Caracterizarea lui Ghiță

Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare

estetică, definită prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a
circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-
istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Sursa de inspiraţie a operei realiste este
lumea de zi cu zi, lumea contingentă pe care scriitorul încearcă să o recreeze respectând
principiul verosimilităţii.
Ioan Slavici este primul scriitor modern al Transilvaniei întrucât demonstrează că sufletul
ţăranului este capabil de un zbucium sufletesc dramatic.Ceea ce încearcă autorul prin
intermediul nuvelei este să demonstreze că literatura trebuie să aibă finalitate etică, socială şi
naţională propunând cititorului o dezbatere morală şi o reflecţie gravă asupra valorilor
existenţiale.
Acesta este un nuvelist de valoare ce realizează un tip aparte de nuvelă, şi anume nuvela
psihologică în care accentul se deplasează de la acţiunea propriu-zisă la viaţa sufletească a
personajelor.Conflictul psihologic se dezvoltă în contextul conflictului exterior, personajele sunt
surprinse în situaţii limită de viaţă care dau naştere unor probleme de conştiinţă.Personajul este
surprins în mediul său specific de existenţă cu accent intens asupra complexităţii sale interioare
prin tehnici precum: analiza psihologică, monologul interior sau monologul exterior.Din punct
de vedere al limbajului, se observă termenii care surprind mişcările sufleteşti, stările de
conştiinţă, termeni abstracţi.
,,Moara cu noroc” rămâne până azi o pildă de profunzime artistică.Opera a apărut în
volumul „Novele din popor” din 1881 şi conturează pe lângă personalitatea complexă a
personajului şi universul social de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Titlul este sugestiv şi funcţionează ca o antifrază, în sens propriu moara cu noroc indică
spaţiul în care au loc evenimentele şi prin simbolistica acumulată devine un topos.Moara este un
han aşezat la o răscruce de drumuri care întoarce destinele eroilor spre zodia tragicului întrucât
destinul, care părea benefic, se transformă în nefericire, trădare şi chiar moarte.Naratorul
menţionează despre existenţa a două mori, iar indicaţiile oferite „părăsită, cu lopeţile rupte şi cu
acoperământul ciuruit” reliefează motivul locului blestemat.Cea de a doua este moara-cârciumă
care va schimba defintiv soarta lui Ghiţă.În plan simbolic, moara cu noroc poate fi interpretată ca
o metaforă, făcând referire la măcinarea sufletească iremediabilă a lui Ghiţă.Aşa cum cerealele
îşi schimbă forma şi devin făină pentru totdeauna, tot astfel protagonistul devine victima
propriilor sale frământări.
Cronotopul se defineşte printr-un timp real, acţiunea desfăşurându-se pe parcursul unui
an, între două repere temporale cu valoare religioasă, de la Sfântul Gheorghe până la
Paşte.Spaţiul este unul la fel de realist, moara reprezentând viaţa dar şi moartea, locul unde sunt
omorâte „seminţele” şi unde se simt forţele demonice, o dualitate între loc blestemat şi loc
binecuvântat.Hanul se contaminează astfel de atributele locului nefast.Menţionarea celor cinci
cruci nu este gratuită, simbolul crucii fiind interpretat iniţial ca ceva benefic pentru ca ulterior
cele trei cruci de lemn şi două de piatră să corespundă cu destinele tragice ale celor doi soţi:Ghiţă
şi Ana.Cele trei cruci din lemn de stejar rezonează cu rezistenţa în faţa ispitei, adică cele trei
suflete ce supravieţuiesc incendiului de la han.În ceea ce priveste dimensiunea temporală, se
poate sesiza valoarea simbolică cu care operează naratorul, categoria timpului fiind dublu
valorizată.Săptămânii luminate îi corespunde o durată malefică, reluat de mai multe ori de către
narator.Nu întâmplător jaful, crima, sinuciderea au loc noaptea.
Conflictele sunt numeroase şi puternice, capabile să susţină materialul epic, bogat.În plan
interior se produce o grabă scindare lăuntrică determinată de un conflict moral între valorile etice
pe care şi-a sprijinit până acum existenţa Ghiţă şi ispita răului căruia nu-i poate rezista.Acest
conflict interior este declanţat de conflictul exterior între Ghiţă şi Lică ce este generat nu numai
de interesele materiale ci şi de o confruntare a orgoliilor bărbăteşti.În plan secund, se poate
remarca un conflict latent între filosofia de viaţă a bătrânei şi cea a lui Ghiţă.
Protagonistul Ghiță este centrul de iradiere al semnificațiilor textului, destinul său
ilustrând toate cele trei straturi tematice ale nuvelei (social, psihologic și moral), reflectând teza
morală a textului. Cel care poartă numele sacralizat al Sfântului Gheorghe nu poate fi decât
antieroul care se lasă învins de balaur. Scenariul pe care îl parcurge traseul său existențial nu este
decât o altă ispitire și cădere în păcat. Dinamica psihică a personajului reliefează însă nu o
involuție lineară, ci o degradare continuă cu o traiectorie sinuoasă generată de criza morală.
Eroul lui Slavici este, așadar, un personaj complex, dilematic, de mare forță de reprezentare a
omului care se lasă dominat de slăbiciunea sa. Procesul devenirii lui Ghiță este surprins prin
mijloacele moderne ale analizei psihologice prin monologul interior și dialogul polemic, prin
faptele și gândurile protagonistului, dar și prin însumarea opiniilor celorlalte personaje.
Devenirea sa tragică se adâncește prin căderea dintr-o ipostază în alta, dinspre omul moral spre
omul imoral.
Din punct de vedere social, Ghiță cunoaște o evoluție inițială, de la cizmar sărac la
cârciumar și, treptat, această poziție va influența involuția sa spirituală. Ghiță este căsătorit cu
Ana și împreună au doi copii, familia fiind motivul pentru care Ghiță decide să ia în arendă hanul
de la Moara cu noroc.
Portretul personajului prinde contur în relația cu celelalte personaje. Naratorul îi
apreciază lui Ghiță hărnicia și dorința pentru prosperitate, spunând că este un om harnic și
sârguitor. De asemenea, naratorul înregistrează schimbarea de caracter a personajului din cauza
îmbogățirii. Bătrâna mamă a Anei îi observă slăbiciunea pentru bani, manifestându-și
întotdeauna bucuria la vederea acestora, însă nu se teme decât pentru un câștig nelegiuit are și el,
ca tot omul, o slăbiciune, îi râde inima când își vede sporul. Pintea îl consideră un om cinstit,
fiindu-i întotdeauna alături, chiar și atunci când află că este vrăjmaș al lui Lică. Prin intermediul
personajului Lică se remarcă faptul că Ghiță este un om de nădejde mă simt chiar eu mai vrednic
când mă știu alăturea cu un om ca tine. Totuși, Sămădăul nu este mulțumit că nu îl ține lângă el
pe Ghiță de frică, și de aceea distruge imaginea cârciumarului de om cinstit și onest.
 Ghiță este pus în evidență pe plan psihologic de-a lungul operei, care demonstrează
natura conflictuală a personajului. Astfel, se evidențiază trăsătura sa dominantă, lăcomia, care
încolțește în sufletul cârciumarului odată cu venirea la moara cu noroc, dorind să rămână în ochii
celorlalți un om harnic și bun.
Principala trăsătură este conturată și surprinsă în capitolul al II-lea, când Ghiță, mutat la
Moara cu Noroc, descoperă prosperitatea ce este determinată de munca depusă. Folosindu-se de
tehnici moderne de analiză psihologică, naratorul surprinde devenirea spirituală a lui Ghiță.
Involuția sa tragică va cunoaște traseul de la omul moral ce respectă codul etic al comunității la
omul imoral, însetat și orbit de dorința de îmbogățire. Ca un adevărat pater familias, el manifestă
iubire și responsabilitate față de ai săi, dorința de a-i proteja și dorința de autodepășire spre mai
binele familiei. Hărnicia și priceperea, dar și spiritul practic condus de setea de bani, de a avea
cât mai mulți, se vădesc în rapiditatea cu care se transformă hanul în loc căutat de drumeți.
Imaginea de sâmbătă seara când Ghiță numără câștigul de pe săptămâna anterioara alături de Ana
și bătrână ilustrează regimul sufletesc asociat acestei prime ipostaze, adică mulțumire
sufletească, echilibru, încredere și optimism, câștig, toate împărtășite cu familia.
O altă secvenţă ilustrativă se regăseşte în capitolul al XIV-lea, naratorul realizând o altă
scenă a numărării banilor, antagonică celei din capitolul al II-lea, conturând astfel decăderea
morală şi patima care îi mistuie sufletul protagonistului.Fiind sigur că femeile au alte motive
pentru a discuta, Ghiţă se retrage în camera de lângă birt pentru a nu fi deranjat de niciun
musafir.Pentru a evidenţia prezenţa solitară, izolat de cei din jur, preocupat numai de suma de
bani, naratorul repetă termenul ,,singur” accentuând această atmosferă „se afla singur şi
număra singur”.El trăieşte la nivel maxim grija pentru bani şi bucuria numărării lor de unul
singur îi declanşează vigilenţa fiind oricând pregătit să îi ascundă dacă s-ar apropia cineva.Ghiţă
devine sceptic, fiind îngrijorat constant că Lică ar putea veni şi i-ar putea ştirbi ceea ce este
esenţial în viaţa lui, anume banii.În degradarea sa morală, hangiul îşi propune să fugă de acasă şi
să îl păcălească pe Lică, dar imaginea celor două femei răsare vag şi îl determină să renunţe la
acest gând.
Caracterizarea indirectă evidențiază un personaj care are multe calități dar și defecte și
doar împrejurările vor înclina balanța spre cele din urmă. El este harnic și gospodar, deoarece
treburile de la han nu-i rămân niciodată nefăcute, astfel fiind realizat sporul. Se prezintă inițial ca
un caracter puternic, cinstit și drept, dorindu-și să conducă o afacere fără legături cu tâlharii de
drumul mare, dar este mereu tentat să găsească vina în afara sa, culpabilizând chiar divinitatea.
Ajunge pe parcurs să fie tot mai incapabil să se confrunte fățiș cu problemele.Mândria exagerată
devine orgoliu primejdios. Nu comunică nici cu nevasta, nici cu Pintea, ca să nu-și facă ei o
părere proastă. Tot din orgoliul rănit va ucide. Este egoist deși declară că face totul pentru
nevastă și copii, faptele arată că se gândește întâi la el, la imaginea sa socială.
În concluzie, drama lui Ghiță este provocată de neputința de a rezista ispitei banilor,
căreia i se opun procesele sale de conștiină. El oscilează permanent între dorința de a rămâne om
cinstit și lăcomie. Aceste două porniri generează un puternic conflict interior. Personajul
evoluează de la tipicitate, sub determinare socială la individualizare, sub determinare psihologică
și morală, căpătând complexitate prin faptul că autorul urmărește în detaliu drumul său sinuos
între bine și rău. Astfel, Ghiță s-ar putea încadra în tipologia omului care și-a pierdut omenia.