Suflete tari - Camil Petrescu

(drama, text dramatic)

Reprezentata pe scena Teatrului National din Bucuresti in 1922 si publicata in 1925, “Suflete tari” este o
drama a autoiluzionarii, tema centrala in teatrul lui Camil Petrescu. Este o drama a iubirii absolute, scrisa ca
replica la romanul lui Stendhal “Rosu si Negru”.
Drama este o specie a genului dramatic, cu un continut grav si un conflict puternic, in desfasurarea caruia se
contureaza personalitatea personajelor dramatice. Conflictul dramei nu duce neaparat, la fel ca in tragedie, la
moartea personajelor. Drama tinde sa exprime intreaga complexitate a vietii.
“Suflete tari” prezinta trasaturile unei drame de idei: conflictul interior se declanseaza in constiinta
personajului principal, caracterizat, mai degraba, prin trairi decat prin fapte. Actiunea este redusa, confruntarile
petrecandu-se in planul constiintei.
Titlul ilustreaza caracterele puternice ale celor doua personaje principale, Andrei Pietraru si Ioana Boiu,
marcand in acelasi timp o confruntare a orgoliilor. Fiind destinat reprezentarii scenice, textul dramatic este
structurat in trei acte alcatuite din scene, este construit sub forma schimbului de replici intre personaje, iar
didascaliile sunt singurele interventii ale autorului in piesa. Actul I este deschisde un prolog, care contine
proiectiile imaginatiei personajului principal, detasat de lumea reala. Actul al III-lea este alcatuit din doua
tablouri
Drama de constiinta a lui Andrei Pietraru provine din conflictul dintre idealul sau de iubire si concretul
existentei. Astfel, el o iubeste, fara speranta, de sase ani pe Ioana Boiu, ratand o stralucita cariera universitara de
istoric, o casatorie avantajoasa si ramanand in tot acest timp ca bibliotecar-arhivar, in casa boierului Matei Boiu-
Dorcani, tatal Ioanei, pentru a fi mai aproape de femeia iubita. Pietraru o asaza pe un “piedestal” pe Ioana
Badoiu, imagine care se va destrama in cele din urma, cand el isi va da seama ca femeia s-a refugiat undeva in
trecutul glorios al stramosilor si “literaturizeaza viata”.
Pe langa conflictul interior, exista mai multe conflicte exteriorare. Cel mai important este intre protagonisti,
conflict marcat de o dubla natura: sociala si psihologica. Pe de o parte, Andrei Pietraru are de infruntat
mentalitatile de clasa, deoarece Ioana il considera “un biet ratat”, un serv, iar pentru Matei Boiu-Dorcani,
casatoria celor doi ar reprezenta o incalcare a traditiei, un atac la memoria inaintasilor nobili care nu si-au
amestecat sangele decat cu semeni apartinand aceleasi caste, un atentat la istorie. Pe de alta parte, conflictul
psihologic consta in infruntarea orgoliilor celordoua persoaje, din care Pietraru nu vrea sa iasa invins, dupa cum
insusi marturiseste: “ Imi dau seama de un singur lucru. Ca e aici o lupta pe viata si pe moarte si ca ar fi o farsa
neagra de cioclu sa fiu eu cel invins”
Actiunea dramei se petrece “prin toamna lui 1913”, in casa impunatoare a lui Matei Boiu-Dorcani, “o
cladire veche, cu ziduri groase, ca de cetate, in stilul Universitatii vechi”. Tehnica moderna a relativizarii
perspectivelor, a oglinzilor paralele este utilizata in caracterizarea directa. Astfel Pietraru se reflecta in mod
diferit in constiinta fiecaruia dintre personajele piesei. Pentru Ioana, Andrei este “un biet ratat”, “un serv”,
“suflet de sluga”, cu toate ca sunt momente cand il considera “un om cu insusiri remarcabile”. Pentru Matei
Boiu-Dorcani, Pietraru reprezinta mai intai un om devotat, de incredere, pentru ca mai apoi, cand afla ca o
iubeste pe fiica lui, sa-l desconsidere si sa-l numeasca “un ticalos”, “vanator de zestre”. Culai, prietenul
protagonistului, il numeste pe Andrei “zanatec”, “stupid”, “nebun”, fiindca a ratat o existenta de geniu, un viitor
promitator, din cauza pasiunii absurde pentru Ioana Boiu.
Tema este reprezentata de drama intelectualului atins de himera iubirii absolute si care intra in conflict cu
sine si cu ceilalti, fiindu-i imposibil sa se adapteze la realitate. O tema importanta a dramei este si aceea a
vanitatii ranite. In prologul piesei, Andrei Pietraru “un tanar ca de treizeci de ani”, bibliotecar de sase ani in casa
aristocratului Matei Boiu-Dorcani, se imagineaza admirat de acesta si iubit de fata lui. In realitate,el este cel care
o iubeste fara a indrazni sa ii marturiseasca, sufocat de distanta sociala si de gandul ca s-a ratat.
Orgolios peste masura, ca majoritatea personajelor lui Camil Petrescu, Andrei Pietraru isi propune o solutie
extrema si promite ca se va sinucide daca pana la miezul noptii nu va reusi sa sarute mana femeii iubite. El ii va
marturisi Ioanei sentimentele tainuite atata vreme, intr-o scena in care orgoliul eroinei se confrunta cu mandria
lui Andrei(actul II, scena III). Confruntarea celor doi se incheie cu vicoria lui Pietraru, acesta castigand iubirea
si pretuirea fetei.
 Intr-un gest de duiosie si recunostinta, Andrei o saruta pe Elena, fata din casa, care, dandu-si seama ca
dragostea ei pentru acesta este imposibila, decide sa se retraga la mosia Dorcani, alaturi de Matei, pentru a-i
tine de urat batranului. Scena este surprinsa de Ioana, care, crezandu-se inselata, se arata implacabila fata de
Andrei si il jigneste. Pentru a-si dovedi nevinovatia, Andrei incearca sa se sinucida, dar reuseste doar sa se
raneasca. Acest gest are si o semnificatie simbolica, suprimarea iluziei iubirii si reintoarcerea la viata reala “Pe
dumneata te-am ucis in mine... Esti moarta... mai moarta decat daca n-ai fi existat niciodata..”. Marturisirea lui
finala echivaleaza cu constientizarea imposibilitatii existentei iubirii absolute. De aceea, Pietraru se varetrage la
tara, la Valeni, alaturi de Elena si Culai.
Finalul deschis al dramei ilustreaza complexitatea vietii, dar si faptul ca protagonistul, dupa ce scapa de
obsesia pentru Ioana Boiu, recapatandu-si demnitatea, va reusi probabil sa se retraga in lumea ideilor, un univers
abstract care are cel putin meritul de a nu-l dezamagi, asa cum se intampla cu iubirea. Astfel ca absolutul ideilor
se dovedeste pana la urma mai accesibil decat relativul iubirii.
Opera literara “Suflete tari” de Camil Petrescu este o drama, deoarece prezinta toate trasaturile acestei
specii literare: conflicte puternice, personaje construite pe baza trairilor launtrice, actiune concentrata. “Teatrul
lui Camil Petrescu aduce pe scena drame ale cunoasterii, ciocnirile intre personaje implica moduri diferite de a
intelege realitatea; rasturnarile dramatice le creeaza succesivele revelatii in constiinta” (Ovid.S.Crohmalniceanu,
“Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale”, vol. I)