, administraţiei, poliţiei,
parchetului, gărzii financiare, corpului de control etc. În sfera corupţiei vor trebui, de asemenea incluse delictele ce constituie aşa-numita crimă organizată din domeniul afacerilor,
transferurilor de capital, bunuri sau valori, traficul cu arme şi droguri, „exporturi” de bunuri şi valori ce aparţin patrimoniului cultural, jocuri de noroc, contrabanda, spălarea

banilor murdari, furturile şi înşelăciunile pe calculator etc.

Viitoarea reglementare şi reformă legislativă trebuie astfel proiectată şi fundamentată încât să poată da o formă juridică schimbărilor şi mutaţiilor sociale, economice şi politice

intervenite în societatea românească şi să se limiteze, pe cât posibil, extinderea actelor de devianţă, fraudă, înşelăciune şi corupţie. Acest deziderat politic şi acţional nu se poate
realiza însă fără a se recurge la datele şi informaţiile furnizate de sociologie şi ştiinţa dreptului în general, la cele ale sociologiei juridice, în special.

Cursul 12
1. DELINCVENŢI ŞI DELINCVENŢA. CORELAŢII
Anchetele sociologice consacrate descrierii delincvenţilor au pus în evidenţă corelaţii:

1.Delincvenţa variază tare în funcţie de vârstă: tendinţa spre delincvenţă creşte în adolescenţă, apoi ea se diminuează (mai puţin repede cu cât nu este cunoscută) o dată cu
trecerea de vârsta de 18 sau 20 de ani.

2.Actele de delincvenţă sunt, în marea lor majoritate, comise de bărbaţi, mai degrabă decât de către femei.
3.Contrar unei idei acceptate, s-ar părea că delincvenţii nu sunt suprareprezentaţi în rândul claselor sărace.

4. Actele de delincvenţă sunt comise în grup.

5.Majoritatea actelor de delincvenţă sunt comise de o minoritate nesemnificativă de delincvenţi, pe care o numim „delincvenţi cronici”.

I. Sursele datelor
Delincvenţii sunt dificil de studiat, în măsura în care ei disimulează activităţile lor pentru a evita sancţiunile penale şi morale care li s-ar da.
Pentru cercetători există două moduri de a determina caracteristicile lor socio-demografice: - documentele oficiale realizate de către de poliţie sau de justiţie. ( ex. cazierul
judiciar, care relevă ansamblul condamnărilor unui individ)

27
- datele deţinute prin autodezvăluire obţinute prin interogarea directă a indivizilor (indivizii înşişi dezvăluie dacă au comis sau nu acte de delincvenţă în decursul unei anumite
perioade şi dacă da, de ce natură şi cu ce frecvenţă).

Fiecare din aceste două moduri de a aduna datele prezintă avantaje şi inconveniente.
1. - Documentele oficiale constituie baza clasică pentru a studia delincvenţii.

Principala calitate a acestor date este obiectivitatea lor în calificarea şi datarea actelor de delincvenţă. Inconvenientul acestor acte este că ele nu relevă decât actele de
delincvenţă pentru care un individ a fost arestat sau condamnat. Toate actele pe care el le-a putut comite fără să fie descoperit nu-i pot fi imputate, dacă ne limităm la
documentele poliţiei sau ale justiţiei.
(ex. cum arestările sunt mult mai frecvente pentru anumite tipuri de acte ( de exemplu, agresiunile), decât pentru altele (furturile), date oficiale tind să le indice mult mai adesea

pe primele decât pe cele din urmă)

Datele oficiale beneficiază de o bună fiabilitate pentru actele pe care le semnalează, dar ele nu reflectă decât în mod parţial şi subterfugiar, activitatea delincventă totală a unui

individ.
2. - Datele autodezvăluite sunt adaptate studiului delincvenţei juvenile şi delictelor care sunt cel mai adesea comise.

Ele au un mare avantaj în raport cu datele oficiale:

- ele permit cunoaşterea infracţiunilor comise de un individ, dar pentru care el nu a fost suspectat, nici condamnat;
- permit mult mai bine decât datele oficiale, să se determine care este activitatea delincventă reală a indivizilor – tipurile de acte comise şi frecvenţa lor.
Datele autodezvăluite ridică dificultăţi evidente de fiabilitate:
- pe de o parte, indivizii interogaţi pot minţi: să disimuleze anumite delicte pe care le-ar fi fi putut comite sau, din contră, să exagereze şi să-şi atribuie infracţiuni
imaginare.
- pe de altă parte, ei pot să aibă „găuri” de memorie şi să nu-şi aducă aminte de toate delictele comise în lunile sau anii precedenţi . Problema disimulării este
inevitabilă.

Criminologul american Travis Hirschi a arătat, într-o anchetă asupra uni eşantion de 4.000 de liceeni din California, că există o buna corelaţie statistică între delincvenţa

autodezvăluită şi delincvenţa oficială: Adolescenţii nu ezită să recunoască faptul că au furat şi destăinuirile lor pot să fie confirmate, într-o mare măsură, de datele oficiale
privind contactul cu poliţia.
II. Profilul sociodemografic al delincvenţei: două concepte descriptive: participarea şi frecvenţa.
Participarea este variabila care permite distingerea delincvenţilor de non-delincvenţi: un individ „participă” la delincvenţă dacă comite cel puţin un act de delicvenţă în decursul

perioadei de timp alese ca referinţă (spre exemplu, în decursul anului 2001).

Pentru un grup de indivizi (spre exemplu, o clasă de vârstă sau populaţia unei ţări), „participarea” reprezintă numărul sau procentul indivizilor din cadrul acestui grup, care au
comis cel puţin un act de delincvenţă în timpul perioadei de referinţă.
Pentru un individ care „participă” la activitatea delincventă, putem defini „frecvenţa” acestei activităţi, ca fiind numărul actelor de delincvenţă comise în decursul unui an.

Reprezentăm această frecvenţă prin simbolul „λ” (litera grecească „lambda”).

- Un individ care în decursul anului 2001, a comis două agresiuni, a furat conci maşini şi a participat la zece spargeri, poate fi caracterizat prin frecvenţa λ = 17.
- Dacă suntem interesaţi de frecvenţa pe tip de infracţiune, vom putea spune, spre exemplu, că frecvenţa spargerilor este λ= 10.
Participarea şi frecvenţa pot fi evaluate la fel de bine pe baza datelor oficiale, ca şi pe baza datelor de autodezvăluite. Aceste concepte sunt indispensabile pentru interpretarea
corectă a statisticilor de ansamblu aspra actelor de delicvenţă.
Aceste concepte sunt utile în mod egal pentru analiza evoluţiilor delincvenţei. Dacă, spre exemplu, rata delincvenţei creşte, acesta poate semnifica:

1.Fie că participarea la delincvenţă este sporită, ceea ce înseamnă că proporţia indivizilor care comit infracţiuni a crescut;
2.Fie că frecvenţa activităţii delincvente a crescut. În acest caz, nu există mai mulţi delincvenţi, dar fiecare delincvent devine, în medie, mult mai activ.
Distincţia între participare şi frecvenţă serveşte la.
- analizarea delincvenţei globale,

- studierea diferenţelor dintre grupurile sociale, din punct de vedere al activităţii lor delincvente.
III. Vârsta - Curba vârstelor
Relaţia între vârstă şi delincvenţă oferă un prim principiu în explicarea anumitor variaţiuni globale ale ratei infracţionalităţii
Tinerii – adolescenţi şi tineri adulţi – sunt suprareprezentaţi printre autorii actelor de delincvenţă.

Statisticile poliţieneşti americane sunt mult mai detaliate decât cele din Europa, pentru că ele indică inclusiv vârsta indivizilor arestaţi. Ele permit buna vizualizare a „curbei
vârstelor”: numărul actelor de delincvenţă (estimat aici prin numărul de arestări) creşte brusc pornind de la vârsta de 12-13 ani, atinge un maxim la vârsta de 18 sau 20

de ani, apoi scade până la bătrâneţe”.

Diminuarea e foarte rapidă după atingerea maximului pentru actele de delicvenţă contra persoanelor.

Această formă a curbei vârstelor – o bruscă creştere până la vârsta de 18 sau 20 de ani, urmată de o scădere uniformă - poate fi confirmată de către alte surse ale datelor oficiale.
Există, însă un semn de întrebare: aceste concluzii pot fi considerate ca imperfect concludente. De fapt, este posibil întotdeauna ca statisticile oficiale să reflecte aspecte ale

activităţii instituţiilor care le produc, mai curând decât realitatea fenomenelor de delincvenţă.
S-ar putea, spre exemplu, ca poliţia să orienteze spre minori o parte relativ importantă a activităţii sale, decât spre majori.
În plus, adulţii reuşesc, datorită experienţei, să se sustragă cu mai multă uşurinţă decât minorii arestărilor.
Dar aceste ipoteze sunt neverosimile. Criminologii susţin aproape în totalitate că tinerii sunt un segment mai bine reprezentat în activităţile de delincvenţă.

Cum evoluează delincvenţa? Există două posibilităţi.

1.- Cea dintâi reprezintă o rată ascendentă a infracţionalităţii, odată cu înaintarea în vârstă a adolescenţilor; procentul este mai mic dacă creşte progresia până la 18-19 ani.

Delincvenţii cei mai prococe îşi vor continua acţiunile infracţionale de-a lungul adolescenţei (eventual prelungite la vârsta matură), adăugând noutăţi, perfecţionându-şi stilul şi
infracţiunile comise, atrăgând totodată noi membri în cercul infracţional.

2.- Cea de-a doua solicitare ar viza grupuri de delincvenţi, care îşi păstrează componenţa şi îşi intensifică, cu timpul, acţiunile infracţionale.
Care din cele două posibilităţi este mai tipică?

În urma anchetelor făcute s-a constatat că frecvenţa acţiunilor infracţionale rămâne relativ aceeaşi în timpul adolescenţei.

28
Dacă, în general, delincvenţa tinerilor creşte, odată cu vârsta, aceasta se datorează creşterii ratei de participare, deci un fenomen de amplificare a participării la vârsta adolescenţei
pe care o teorie a delincvenţei ar trebui să explice împiedicând totodată prelungirea fenomenului la vârsta adulă. Diminuarea numărului infracţiunilor comise după 18-20 de ani

pare să funcţioneze din motive simetrice cu acelea care determină intrarea în delincvenţă. S-ar produce aşadar la tinerii adulţi o scădere progresivă şi constantă a ratei participării.
(teza invariantei)

IV. Genul (sexul)

Majoritatea actelor infracţionale sunt comise de bărbaţi şi doar în mică măsură de femei.
Asta se referă atât la adolescenţi, cât şi la adulţi şi se regăseşte în statisticile oficiale şi în cele de autodezvăluire.

O fină analiză deosebeşte activităţile infracţionale ale bărbaţilor şi ale femeilor, urmărind ambele dimensiuni: participare şi frecvenţă.
Blumenstein a constat că diferenţa de participare între bărbaţi şi femei este cu atât mai mare cu cât infracţiunile comise sunt mai grave.

Să începem, aşadar, cu infracţiunile considerate, în general, cel mai puţin grave: „contactele cu poliţia”. O anchetă făcută pe un segment de indivizi născuţi în 1958 în
Philadelphia, stabilea că doar 14% din fete avuseseră contacte cu poliţia, spre deosebire de 31% pentru băieţi, deci dublu (statistica nu cuprindea infracţiunile Codului Rutier).

În anchetele vizând categorii largi de infracţiuni, raportul participării a fost, în general de 1 la 3: femeile „participă” de trei ori mai puţin decât bărbaţii.
Analiza tipurilor de acţiuni considerate „grave” constată o participare a femeilor de cinci ori mai mică decât a bărbaţilor. În SUA, bărbaţii au în medie, o şansă de 50% de a

fi arestaţi în decursul vieţii, în timp ce femeile de doar 15%.

Din punct de vedere al frecvenţei actelor infracţionale se pare că şi aici femeile se deosebesc de bărbaţi. Conform sondajelor prin autodezvăluire, frecvenţa
infracţionalităţii la băieţi ar putea fi dublă faţă de cea a fetelor.
Se poate deci, concluziona că femeile (adolescente ori adulte) comit mult mai puţine acte infracţionale decât bărbaţii, iar atunci când o fac, acestea sunt miţai puţin

semnificative, ca şi gravitatea ori frecvenţa.

Ca urmare a comiterii inferioare astfel de acte infracţionale, femeile sunt mult mai rar arestate sau încarcerate decât bărbaţii. Să menţionăm că din numărul persoanelor anchetate

de poliţie în Franţa în anul 2003, 13,60% sunt femei, iar în ceea ce priveşte detenţia raportul este de 25 de deţinuţi bărbaţi la femeie.
Femeile delincvente sunt tratate diferenţiat de către poliţie sau de tribunale faţă de bărbaţii delincvenţi.

Nu există un răspuns unanim la această problemă. Unii autori susţin că, probabil din „cavalerism”, femeile sunt mai bine tratate ori mai puţin aspru condamnate decât
bărbaţii pentru acte de aceeaşi gravitate.
Admiţând că pentru infracţiuni de aceeaşi gravitate, femeile sunt mai puţin aspru pedepsite (fapt nedovedit încă), s-ar putea ca această diminuare a severităţii să se datoreze unor
caracteristici specific feminine: de exemplu, unele pot fi considerate „mame bune” şi vor fi tratate mai bine decât cele considerate „mame rele”; sau pur şi simplu, acelea care

sunt mame pot primi un tratament mai bun dată fiind importanţa acordată de membrii instanţei judiciare celulei familie.
În ceea ce priveşte pofilele de delincvenţă masculină şi feminină, acestea diferă: deşi se constată la nivel mondial o uşoară tendinţă de creştere a ratei infracţionalităţii în rândul
femeilor, aceste procentaje sporite referitoare la delincvenţa feminină nu pot răsturna tendinţa dominantă care este preponderent masculină printre autorii de infracţiuni.
Gottfredson şi Hirschi au probabil dreptate concluzionând că atât în ceea ce priveşte sexul, dar şi deosebirile de vârstă, apare fenomenul invariabilităţii: „Ceea ce era valabil

pentru vârstă, rămâne la fel şi în domeniul diferenţierilor în funcţie de sex: invariabilitatea în „spaţiu şi timp”.

V. Apartenenţa socială
Ideea că delincvenţii juvenili provin, mai ales, din clase muncitoare - în general din păturile sărace ale societăţii – constituia până în anii 1950 o evidenţă universal
acceptată.

Într-un din studiile clasice de criminologie, acela al lui Shaw şi Mckay despre delincvenţa şi zonele urbane, era scoasă în evidenţă o puternică relaţie între sărăcia unui
cartier şi rata delincvenţei juvenile a celor care locuiau acolo (rata se calcula pe baza datelor oferite de poliţie în ceea ce privea arestările).
Una dintre principalele teorii sociologice ale delincvenţei, apărută în anul 1930, teoria „tensiunii”, a lui Robert Merton, îşi declara explicit obiectivul de a demonstra faptul că,
la tinerii proveniţi din medii sărace, infracţionalitatea este mai frecvent întâlnită decât la tinerii proveniţi din clasele de mijloc.

Exact acest „fapt” avea să fie contestat în anii 1950.

Repunerea în discuţie a acestei idei a avut loc odată cu aplicarea unei noi metode de observaţie: ancheta prin autodezvăluire a delincvenţei.
Acest tip de anchetă este adaptat pentru a reliefa actele de delincvenţă juvenilă cele mai răspândite. Prima punere în practică a aparţinut sociologilor americani Short şi Nye.
Interogându-i pe adolescenţi, aceştia au ajuns la concluzia că delincvenţa dezvăluită poate fi puţin sau deloc corelată cu apartenenţa la o pătură socială.

Rezultatele similare au fost evidenţiate şi de mulţi alţi cercetători.

Travis Hirschi nu a identificat o relaţie notabilă între delincvenţa dezvăluită de adolescenţi şi statutul social al tatălui , statut evaluat plecându-se de la profesia părintelui

ori de la nivelul său de educaţie.

Analizând numărul ori frecvenţa actelor infracţionale, Hirschi nu constată nici în acest domeniu diferenţe remarcabile în funcţie de apartenenţa la o pătură socială.

El nu declară că nu există nici o legătură între clasa socială şi delincvenţă, ci afirmă, mai degrabă, că există o relaţie insesizabilă aproape, inexistentă chiar, cu excepţia
celor două extreme ale eşantionului: adolescenţii aparţinând sferelor cele mai elevate înregistrează o delincvenţă autodezvăluită ceva mai scăzută decât adolescenţii

proveniţi din pătura inferioară a societăţii. Dar chiar şi între cele două categorii, situate la poli opuşi, diferenţele nu sunt uriaşe.
Dacă este accepta verdictul anchetelor prin autodezvăluire, atunci trebuie explicat de ce anchetele efectuate asupra datelor oficiale fac să apară o netă corelaţie între
păturile sociale şi delincvenţă.
Această deosebire de păreri se poate explica, mai întâi, prin faptul că:
- părinţii înstariţi sunt cel mai bine în măsură să evite întâlnirile copilor lor cu sistemul judiciar: ei pot mult mai uşor să se înţeleagă pe cale amiabilă cu
victimele copiilor lor, plătind despăgubiri pentru stricăciunile provocate sau rambursând bunurile furate şi făcându-i să-şi schimbe părerea despre asta, ca şi de a depune

plângere.
- Atunci când copilul lor ridică probleme, ei pot recurge la „circuite paralele” : finanţare privată, şcoli specializate pentru copiii cu probleme, internate,

psihologi şi aşa mai departe.

- Maurice Cusson remarca faptul că, copiii din mediul înstărit pot fura de la famiile sau anturajul lor şi se pot expune unui risc mult mai scăzut de a fi

denunţaţi poliţiei.
- Reacţia judiciară este diferenţiată în funcţie de originea socială a adolescentului. Atitudinea poliţiştilor ar putea fi diferită pornind de la faptul că ei
controlează tineri proveniţi dintr-un mediu sărac şi tineri din mediul înstărit. Dacă aceşti poliţişti îi respectă mai întâi pe concetăţenii lor înstăriţi decât pe cei săraci, ei vor

29
avea tendinţa fie mai puţin severi cu copiii primilor decât cu cei ai celor din urmă . Copiii ai căror părinţi sunt săraci vor fi lipsiţi de aceste resurse şi actele lor de delicvenţă
vor deci să fie trecut mult mai dificil cu vederea.

Pentru toate aceste motive, proporţia delincvenţilor de origine săracă va putea fi supraestimată în statisticile oficiale.
John Braithwaite este unul din puţinii autori care a contestat consensul ce s-a instalat în cursul anilor 1960-1970, repunând în cauză relaţia dintre sărăcie şi delincvenţă.

În lucrarea pe care a publicat-o pe această temă, el a recenzat 51 de studii efectuate asupra relaţiei dintre clasa socială şi delincvenţa juvenilă oficială (măsurată prin datele
oficiale): 42 dintre ele făceau să pară o relaţie inversă între clasa socială şi dobânda (rata) delincvenţilor. Studiile asupra relaţiei dintre pătura socială şi delincvenţa juvenilă făceau
să pară o situaţie contrastantă: 19 dintre ele nu găseau nici o diferenţă semnificativă între delincvenţă şi pătura socială, 15 au concluzionat spre o implicaţie în delincvenţă,
semnificativ mult mai puternic la tinerii proveniţi din clasele sociale sărace decât la cei proveniţi din clasa de mijloc şi 7 au dus la aceeaşi concluzie, dar într-un mod mai puţin

afirmativ.
În anchetele despre delincvenţa adulţilor (întotdeauna evaluate aici conform datelor oficiale), din totalitatea de 46 de studii recenzate, relaţia dintre pătura socială şi delicvenţă era

pusă în evidenţă într-un mod încă prea sistematic.

Dacă Braithwaite avea dreptate, trebuia să se considere că anchetele prin autodezvăluire erau subterfugii. Dar de ce o făceau? Aici, de asemenea, ne putem imagina o explicaţie.

Tinerii proveniţi din mediul sărac ar fi putut fi mult mai expuşi decât ceilalţi diverselor acte de delincvenţă (vandalism, furturi, violenţă) şi ar fi putut, deci, într-o anumită măsură,
să fie insensibilizaţi de aceste lucruri. Această insensibilizare semnifică faptul că pragul lor de toleranţă la violenţă era redus: infracţiunile identice tindeau să fie judecate ca

mai puţin grave de către tinerii din mediul sărac decât de către tinerii din mediul înstărit.
Răspunzând la întrebările anchetei, tinerii din mediul sărac interpretau diferit întrebările puse şi subestimau gravitatea delictelor care fuseseră comise – sau nu le
considerau ca fiind delicte şi chiar nu le menţionau. Putea astfel să rezulte din aceasta un profil de delincvenţă similară între tinerii săraci şi tinerii înstăriţi, conform anchetelor
de autodezvăluire, atunci când, în realitate, tinerii din mediul sărac comiteau, în medie, acte mai numeroase şi mai grave ( şi, deci mult mai susceptibile de a-i pune în contact cu

sistemul judiciar).
Travis Hirschi face o remarcă ce poate permite reconcilierea celor două puncte de vedere.

El observă că, autorii care cred într-o relaţie între sărăcie şi delincvenţă, folosesc un raţionament bazat pe noţiunea de „clasă socială”. După o anumită parte a societăţii există
clasele de mijloc înstărite, pe de o parte, şi o clasă puternic defavorizată, de cealaltă parte.

În schimb, autorii care contestă existenţa acestei relaţii folosesc un raţionament în termeni de „straturi sociale”. Ei descompun profesiunea tatălui sau nivelul său de educaţie în
cinci sau şase straturi eşalonate, de la cel mai jos la cel mai înalt. Ori, fenomenul de sărăcie (ceea ce numim astăzi „excluziune”) poate scăpa unei reprezentaţii stratificate a
societăţii. Şi, de fapt, când variabile legate de excluziunea socială sunt introduse în ecuaţie, va reapărea relaţia între „sărăcie” şi delincvenţă.
În ancheta lui Hirschi, spre exemplu, proporţia delincvenţilor care recunoşteau că au comis două acte de delincvenţă sau mai multe, (autodezvăluire) era atribuită mai puternic

indivizilor ai căror taţi fuseseră şomeri sau ale căror familii beneficiaseră de ajutoare sociale.
Intervalele între delincvenţe, chiar şi aici, nu sunt foarte importante, dar sunt totuşi mai multe decât acelea care aparţin unei relaţii între delincvenţă şi păturile sociale.
David Farrington a ajuns la o concluzie similară: el estimează că sărăcia părinţilor poate spori probabilitatea ca, copiii să fie delicvenţi (sărăcia este, în opinia lui, un
„factor de risc” din punct de vedere al delincvenţei). În acelaşi timp, el atrage atenţia că apare o corelaţie statistică semnificativă între sărăcie şi delincvenţă mai cu seamă atunci

când dezavantajele sociale se cumulează: venit familial scăzut, habitat sau cartier ruinat, familie numeroasă.
În concluzie, specialiştii nu cad cu toţii de acord asupra existenţei unei relaţii între clasa socială şi delincvenţa juvenilă. Această relaţie nu poate fi considerată ca una dintre marile

regularităţi empirice ale delincvenţei.

Cursul nr. 13
2. DELICVENŢI ŞI DELICVENŢĂ

VI. Delincvenţii ocazionali şi delincvenţii cronici

Unul dintre cursurile cele mai influente ale criminologiei contemporane este „Ancheta Philadelphia”, realizat în perioada anilor 1960 de către Marvin Wolfgang şi colegii săi.
Rezultatul cercetărilor sale a devenit celebru: anchetând o grupare de adolescenţi (toţi născuţi în acelaşi an), Wolfgang a constatat că aproximativ unul din trei a avut cel puţin

un contact cu poliţia înainte de 18 ani şi aproximativ 6% au avut cinci contacte sau mai multe cu poliţia – aceştia din urmă fiind definiţi ca delincvenţi cronici. (Rezultate similare
au fost regăsite de asemenea, în alte anchete, realizate în alte epoci sau în alte oraşe. Putem deci estima că această anchetă ne dă o ordine a amplorii delincvenţei ocazionale şi
cronice, într-o clasă de vârstă.)
Ancheta Philadelphiei a fost realizată longitudinal retrospectiv asupra datelor din dosare, în principal din cele şcolare. Studiul a început în 1964. Pentru a putea dispune de toate

dosarele a trebuit ca tinerii să fi avut 18 ani în 1963, ceea ce însemnă că se născuseră în 1945. S-a decis deci, ca eşantionul să fie constituit din „băieţi” născuţi în Philadelphia în
1945 şi crescuţi fără discontinuitate în acest oraş între 10 şi 18 ani. Din totalitatea copiilor născuţi în Philadelphia în 1945 au fost înlăturaţi cei care se mutaseră, chiar temporar, în

afara oraşului (verificarea unei prezenţe continue s-a făcut cu ajutorul dosarelor şcolare). La sfârşitul calculului, din cei 14.313 de copii născuţi în Philadelphia în 1945, 9.945 au
putut fi păstraţi pentru a face parte din grupare. Activitatea lor delincventă a fost măsurată exclusiv pe baza datelor oficiale, şi mai precis, pe baza „contactelor cu poliţia”

(arestări). Primul rezultat al anchetei a permis o estimare a „participării” (măsurată pe baza datelor oficiale) la delincvenţă într-o clasă de vârstă: aproximativ o treime din membrii
grupării( 34,9%) a avut cel puţin un contact cu poliţia în perioada adolescenţei (10-17 ani). Dar, rezultatul cel mai important priveşte frecvenţa delincvenţei. Autorii au putut

număra de câte ori adolescenţii apăreau în dosarele poliţie.

Astfel, Marvin Wolfgang şi colegii săi au putut calcula frecvenţa (oficială) a delincvenţei, ceea ce i-a condus la definirea următoarelor categorii:
1. „non-delincvenţii”(nici un contact aparent cu poliţia între 10-17 ani);
2. „delincvenţii necronici” ( pe care-i numim „delincvenţi ocazionali” între 1 şi 4 contacte cu poliţia);
3. „delincvenţii cronici” (cinci sau mai multe contacte cu poliţia).
Toate aceste expresii au fost trecute între ghilimele deoarece trebuie folosite cu precauţie.

Mai întâi, contactul cu poliţia nu e, în mod obligatoriu, consecinţa unei delincvenţe agresive (el poate, de exemplu, să intervină ca urmare a consumului de alcool, interzis
minorilor). Se poate ca, anumite „delincvenţe” să nu fi avut loc cu adevărat. Apoi, cum ancheta este fondată pe baza datelor oficiale, anumiţi adolescenţi care au comis acte de

delincvenţă, dar care nu au fost prinşi, nu sunt compatibili. Atingerea cifrei de cinci contacte, cel puţin, poate defini „delincvenţii cronici”, dar este, bineînţeles, într-o anumită
măsură, o cifră arbitrară: autorii ar fi putut stabili limita la 4 sau la 6 sau chiar mai mult. Interpretarea rezultatelor acestei anchete depinde, deci, de definiţia aleasă pentru diferite

categorii de „delincvenţi”.

30
Respectând cu stricteţe aceste nuanţe de judecată, putem indica acum rezultatul major al acestei anchete: un număr mic de „delincvenţi cronici” (6,3%) au comis de unii singuri
mai mult de jumătate din infracţiunile grupării (52%). Aceşti delincvenţi cronici reprezintă 18% din totalul „delincvenţilor” (membrii ai studiului care au avut cel puţin un contact

cu poliţia).
Rezumând, în ansamblul studiului, aproximativ un adolescent din trei este un „delincvent” şi printre aceşti delincvenţi aproximativ unul din cinci adolescenţi este un „delincvent

cronic”.
Evident, ancheta nu se limitează la aceste rezultate privind participarea şi frecvenţa.
Ea a avut, de asemenea, ca scop să producă apariţia corelaţiei între contactele cu poliţia, pe de o parte, şi variabilele sociologice clasice asupra veniturilor părinţilor, a
apartenenţei etnice („Alb” sau „Nu alb”) şi a nivelului şcolar, pe de altă parte. Reuşita şcolară este , în medie, din ce în ce mai scăzută când facem legătura între „non-

delincvenţii” şi „delincvenţii” având un singur contact cu poliţia, apoi cu „recidiviştii”.

Autorii constată o diferenţă clară de participare în funcţie de venitul părinţilor:

- „participarea” este de 45% la adolescenţii născuţi într-un mediu „sărac” şi de 26% la adolescenţii născuţi într-un mediu „înstărit”;
- „delincvenţii cronici” provin 10% din cadrul adolescenţilor născuţi în mediul „sărac” şi numai 3% din adolescenţii din mediul înstărit. –

Diferenţele etnice în materie de delicvenţă sunt mult mai profunde: „participarea” este de 50% la cei care nu sunt Albi (mai ales la Negri) şi de 29% la Albi; „delincvenţele
cronice „ sunt de 14% la cei ce nu sunt Albi şi de 3% la Albi.

Cum cei ce nu sunt albi sunt proporţional mai numeroşi, între „săraci” trebuie verificat dacă apartenenţa etnică nu a dispărut atunci când ne-am gândit la nivelul social dat. Ori, la
acelaşi statut social dat, efectul generat de apartenenţa etnică s-ar menţine: la Albii „săraci” participarea este de 36%, în timp ce ea este de 53% la Negri de un nivel de sărăcie cu
aceeaşi estimare. Amploarea acestor diferenţe provine, cel puţin în parte, din utilizarea datelor oficiale pentru evaluarea delincvenţei.
Aşa cum există un subterfugiu instituţional - poliţienesc pentru clasa socială de origine, atunci nu avem dreptul să ne îndoim că există unul şi pentru apartenenţa etnică. Dar

subterfugiul instituţional nu pare să poată explica totul: criminologii americani par să admită astăzi ideea că Negrii participă mai mult la delincvenţe decât Albii. Aceste
diferenţe de participare, ar apărea, de asemenea, în anchetele prin autodezvăluire, dar ele nu sunt semnificative, decât privind delincvenţa cea mai gravă, cum ar fi atacurile şi

furturile prin violenţă. Pentru furturi şi spargeri, anchetele prin autodezvăluire nu pun în evidenţă o diferenţă notabilă.

VII. Delincvenţa în grup

Multe acte de delincvenţă sunt comise în grup: „cea mai mare parte a infracţiunilor sunt comise mai degrabă, cu alţii, decât de către persoane acţionând singure”.
Interogând eşantioanele de delincvenţi juvenili, criminologii au descoperit că aproximativ 1 din 5 are obiceiul să acţioneze numai cu complici şi trei din 5 pot acţiona cu sau
fără complici, după caz. Aceste grupuri de delincvenţi sunt, în general, de talie mică: ele sunt compuse din 2 sau 3 indivizi care comit împreună actul delincvent de tipul unei

agresiuni, unui furt de maşină, unei spargeri.

Aceste grupuri trebuie, deci să fie distinse de „bande”.
- Bandele se caracterizează, în principiu, printr-o ierarhie organizatorică şi stabilă în timp, printr-un teritoriu de instalare şi se lansează într-o vastă gamă de activităţi
antisociale.

- Grupurile, în schimb, sunt asocieri puţin structurate, puţin ierarhizate, fluctuante, deci membrii se pot schimba dintr-un moment într-altul, după placul membrilor şi
în funcţie de circumstanţe.

O regularitate statistică a fost evidenţiată între vârsta delincvenţilor şi faptul de a comite infracţiuni în grup:
- numărul de coautori ai infracţiunilor tinde să scadă odată cu înaintarea în vârstă.
- Infracţiunile comise de 3 delincvenţi devin relativ rare după vârsta de 20 de ani, cele comise de 4 sau mai multe persoane devin rare la o vârstă mult mai timpurie, de obicei în
jurul vârstei de 17 ani.

Astfel, cu cât delincvenţii înaintează în vârstă, cu atât mai puţin au tendinţa să acţioneze în grup.
O dată cu trecerea de vârsta de 18 sau 20 de ani, actele de delincvenţă sunt, în general, comise de indivizi care acţionează singuri.
Cu alte cuvinte, delincvenţii juvenili comit, în general, infracţiuni în grup, în timp ce delincvenţii adulţi tind să-şi comită infracţiunile fără complici.
În ancheta lor pe un eşantion de 441 de londonezi (anchetă longitudinal prospectivă asupra datelor oficiale), Reiss şi Farrington au ajuns la concluzia că numărul mediu de

complici scade, în mod regulat, odată cu înaintarea în vârstă, trecând de 1,2 între 10-13 ani şi ajungând la 0,3 între 29-32 ani.
Ei au observat, de asemenea, că acest număr depinde de tipul infracţiunii comise: este mult mai ridicat pentru spargerile şi furturile comise prin violenţă sau ameninţare,
scăzut pentru furturile din rulote, mai scăzut pentru furturile de maşini, şi atinge minimul pentru violenţă (atacuri, comportamente ameninţătoare, posesie de armă).
Cum interpretăm relaţia observată între vârstă şi grupul delincvent? Apar două posibilităţi:
● Sunt, pe de o parte, delincvenţii juvenili, care atacă în grup: de aici rezultă că cei care atacă singuri persistă în delincvenţă la vârsta adultă:
● Pe de altă parte, sunt delincvenţii care atacă în grup: în momentul adolescenţei , îşi manifestă modul de operare şi, din ce în ce mai adesea, atacă de unii singuri

când devin adulţi.

Prima posibilitate se explică prin faptul că delincvenţii singuri au o şansă scăzută de a fi prinşi (căci ei nu pot fi denunţaţi de către complici) şi obţin câştiguri mai importante

(căci nu au nevoie să împartă prăzile). Cu risc mai scăzut de sancţiune şi câştig financiar mai important, ei ar putea fi incitaţi la a-şi prelungi „cariera” delincventă mai
mult timp decât alţii.

A doua posibilitate, respectiv modificarea modului de operare o dată cu vârsta poate fi explicată pornind de la motive similare. Cum cea mai mare parte a delincvenţilor juvenili
comit, în acelaşi timp infracţiuni atât singuri cât şi în grup, ei pot să-şi dea seama, graţie experienţei dobândite, că nu au interes în a acţiona în grup din cauza riscului crescut de a
fi prinşi şi a necesităţii de a împărţi prăzile. Deci, treptat, ei îşi vor modifica modul de operare şi vor acţiona din ce în ce mai des singuri (ne putem gândi, de asemenea, că
delincvenţii care atacă numai în grup în adolescenţă vor persista în activitatea delincventă în proporţii mai importante decât alţii, alţii, dar, în realitate, cu cât înaintează în vârstă,

cu atât mai greu îşi vor găsi complici). Conform anchetei lui Reiss şi Farrington, a doua posibilitate ar fi cea bună: delincvenţii tind să-şi modifice modul de atacare o dată cu
vârsta, practicând din ce în ce mai rar delincvenţa în grup şi înlocuind-o cu delincvenţa de unul singur.

Întrebarea clasică ce se pune vizavi de grupul de delincvenţi este de a şti dacă acest grup joacă un rol întâmplător în delincvenţă (simplul fapt de a aparţine unui grup
transformă non-delincvenţii în delincvenţi) sau dacă, din contră, aceştia sunt adolescenţi deja delincvenţi, care se adună în grup pentru că ei vor (au stiluri de viaţă şi

centre de interes comune, şi pot împărţi anumite obiective, cum ar fi, spre exemplu, comiterea de acte de delincvenţă).
Această problemă este dificil de dezbătut pornind numai de la datele de observaţie. Teoria multifactorială, care se bazează, în mod esenţial, pe aceste date de observaţie, afirmă

că cele două relaţii cauzale sunt simultan prezente.

31
Teoriile culturale oferă un loc important influenţei cauzale a grupului.
Teoria acţionistă şi teoria controlului social sunt în favoarea ideii că grupurile de delincvenţi se constituie pornind de la indivizii care erau deja angajaţi în acte de delincvenţă

mai înainte (este teoria „cei care se aseamănă, se adună”).

VIII. Desfăşurarea actelor tipice de delincvenţă.

Actele tipice de delincvenţă sunt foarte diferite de ceea ce găsim în ziare, în romane sau în filmele poliţiste. Ele nu au nimic senzaţional sau enigmatic. Descrierile care urmează
provine din sinteza informaţiilor obţinute în SUA prin sondajele de victimizare şi prin întrevederile pe care cercetătorii le-au avut cu delincvenţii, referitoare la modul lor de
operare.

1. Furturile
A. Furturile de maşini

Există tendinţa ca maşinile să fie furate în timpul nopţii, ceea ce este de înţeles, noaptea fiind perioada în care hoţul poate acţiona cu cel mai mic risc de a fi prins. Riscul depinde
mult de modelul maşinii care îl interesează pe potenţialul hoţ. (maşinile sport şi cele noi prezintă un risc mult mai mare de a fi furate decât cele vechi sau banale).

Gottfredson şi Hirschi descriu furtul tipic de maşini astfel: ”într-o maşină deschisă, parcată pe un trotuar public sau parcată cu cheile în contact într-un parking sau lăsată la
vedere, intră un puşti de 16 ani sau un grup de tineri care o conduc până ce nu mai au benzină sau până ce aceşti delincvenţi îşi găsesc alte ocupaţii”. Beneficiul obţinut dintr-un

asemenea furt este foarte limitat: să poţi să te deplasezi dintr-un loc în altul, singur sau cu colegii, după care maşina este abandonată.
Putem observa că aceste furturi tipice se opun imaginii unui furt efectuat de către adulţi, organizaţi în bandă, şi având drept scop alimentarea unui trafic de maşini furate sau de
piese detaşate. Traficul cu piese detaşate din maşini furate nu ar trebui să fie foarte rentabil, căci le putem procura foarte simplu şi la un preţ mic, şi de la fier vechi.
În ceea ce priveşte furturile de maşini de către reţelele de traficanţi având drept scop răscumpărarea, nu se pune problema să le negăm existenţa, ci doar să înţelegem că nu

reprezintă decât o mică proporţie din total. Dovada este că majoritatea automobilelor furate sunt regăsite (mai mult de 2/3, dar această proporţie tinde să crească pe termen lung).
B. Spargerile

Spre deosebire de furturile de maşini, spargerile au loc mai ales ziua. Motivul este simplu: înainte de toate, spărgătorii potenţiali caută locuinţe sau locuri goale, nelocuite, pentru a
putea scormoni în linişte şi pentru a găsi ceea ce caută. Multe locuinţe sunt goale în timpul zilei, pentru că locatarii sunt în diverse locuri: la muncă, la cursuri, la şcoală. Cea mai

mare parte din spargerile reuşite au loc în locuinţele goale, dar sunt, fără îndoială, numeroase tentative de spargere, care sunt abandonate imediat după ce spărgătorul potenţial îşi
dă seama că locuinţa este ocupată.
Casele reprezintă un risc identic de spargere. Amplasarea unora dintre ele, face din acestea ţinte neprivilegiate: prezenţa unui drum discret de fugă, dificultatea de a vedea din
stradă sau din exterior ceea ce se întâmplă în interior, casa plasată la extremitatea unei alei. Aşa cum au demonstrat anchetele prin interviu, toate aceste caracteristici sunt luate în

seamă de spărgători.
După sondajele de victimizare americane, doar o spargere din trei e realizată prin efracţie: spargerea geamului sau forţarea uşii. Aceasta înseamnă că spărgătorii vor căuta, în
general, să găsească o soluţie simplă, o uşă sau fereastră deja deschisă.
În spargerea tipică, un bărbat tânăr dă o spargere nu departe de locuinţa lui şi de locurile pe care obişnuieşte să le frecventeze (spre exemplu, pe drumul care duce la şcoală sau la

colegii săi). El verifică, astfel, să nu fie nimeni înăuntru şi încearcă să deschidă uşa pentru a pătrunde în casă. Dacă uşa este închisă, el poate abandona tentativa sau poate căuta o
fereastră deschisă. Dacă uşa este deschisă, el intră şi trece rapid în revistă diferite obiecte. El caută, în general, bani lichizi şi obiecte care-l atrag şi sunt uşor de transportat, cum ar

fi discuri, jocuri video, material hi-fi, alcool. Cum, în general, merge pe jos, nu poate transporta obiecte grele. Ar fi destul de greu să iasă, în plină zi, de la cineva cu un frigider
sau maşină de spălat vase sub braţ şi înţelegem că nu acesta este tipul de marfă care face obiectul tipului de spargere standard. Beneficiul obţinut dintr-o astfel de spargere este
mic. În afară de bani şi alcool, pe care delincventul îl va putea utiliza el însuşi sau în compania prietenilor săi, micile obiecte pe le-a furat nu-i vor fi foarte utile. Fără excepţie, el
se va debarasa de ele foarte repede, fie dându-le colegilor, fie aruncându-le dacă-şi dă seama că nu interesează pe nimeni.

Există, bineînţeles, spargeri mult mai spectaculoase pregătite într-un mod profesionist, unde ţinta este cunoscută dinainte şi aleasă cu grijă, şi unde o pradă preţioasă e ridicată cu
camionul. Acest tip de act va fi probabil menţionat în jurnale, dar trebuie ştiut că nu reprezintă decât o parte infimă din sutele de mii de furturi efectuate în fiecare an.
De exemplu, în 2002, poliţia din Franţa a înregistrat 191.102 de spargeri de rezidenţe principale sau secundare. Ţinând cont de o cifră neagră de ordine de 2,4 (după ancheta de
victimizare INSEE-IHESI din 2002), se obţine o estimare a numărului total de spargeri în jur de 450.000 pentru acel an.

Deşi, la prima vedere, acest lucru ar putea părea serios, victima unei spargeri suferă adesea un păcat pecuniar mult mai important decât beneficiul spărgătorului. În cazul în care
spărgătorul a pătruns prin efracţie, spărgând o fereastră sau o uşă, cheltuielile de reparaţie reprezintă o pierdere netă pentru victimă.
Dacă victima are asigurare, aceste cheltuieli i-ar putea fi rambursate, dar atunci costul asigurării nu este compensat de un câştig echivalent pentru spărgător. În plus, mărfurile
furate, presupunând că vor fi revândute, după estimări, vor reprezenta a 10-a parte din preţul cu care au fost cumpărate. Reapărând aceste obiecte, pentru a le înlocui, victima va

trebui să le plătească la preţul original, astfel că hoţul nu va recupera decât cel mult a zecea parte. Din punct de vedere monetar, spargerea este, deci, foarte departe de a fi un joc
cu sumă nulă, în care tot ce este câştigat de una din părţi este pierdut de cealaltă. Este un joc cu sumă sugestivă: victima pierde mult mai mult decât ceea ce câştigă hoţul.

Pierderea victimei este cu atât mai importantă cu cât trebuie adăugate pierderilor pecuniare şi sechelele emoţional-sentimentale ale unei intimităţi violate, ale unei
insecurităţi crescânde.

2. Agresiunile
A. Atacurile înarmate

Aceste atacuri vizează, în general, fie o persoană singură pe stradă, fie un mic comerciant. „Bracările” băncii sau ale marilor suprafeţe sunt puţin frecvente, căci acestea sunt
instituţii bine protejate de gărzi şi de sisteme de supraveghere video. Atacurile transportatorilor de fonduri sunt de asemenea, excepţionale. Bineînţeles, aceste atacuri
spectaculoase şi uneori ucigaşe, reprezintă marile titluri ale jurnalelor. Aceasta este de înţeles, dar imaginea acestor atacuri, care este altfel prezentată publicului, nu corespunde cu
atacul tipic.

Atacurile contra persoanelor au loc, în general, pe înserate sau noaptea, când autorii sunt disimilaţi privirilor.
Atacurile împotriva trecătorilor, pentru a le fura portofelele, sunt planificate rar dinainte. Ele tind a avea loc în apropierea locurilor frecventate de agresori sau în

vecinătatea lor. În cazul tipic al acestui gen de atac, agresorii sunt mai mulţi (2 sau 3), ceea ce le permite să-şi impresioneze victimele, să le facă să-şi schimbe hotărârea de a se
apăra şi de a nu li se supune. Pentru acelaşi motiv ei pot folosi o armă: nu este în intenţia de a răni, ci de a intimida, de a descuraja rezistenţa şi de a face agresiunea mai rapidă şi

mai eficace (se poate întâmpla, bineînţeles, ca în cazul acesta victima să fie rănită de armă, dar asta pentru că lucrurile nu s-au desfăşurat aşa cum trebuia).
Agresorii sunt, de obicei, destul de tineri: între 16-20 ani. După ce este furat sacul sau banii victimei lor, o întind alergând.

32
Atacurile împotriva magazinelor sunt, de asemenea, similare. În situaţia tipică 1 sau 2 tineri se prezintă în faţa casieriei cu o armă, pentru a-i convinge pe vânzători de scopul lor.
Ei cer să obţină conţinutul casei şi, odată procurat, o şterg. Câştigul obţinut în urma atacului înarmat „standard” este destul de mic. După anchetele de victimizare realizate în

SUA, puţin mai mult de jumătate din aceste atacuri le fac pe victime să sufere o pierdere care nu depăşeşte 50 USD (în jur de 50 euro). În 80% din cazuri pierderile nu depăşesc
250 USD.

3. Violurile
Sunt comise, în general, seara sau noaptea, mai degrabă în week-end decât în cursul săptămânii. Mai mult de jumătate dintre ele sunt comise de către necunoscuţi şi foarte
rar la domiciliul victimei.

Cazurile violurilor familiale nu par a fi răspândite, conform statisticilor. Motivaţia dată de Gottfredson şi Hirschi este că un bărbat nu va risca să pericliteze o relaţie de lungă
durată comiţând un viol. Agresorii sunt bărbaţi tineri (între 18-23 ani, în general) şi victimele lor sunt, de asemenea, femei tinere, având între 16-20 ani.

Există trei scenarii tipice ale violurilor.

a. În primul caz, femeia se află singură într-un loc public, fiind în afara vederii potenţialilor martori. Agresorul ei este un necunoscut, şi el singur o surprinde şi o ameninţă verbal

sau cu o armă.
b. În al doilea scenariu, un bărbat pătrunde în timpul nopţii în domiciliul unei femei singure, surprinzând-o dormind înainte s-o atace.

c. În al treilea scenariu tipic, violatorul nu este un necunoscut, ci o cunoştinţă vagă, care se întâlneşte cu viitoarea victimă într-un loc izolat (apartament, maşină) şi profită de
situaţie pentru a o ataca. În acest ultim caz, victima va face plângere mai rar decât în cazurile precedente.
Beneficiul pe care violatorul îl obţine prin fapta sa, nu este în mod unic şi principal, satisfacerea dorinţelor sexuale. După anchetele psihologice efectuate asupra acestui tip de
agresori, el caută, mai degrabă, să-şi umilească sau să-şi violenteze victima. Şi tot aici, dezechilibrul este mare între beneficiul agresorului şi pierderea, suferinţa victimei:

satisfacerea unei nevoi intense, dar trecătoare, pe de o parte, şi traumatism moral (eventual psihic), durabil, de neşters, pe de altă parte.

4. Omuciderile
Probabil, în cazul omuciderii, diferenţa este mare între imaginea mediatică şi realitatea tipică. Crimele care apar în mass-media sunt, adesea, afaceri misterioase, în care poliţia nu

intervine în identificarea vinovatului sau a criminalităţii în serie. Aceste omucideri, din care se inspiră în mod abundent producătorii de filme, sunt totuşi destul de
îndepărtate de afacerile obişnuite cu care se confruntă poliţia.

Primul caz standard este acela al uciderii de către un agresor cunoscut victimei: „Omuciderile care implică membrii de familie sau cunoştinţe pot apărea drept crime pasionale,
dar ele apar cu o regularitate şi o predictibilitate remarcabile. Ele au loc, cel mai adesea, în week-end, noaptea, în interiorul unei locuinţe sau într-un loc public. În mod frecvent,

victima, agresorul sau ambii, consumă alcool sau droguri în momentul crimei” . „Adesea, este dificil de a face distincţia dintre victimă şi agresor, adică să ştii cine poartă prima
responsabilitate agresiunii. În plus, când victima, când criminalul tind să aibă caziere judiciare.
Fapta se desfăşoară, în general, în modul următor: cei doi protagonişti se ceartă dintr-o chestie minoră, disputa începe să degenereze, sunt aruncaţi pumni (fie de către viitorul
ucigaş, fie de către viitoarea victimă), apoi unul dintre ei, foarte enervat, va căuta o armă sau va lua un obiect dur şi va da, fără să fi vrut, o lovitură mortală.

În al doilea scenariu tipic, omuciderea apare fără să fi fost planificată în cursul unui alt act delincvent (hoţie şi bracare, viol). Când agresorul deţine o armă, dacă este
surprins de un martor care pare să intervină sau dacă victima pare să reziste sau să apeleze la ajutor, acesta face uz de armă.

Pentru aceste două tipuri de omucideri tipice, beneficiul pe care ucigaşul îl are în urma actului său este infim, mai ales când îl compară cu gravitatea consecinţelor sale. În cazul
încăierării care degenerează, între doi indivizi care se cunosc, ucigaşul îşi dă frâu mâniei şi-şi îndeplineşte dorinţa momentană de a-l pedepsi pe celălalt.
În cazul hoţului care va ucide un martor care încearcă să se interpună sau o victimă care rezistă, benficiul nu depăşeşte cadrul iniţial al furtului prevăzut. Dar situaţia ia atunci
proporţii diferite: ucigaşul pleacă de la locul faptei, iar ca o consecinţă firească, condamnarea pe care o va suferi va fi mult mai severă.

După Gottfredson şi Hirschi, aceste caracteristici ale omuciderilor tipice nu implică faptul că acestea trebuie să fie acte pur pasionale, lipsite de raţionalitate. Sunt, mai degrabă,
acte ale căror beneficii sunt imediate, limitate la un termen de timp foarte scurt şi prin care sunt neglijate efectele/consecinţele pe termen îndelungat.
Aceste caracteristici nu sunt specifice numai omuciderilor, ci ele sunt împărtăşite de către cvasitotalitatea actelor de delincvenţă.

Cursul nr. 14
VICTIMELE DELICVENŢEI.

Până în anii 60, sociologia delincvenţei se interesa aproape în exclusivitate de delincvenţi şi mai ales de descrierea şi explicarea motivaţiei sau a predispoziţiei pentru delincvenţă.
Victimele delincvenţelor erau neglijate aproape în întregime. Dar este indispensabil să le studiem, din cel puţin trei motive:

1.Nu putem cunoaşte delincventul dacă nu cunoaştem natura actelor pe care le comite. Pentru a cunoaşte natura acestor acte – caracteristicile şi frecvenţa infracţiunilor,
profilul victimelor – cea mai bună metodă este interogarea victimelor. Creşterea numărului sondajelor în ceea ce priveşte victimizarea, începând din anii 70, a permis evidenţierea
a noi fapte, care ar presupune noi teorii explicative, cum ar fi teoria „stilurilor de viaţă” care va fi prezentată în cele ce urmează.
2.Victima poate juca un rol involuntar în victimizarea sa. Exemplul tipic este cel al persoanei care îşi lasă maşina parcată pe marginea trotuarului cu uşa deschisă şi cu cheia în

contact. . . şi care contribuie astfel la furtul maşini sale. În acest caz, este imposibil să analizăm actul de delincvenţă independent de acţiunile victimei: actul de delincvenţă este o
interacţiune dinamică între delincvent şi victima sa (delicvenţa aşa-zisă „fără victimă” cum ar fi consumul de droguri, jocurile ilegale,imigraţia ilegală, este bineînţeles exclusă
aici: nu va fi vorba despre aceasta în acest curs).
3.A înţelege ce este delincvenţa presupune cunoaşterea ansamblului de efecte pe care aceasta le produce. Ori repercusiunea imediată şi cea mai directă este imediat

existenţa victimelor. Nu putem deci cunoaşte şi înţelege cu adevărat delincvenţa decât dacă evaluăm impactul pe care aceasta îl poate avea asupra victimelor sale din
toate punctele de vedere: financiar, emoţional şi eventual medical.

Dincolo de victimizare, fenomenul delincvenţei poate avea repercusiuni indirecte sub forma unui „sentiment de insecuritate” care interesează din ce în ce mai mult cercetătorii şi
autorităţile publice.

1. Riscurile vătămării
Evaluarea riscurilor pe tipuri de infracţiuni

Riscurile cu care se confruntă populaţia pot fi evaluate în două moduri:

1.Printr-un procent de incidenţă, care raportează numărul victimizărilor la numărul total al indivizilor (sau al gospodăriilor) care sunt potenţiale victime; un procent de incidenţă
de 5%, de exemplu,înseamnă că la 100 de persoane interogate, 5 acte de victimizare au fost relevate pentru perioada de timp la care se referă sondajul.

33
2.Un procent de prevalenţă care estimează proporţia indivizilor (sau a gospodăriilor) care au fost cel puţin o dată victime, un procent de prevalenţă de 3% însemna că din 100 de
persoane interogate, 3 au declarat că au fost victime cel puţin o dată în perioada în referinţă (chiar dacă o persoană declară că a fost de mai multe ori victima tipului de infracţiune

considerat, nu este contabilizată decât o singură dată.

Ţinând cont de posibilitate ca o persoană sau gospodărie să fie în mod repetat victimă, este evident că procentul de incidenţă va fi întotdeauna mai ridicat decât procentul de

prevalenţă.
Riscul global al victimizărilor pe tip de infracţiune a fost estimat recent în Franţa, ca urmare a anchetei INSEE-INESI din 1999. Această anchetă, care are în vedere doi ani (1999
şi 1998) propune o evaluarea a procentul de incidenţă şi a procentului de prevalenţă pentru infracţiunile clasice. O parte din rezultate sunt prezentate în tabelul 9. După tipul de
infracţiune, procentajele sunt calculate relativ la numărul de gospodării sau relativ la numărul de indivizi.

Tabelul 9: Riscul vătămării estimat în Franţa pentru perioada 1997-1998

Unitatea de calcul: gospodăria Spargerea reşedinţei Spargerea reşedinţei secundare Furt de automobile Furt de rulote şi accesorii
principale

Procent de prevalenţă 3,2 % 5,2%* 3,3%* 11,4%*

Procent de incidenţă 3,8% 5,4%* 3,8%* 14,5%*

* Procent calculat pentru gospodăriile echipate

Unitate de calcul: individul de peste 15 ani Furt Lovituri şi răniri intenţionate

Procent de prevalenţă 2,1% 0,8%

Procent de incidenţă 2,2% 0,9%

În Statele Unite, un sondaj privind victimizarea, numit „National Crime Victimation Survey” (NCVS) este realizat în fiecare an,începând de acum 30 de ani.

Finanţat de Ministerul American de Justiţie (US Department of Justice), acest sondaj permite o estimare a incidenţei delincvenţei în Statele Unite.
Astfel, pentru a putea face o comparaţie cu rezultatele obţinute în Franţa, vom lua ca an de referinţă pentru SUA anul 1998. În 1998, sunt estimate mai mult de treizeci de

milioane de victimizări, dintre care 27% infracţiuni contra persoanei şi 73% infracţiuni contra proprietăţii. Procentele de victimizare anuale sunt procente de incidenţă, calculate
pentru 1000 de persoane peste 12 ani.(sau pentru 1000 de gospodării). Pentru infracţiunile contra persoanei, procentul este de 3,9 la mie, iar pentru infracţiunile contra proprietăţii,

217,4 la mie. Rezultate mai detaliate sunt prezentate în tabelul 10.

Tabelul 10: Procentul de incidenţă (inclusiv tentativele) în Statele Unite în 1998

Infracţiuni contra persoanei

(unitate de calcul: individul de peste 12 ani)
Viol: 0,9 la mie
Agresiune sexuală: 0,6 la mie

Furt cu violenţă sau ameninţare: 4 la mie

Atac agrvat: 7,5 la mie

Atac simplu: 23,5 la mie

Furt dun buzunare: 1,3 la mie
Infracţiuni contra proprietăţii
(unitate de calcul: gospodăria)

Spargeri de locuinţe: 38,5 la mie

Furt de autovehicule: 10,8 la mie
Furt: 168,1 la mie
Sursa: Bureau au Justice Statistics, „Sourcebook of Criminal Justice Statistics”, 1999, p 178

Avantajul statisticilor americane privind victimizarea este, pe de o parte, că ele sunt mai detaliate decât statisticile franceze şi, pe de altă parte, că ele permit vizualizarea
tendinţelor (din moment ce sondajul este anulat). Ele confirmă astfel scăderea recentă a delincvenţei indicată de evidenţele poliţiei. Astfel, din 1993 până în 1998, procentul de
victimizare pentru infracţiuni contra persoanei a scăzut cu 27%, şi procentul pentru infracţiuni contra proprietăţii a scăzut cu 32%.

Se poate întâmpla ca statisticile poliţiei şi sondajele de victimizare să facă să apară evoluţii divergente. În Statele Unite, în perioada de la jumătatea anilor’70 până la sfârşitul
anilor’80, evidenţele poliţiei arată o tendinţă de creştere a numărului violurilor, furturilor cu violenţă sau ameninţare,atacurilor agravate, spargerilor şi furturilor de autovehicule.

Or, după sondajul de victimizare (National Crime Victimisation Survey) aceste infracţiuni aveau tendinţa de a stagna sau chiar de a se diminua uşor. Aceste rezultate
contradictorii se pot (schimba) datora unei schimbări a comportamentului în ceea ce priveşte depunerea de plângeri: dacă de exemplu numărul violurilor scade,dar victimele

violurilor depun plângere mai des, atunci este posibil ca poliţia să înregistreze o creştere a acestei forme de criminalitate, dar, în realitate, aceasta să nu se diminueze. Dar nu
putem exclude faptul că ar putea fi consecinţa faptului că aceste două metode de evaluare – delincvenţa înregistrată şi sondajele privind victimalizarea – măsoară fenomene

diferite.
Aceste procente de victimizare diferite sunt interesante ele însele, deoarece dau o idee asupra probabilităţii a diferitelor tipuri de infracţiuni. Dar, pentru o mai bună reprezentare a
ceea ce acestea înseamnă, este important să fie comparate cu procentele celorlalte tipuri de riscuri pe care le întâlnim pe parcursul vieţii, cum ar fi riscul de a fi rănit, de a se
îmbolnăvi, de a avea un accident sau altele (vezi tabelul 11).

Putem remarca, de exemplu, că moartea accidentală este de cinci ori mai frecventă în Statele Unite, decât omuciderea. Rănirile accidentale sunt şi ele mult mai frecvente, de 24 de
ori mai mult decât rănirile în urma unei agresiuni.

Tabelul 11: Comparaţie între riscurile de victimizare delincventă şi alte riscuri de victimizare în Statele Unite

Tip de risc – Procent de incidenţă annual (pentru 1000 de adulţi)

Răniri accidentale (de orice fel) - 242

Răniri accidentale casnice – 79

Furt – 72
Răniri accidentale la serviciu – 58
Victimizare violentă - 31

34
Atac (agravat sau simplu) – 24
Răniri într-un accident de maşină - 17

Moarte (toate cauzele laolaltă) – 11

Rănire prin agresiune – 10

Moarte de cancer – 2
Viol (numai femei) – 2
Moarte accidentală - 0,5
Moarte într-un accidenta rutier – 0,2

Sinucidere – 0,2
Omucidere – 0,1

Moarte într-un incendiu – 0,03

2. Sentimentul de nesiguranţă

Sentimentul de nesiguranţă face parte din fenomenul de victimizare indirectă, fenomen ce constituie un factor important pentru delincvenţă. Poate fi definit ca o nelinişte

cristalizată pe un obiect (crimă în sens larg) şi pe autorii desemnaţi. Sentimentul de nesiguranţă se referă, deci, la sentimente trăite de indivizi în viaţa lor cotidiană: nelinişte şi
trăiri personale, fie că sunt manifestate acasă sau pe stradă. Aceste nelinişti sunt alimentate de sisteme de valori şi reprezentări relative ale fenomenului de delincvenţă:
reprezentări de grup (idei pe care oamenii şi le fac cu privire la natura delincvenţei şi a variaţiilor globale, idei pe care şi le fac asupra autorilor acestor acte) şi reprezentări
locale (ansamblul de necivilizaţi) constatate în viaţa cotidiană, incidente precum nepoliteţea, vandalismul, injuriile, busculadele, care produc nelinişte.

Evaluarea sentimentului de nesiguranţă. Sentimentul de nesiguranţă se conturează bine cu ajutorul evaluărilor rezultate din sondajele de opinie sau din sondajele de
victimizare.

În anchetele franceze, întrebările puse erau de genul: „Dumneavoastră personal v-aţi simţit în nesiguranţă acasă?” sau „Ezitaţi să ieşiţi singur afară noaptea?”
În SUA întrebările cu privire la nesiguranţă sunt puse prin intermediul sondajelor de victimizare. Sunt întrebaţi, de exemplu: „ Vă simţiţi în siguranţă sau v-aţi simţi în

siguranţă dacă v-aţi afla noaptea, singur în cartierul dumneavoastră?” (cu 4 răspunsuri posibile: în deplină siguranţă, în siguranţă, în nesiguranţă, într-o siguranţă totală).
Toate aceste întrebări sunt, desigur puse într-un context ce se referă la o nesiguranţă legată de riscul victimizării delincvente.
O serie de anchete au fost realizate de CREDOC şi permit evaluarea intensităţii şi evoluţiei sentimentului de nesiguranţă în Franţa.
În sondajele din 1995-1996, la întrebarea: „În viaţa cotidiană vă simţiţi în siguranţă?”, mai mult de 8 persoane din 10 răspundeau: „Da, în deplină siguranţă” sau „Destul de în

siguranţă” (procentajul s-a mărit lejer între 1990 şi 1995-1996, de la 81% la 84%). Aceste rezultate, mai degrabă liniştitoare, trebuiau în acelaşi timp nuanţate: riscul agresivităţii
pe stradă nelinişteşte, de fapt, jumătate din persoanele interogate, atât pentru ele cât şi pentru persoanele apropiate lor (50% spuneau că erau foarte neliniştiţi sau destul
de neliniştiţi cu privire la acest subiect).
Acest sondaj evidenţiază corelaţiile dintre caracteristicile sociodemografice şi sentimentul de nesiguranţă resimţit: 40% dintre bărbaţi spun că se simt în deplină siguranţă în

viaţa cotidiană, în timp ce doar 30% dintre femei pot afirma acest lucru.
Vârsta celor intervievaţi nu reprezintă un argument puternic cu privire la sentimentul de nesiguranţă; în sondajul CREDOC din 1995-1996 nu se poate face nici o diferenţiere

evidentă a sentimentului de nesiguranţă pe categorii de vârstă. Numărul populaţia este corelat pozitiv cu sentimentul de nesiguranţă: cu cât se intensifică creşterea populaţiei,
cu atât devine mai important procentajul persoanelor care spun că se simt puţin în siguranţă sau deloc în viaţa cotidiană: dacă la 2000 de locuitori procentul este de
9%, la 100.000 de locuitori acesta va urca până la 21%. Pentru că victimele fenomenului de nelinişte sunt într-o continuă creştere când gradul de populare este mare, putem
concluziona cu aproximaţie că sentimentul de nesiguranţă este mult mai intens în locurile în care riscul global de victimizare este mai mare.

O altă regulă poate fi pusă în evidenţă: faptul de a fi fost victimă tinde să sporească sentimentul de nesiguranţă. În sondajul CREDOC deja citat, s-a dovedit că din 36% din
persoanele care au afirmat că se simt în nesiguranţă, 29% au fost victime. Această afirmaţie este mult mai controversată decât celelalte, deoarece câteva anchete americane au
dovedit că nu există o legătură statistică semnificativă între faptul de fi victimă şi sentimentul de nesiguranţă.
În concluzie, s-au evidenţiat patru mari reguli:

1.Sentimentul de nesiguranţă este mult mai puternic la femei decât la bărbaţi;

2.Persoanele în vârstă au sentimentul de nesiguranţă mai puternic decât tinerii;
3.Sentimentul de nesiguranţă este mai intens în locurile unde delincvenţa este mai puternică decât în cele care este mai slabă.
4.Faptul de a fi victima unui act de delincvenţă întăreşte sentimentul de nesiguranţă.

3. Sentimentul de nesiguranţă şi riscul victimizării

Cum se explică variaţiile sentimentului de nesiguranţă după caracteristicile sociodemografice ale individului?

Prima ipoteză la care putem apela este combinarea sentimentului de nesiguranţă cu rezultatele victimizării: cu cât riscul victimizării este mai important, cu atât sentimentul de
nesiguranţă devine mai intens.

Pe de altă parte, grupurile sociale ce au cel mai puternic sentiment de nesiguranţă ar trebui să fie acelea care au riscul de victimizare cel mai ridicat. Ori această afirmaţie este
complet deformată deoarece sunt în realitate grupuri în care riscul de victimizare este mai slab (persoanele în vârstă şi femeile) si care au cel mai puternic sentiment de

nesiguranţă.
Această constatare care a apărut la început destul de uimitoare, a fost foarte bine pusă în evidenţă de James Garafalo, în articolul său de debut despre „frica crimei”.
Analizând rezultatele unui sondaj de victimizare efectuat în 1975 în 8 oraşe americane, s-a observat existenţa unei disjuncţii între teamă şi risc, adică între sentimentul de
nesiguranţă şi riscul obiectiv de victimizare. Nu persoanele care au gradul de victimizare foarte mare sunt cele care trăiesc cel mai puternic sentiment de nesiguranţă.

Tinerii între 16 şi 19 ani reprezintă categoria de vârstă care are gradul de victimizare cel mai puternic (125 la mie) şi cel mai slab sentiment de nesiguranţă (37%).
Cel mai puternic sentiment de nesiguranţă este trăit de persoanele de peste 65 de ani (63% dintre ele afirmă că nu se simt în siguranţă deloc sau mai degrabă în

nesiguranţă, deşi au cel mai slab grad de victimizare (34 la mie).

O disjuncţie similară se observă şi în funcţie de gen.

35
Bărbaţii au un grad de victimizare aproape dublu decât cel al femeilor (90 la mie faţă de 54 la mie), deşi sentimentul lor de nesiguranţă este de aproape trei ori mai slab
(26% faţă de 60%).

Ca o revanşă pentru variaţiile „apartenenţei etnice” (Alb/Negru) şi „venitul familial”, gradul de victimizare personal şi sentimentul de nesiguranţă variază foarte mult în acelaşi
sens: sunt mai multe victime în rândul negrilor decât în rândul albilor, iar sentimentul de nesiguranţă este mai puternic la negri. Pe de altă parte, cu cât venitul familial

creşte, cu atât gradul de victimizare se diminuează şi sentimentul de nesiguranţă de asemenea.

Atunci când sexul şi vârsta sunt controlate (separând bărbaţii şi femeile pe de o parte, apoi separându-i pe cei de 35 ani, de cei peste 35 ani), se observă o creştere a
sentimentului chiar la persoanele care au fost victime. Această creştere este clară la persoanele care n-au fost niciodată victime, în comparaţie cu cei care au fost victime o dată
( în 12 luni după sondaj), dar a fost foarte slabă la persoanele care au fost victime o dată cu cele care au fost victime de două ori.

În concluzie, doar riscul de victimizare singur nu permite explicarea sentimentului de nesiguranţă, dar există şi o relaţie invers proporţională care trebuie luată în considerare.

4. Comparaţii internaţionale

Comparaţiile internaţionale sunt dificile de efectuat pe baza înregistrărilor poliţieneşti ale delincvenţilor: categoriile de infracţiuni nu sunt exact aceleaşi, procedurile de
înregistrare şi de numărare pot de asemenea varia de la o ţară la alta, deciziile de depunere a plângerii şi deci cifrele negre pot fi diferite.

Toate aceste dezacorduri fac ca o comparaţie a statisticilor poliţieneşti de delincvenţă între mai multe ţări să nu dea rezultate similare, de aici apărând şi serioase dificultăţi de
interpretare. Un mijloc eficace de a depăşi aceste obstacole este recurgerea la un sondaj de victimizare standard cuprinzând acelaşi chestionar tradus în diferite limbi, folosind

aceeaşi metodă de selecţie a eşantioanelor şi aplicând aceeaşi procedură de interviu.

Această metodă este utilizată în „Sondaj internaţional cu privire la victimele crimei” care compară periodic delincvenţa în diferite ţări industrializate.
Până în prezent, au fost realizate succesiv trei rânduri de anchete: în 1989, 1992 şi 1996 (persoanele erau interogate în legătură cu victimele lor din anul precedent,adică 1988,
1991 şi 1995). Sondajul este efectuat în fiecare ţară prin telefon pe un eşantion reprezentativ al populaţiei. Aceasta vizează în principal estimarea victimizării pentru tipurile

majore de infracţiune: furturi de automobile, furturi de rulotă, spargeri, „crime de contact” şi alte crime.
Rezultatele acestei anchete sunt foarte bogate. Le vom semnala pe cele mai semnificative.

Astfel, dacă luăm în considerare toate tipurile de infracţiune analizate, pot fi distinse trei tipuri de ţări.
● Într-un prim grup, delincvenţa este puternică: Ţările-de-Jos, Marea Anglia şi Ţara Galilor.
● În grupul al doilea, delincvenţa este „medie”: Statele Unite, Canada, Scoţia, Franţa, Suedia, Elveţia (în ordine descrescătoare a delincvenţei).
● În sfârşit în al treilea grup de ţări, delincvenţa este „slabă”:Austria, Finlanda, Irlanda de Nord.
În ceea ce priveşte statisticile de victimizare, (procentul de incidenţă şi procentul de prevalenţă), situaţia este următoarea:
a. Procente de victimizare estimate în ancheta internaţională din 1996.

În primul grup de ţări, procentul de incidenţă, este de 60%, în al doilea grup de 45%, şi în al treilea de 30%.
Franţa se situează în grupul mediu, şi este interesant de remarcat că, în conformitate cu această anchetă, delincvenţa nu pare să fie aici mai slabă decât în Statele Unite. Dar
trebuie să remarcăm că „crimele de contact care sunt cele mai grave şi cele mai traumatizante apar ca net mai numeroase în Statele Unite cu un procent de prevalenţă de o dată şi
jumătate superior celui din Franţa” (2,2%).

Conform tipului de infracţiune avut în vedere, sondajul face să apară diferenţe mari între procentele de victimizare ale diferitelor ţări.
Cele mai importante diferenţe se înregistrează în rândul furturilor de automobile. Procentajul victimelor nu este decât de 0,1% în Elveţia, în condiţiile în care atinge 1,8% în

Franţa, 3% în Anglia şi Ţara Galilor: englezii şi galezii ar fi deci în medie de 30 de ori mau multe victime ale furturilor de maşini decât elveţieni. În materie de furt de rulotă,
Franţa se situează destul de net deasupra mediei cu 8,3% de proprietari victime (media pe 11 ţări este de 6,1%).
În ceea ce priveşte spargerile (inclusiv tentativele), Franţa se situează în medie – 4% din victime, minimul fiind atins în Finlanda (1,2% dintre victime) şi maximul în Anglia şi
Ţara Galilor (6,1 ). Franţa este uşor deasupra mediei pentru ansamblul „crimelor de contact”, furturi cu ameninţare sau violenţă, agresiuni sexuale; procentajul victimelor este în

Franţa de 2,2% pentru o media de 2,5%, cu un minim în Irlanda de Nord (1,5%) şi un maxim în Anglia şi în Ţara galilor (3,6%), urmate de aproximativ 3,5% în SUA.
Printre cele cinci ţări care au participat la cele trei anchete succesive (1988, 1991 şi 1995) doar în Statele Unite se observă o diminuare a procentului de victimizare pe
toată perioada.
În Finlanda şi în Canada se observă o creştere între 1988 şi 1991 apoi o scădere între 1991 şi 1995.

În ultimele două ţări (Anglia şi Ţara Galilor, Ţările de Jos) se observă o creştere pe toată perioada dar procentajul de creştere este mult mai slab între 1991 şi 1995 decât era între
1988 şi 1991.
Franţa nu a participat decât la ancheta din 1988 şi la cea din 1995. Pe ansamblul acestei perioade, procentajul de infracţiuni observat prin sondaj a crescut în jur de 30%. Această
creştere este deci puternică. Este interesant de remarcat că pe această perioadă, chiar procentajul de infracţiuni înregistrate de poliţia n-a crescut decât cu aproximativ 15%.

Această divergenţă între creşterea procentului de infracţiuni şi aceea a procentului de înregistrare de către poliţie ar putea însemna că, compartimentele de depunere de plângere s-
au modificat în Franţa în această perioadă: oamenii ar avea tendinţa să depună plângere mai rar şi cifra neagră a delincvenţei ar fi crescut între 1988 şi 1995. Aceste indicaţii

trebuie totuşi privite cu precauţie căci, independent de dificultăţile metodologice proprii sondajelor de victimizare, eşantionul utilizat este de talie destul de slabă (chiar dacă este
reprezentativ).

5. Profilul sociodemografic al victimelor

Procentele globale de victimizare disimulează puternice diferenţe de risc după grupele sociale definite de gen, vârstă, venit, habitat, statutul marital sau etnic.

În alţi termeni, victimizarea este repartizată uniform pe ansamblul populaţiei. Diferenţieri similare apar în mod net în timpul anchetelor. Să luăm ca exemplu ancheta din
Franţa, INSEE-INEST şi sondajul anual de victimizare în Statele Unite.
1.Gen. În ancheta franceză, femeile sunt supuse unui risc mai ridicat decât bărbaţii de a fi victimele unui furt de buzunare (2,4% contra 1,8%), în schimb bărbaţii suspuşi unui risc
mai ridicat de agresiune fizică (4% contra 2,6% pentru femei). În Statele Unite, procentul de victimizare estimat pentru bărbaţi este mare în ceea ce priveşte furturile violente şi

agresiunile sexuale, în schimb procentul de victimizare al femeilor este de zece ori mai ridicat decât cel al bărbaţilor (4 la mie la femei contra 0,4 la mie la bărbaţi).
2.Vârsta. În Franţa riscul de agresiune fizică se diminuează constant o dată cu vârsta: el atinge aproape 9% pentru indivizii între 14 şi 24 ani trece peste 4% pentru persoanele

între 30 de ani şi scade în final la mai puţin de 1% pentru persoanele peste 65 de ani.

36
3.Venit. În Franţa, familiile care au venit anual ridicat (mai mare de 36.000 E) riscă de două ori mai mult un furt din reşedinţa lor principală decât familiile care au un venit anual
scăzut: 5 % contra 2,7% diferenţa este mică pentru riscul de furt sau tentativă de furt din vehicule: 3,7% contra 3,3%.

Se vede de asemenea o diferenţă importantă pentru riscul de agresiune fizică: el atinge 4% pentru muncitori, în timp ce pentru cadrele superioare nu este decât de 2,5%. În Statele
Unite: pentru crime contra persoanelor, procentul de victimizare a familiilor cu venit scăzut este în medie mai ridicat decât pentru familiile cu venit ridicat. Dacă luăm în

considerare cele două extreme ale statisticilor prezentate, observăm că procentul de victimizare al familiilor care câştigă mai puţin de 7.500 dolari pe an este mai mult decât dublu
procentului familiilor care câştigă mai mult de 75.000 dolari contra persoanelor, dar pentru şi pentru spargeri. În schimb pentru cele două categorii de venituri, procentul furturilor
cu violenţă este similar.
4.Mărimea localităţii. Conform anchetei franceze, procentele de prevalenţă cresc aproape fără excepţie când treceau de la o comună rurală la Paris, trecând prin diferite categorii

intermediare.
5.Statutul marital. În Statele Unite, persoanele care nu au fost niciodată căsătorite sunt cele care suportă procentul de victimizare cel mai ridicat, urmate de indivizi separaţi sau

divorţaţi, apoi de persoanele văduve. Nu există diferenţă globală de victimizare, între bărbaţi şi femei când ei sau ele sunt văduvi, separaţi sau divorţaţi: în schimb, bărbaţii care nu
au fost niciodată căsătoriţi sau care sunt căsătoriţi au procente mai ridicate de victimizare decât femeile au acelaşi statut.

6.Apartenenţa etnică. În Statele Unite, diferenţele de victimizare între negrii şi albi sunt deosebit de importante. Nu există însă diferenţă între ei pentru violuri şi agresiuni
sexuale. Din totalul crimelor contra persoanelor, bărbaţii negri au un procent de victimizare de 70 la mie, femeile negre au un procent de 58 la mie.

Victimizările pentru furt cu violenţă sau ameninţare sunt mult mai frecvente la bărbaţii albi ( 7 la mie)şi la femeile negre (9 la mie) decât la femeile albe (3 la mie).
Bărbaţii de origine hispanică au un procent de victimizare global (pentru crime contra persoanelor) similar cu procentul bărbaţilor, dar o frecvenţă de furturi cu violenţă şi atacuri
grave mai ridicată. În ceea ce priveşte crimele contra proprietăţii, familiile negre au procente de spargeri net mai ridicate decât familiile albe. (86 la mie contra 57 la mie) şi la fel
pentru furturile de vehicule: în schimb, procentul de furturi sunt similare pentru cele două etnii.

Se vede bine de aici cum riscurile de victimizare se pot acumula sau dimpotrivă se exclud reciproc. Dacă este adevărat că persoanele necăsătorite au un procent de victimizare mai
ridicat decât persoanele divorţate sau văduve, o parte din acest efect este datorat variabilei de vârstă: la adolescenţi sau la tinerii adulţi, proporţia persoanelor care nu sunt

căsătorite este mai puternică şi în schimb la persoanele mature sau la persoanele în vârstă este mai ridicată. Totuşi, cele cinci mari elemente ale victimizării care sunt sexul, vârsta,
venitul familie, apartenenţa etnică şi urbanizarea, sunt „robuste” din punct de vedere statistic.

Rezultatele tuturor acestor anchete sunt, deci, convergente şi permit stabilirea unui profil tip al victimei: este vorba despre un om tânăr, celibatar cu venituri minime. Apare un
fenomen care ar putea părea aprioric: profilul tip al victimei este în acelaşi timp profilul tip al delincventului. Acest lucru este adevărat, în special în ceea ce priveşte agresiunile
violente sub formă de furturi sau atacuri.
6. Teoria stilurilor de viaţă – O explicaţie referitoare la numărul victimelor
Teoria stilurilor de viaţă caută să evidenţieze puternicele discrepanţe dintre procentele victimizării diferitelor grupuri sociale puse în evidenţă prin sondajele referitoare la numărul
victimelor. Această teorie îşi propune să reunească riscul statistic al numărului de victime la stilul de viaţă, adică la uzanţele vieţii cotidiene. Ea se axează pe o idee simplă şi
eficace: probabilitatea unui individ de a fi victimă este determinată de ceea ce face acesta în cursul vieţii cotidiene, de persoanele pe care le frecventează şi cu care se

întâlneşte, de locurile unde se duce, de momentele zilei în care se află în afara domiciliului său şi aşa mai departe.
Stilul de viaţă implică două tipuri de activităţi: activităţile „profesionale”, în sens larg (munca, şcoala, menajul sau creşterea copiilor) şi activităţile de relaxare, ţinându-se cont

de deplasările care trebuie efectuate între domiciliu şi locurile unde se desfăşoară aceste activităţi.
Aceste ocupaţii determină la rândul lor două elemente cheie referitoare la numărul victimelor:
1.Asociaţiile, adică numărul de persoane frecventate şi caracteristicile lor (vârstă, sex, reşedinţă etc.)
2.Expunerea la delincvenţi motivaţi.

Asociaţiile şi expunerea pot fi diferite în funcţie de indivizi.

Astfel, de exemplu, oricine petrece mult timp împreună cu membrii familiei sale, la domiciliu sau în timpul liber se află într-o anumită măsură protejat împotriva agresiunilor
provenite de la necunoscuţi, întrucât aceste agresiuni vizează în general indivizii izolaţi.
Timpul petrecut singur în diferite locuri sau în mijloace de transport în comun ridică riscul victimizării şi îl măreşte şi mai mult seara sau noaptea, nu doar pentru agresiuni, dar şi

pentru spargeri, dacă locuinţa este lăsată frecvent neocupată.

Stilurile de viaţă sunt net diferenţiate în funcţie de vârstă, sex, profit, locuinţă şi dimensiunile temporale şi spaţiale ale activităţii . Ele permit realizarea anumitor observaţii
statistice furnizate de sondajele referitoare la numărul victimelor.
1.Adolescenţii şi tinerii adulţi sunt cu precădere suprareprezentaţi în rândul victimelor agresiunii şi furturilor. În cazul lor, asocierea şi expunerea la potenţialii delicvenţi

se vor intensifica una pe cealaltă pentru a mări riscurile. De fapt, aceşti tineri au tendinţa să frecventeze mult timp alţi tineri de aceeaşi vârstă, fie în cadrul şcolar sau în timpul lor
liber. Ei vor să petreacă mai puţin timp cu familia lor şi mai mult timp în compania prietenilor sau a cunoştinţelor apropiate de vârstă. Este clar că în această tranşă de vârstă,

marja de delincvenţă este mai ridicată. Ei deci, în cazul tipic, se vor găsi în contact mai mult sau mai puţin cu o proporţie deloc neglijabilă de potenţiali delincvenţi. In acest mod
apare asocierea.

Mai mult, aceşti tineri vor petrece din ce în ce mai mult timp în afara domiciliului lor, în locuri publice sau private, pe timp de zi sau de seară şi se vor întâlni cu alţi tineri
necunscuţi de vârsta lor. Riscul victimizări este mai ridicat în rândul persoanelor care se găsesc frecvent în afara locuinţelor lor şi în locuri publice (pentru a se plimba sau deplasa)

mai ales în timpul nopţii.

O anchetă locală cu privire la rata victimelor ca cea a Suzanei Smith a arătat importanţa activităţilor în timpul liber: persoanele care ies seara sau în week-end, care merg la
cinema, teatru sau cluburi, care îşi întâlnesc prietenii în cafenele, tind să fie mai frecvent victime ca ceilalţi. Aici, adolescenţii sau tineri adulţi, comportă, bineînţeles, un risc mai
ridicat de a fi agresaţi decât părinţii sau persoanele în vârstă (chiar dacă acest risc poate într-o anumită măsură să fie compensat de faptul că se deplasează în grup şi nu singuri).

În acest mod apare expunerea. Şcolarizarea obligatorie intensifică riscurile legate de „asociere”, iar prelungirea studiilor face ca acest risc să se deruleze pe o perioadă de timp
mai îndelungată.

Teoria stilurilor de viaţă permite cercetarea similitudinilor care au fost observate între tipurile de victime şi agresori în rândul populaţiei.
Profilul tip al victimei este asemănător celui al delincventului în cazul „crimelor contra persoanelor” : Un individ, adolescent sau tânăr adult, celibatar, locuind la oraş, fără

slujbă sau având venituri mici. de ce? Se poate , pe de o parte, ca aceste victime tip să fie de asemenea, delincvenţi. pe de altă parte, ele sunt în general asociate cu indivizi având
aceleaşi caracteristici: ele se vor afla deci, în compania indivizilor a căror participare la delincvenţă este cea mai ridicată. După cum vom vedea, ei vor face ca prin stilul lor de

viaţă să fie mai mult expuşi la agresiuni decât alte părţi ale populaţiei. Se înţelege deci, că riscul lor de victimizare ar fi maxim. În acest de populaţie, rata victimelor şi agresiunea

37
pot să se intensifice natural: victimele pot să justifice unele din agresiunile lor prin faptul că în prealabil ele însele au fost victime („Dacă este permis să mi se facă, prin urmare eu
pot să-mi permit să o fac altora”).

2.Persoanele în vârstă sunt, din contră, mai puţin reprezentate în rândul victimelor delincvenţei . Astfel, persoanele în vârstă frecventează alte persoane de vârsta lor sau
mature, printre care proporţia delincvenţilor este mult mai scăzută. Acest tip de asociere diminuează riscul. Si, prin urmare, putem gândi a priori că persoanele în vârstă evită să se

expună întâlnirilor neplăcute pentru că îşi cunosc fragilitatea şi ştiu că agresiunea ar putea avea pentru ele consecinţe medicale grave. Se poate deduce că dacă persoanele mature
adoptau un stil de viaţă similar oamenilor tineri, marja lor de victimizare ar fi fost net mai ridicată ( şi pentru a fi chiar mai mult ridicată decât a tinerilor, se vede că ei constituie
ţinte mai vulnerabile decât aceştia din urmă).
Cel mai mic procent de număr de victime în rândul persoanelor în vârstă se poate explica printr-o slabă expunere la risc? Această ipoteză a fost contestată de un studiu bazat pe

datele sondajului britanic referitor la numărul victimelor „British Crime Survey”. Infracţiunile care interesează sunt cele comise în afara domiciliului victimei (şi în afara locului
de muncă) de persoane necunoscute de către victimă (sau cunoscute doar din vedere). şi care implică un contact între agresor şi victimă (cu sau fără violenţă fizică). Aceste

infracţiuni se referă în principal la atacuri, furturi asupra domeniului public şi violuri (tentative). Pentru toate aceste infracţiuni comise pe timp de noapte marja de victime în
rândul persoanelor în vârstă (peste 60 de ani) este de 25 de ori mai mică comparativ cu a tinerilor (între 16 şi 30 de ani): procentajele sunt de 0,3% şi respectiv 7,4%.Diferenţa este

prin urmare considerabilă, dar ne putem gândi că ea se explică prin simplul fapt că vârstnicii ies seara mult mai puţin ca tinerii.
Sondajul permite testarea acestei ipoteze de expunere diferenţiată, întrucât el întrebă persoanele interogate de câte ori pe săptămână au obiceiul să iasă seara (niciodată, odată sau

de două ori, mai mult de trei ori). Rezultat: chiar dacă frecvenţa ieşirilor „este controlată” el continuă să arate o diferenţă considerabilă a numărului de victime între „tineri” (16-30
ani) şi „bătrâni” (<60 ani). De exemplu, în rândul oamenilor care ies de trei ori sau mai mult pe săptămână, seara , tinerii au un procent de victimizare de 8,5%, iar bătrânii de
0,4% (aproximativ de 21 de ori mai puţin). Acest efect subzistă chiar dacă se ţine seama de periculozitatea deplasărilor (pe jos sau în mijloacele de transport în comun) şi de
locurile frecventate (pub-uri, baruri de noapte sau discoteci).

Cum putem explica deci, scăzutul procent al victimelor în rândul persoanelor în vârstă raportat la cel al tinerilor?
Autorii propun două piste: după cum am văzut, vârstnicii se „asociază” mai puţin decât tinerii cu agresorii; ei au, altfel spus, un risc mai scăzut de a fi în contact cu agresorii

pentru că frecventează mai ales persoane mature, în timp ce agresorii sunt în special tineri. Prin urmare, persoanele în vârstă constituie ţinte mai puţin „atrăgătoare” decât tinerii:
pe de o parte, persoanele în vârstă transportă mai rar obiecte care pot interesa pe agresori (ca, de exemplu, haine de piele sau alte haine şi obiecte de marcă) şi, pe de altă parte,

atacul asupra unei persoanei vârstnice este mult mai condamnat din punct de vedere moral (chiar dacă este mai uşor şi mai puţin riscant pentru agresor).
În aceeaşi ordine de idei, se înţelege că persoanele în vârstă comportă un risc global scăzut de spargeri: acest risc este cel mai ridicat pentru persoanele care nu stau mult timp
acasă şi îşi lasă locuinţa neocupată în timpul zilei de muncă, în timpul liber sau în general, tendinţa să părăsească puţin timp casa probabilitatea de spargere se va diminua.
3.Femeile se găsesc mai puţin în rândul victimelor agresiunii decât bărbaţii . Ne putem axa aici pe un raţionament similar cu cel precedent. Dacă putem presupune că femeile,

în special adolescentele şi tinerele sunt „asociate” mai des decât bărbaţii, cu alte femei, atunci aceste frecventări diminuează riscul de victimizare pentru că proporţia de
delincvenţi este mul mai slabă în cazul femeilor decât în cel al bărbaţilor („asocierea” poate foarte bine să joace un rol invers – creşterea riscului - în cazul violenţei conjugale sau
domestice). Referitor la expunere putem crede că femeile modifică în general, într-o anumită măsură stilul lor de viaţă pentru a se proteja împotriva riscului de victimizare. În
consecinţă, nu numai ele constituie ţinte mai vulnerabile, dar ele sunt supuse riscului de a vedea fiecare agresiune fizică dublată de una sexuală.

Teoria stilurilor de viaţă permite, astfel, să explicăm de ce persoane care sunt a priori cele mai vulnerabile (femeile şi bătrânii) sunt, de asemenea, cele care au cel mai scăzut
procentaj al victimelor din punct de vedere al agresiunilor.

4.Familia joacă un rol în procentajul victimizării membrilor săi.

Într-un articol clasic, Cohen şi Contor pun accentul pe un aspect al stilului de viaţă care li s-a părut esenţial pentru a explica diferenţa numărului de victime şi anume talia
menajului (numărul persoanelor care locuiesc în cămin/casă). Talia menajului apare ca o măsură de „protecţie” în sensul că persoanele, cu cât sunt mai multe în locuinţă, cu atât
este mai mare probabilitatea ca această locuinţă să fie ocupată, şi deci, probabilitatea unei spargeri este scăzută. Altfel spus, membrii familiilor numeroase chiar dacă se deplasează

în exterior au o probabilitate ridicată de a fi însoţiţi şi deci, o slabă posibilitate de a fi agresaţi. Se conchide că numărul victimelor în familiile numeroase ar trebui să fie mai scăzut
decât în cadrul familiilor puţin numeroase sau în cazul celibatarilor. Susan Smith observă în ancheta sa locală că familiile mai numeroase suportă un risc mai accentuat de
victimizare.
Acest rezultat poate fi interpretat în cadrul teoriei stilului de viaţă. Smith sugerează că pentru familiile numeroase intrările şi ieşirile din casă sunt frecvente atât pentru membrii

familiei cât şi pentru un număr important de amici şi cunoştinţe, ceea ce înseamnă, pe de o parte că va diminua securitatea locuinţei şi pe de alta, măreşte numărul relaţiilor
potenţial riscante.
5.Din punct de vedere al veniturilor, Cohen şi Cantor au găsit, studiind spargerile, că riscul de a fi agresat se diminuează pe măsură ce venitul creşte până la un anumit prag,
după care acest risc începe să crească din nou, pe măsură ce venitul atinge categoria cea mai ridicată. Ei explică acest fenomen prin combinarea a doi factori: locuinţele cu

venituri mici pot fi situate în apropierea potenţialilor spărgători, dar casele cu venituri ridicate pot constitui ţinte captivante pentru potenţialii spărgători, chiar dacă nu locuiesc în
apropiere. În primul caz, „expunerea” este accentuată de apropierea de potenţialii spărgători şi în al doilea de o pradă ademenitoare.

6.Probabilitatea unei persoane care a fost deja victimă de a fi din nou victimă este superioară probabilităţii medii unei persoane de a fi victimă.
În alţi termeni, probabilitatea unei victimizări repetate (pentru o persoană care a fost deja victimă) este superioară probabilităţii de victimizare medie. Aceasta se aplică tipurilor de

victimizare foarte diverse, precum spargerile şi agresiunile. Există, de asemenea, anumite forme de victimizare pentru care repetarea este regulă, de reţinut violenţele
intrafamiliale, fizice sau sexuale. Dar aceste victimizări intrafamiliale nu fac parte din ceea ce numim, în sens propriu al expresiei, victimizare repetată.

Opera lui Hinchelang şi a colegilor săi a furnizat o estimare a victimizării, pornind de la datele referitoare la 26 de rase americane. Ei au constatat totodată că victimizarea
repetată era un fenomen rar. După estimările lor, doar 0,7% din populaţie suferă o victimizare personală repetată (perioada de referinţă fiind de un an). Victimizările repetate din
cadrul locuinţelor erau în proporţie mai mare, respectiv de 4%. Dar observaţia cea mai interesantă era că diferitele riscuri de victimizare apăreau ca şi cum ar fi fost legate: chiar
dacă indivizii fuseseră victime ale unui tip de infracţiune, cota lor de victimizare pentru alte infracţiuni era net superioară celei globale. De exemplu, victimele unui furt violent

sau cu ameninţare erau în proporţie de 22% pe an şi pentru totalitatea populaţiei. Dar printre indivizii ce afirmau că au fost victime ale unor atacuri grave, procentajul victimizării
pentru furt cu violenţă sau ameninţare se ridica la 95%.

Însă analizând vârsta, starea civilă şi sexul, probabilitatea de a fi victima unei crime contra persoanelor era de 2 ori mai mare pentru indivizii dintr-o locuinţă (fiind el însuşi
victimă) decât pentru alţi indivizi. Aceasta intensifică ideea că poate exista pentru anumite persoane ce au un anumit stil de viaţă sau locuiesc într-un anumit loc, o

„predispoziţie” la victimizare.
Richard Sparks a propus cinci motive susceptibile pentru explicarea acestui fenomen:

38
- incapacitatea victimei de a se apăra,
- provocarea venită din partea victimei,
- furnizarea de către victimă a ocaziilor de delincvenţă,
- atragerea victimei ca o ţintă a delincvenţei,
- nepedepsirea hoţului sau agresorului, deoarece victima este ea însăsi în afara legii.
Aceste consideraţii sunt importante din punct de vedere preventiv: ele indică faptul că persoanele care au fost deja victime ar trebui să constituie un grup privilegiat în politicile
de prevenire.
Principala critică adusă teoriei stilurilor de viaţă este aceea că, prin intermediul ei, se încearcă explicarea tuturor tipurilor de agresiune după bunul plac al cercetătorilor.

Această critică nu este în totalitate lipsită de fundament. Este adevărat că această teorie este una care prezintă un caracter aproape total inductiv: în funcţie de faptele care au fost
puse în evidenţă în cadrul anchetelor, această teorie permite imaginarea facilă a unei explicaţii posibile.

Totuşi, aceste explicaţii nu sunt nici arbitrare, nici tautologice, căci pot face obiectul unor texte empiric în sondajele de victimizare.
Raţionalitatea sentimentului de insecuritate. Dacă grupurile care sunt cel mai puţin expuse riscului au cel mai puternic sentiment de insecuritate, atunci acest sentiment

nu se reduce oare la o teamă iraţională?

Primul răspuns dat la ceastă întrebare este dat de cercetători.

James Garofalo explică „disjuncţia”între teamă şi risc la femei prin intermediul procesului de socializare a lor, proces ce se presupune că le-a făcut mai supuse şi mai temătoare
decât bărbaţii (mai ales în ceea ce priveşte teama de viol).
La persoanele în vârstă, o serie de factori se cumulează pentru a provoca vulnerabilitatea şi deci teama: izolarea în sânul familiei, politica de retragere, sănătatea şubredă.
Cum se întâmplă adesea în ştiinţele sociale, primul tip de explicaţie mobilizat de cercetători pentru a ţine seama de credinţe sau de sentimente care par a priori curioase, este o

explicaţie prin iraţionalitate.

De aceea, a doua oară, sociologii (metoda „comprehensivă” în sensul dat de Weber) se pun în locul indivizilor ale căror credinţe le studiază. Ei îşi dau seama de cele mai multe

ori că, în ciuda a ceea ce s-ar fi putut crede la început, credinţele pot fi considerate ca raţionale, ţinând cont de situaţia în care se află actorii respectivi.
Explicaţia propusă de Garofalo pentru sentimentul de insecuritate al femeilor este tipică explicaţiilor prin forţe iraţionale, din moment ce el ne explică faptul că, femeile

sunt condiţionate de educaţie în ceea ce priveşte temerile lor şi că această condiţionare se manifestă în răspunsurile pe care ele le dau la întrebările despre insecuritate.
Câţiva ani mai târziu, într-un alt articol, acelaşi autor propune explicaţii mult mai convingătoare, renunţând să mai facă apel la aceste forţe iraţionale. Astfel, Garofalo estimează
acum că femeile şi persoanele mai în vârstă sunt mai vulnerabile la agresiunile fizice, mai puţin capabile să opună rezistenţă dacă sunt atacate şi mai expuse consecinţelor
traumatizante şi emoţionale care urmează atacurilor. Consecinţele fizice ale unei agresiuni pot fi foarte grave pentru persoanele în vârstă. În ceea ce priveşte femeile, ele riscă o

agresiune sexuală la fiecare întâlnire cu un criminal. Cum ele sunt conştiente de ceea ce riscă în cazul unei agresiuni, este de înţeles că femeile şi persoanele în vârstă se tem mai
mult decât ceilalţi de riscurile unei victimizări. Si dacă frecvenţa victimizărilor în rândul lor este mai scăzută decât în alte grupuri sociale, este doar pentru că ele se protejează mai
mult decât ceilalţi: îşi modifică stilul de viaţă astfel încât să evite situaţiile periculoase.
Dacă vulnerabilitatea şi victimizarea sunt invers proporţionale din punct de vedere statistic, este doar pentru că persoanele cele mai vulnerabile sunt şi cele care îşi iau

şi cele mai multe măsuri de protecţie. Astfel femeile şi persoanele în vârstă au procente scăzute de victimizare, nu atât în ciuda, cât mai ales mulţumită intensităţii sentimentului
lor de insecuritate.

Sentimentul de insecuritate şi stilul de viaţă Sentimentul de insecuritate este deja el însuşi dezagreabil. Dar el antrenează şi consecinţe - constrângeri suplimentare – asupra
alegerilor individului. Cu cât mai intens indivizii încearcă acest sentiment, cu atât mai mult ei afirmă că şi-au modificat sau restrâns activităţile din cauză că se temeau de
infracţiuni. Acest fenomen a fost pus în evidenţă în anii’70 de Garofalo: în ancheta pe care a realizat-o, trei pătrimi dintre persoanele care au răspuns se simţeau „foarte nesigure”
afirmând că şi-au limitat activităţile din anii precedenţi din cauza delincvenţei ( ceea ce au făcut doar o cincime dintre cei care au răspuns că se simt în „deplină siguranţă”).

Sentimentul de nesiguranţă poate da naştere la două reacţii extreme:

● pe de o parte la retragerea în sine, în spatele uşilor închise;
● pe de altă parte, la activism în ceea ce priveşte securitatea (mobilizarea vecinilor, supravegherea vecinătăţilor etc.).
Între cei doi poli, toate nuanţele reacţiilor sunt posibile, iar un exemplu în acest sens este indiferenţa. Cercetătorii nu au reuşit să determine o relaţie mecanică între credinţele

despre infracţiune şi victimizare şi reacţia individului.

Reacţiile aşa-zis „comunitare” (organizate pe cartiere) sunt destul de răspândite în America de Nord. Acestea iau ca exemplu o formă instituţionalizată, aceea a „supravegherii
vecinătăţilor” (neighborhood watch). Cartierele unde delincvenţa este mai puternică şi care au deci cea mai mare nevoie de strategii de prevenire, sunt şi acelea unde comunitatea
este cel mai greu de mobilizat şi organizat. Deci, în aceste cartiere destul de înstărite, unde nivelul delincvenţei este relativ scăzut, strategiile au cele mai multe şanse de a fi

adoptate şi urmate.
Efectul acestor strategii asupra fricii de delincvenţă este acela de a pot diminua sentimentul de nesiguranţă, convingând membrii comunităţii că fac „ceva” pentru propria lor

securitate. În acelaşi timp, însă, aceste strategii pot să şi intensifice aceste sentiment, făcând oamenii să devină mai conştienţi de pericolele sau de riscul de victimizare la care
poate nu au fost atenţi în mod spontan.

7. Impactul delincvenţei. Costul monetar al delincvenţei

Impactul delincvenţei se manifestă multidimensional, mergând de la pierderi monetare la lovituri psihice şi trecând prin traumatisme emoţionale şi traumatisme

psihologice.
Acest impact nu se limitează la victimele directe ale unui furt sau ale unei agresiuni. El afectează nu numai apropiaţii victimelor (care suferă în special consecinţele
crimelor cele mai grave, cum ar fi violurile) dar şi ansamblul societăţi care trebuie să finanţeze cheltuielile protecţiei publice şi private împotriva delincvenţei.
Delincvenţa „prădalnică” nu este un joc cu sume nule, ci cu sume negative. Delincvenţa ia forma unui transfer forţat de bogăţie de la victimă spre delincvent. La acest aspect pur

monetar, se adaugă, bineînţeles, aspecte emoţionale. Costul crimei nu se limitează, deci, la pierderea directă suportată de către victime.
Pentru a evalua costul delicvenţei în totalitatea sa, trebuie ţinut cont de următoarele:

39
1.Pierderi monetare directe suportate de victimele unui furt (valoarea monetară a bunurilor furate), adică ceea ce i-a fost furat sau partea materială a victimei care intră în
posesia delincventului. Dacă delincventul este prins, bunurile furate pot fi recuperate.

2. Pierderi monetare induse: sunt pierderi indirecte legate de pagube materiale sau fizice (îngrijiri materiale sau reparaţii). Nu se referă ca în cazul precedent la un transfer de
bunuri de la victimă la delincvent, dar am putea fi tentaţi să numim aceste pierderi un transfer de la victime la personalul medical sau la persoanele chemate să repare stricăciunile

provocate de către delicvent.

3.Alte pierderi – pierderi de producţie în legătură cu încarcerările. Trebuie să ţinem cont de diminuarea numărului de încarcerări, căci delincvenţii, un număr mare dintre ei,
ar putea ocupa un loc de muncă şi ar putea contribui la producţia anuală.
Cum remarcă Ireman Richard, dacă un delincvent care are deja o soţie şi copii este arestat şi încarcerat, obligatoriu acesta nu-şi va mai putea susţine financiar familia. Aceasta va

trebui să apeleze la ajutorul social (acest lucru însemnând un cost suplimentar pentru contribuabili).
4.Cheltuieli de producţie publice şi private împotriva delincvenţei. Se finanţează diferite mijloace de protecţie de la cele mai simple la cele mai complexe – uşi, maşini

blindate, staţii radio.

Prejudiciul monetar este suportat de populaţie chiar dacă aceasta nu a fost implicată: aceşti bani nu se mai pot numi transfer de la victimă la agresor ci este un preţ pentru membrii

societăţii. Aceşti bani alocaţi Ministerelor de Interne şi de Justiţie ar putea fi folosiţi pentru alte nevoi.
Economistul american Richard Freeman a propus o evaluare globală a costului monetar al crimei în SUA.

El utilizează pentru aceste rezultate, sondaje de victimizare (îndrumă victimele să-şi evalueze pierderile monetare). Costul mediu unui furt în SUA în anul 2002 era de 834
USD. Costul mediu al unei crime a fost estimat la 532 USD, ceea ce reprezintă un cost mediu anual de 17.6 miliarde USD (ţinând cont de numărul de crime raportat la
poliţie) sau altfel spus0.3% din produsul intern brut.
Trebuie să adăugăm faptul că Freman utilizează o estimare înaltă a cifrei negre.

Oricum, costul crimei nu se opreşte aici. Să ţinem cont că trebuie să adăugăm şi pierderile pentru îngrijirea (când se îmbolnăvesc) prizonierilor.
Totul se ridică la aproximativ 2% din PIB.

În SUA sistemul judiciar – poliţia, tribunalele şi închisorile au costat circa 1.3% din PIB în 1990.
Resursele private consacrate protecţiei contra delincvenţei (alarme, gărzi) se ridicau la 0.6% din PIB.

În total, măsurile publice şi private de protecţie ajung la 2% din PIB. Această cifră nu este decât un ordin de grandoare şi nu pretinde constituirea unei valori precise a acestor
cheltuieli.
Adăugând costul crimei şi costul măsurii de protecţie, Freeman ajunge la un total de 4% din PIB.
Dacă aplicăm această statistică în Franţa, observăm că preţul monetar total al delincvenţei s-ar ridica la 40 miliarde euro pe an. Această sumă este evident considerabilă,

dar trebuie să recunoaştem că ea este fără îndoială supraestimată şi constituie limita înaltă în care se situează costul total al crimei.

40