Problemele de etică aplicată, parte a filosofiei moderne, reprezintă o sursă continuă de

controverse și dispute la nivel ideologic sau moral, lucruri ce își au interpretabilitatea în

calitatea opiniilor sau în nivelul educațional al unei societăți, grup sau individ, însă,
conceptele la nivel filosofic au evoluat și evoluează în timp pe baza relațiilor inter-umane. La
fel este și cazul conceptelor eutanasiei, practică ce reunește diferite domenii precum filosofia,
medicina sau religia, fiecare dezvoltând opinii diferite, acceptate la nivel de mase în societate,
necesitând o generalizare a opiniilor și o uniformizare a moralității acestui concept.

EUTANASIE (cf. eu-.; gr. thanatot „moarte") • „Moartea ușoară" (fără dureri), provocată intenționat unui bolnav incurabil, în faza
terminală, pentru a-i curma suferința. Este o metodă cu' implicații filozofice, morale, juridice și religioase, care au suscitat
argumente pro și contra, rezultate din atitudinile diferite față de dreptul la Viață și la moarte.

' Dreptul la moarte, chiar dacă ar putea fi acceptat in abstracte in cazurile limită ale bolnavilor incurabili, nu poate fi conceput ca
revers logic al dreptului la viață, el fiind inseparabil de acesta și enunțat implicit în el. „Moartea ușoară" („fericită"), promovată
de adepții „milei", față de cei aflați într-o lungă agonie, respectă litera legii, în sensul în care aceasta condamnă lezarea
autonomiei individului de a decide pînă la sfirșit asupra actelor sale, dar nu și spiritul ei, al cărui sens este afirmarea
necondiționată și menținerea vieții. Deși problema pare clară, nu s-a ajuns încă la un consens în atitudinea față de aceste
cazuri limită, rezolvarea lor neputînd insă contraveni codurilor de deontologie medicală. Indiferent de motive, eutanasia activă
reprezintă din punct de vedere juridic un asasinat (nici chiar codul penal din 1944 al Germaniei naziste nu a legalizat-o), iar din
punctul de vedere al subiectului însuși, un suicid.
Ideea eutanasiei apare în Republica Ideală a lui PLATON, care considera că medicii nu trebuie să mai îngrijească, prelungind
viața Unui om invalid, deoarece aceasta nu-i folosește nici lui,.nici statului. Thomas MORUS (în „Utopia", 15, 16), F. BACON
(„Noul organon", 16 20), iar in epoca contemporană F. NIETZSCHE și A. CARREL, au promovat această idee din perspectiva
primatului societății asupra individului, indiferent de orientările lor individuale (utopice, metafizice la BACON, amorale și
antidemocratice la NIETZSCHE). Tradiția hipocratică. sau cea iudeo- creștină au respins-o prin chiar preceptele lor.
Dacă sub aspectul acțiunii practice este limpede că eutanasia nu poate fi acceptată, problema pare însă interesantă prin
aspectele etico-morale, deontologice și psihologice ■ pe care le suscită în epoca hiperperfecționării „mașinăriei medicale"
(WEISMAN), care poate

conduce uneori l.i situația limită a prelungirii1 artificiale a vieții pr in abuz de terapie (GUL HO)„ bolnavul nemaiavînd practic
șansa de a-șl relua viața normală. Se vorbește in acest caz de „distanasie", in opoziție cu „ortoeutana- sia" (denumiri propuse
de. Seminarul de criminologie de la Liege, 1951), situație in care bolnavul, excedat de suferința pe care mijloacele medicale nu
i-o înlătură, in ciuda prelungirii vieții, dorește întreruperea apl.icării acestor mijloace.
Eutanasia „negativă" (pasivă) ar consta . în întreruperea reanimării unui bolnav care . a avut o moarte aparentă, în condițiile in
care activitatea electrică cerebrală a dispărut irevocabil (de fapt, nu ar fi vorba decit de întreruperea unui „experiment practicat
pe un preparat cord-pulmon", și nu. de întreruperea susținerii medicale a vieții unui om — GUEHO).
„Autoeutanasia" constă în solicitarea morții de către Un bolnav incurabil, pe care nu-l. mai așteaptă decit o agonie marcată de
suferințe atroce (veritabilă echivalență suicidară), Con- traargumentul acceptării „autoeutanasiei" sau- a „ortoeutanasiei" este
acela că limita incura- bilității este relativă prin definiție și niciodată definitivă, astfel incit datoria primordială a. medicului rămine,
chiar și în aceste situații limită, conservarea vieții pină la înregistrarea obiectivă a dispariției premiselor biologice ale continuării
ei. Premisa practicii medicale, statuată incă din jurămîntul hipocratic, este apărarea necondiționată a vieții, fără de care
medicina nu este posibilă (GUEHO). Nici mila pentru suferința atroce cauzată de' o» boală incurabilă nu poate fi un argument
pentru curmarea ei ; în această situație, noțiunea de milă devine ambiguă: eliberind bolnavul de suferință, se urmărește —fie și
inconștient — cruțarea celorlalți (inclusiv a medicului) ' de suferința adiacentă De asemenea, consimță- mîntul sau libera
opțiune a bolnavului nu pot fr luate în considerație, întrucit suferința acută poate modifica perceperea de către acesta a realității
și, în ultimă instanță, afectează dis— cernămîntul său, astfel incit o hotărîre luată în aceste momente nu poate fi valabilă în
sens juridic.
Ca. obiect de studiu al tanatologiei, a cărei premisă este valoarea potențial-inestimabilă a vieții umane, astfel îneît chiar
momeritu i morții poate și trebuie investigat și ameliorat (psihologic și biologic), eutanasia poate deveni un concept cu
adevărat . medical, depășind limitele inițiale, inoperante, pentru a aborda dezvoltarea strategiilor sănătății și menținerii unei vieți
umane demne, care să .merite să. fie trăită pînă la sfirșit, într-un mod1 complet și rațional (WEISMAN 1985).
In ceea cn privește atitudinea medicului Bați de bolnavul suferind in stadiul terminal, psihotci apllle comprehensive șl de
susținere constituie o ultimă măsură, mult mal autentic umană șl medicală decit eutanasia.

Ideea eutanasiei apare pentru prima dată înregistrată istoric în cartea

„Republica”, scrisă de Platon, lucrare în care, printre altele susține că persoanele aflate în
pragul morții sau suferind de o boală incurabilă nu ar trebui să mai primească consolidare
deoarece acestea nu prezintă un interes pentru stat, iar vindecarea sau prevenirea morții
acestora nu reprezintă nici măcar un interes personal. Astfel se promova încă din cele mai
vechi timpuri, actualmente cunoscutul tip de eutanasie, eutanasia pasivă, prin care persoana
în cauză era lăsată să-și urmeze cursul natural al vieții, neintervenind în procesul său de
îmbunătățire sau agravare a stării fiziologice. În ceea ce privește cultura și civilizația romană,
aceasta a fost prima care, deși la început promova eutanasia, s-a opus conceptul,
considerându-l un inconvenient adus statului, lansându-se astfel conceptul „volenti et
consentienti not fi injuria” („Să nu fie întreprinsă nicio vătămare unei persoane care consimte
și are voință1”). Secolele s-au scurs și tot atât de multe păreri s-au format despre problematica
eutanasiei, conceptul depășind granițele poticii administrative, mari scriitori precum William
Shakespeare afirmând că „este o crimă a favoriza moartea.” Astfel, ideea eutanasiei a fost
preluată și în cadrul filosofiei, fapt ce a dat naștere unor păreri contradictorii: pe de o parte,
diferite personalități aduceau în discuție legile morale și aplicabilitatea lor, considerând că
omului nu ar fi moral să i se anuleze dreptul de a decide pentru propria sa viață, iar pe de altă
parte, în viziunea filosofului Nietzsche, moartea nu este o alternativă, mai mult decât atât, ea
nu stă în puterea de decizie a oamenilor, așadar să fii de acord cu propria ta moarte ar
însemna să te afli în contradicție cu rostul și sensul vieții tale pe pământ: „Să mori la vreme
[…] Dar cel ce n-a trăit la vreme, cum ar putea să moară la vreme? Mai bine nu s-ar fi
născut2.” În viziunea filosofului Emil Cioran, moartea reprezintă o descătușare și o
certitudine tragică, astfel, alegerea morții reprezintă o reprezentare a vanității personale, din
dorința omului de a fi stăpân pe viața lui: „Dorul de a muri exprimă, uneori numai o
subtilitate a orgoliului nostru. Suntem superiori morții doar în dorința de a muri, căci ne
murim moartea trăind3.” Din punct de vedere al moralei religioase, aceasta respinge ferm
propria administrare a omului asupra morții, eutanasia fiind o practică ce contravine urmării
cursului normal al vieții, fiind considerată dar divin, omul ar datoria de a-și continua viața ca
premisă a dobândirii dreptului la aceasta, neputând lua vreo decizie în numele celui ce a
creat-o sau acționând ca și contracarare a deciziei extra-personale de a mă naște, din moment
ce nu am ales să mă nasc, am deci dreptul să aleg când mor, ori această afirmație se află în
opoziție cu morala creștină promovată: „În sens religios, știința este umană doar când apără
viața, care este sacră și care nu poate fi luată de om4.” În ceea ce privește aspectul medical al
situației, părerile sunt împărțite în funcție de practicile medicale adoptate în diferite țări sau
culturi, astfel, în unele comunități medicale precum Colegiul Regal al Medicinei Engleze,
1
Î.P.S. Calinic, Tanatologie și epistemologie, Ed. Crimca, Suceava, 2021, p. 99.
2
Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Ed. Edinter, București, 1991, p. 79.
3
Emil Cioran, Amurgul Gândurilor, Ed. Humanitas. București, 1992, p. 121.
4
Î.P.S. Calinic, Tanatologie și epistemologie, Ed. Crimca, Suceava, 2021, p. 100.
interzicerea eutanasiei este considerată un act pueril din moment ce umanitatea a ajuns la un
nivel de dezvoltare atât de superior încât omul să poată decide conștient și responsabil pentru
propria viață; pe când în centre precum Academia de Științe Morale a Franței susține ferm
neîncălcarea dreptului la viață oricât de gravă ar fi starea de sănătate a pacientului, sau
caracterul incurabil al patologiei. Declarația de la Madrid din anul 1978, consideră eutanasia
contrară eticii, medicul trebuind să respecte viața pacientului, astfel ca în stările terminale,
viața „să-și urmeze cursul5.” Este bine cunoscut cazul medicului patolog Jake Kevorkian,
promotor al eutanasiei legale în spitale sau a morții asistate, care a afirmat că: „A muri nu
este o crimă.” Datorită faptului că a împins granițele eutanasiei peste domeniul medical,
ajungând să formeze centre de eutanasie ilegale în care activau dispozitivele denumite de el
„Thanatron”6 (Dispozitive ale morții), centre în care 130 de persoane, fără semne patologice
sau în unele cazuri fără să suporte nicio durere sau traumă, și-au găsit așa-numita „moarte
ușoară”; în anul 1990, i-a fost aplicată o pedeapsă cu închisoarea de 25 de ani, sub acuzarea
de crimă.

Așadar, personal consider că practica eutanasiei contravine legilor morale și etice

deoarece se opune însuși dreptului la și conferit de viață, fiind sinonimă cu sinuciderea
asistată, un mod prin care persoana poate să se elibereze de remușcările conforme acestei
decizii, plasând inițiativa unor persoane abilitate pentru acest lucru. Din punctul meu de
vedere, viața oricărui om, indiferent de problemele ce survin odată cu aceasta, nu își găsește
rezolvare în tranziția către moarte, decizie care nu este reversibilă și nici sănătoasă, pentru că
un om care nu-și mai dorește să trăiască este un om care nu a înțeles că sensul vieții stă în
simplul act al existenței conștiente, ci nu al supraviețuirii, el fiind în viață dintr-un motiv bine
sedimentat.

5
Idem, p. 101.
6
https://en.wikipedia.org/wiki/Jack_Kevorkian